Decizie nr. 135 din 06.11.2025

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, înscris în dispoziţiile art. 7 Cod procedură civilă, este cel al legalităţii procesului civil.

Articolul 457 Cod procedură civilă, cu denumirea marginală de „Legalitatea căii de atac” reglementează o aplicare particulară a principiului legalităţii.

Legalitatea căilor de atac înseamnă că acestea sunt instituite prin lege, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Conform art. 457, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Textul instituie o regulă cu valoare de principiu constituţional, câtă vreme articolul 129 din legea fundamentală proclamă dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, numai „în condiţiile legii”.

În cauză, între părți a existat un prim litigiu soluționat definitiv prin hotărâre judecătorească, iar temeiul de drept în cadrul acestui dosar a fost răspunderea asiguratorului (respectiv a înlocuitorului acestuia – Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România BAAR) în temeiul prevederilor Legii nr. 132/2017, potrivit cărora funcția BAAR și regimul juridic al participării acestui actor în raporturile juridice privind despăgubirile sunt identice statutului asigurătorului RCA, ceea ce se distinge fiind neîncheierea unui contract cu persoana din culpa căreia a avut loc accidentul de circulație.

Primul litigiu s-a judecat în materia asigurărilor.

În prezentul dosar, reclamanții-recurenți au solicitat obligarea BAAR la plata dobânzii legale de la data săvârșirii faptei și până la data achitării despăgubirilor, prin raportare tocmai la sumele reprezentând daune morale stabilite în cadrul dosarului inițial.

În aceste condiții, pretențiile din acest dosar sunt în strânsă legătură cu obiectul, respectiv cu temeiul de drept avute în vedere în cadrul dosarului inițial, fiind astfel tot un litigiu în materia asigurărilor.

Cum legiuitorul a înţeles să reglementeze o excepţie de la dreptul de a se declara recurs împotriva unei hotărâri date în această materie, instanţa nu poate soluţiona o astfel de cale de atac, deoarece calea de atac este pusă la dispoziţia părţilor de lege, şi nu de judecător, conform principiului legalităţii căilor de atac.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 Cod procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. 2 Cod procedură civilă, în forma în vigoare la data începerii procesului, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de asigurări.

În concluzie, s-a reținut că decizia atacată cu recurs, vizând o acțiune în materie de asigurări, nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, astfel că a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a recursului şi astfel respins ca inadmisibil recursul.

Decizia civilă nr. 135/R din 06 noiembrie 2025 a Curţii de Apel Galaţi

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B la data de 12.07.2023 sub nr.

X, reclamanții DR, DA, DG, DO, DM, DI în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România - ca organism de Plată a Despăgubirilor (FPVS) și intervenientul forțat AN au solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare calculată începând cu data săvârșirii faptei ilicite (05.08.2018) și până la data achitării integrale a despăgubirilor (18.04.2022), la actualizarea despăgubirilor cu rata inflației pentru perioada septembrie 2018-aprilie 2022.

Au solicitat să se ia act de faptul că solicită cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, pe cale separată.

În motivarea în fapt a cererii au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare (și actualizarea despăgubirilor cu rata inflației) raportat la sumele acordate cu titlu de daune morale de către Tribunalul B prin Sentința Civilă X și de către Curtea de Apel B prin Decizia Civilă X.

În esență au arătat că în cazul de față, pierderea efectiv suferită de creditor ca prim element de încercare de reparare a prejudiciului, poate fi remediată prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit, respectiv daune interese moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare.

Conform principiului reparației integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptățită la repararea întregului prejudiciu, respectiv prejudiciul efectiv, cât și prejudiciul nerealizat, care în cazul obligațiilor bănești este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. 3 Cod civil și art. 1535 Cod civil la nivelul dobânzii legale.

Astfel, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada vreunui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

În concluzie, solicită obligarea pârâtului la plata dobânzii penalizatoare de la data săvârșirii faptei ilicite, respectiv producerea accidentului de circulație – 05.08.2018.

Solicită actualizarea despăgubirilor cu rata inflației pentru perioada septembrie 2018-aprilie 2022 și precizează dispozițiile art. 1.516 din Codul civil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1381, art. 1385 alin. (3), art. 1523 alin. (2) lit. 2, art. 1535 Codul Civil coroborat cu dispozițiile Ordonanței nr. 13 din 24.08.2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată menționând că nu se pot cumula dobânzile și actualizarea sumelor cu rata inflației, dobânda legală fiind astfel stabilită încât să acopere și rata inflației și este cuprinsă în dobânda legală care este superioară ratei inflației.

