Decizie nr. 12 din 11.01.2011

Instigarea, formă a participaţiei morale. Diferenţierea acesteia faţă de complicitatea morală. Daunele materiale – condiţiile în care acestea pot fi acordate. Criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului acestora

Instigarea presupune o relaţie specială de la instigator la instigat şi se prezintă ca un comportament criminal, eminamente moral – intelectual, particularitatea sa constând în aceea că, deşi instigatorul este persoana care ia cea dintâi hotărârea săvârşirii unei infracţiuni, el nu trece la înfăptuirea acesteia, ci recurge la intermediul unei alte persoane, căreia îi transmite, printr-un proces intelectual de determinare, hotărârea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin conţinutul său psihic specific şi mai ales atunci când se referă nemijlocit la actele de executare, instigarea reprezintă o formă de participaţie morală, iar instigatorul prezintă toate trăsăturile unui autor moral, ca unul care face să se nască şi să se transfere conştient asupra altei persoanei, denumită „executant” sau „autor material”, latura subiectivă a infracţiunii.

Instigarea, ca formă de participaţie morală se deosebeşte esenţial de complicitatea morală, prin aceea că, în timp ce prima presupune determinarea cu intenţie, a unei persoane, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fiind astfel, întotdeauna anterioară şi esenţială în însăşi trecerea autorului material la executare, în timp ce complicitatea morală intervine pe terenul unei hotărâri infracţionale deja luate şi îndeplineşte doar funcţia de a o întări sau întreţine.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 12 din 11 ianuarie 2011