Decizie nr. 494 din 06.03.2023

Codul fiscal reglementează în mod expres obligaţia proprietarului terenului de a achita impozitul pentru terenul deţinut în proprietate, iar sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă susţinerile potrivit cărora reclamanta nu ar datora impozit deoarece nu foloseşte terenul şi acesta nu este înscris în cartea funciară.

Potrivit art. 466 alin. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal „(11) Declararea terenurilor în scop fiscal nu este condiţionată de înregistrarea acestor terenuri la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.”

Eventuale suprapuneri de teren nu conduc la anularea actelor administrativ fiscale contestate, verificarea şi compararea unor titluri de proprietate neputându-se efectua în acest cadru procesual.

Prin sentinţa nr. 1918/2022 din 14.12.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4365/63/2021, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Primarul C.

Împotriva sentinţei nr. 1918/2022 din 14.12.2022 pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 4365/63/2021, a formulat recurs reclamanta A.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că nu beneficiază de folosința terenului pentru care Primăria a emis decizii de impozitare începând cu anul 2001 până în prezent şi că a solicitat anularea Deciziei de Impunere pentru anul 2021 pe motiv că este o dublă impozitare (impozit achitat de reclamantă şi beneficiarii legii fondului funciar).

Intimatul pârât nu a depus întâmpinare în cadrul recursului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cererea de recurs nu a fost întemeiată pe niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres în art. 488 alin. 1 pct. 1 - 8 C.proc.civ., reprezenta recurentei menţionând în şedinţa publică că întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.

Curtea constată că în cererea de recurs nu se evidenţiază nicio critică care să poată fi încadrată în motivul de nelegalitate indicat de recurenta reclamantă, care se referă la situaţia când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

În raport de parte din criticile formulate, Curtea va analiza recursul din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 C.proc.civ. care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs.

Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond.

Din cererea de recurs, se observă că recurenta reclamantă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de fond a analizat şi a interpretat înscrisurile aflate la dosar şi constatările din raportul de expertiză, argumentele evidenţiind nemulțumirea sa asupra modului de interpretare a probelor.

Curtea menţionează că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Ca urmare, criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C.proc.civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Curtea reţine că prin Decizia de impunere pentru anul 2021 au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 7.649 de lei, reprezentând impozit teren construcţii persoane juridice, pentru suprafaţa totală de 15.633 m.p., situat în municipiul Craiova, în conformitate cu prevederile art. 463, art. 464, art. 465, art. 466 şi art. 467 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi art. 93 alin. 2 lit. b din Codul de procedură fiscală.

Recurenta a formulat contestaţii împotriva deciziei de impunere, înregistrate sub nr. 72065/19.04.2021 şi nr. 82664/10.05.2021, iar prin Dispoziţia nr. 5447 din 10.06.2021, emisă de Primar, a fost respinsă contestaţia formulată, ca neîntemeiată.

Recurenta reclamantă figurează înregistrată în evidenţele fiscale ale Municipiului Craiova cu suprafaţa de teren 15.633 mp., în conformitate cu sentinţa civilă nr. 8157/09.05.1997, pronunţată de Judecătoria Craiova, prin care a fost admisă acţiunea formulată de către societatea reclamantă şi s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului de incintă în suprafaţă de 17.840 m.p., teren aferent racordării la termoficarea urbană.

Suprafaţa de 15.633 m.p. se află pe teritoriul municipiului Craiova, iar restul suprafeţei se află pe teritoriul comunei Gherceşti.

Potrivit art. 463 alin. 1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal „Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel”, impozitul pe teren fiind datorat către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul, aşa cum dispune alin. 3 al art. 463, modul de calcul al impozitului fiind reglementat de art. 465 din Codul fiscal.

Codul fiscal reglementează în mod expres obligaţia proprietarului terenului de a achita impozitul pentru terenul deţinut în proprietate, iar sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora nu ar datora impozit deoarece nu foloseşte terenul şi acesta nu este înscris în cartea funciară.

Potrivit art. 466 alin. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal „(11) Declararea terenurilor în scop fiscal nu este condiţionată de înregistrarea acestor terenuri la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.”

De asemenea, eventuale suprapuneri de teren nu conduc la anularea actelor administrativ fiscale contestate, verificarea şi compararea unor titluri de proprietate neputându-se efectua în acest cadru procesual.

În condiţiile în care reclamanta a depus declaraţie la autoritatea locală în vederea înregistrării în evidenţele fiscale ale municipiului Craiova cu suprafaţa de teren dobândită prin sentinţa civilă nr. 8157/09.05.1997 pronunţată de Judecătoria Craiova, reclamantei îi incumbă şi obligaţia achitării impozitului pe teren.

În mod corect instanţa de fond a reţinut, în conformitate cu art. 463 alin. 1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legalitatea actelor administrativ fiscale contestate, raportat la starea de fapt reţinută din probele administrate.

Curtea constată că argumentele instanţei de fond sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., recursul declarat de recurenta reclamantă va fi respins ca nefondat.