Curtea de Apel CRAIOVA ·

Decizie nr. 1254 din 24.05.2023

Instanță: Curtea de Apel CRAIOVA
Dosar
Obiect: Drepturi salariale – detașare - suma forfetară pentru cheltuielile de masă, impusă la plată de statul francez societăților specializate în transporturi internaționale de mărfuri - Legea Macron
Soluție
Sursa: portal.just.ro

Directiva 2018/957/UE de modificare a Directivei 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, în scopul asigurării unui just echilibru între libertatea de prestare a serviciilor în cadrul Uniunii, a instituit reguli potrivit cărora nivelul de rambursare a cheltuielilor de transport, cazare și masă, respectiv al indemnizațiilor de detașare pentru lucrătorii detașați care sunt trimiși temporar de la locul lor de muncă obișnuit din statul membru gazdă la alt loc de muncă va fi cel stabilit de legislația statului membru gazdă.

Noţiunea de detaşare are un înţeles autonom în legislaţia Uniunii, independent de înţelesul din dreptul intern.

Astfel, potrivit Directivei (UE) 2020/1057 de stabilire a unor norme specifice cu privire la Directiva 96/71/CE şi la Directiva 2014/67/UE privind detaşarea conducătorilor auto în sectorul transportului rutier şi de modificare a Directivei 2006/22/CE în ceea ce priveşte cerinţele de control şi a Regulamentului (UE) nr. 1024/2012, conducătorii auto care efectuează operațiuni de transport în alte state membre decât statul membru în care își are sediul angajatorul conducătorului auto sunt detașați atunci când efectuează următoarele operațiuni:

1) transport intracomunitar/ internaţional non-bilateral (cross-trade) – înţeles ca operațiuni de transport efectuate între două state membre sau între un stat membru și o țară terță, niciunul dintre acestea nefiind țara de stabilire (de origine) a operatorului care efectuează aceste operațiuni;

2) cabotaj – însemnând operațiuni de transport intern contra cost, efectuate temporar pe teritoriul unui stat membru de către un operator stabilit într-un alt stat membru.

Nu se consideră că un conducător auto este detașat atunci când efectuează:

1) operațiuni de transport internațional bilateral – înţeles ca operațiuni de transport, pe baza unui contract de transport, din statul membru în care este stabilit operatorul (statul membru de stabilire) către un alt stat membru sau o țară terță ori dintr-un alt stat membru sau dintr-o țară terță către statul membru de stabilire;

2) activități suplimentare limitate de încărcare și/sau descărcare (anume, operațiuni de cross-trade, astfel cum sunt descrise mai sus) desfășurate în contextul operațiunilor bilaterale în statele membre sau în țările terțe pe care le traversează conducătorul auto;

3) tranzitarea teritoriului unui stat membru, fără a desfășura vreo activitate de încărcare sau descărcare;

4) etapa inițială sau finală a unei operațiuni de transport combinat, astfel cum este definită în Directiva 92/106/CEE a Consiliului, în cazul în care etapa rutieră, luată separat, reprezintă o operațiune de transport internațional bilateral.

Astfel, chiar dacă atestatele de detaşare depuse la dosar nu sunt convenții încheiate între părţile în litigiu, iar contractul individual de muncă nr. 526/02.03.2016, asumat prin semnătură de părţi, nu conține clauze de detașare a apelantului reclamant la o altă societate de pe teritoriul Francez, totuşi, atestatele de detaşare, completate şi înregistrate de intimata pârâtă, dovedesc detaşarea apelantului reclamant pe teritoriul Franţei şi garantează, potrivit legii franceze, plata drepturilor salariale la care se referă, în speţă, suma forfetară pentru acoperirea cheltuielilor cu hrana.

Suma forfetară este datorată în mod distinct de salariul minim pentru orele lucrate în mod efectiv pe teritoriul statului francez (salariu minim în care se cuprinde diurna, ca alocație specifică detașării şi care nu este plătită cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv de lucrător pentru detașare).

Cu alte cuvinte, având în vedere că atestatele de detaşare reprezintă documente pe care societatea transportatoare este obligată să le întocmească şi să le înregistreze pentru a putea desfăşura activitate de transport rutier internaţional de marfă în Franţa (exceptând tranzitul), potrivit legislaţiei statului francez, acestea nu se limitează la atragerea răspunderii societății transportatoare care le-a semnat faţă de statul francez care le-a emis, ci justifică cererea beneficiarului de obligare a societăţii semnatare la plata drepturilor la care se referă.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, reclamantul G.M. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC A.S.