Totodată, precizează că, tocmai pentru că daunele morale sunt determinate de un judecător acestea nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalități) calculate de la un moment anterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1489, art. 1516, art. 1517, art. 1523 Cod civil.

În dovedire, s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri

2. Sentinţa Judecătoriei B

Prin sentinţa civilă nr.

X pronunţată de Judecătoria B în dosarul nr.

X s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii DR, DA, DG, DO, DM prin reprezentant legal DR, DI prin reprezentant legal DR, în contradictoriu cu pârâtul B.A.A.R și intervenientul forțat AN.

Reclamanţii au fost obligaţi la plata către pârât a sumei de 9000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Tribunalului B

Prin decizia civilă nr.

X pronunţată de Tribunalul B, în dosarul nr.

X, instanţa a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanţii DR, DA, DG, DO, DM, prin reprezentant legal DR şi DI, prin reprezentant legal DR, împotriva sentinţei civile nr.

X pronunţate de Judecătoria B în dosarul nr.

X, în contradictoriu cu intimaţii BAAR și AN.

În motivare, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia Civilă nr.

X pronunțată de Curtea de Apel B, Secția a III-a Civilă pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanți din prezenta cauză și de intimatul -pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva Sentinței Civile nr.

X, pronunțată de Tribunalul B-Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr.

X în contradictoriu cu AN, a fost schimbată în parte Sentința apelată în sensul că pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a fost obligat la plata către reclamanți a următoarelor sume cu titlu de daune morale: către reclamanta DR 150.000 lei, către reclamantul DA 150.000 lei și către reclamanții DG, DO, DM și DI câte 50.000 lei fiecare.

A constatat că reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum total de 96.949,46 lei calculată începând cu data săvârșirii faptei ilicite - 05.08.2018 și până la data achitării integrale a despăgubirilor - 18.04.2022, și respectiv suma totală de 123.050 lei reprezentând actualizarea despăgubirilor cu rata inflației pentru perioada septembrie 2018 - aprilie 2022, sume care au fost calculate în raport de cuantumul daunelor morale acordate în X.

În drept au invocat disp. art. 1381, art. 1385 alin. (3), art. 1523 alin. (2) lit. 2, art. 1535 Codul Civil coroborat cu dispozițiile Ordonanței nr. 13 din 24.08.2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.

Instanţa de fond a respins cererea de acordare a dobânzii legale penalizatoare pentru daunele morale, care să fie calculată de la data producerii accidentului, apreciind în esenţă că este datorată doar de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care daunele morale au fost acordate.

De asemenea, a reţinut că nu datorează nici actualizarea despăgubirilor morale, cu inflaţia, deoarece nu a existat o întârziere a plăţii despăgubirii în raport de data la care ele erau datorate, în mod definitiv.

A apreciat că primul motiv de apel, privind nemotivarea hotărârii primei instanţe este neîntemeiat.

Astfel, a reţinut că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă printre altele „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

În cauză nu poate fi reținută o astfel de critică deoarece instanţa de fond a procedat, pe baza probelor administrate, la stabilirea situaţiei de fapt şi încadrarea acesteia, în drept.

În al doilea rând, contrar celor arătate în cererea de apel, tribunalul a apreciat că instanța de fond a motivat soluția sa.

Tribunalul a reţinut că un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Deși Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, totuși în jurisprudența sa, s-a reținut în mod constant faptul că „Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” - Hotărârea Ruiza Torijac contra Spaniei.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

Ori analizând sentința apelată, tribunalul a constatat că în considerente, instanța de fond menționează considerentele pentru care a respins cererea apelantului reclamant.

Însă, ceea ce nemulțumește pe apelanți o constituie interpretarea diferită a prevederilor legale invocate de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, aspect ce nu ţine de nemotivarea hotărârii, ci de legalitatea şi temeinicia acesteia.

Dispozițiile legale incidente în cauză sunt cele invocate de părţi şi redate şi de instanţa de fond în sentinţa apelată, pe care tribunalul nu le va mai relua.

Corelând aceste dispoziții legale, rezulta că dreptului la reparație prin plata unei despăgubiri îi sunt aplicabile, de la data producerii prejudiciului, dispozițiile art. 1.535 C. civ., daunele moratorii fiind datorate de la scadență, adică de la data producerii prejudiciului.