SRL, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 13,32 Euro/zi, reprezentând suma forfetară cu titlu de cheltuieli pentru hrană, calculată pentru perioada 02.03.2016 - 21.05.2020, în care a prestat activitatea de șofer în beneficiul societății pe teritoriul Franței și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 584 din data de 04 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Gorj, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Gorj a reţinut că prin acțiunea de față, astfel cum a fost precizată în rejudecare, prin notele scrise formulate de reclamant la 04.11.2021 și lămuririle date în ședința din 04.03.2022, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale conferite de legislaţia franceză şi impuse la plată societăţilor specializate în transporturi internaţionale de mărfuri, către salariaţii şoferi care desfăşurau transporturi de mărfuri pe teritoriul francez, respectiv, la plata sumei forfetare de 13,56 Euro/zi, reprezentând suma forfetară cu titlu de cheltuieli pentru hrană, calculată pentru perioada 29.07.2017 - 21.05.2020, având în vedere că pentru perioada anterioară s-a constatat intervenită prescripția, în primul ciclu procesual.

Tribunalul a reţinut că reclamantul a îndeplinit funcția de conducător auto camion/mașină de mare tonaj, transport rutier de mărfuri, cod COR 833201, în baza contractului individual de muncă nr. 526/02.03.2016, încheiat cu pârâta A.S.

SRL, începând cu data de 03.03.2016.

Prin decizia nr. 171/21.05.2020, reclamantului i-a încetat contractul individual de muncă, cu data de 21.05.2020.

Fișa postului, semnată de reclamant, menționează sarcini ale conducătorului auto pe parcurs extern și faptul că, acesta, la data semnării fișei de post, a luat la cunoștință de prevederile Regulamentului intern precum și ale Contractului Colectiv de Muncă.

Art. 1 din Legea nr. 16/2017 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale instituie un cadru comun de dispoziţii, măsuri şi mecanisme de control, aplicabile pe teritoriul României detaşării salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale, inclusiv măsurile de prevenire şi sancţionare a oricărui abuz ori a eludării acestora, precum şi norme specifice privind anumite aspecte referitoare la detaşarea conducătorilor auto în sectorul transportului rutier.

Conform art. 2 alin. 1 lit. d din același act normativ, salariatul detaşat de pe teritoriul României – este salariatul unui angajator stabilit pe teritoriul României, care, pe o perioadă limitată de timp, dar nu mai mult de 24 de luni, conform art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, desfăşoară muncă pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care îşi are sediul angajatorul prevăzut la art. 3 lit. b), sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, pe perioada executării contractului încheiat cu angajatorul din celălalt stat membru, astfel cum este prevăzut la art. 5 alin. (2), în cadrul prestării de servicii transnaţionale.

Conform art. 5 (2) din Legea nr. 16/2017, prezenta lege se aplică în situaţia în care întreprinderile prevăzute la art. 3 lit. b) iau decizia punerii în aplicare a uneia dintre următoarele măsuri cu caracter transnaţional: a) detaşarea unui salariat de pe teritoriul României, în numele întreprinderii şi sub coordonarea acesteia, în cadrul unui contract încheiat între întreprinderea care face detaşarea şi beneficiarul prestării de servicii care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi întreprinderea care face detaşarea; b) detaşarea unui salariat de pe teritoriul României la o unitate sau la o întreprindere care aparţine grupului de întreprinderi, situată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi întreprinderea care face detaşarea; c) punerea la dispoziţie a unui salariat, de către un agent de muncă temporară, la o întreprindere utilizatoare stabilită sau care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, ori pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, dacă există un raport de muncă, pe perioada detaşării, între salariat şi agentul de muncă temporară.

Conform art. 9 - Personalului angajatorilor stabiliţi pe teritoriul României, care efectuează operaţiuni de transport internaţional, fiind trimis să lucreze pentru o perioadă de timp limitată pe teritoriul unui stat membru, altul decât România, sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene, şi care nu se încadrează în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (2), i se aplică prevederile art. 43 privind delegarea, din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi beneficiază de drepturile prevăzute la art. 44 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Contractul de muncă nr. 526/02.03.2016, depus de reclamant la dosar, încheiat între părţi, nu conține clauze de detașare a reclamantului la o altă societate de pe teritoriul Francez.

Prin urmare, în opinia instanţei, aplicabile speței sunt contractul individual de muncă încheiat între reclamant și pârâtă și contractul colectiv de muncă şi Regulamentul intern al societăţii, în acord cu legislația română și specificul activității desfășurate de către reclamant, de transport rutier internațional de mărfuri.

Reclamantul, pe de altă parte, a precizat că nu solicită drepturi prevăzute de contractul individual de muncă şi invocă în susţinerea acţiunii, nerespectarea de către angajator a documentul intitulat „Detachement de travailleurs en France”, Atestat de Detașare, şi plata, distinct de diurnă, a unei indemnizaţii de hrană, conform acestui document.

În ceea ce priveşte delegarea în străinătate, pârâta a arătat că a convenit plata unei diurne către reclamant, conform Anexei I la Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere vechimea în cadrul societăţii, respectiv, pentru perioada 02.07.2017-11.08.2018, de 40 euro/zi, pentru perioada 12.08.2018- 3l.08.2018, 45 euro/zi , iar pentru ultima perioadă lucrată i-a fost acordată o diurnă de 50 euro/zi.

Anexa Contractului Colectiv de muncă, de la dosar, și raportul de expertiză întocmit în cauză de expert I.D., confirmă aceste susţineri.

Analizând actele de la dosar, expertul a concluzionat că drepturile cuvenite reclamantului cu titlu de diurnă, în cuantum de 17.380 euro, au fost achitate acestuia.

Conform art. 5 alin. 1 din H.G. nr. 518/1995, privind unele drepturi și obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar cu modificările şi completările ulterioare, act normativ la care pârâta face referire, argumentând rațiunea stabilirii prin Contractul colectiv de muncă, a unei diurne în beneficiul reclamantului, indemnizația de deplasare este compusă dintr-o sumă zilnică, denumită diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea și o sumă zilnică, denumită indemnizaţie de cazare, în limita căreia personalul trebuie să îşi acopere cheltuielile de cazare.

Prin cheltuieli de cazare se înţelege, pe lângă tarifele sau chiria plătite, şi eventualele taxe obligatorii pe plan local, precum şi costul micului dejun, atunci când acesta este inclus în tarif.

Referitor la sumele de bani, achitate de angajator reclamantului, expertul a constatat că reclamantului i-au fost achitate drepturile de delegare în Franța, conform prevederilor CCM, corespunzător a unui număr total de 393 de zile de delegare în Franța, în perioada în litigiu, în cuantum total de 17.380 euro.

Așa cum s-a reținut, acestea reprezintă sume acordate și cu titlu de hrană.

De altfel, reclamantul nu a susţinut nici un moment că diurna acordată de societate nu i-a acoperit cheltuielile de hrană sau că sumele astfel acordate, ar fi fost în cuantum mai mic decât cel prevăzut de documentele de detașare invocate în acțiune, ci apreciază că distinct, i s-ar fi cuvenit suma forfetară prevăzută cu titlu de cheltuieli de hrană, prevăzută de atestatele emise de Statul Francez, pe care o solicită.

Ori, în această privință nu s-a invocat nici o prevedere legală, dintr-un act normativ, în concret, iar atestatele de detașare a lucrătorilor în Franța depuse la dosar de către reclamant, nu reprezintă convenții încheiate între reclamant și angajatorul său, ci, așa cum a reieşit din conținutul documentului anexat la fila 12 din dosar, reprezintă, „o înștiințare emisă automat” de Statul Francez, care la capitolul 3, „Cheltuieli de călătorie, de hrană și de cazare, dacă este cazul”, conține prevederi și cu privire la alte elemente ale indemnizației de deplasare, sub forma modalităților de acoperire a unor costuri, fiind indicate alături de cele de hrană și de cazare și altele, fără a se putea concluziona, în opinia instanței, în sensul că ar dispune o plată suplimentară, astfel cum susține reclamantul.

Mai mult, atestatele de detașare, nefiind convenții încheiate cu reclamantul și semnate de acesta, ar putea eventual angaja răspunderea societății pârâte care le-a semnat, în raport de Statul Francez, care le-a emis.

Pe de altă parte, nu au putut fi reținute nici concluziile expertului în sensul că pârâta ar fi achitat reclamantului, distinct de diurnă, suma forfetară prevăzută de atestatele de detașare, din actele de la dosar nereieșind plata unor sume către reclamant cu acest titlu, totodată, conform propriilor mențiuni din raportul de expertiză, expertul nu a efectuat o analiză a tuturor drepturilor de delegare externă și altor cheltuieli suportate și justificate de reclamant, pentru perioada supusă analizei, întrucât obiectul cauzei privește numai drepturile de delegare în Franța.

Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile legale enunţate, Tribunalul Gorj a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată și a respins-o.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului și reanalizând acțiunea, în raport de probatoriul administrat în cele două cicluri procesuale, admiterea acţiunii și obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 5.329,08 Euro în echivalentul monedei naționale potrivit cursului BNR de la data pronunțării sentinței, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, în primul ciclu procesual fond și apel precum și la plata onorariului de expert achitat de apelantul reclamant, în cel de-al doilea ciclu procesual.

A considerat că sentința apelată este netemeinică și nelegală, nefiind motivată în fapt și în drept, raportat la obiectul acțiunii și cadrul procesual instituit prin aceasta, probatoriul administrat, înscrisuri, recunoașterea pârâtei, indicațiile deciziei de casare, stabilindu-se cu totul neîntemeiat că drepturile bănești în discuție, s-ar regăsi în suma virată cu titlu de diurnă pentru perioada în litigiu, în contul de card deschis pe numele apelantului reclamant.

A precizat că, aşa cum a susținut în mod constant pe timpul derulării litigiului, aceste sume de bani au fost solicitate în mod distinct de diurna stabilită prin contractul de muncă, nu se confundă cu aceasta, iar intimata pârâtă nu a depus la dosarul cauzei niciun document din care să rezulte că a efectuat plata acestor sume către apelant sau că apelantul reclamant, ar fi renunțat la plata acestor drepturi bănești, printr-un document scris convenit cu angajatorul SC A.S.

SRL, în condițiile în care, în litigiile de muncă sarcina probei revine unității angajatoare.

După cum rezultă din înscrisurile dosarului, reclamantul a fost angajat șofer de TIR la societatea pârâtă, în baza unui contract individual de muncă potrivit căruia urma să primească salariul minim pe economie din țară, precum și o sumă de 45 Euro diurnă care, în fapt, completa acest salariu.

În perioada în litigiu, societatea pârâtă nu a întocmit state de plată cum ar fi fost obligatoriu, ci a virat salariul și acea diurnă de 45 Euro, în contul de card al reclamantului, alături de alte cheltuieli necesare transporturilor efectuate de acesta, plată carburanți, piese de schimb etc.

A mai susţinut că nu a solicitat plata diurnei, cum greșit și după rejudecare instanța a considerat, ci plata sumei forfetare pentru cheltuieli cu masa impusă de Statul Francez, potrivit legii salarizării personalului angajat în domeniul transporturilor rutiere de mărfuri, sumă ce nu se confundă cu diurna și care revine ca obligație de plată societăților de transport către șoferii angajați ce prestează activitate pe teritoriul francez.

În acest caz, societatea pârâtă ar fi trebuit să facă dovada plății în contul de card al reclamantului, a sumei de 22.919,76 Euro, reprezentând suma de 45 Euro diurnă pe zi plus 13,32 Euro cheltuială forfetară cu masa, adică o sumă de 58,32 Euro per zi înmulțită cu 393 zile stabilite ca fiind lucrate pe teritoriul francez de expert, ceea ce nu a rezultat în cauza de față din niciun calcul.

A arătat, de asemenea, că prin expertiză a stabilit o sumă plătită cu titlu de diurnă ca fiind de 17.380 Euro, dar instanța nu a ținut cont de acest calcul, nu a efectuat propriul calcul deși era posibil, dar a considerat că s-ar fi plătit aceste drepturi.

Ori, nu s-au făcut astfel de plăți, iar societatea pârâtă nu dovedește că a plătit separat sau în mod global cum se susține, aceste drepturi bănești, apreciind întemeiată și dovedită prezenta acțiunea, solicitând în consecință, admiterea apelului în condițiile arătate, în baza motivelor de apel expuse.

Intimata pârâtă, SC A.S. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la critica potrivit căreia soluţia instanţei de fond nu ar fi motivată, a solicitat instanţei să o respingă ca nefondată, având în vedere că soluţia instanţei de fond este motivată atât în fapt cât şi în drept.

Instanţa a expus raţionamentul său într-o manieră clară şi previzibilă şi a arătat că, în ce priveşte solicitarea reclamantului, în condiţiile în care nici măcar apelantul reclamant nu a indicat temeiul de drept al solicitărilor sale, ci doar documentul numit Certificat de detaşare întocmit de Statul Francez, aceasta este nefondată pentru considerentele deja expuse.

De altfel, a precizat că apelantul nici prin motivele de apel nu arată care consideră că ar fi temeiul de drept în raport de care a formulat cererea de chemare în judecată.

A menţionat că, aşa cum corect a apreciat şi instanţa de fond, raportului de muncă ce a luat naştere între intimată şi apelant, i se aplică dispoziţiile din contractul individual de muncă şi CCM.

Actul ce atestă drepturile acordate de către angajator salariatului nu este un act de detaşare pe teritoriul Franţei în sensul legislaţiei interne, aşa cum susţine apelantul ci, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reprezintă documentul pe care societatea transportatoare este obligată să îl înregistreze pentru a desfăşura activitate de transport rutier internaţional de marfă în Franţa, potrivit legislaţiei statului francez.

A precizat, totodată că, dacă instanţa de apel nu va îmbrăţişa raţionamentul instanţei de fond şi al intimatei expus în cadrul întâmpinării, va urma să constate că pretenţiile sunt nefondate dat fiind faptul că dreptului apelantului reclamant sunt achitate în întregime, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la fond, respectiv tabelul anexat întâmpinării: în perioada 2017-2020 apelantul a realizat un număr total de zile (calculate ca fiind suma zilelor determinate pentru fiecare sejur în parte) de 663 zile dintre care 116 zile au fost în Franţa.

Diurna cuvenit astfel cum a fost stabilită potrivit CCM pentru toate cele 663 zile realizate în extern este de 29.190 euro.

Cheltuielile justificate de apelant pentru toată perioada au fost de 755,44, euro, cheltuielile pentru masa Franţa au fost de 5.541,12 euro (indemnizaţia de detaşare/cheltuieli forfetare solicitate de apelantul-reclamant).

A precizat că, dacă se însumează toate aceste sume calculate, rezultă că, apelantului reclamant ,intimata trebuie să îi achite suma de 35.486,56 euro or, potrivit documentelor de plată depuse la dosar, rezultă că i-a achitat 36.630 euro, deci mai mult decât îi datora apelantului reclamant.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate, se constată că apelul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Principiile de soluţionare a apelului reglementate de dispoziţiile ar 477 şi 478 Cpc atestă o particularizare a principiului disponibilităţii edictat de art 22 raportat la art 9 Cpc, şi impun instanţei de control judiciar să soluţioneze calea de atac în raport de ceea ce s-a apelat şi totodată de cadrul procesual impus de cererea de chemare în judecată.

Ca atare, conform principiilor enunţate, instanţa de apel, în calitate de instanţă de reformare, este chemată să cerceteze cauza prin raportare la motivele de apel, raportate la rândul lor la limitele cu care a fost învestită prima instanţă de cererea principală, neputându-se pronunţa asupra altor motive de reformare neindicate în motivele de apel, cu excepţia celor de ordine publică.

În speţă, Curtea nu a identificat existenţa unor astfel de motive şi în continuare urmează să fie analizat apelul.

Motivul de apel ce se impune a fi analizat cu prioritate, având în vedere că o eventuală constatare a temeiniciei acestuia face de prisos analiza celorlalte motive de apel, vizează nemotivarea hotărârii conform art. 425 al. 1 lit. b C. pr. civ. raportat la probatoriul administrat în cauză.

Sub acest aspect, Curtea constată că, în speță, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., potrivit cărora orice hotărâre judecătorească trebuie motivată în fapt şi în drept, ceea ce presupune că judecătorii sunt obligaţi să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care le-au format convingerea, să enunţe direct cele constatate şi dovezile care au determinat această convingere.

Prevederile art. 425 C.p.c. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage anularea hotărârii, o astfel de soluţie se impune întrucât, fără arătarea motivelor şi a dovezilor care au dus la adoptarea soluţiei, hotărârea nu poate forma obiectul controlului judecătoresc al instanţei de control judiciar, aspect care reiese şi din practica CEDO.

Astfel, în cauzele Boldea împotriva împotriva României şi Dima împotriva României Curtea a reţinut că dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, a fost încălcat, prin aceea că instanţele române nu au analizat efectiv cererile acestora, cât timp între garanţiile unui proces echitabil, în sensul art. 6, alin. 1 din Convenţie se înscrie, între altele şi obligaţia "tribunalelor" de a-şi motiva deciziile lor.

În cauza Dima împotriva României, Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat ”reţinute”, adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

Nemotivarea hotărârii are conotaţii care vizează nelegalitatea acesteia, aflându-ne în situaţia încălcării unei obligaţii legale a judecătorului, situaţie ce echivalează cu nepronunţarea şi face imposibilă analiza în cadrul apelului /recursului a legalităţii sentinţei în raport de soluţia pronunţată prin aceasta, dar în speţă există o motivare, chiar dacă aceasta poate fi apreciată ca fiind succintă, însă suficientă pentru exercitarea controlului judiciar.

Însă, obligaţia judecătorului de a motiva hotărârea nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

În speță, nu se poate reţine nelegalitatea sentinței apelate pentru nemotivarea acesteia în raport de dispoziţiile art. 425 C.p.c., întrucât considerentele sentinței expun suficient de clar argumentele pentru care instanța a pronunțat soluția de respingere a acţiunii, iar în faza apelului se poate exercita controlul judiciar asupra acesteia, în raport de argumentele de fapt şi de drept formulate de apelantă.

Pe fondul cererii de chemare în judecată, cu titlu prealabil se impune lămurirea temeiului juridic al drepturilor solicitate de apelantul reclamant, reprezentând „suma forfetară pentru cheltuielile de masă, impusă la plată de statul francez societăţilor specializate în transporturi internaţionale de mărfuri”.

Noţiunea de detaşare are un înţeles autonom în legislaţia Uniunii, independent de înţelesul din dreptul intern.

2) cabotaj – însemnând operațiuni de transport intern contra cost, efectuate temporar pe teritoriul unui stat membru de către un operator stabilit într-un alt stat membru.

Nu se consideră că un conducător auto este detașat atunci când efectuează:

3) tranzitarea teritoriului unui stat membru, fără a desfășura vreo activitate de încărcare sau descărcare;

În speţă, având în vedere CMR-urile depuse la dosar, care evidenţiază împrejurarea că apelantul-reclamant efectua operațiuni de transport între Franţa şi Germania, se poate concluziona că acesta avea calitatea de lucrător detaşat în sensul Directivei 96/71/CE.

În acest context, state precum Franța au instituit reglementări care au ca scop protecţia socială a lucrătorilor interni faţă de lucrătorii detaşati din alte state membre.

Legea Macron (Legea nr. 2015-990 pentru creștere economica, activitate și oportunitate economica egală), cunoscută ca legea salariului minim din Franța, a fost adoptată în anul 2015 pentru a sprijini angajații din categoriile defavorizate, dar și pentru a reduce munca la negru și concurența din partea firmelor care detașau angajați în Franța cu salarii foarte mici, scop în care a introdus niveluri minime de salarii, în funcție de vechime.

Legea trebuie respectată atât de companiile franceze, cât și de cele din afara țării, dar care detașează angajați pentru munca pe teritoriul Franței.

În consecință, începând cu iulie 2016, transportatorii care efectuează operațiuni în Franța - exceptând tranzitul - trebuie să adere la aceleași reglementări privind salariul minim, precum și la o serie de alte reguli administrative.

Astfel, Legea Macron se aplică și companiilor de transport rutier străine care efectuează operațiuni de transport rutier internațional pe teritoriul Franței (excepție făcând tranzitul), conform Decretului nr. 2016-418 de aplicare a salariului minim din Franța in domeniul transporturilor începând cu 01.07.2016.

Pentru a respecta prevederile Loi Macron, companiile de transport rutier străine care operează pe teritoriul francez trebuie sa își desemneze un reprezentat în Franța, să completeze un certificat de detașare pentru fiecare șofer care operează în Franța şi să-i achite acestuia salariul minim in Franța.

Elementele care pot fi avute în vedere la stabilirea salariului sunt: salariul, eventualele sporuri la salariu, eventualele indemnizaţii sau avantaje în natură.

În schimb, nu sunt luate în considerare sumele achitate cu titlu de rambursare a cheltuielilor, cum ar fi: cheltuielile de călătorie, cazare şi pentru hrană, inclusiv în cazul în care acestea prezintă un caracter forfetar.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit în hotărârea dată în cauza C-396/13 Sähköalojen ammattiliitto ry / Elektrobudowa Spółka Akcyjna că Directiva 96/71 urmărește un dublu obiectiv: pe de o parte, aceasta tinde să asigure o concurență loială între întreprinderile naționale și întreprinderile care efectuează o prestare de servicii internațională și, pe de altă parte, vizează să asigure lucrătorilor detașați aplicarea unui fascicul de norme imperative de protecție minimă din statul membru gazdă.

Cu toate acestea, Curtea subliniază că directiva nu a armonizat conținutul material al acestor norme, chiar dacă furnizează anumite informații cu privire la acesta.

Prin urmare, Curtea arată că directiva face trimitere expresă la legislația sau la practica națională a statului membru gazdă în vederea stabilirii salariului minim, cu condiția ca această definiție să nu aibă drept efect împiedicarea liberei prestări a serviciilor între statele membre.

Curtea conchide că modul de calcul al respectivului salariu și criteriile reținute în ceea ce îl privește sunt de asemenea de competența statului membru gazdă.

Curtea arată în continuare că diurna, destinată să asigure protecția socială a lucrătorilor în cauză prin compensarea inconvenientelor cauzate de detașare, nu este plătită lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare.

Rezultă că diurna trebuie calificată drept alocație specifică detașării și deci că face parte, în conformitate cu directiva, din salariul minim în condiții identice cu cele cărora este supusă includerea acestei diurne în același salariu minim plătit lucrătorilor locali cu ocazia unei detașări în interiorul statului membru în cauză.

Curtea observă în plus că, din moment ce o indemnizație pentru deplasarea zilnică nu este plătită cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv de lucrător pentru detașare, aceasta trebuie considerată, în conformitate cu directiva, ca fiind o alocație specifică detașării și, astfel, ca făcând parte din salariul minim.

Pe de altă parte, Curtea arată că suportarea de către angajator a cheltuielilor legate de cazarea lucrătorilor în cauză, precum și împrejurarea că le oferă acestora tichete de masă cu titlu de compensație pentru costul vieții suportat în mod efectiv de lucrătorii în discuție ca urmare a detașării lor nu pot constitui elemente ale salariului minim.

Prin urmare, raporturile juridice dintre părţi izvorăsc în principal din contractul individual de muncă, cu exceptia normelor imperative ale legii care se opun părţilor peste clauzele contractuale, precum sunt cele ce vizează garantarea unui salariu minim.

Astfel, chiar dacă atestatele de detaşare depuse la dosar (f. 78 – 93 dosar apel) nu sunt convenții încheiate între părţile în litigiu, iar contractul individual de muncă nr. 526/02.03.2016, asumat prin semnătură de părţi, nu conține clauze de detașare a apelantului reclamant la o altă societate de pe teritoriul Francez, totuşi, atestatele de detaşare, completate şi înregistrate de intimata pârâtă, dovedesc detaşarea apelantului reclamant pe teritoriul Franţei şi garantează, potrivit legii franceze, plata drepturilor salariale la care se referă, în speţă, suma forfetară pentru acoperirea cheltuielilor cu hrana.

Totuşi, din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, astfel cum a fost completat în apel, rezultă că pentru perioada 29.07.2017 – 21.05.2020 atât suma forfetară în cuantum total de 5.252,76 euro, cât şi diurna în cuantum de 17380 euro au fost achitate sub formă de avansuri pentru deplasare (care însumează 35.380 euro).

Prin urmare, cererea dedusă judecăţii este nefondată, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 1 C.p.c., apelul declarat va fi respins, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C.p.c., reţinând culpa procesuală a apelantului în promovarea unui apel nefondat, instanţa îl va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în apel, în cuantum de 3.570 lei, reprezentând onorariul avocaţial.