De altfel, concluzia menționată se conciliază cu soluția adoptată de legiuitor cu privire la reperul temporal relevant pentru stabilirea despăgubirii, acesta fiind reprezentat de data producerii prejudiciului, potrivit art. 1.386 alin. (2) C. civ., urmând ca intervalul de timp de la data producerii prejudiciului și până la data executării obligației de despăgubire să fie acoperit, din perspectiva indemnizării creditorului, prin acordarea dobânzii legale penalizatoare.

În privința compensațiilor pentru daune morale, se constată, că legiuitorul a adoptat o soluție diferită.

Astfel, potrivit art. 1.391 alin. (3) C. civ., dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Ca atare, prin opoziție cu regula potrivit căreia dreptul la despăgubire poate fi cedat încă de la data nașterii sale, astfel cum rezultă din art. 1.381 alin. (1), (2) C. civ., atunci când în discuție este dreptul la despăgubire pentru atingeri aduse drepturilor inerente personalității, cesiunea poate avea loc condiționat de stabilirea despăgubirii printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Cu atât mai mult, rezultă din dispoziția legală menționată că în această situație particulară, a compensațiilor pentru prejudicii nepatrimoniale, chiar dacă dreptul la reparația prejudiciului nepatrimonial se naște la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinței lichidității creanței, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă.

Abia la acest moment creanța are caracter lichid, fiind, astfel, determinat unul din termenii indispensabili calculului dobânzii legale penalizatoare, constând în baza de calcul la care se va aplica rata dobânzii, dobânda reclamând o „creanță în expresie monetară”.

Contrar susţinerilor apelanţilor, acesta este momentul la care creanţa constând în despăgubire stabilită, devine certă, lichidă şi exigibilă.

La acest argument, al absenței lichidității creanței înainte de evaluarea sa de către judecător, apreciat în mod tradițional în doctrină ca fiind esențial pentru a justifica punctul de plecare a dobânzilor după pronunțarea hotărârii judecătorești, se adaugă, în cazul daunelor morale, și argumentul legat de rolul judecătorului în fixarea creanței.

Or, dacă atunci când despăgubirea este destinată acoperirii unui prejudiciu patrimonial, stabilirea despăgubirii se va realiza prin valorificarea unor elemente obiective, previzibile, ușor de preconizat (de ex. contravaloarea autoturismului distrus în accidentul rutier), rolul judecătorului nefiind esențial în fixarea creanței, în ipoteza daunelor morale, evaluarea judiciară a creanței în despăgubire este crucială, fiind de necontestat că rolul judecătorului în determinarea cuantumului acesteia este unui covârșitor, rezultatul aprecierii jurisdicționale a cuantumului creanței fiind greu de anticipat de către debitor.

Prin urmare, firească este soluția ca dobânda legală penalizatoare să nu curgă anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea apelanţilor privind faptul că admiţând o altă interpretare, s-ar nesocoti principiul reparării integrale a prejudiciului.

Pentru ambele tipuri de prejudicii, creanţa trebuie să îndeplinească cerinţele privind caracterul cert, lichid şi exigibil.

Pentru prejudiciul material, aceste cerinţe sunt îndeplinite de la data producerii faptei ilicite, nu aceeaşi fiind situaţia în cazul despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Rezultă că hotărârea judecătorească de obligare a debitorului la plata compensațiilor bănești pentru prejudiciul nepatrimonial produs are caracter constitutiv de drepturi, afirmația menționată fiind întărită și de reglementarea cuprinsă în Codul civil referitoare la repararea prejudiciului nepatrimonial și la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale.

Astfel, potrivit art. 252 C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.

Potrivit art. 253 alin. (3) și (4) C. civ.:

(3) Cel care a suferit o încălcare a drepturilor nepatrimoniale poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

(a)obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

(b)orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Astfel, în ipoteza încălcării ori amenințării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a instituit un sistem mixt de sancțiuni, stabilind în primul rând măsuri reparatorii de natură nepatrimonială, iar pe un plan secund, măsuri reparatorii de ordin pecuniar.

Cum s-a reținut în jurisprudenţa Înaltei Curți de Casație și Justiție - decizia nr. 1326/2020 a Secţiei I-a civilă, instanța poate aprecia că, față de gravitatea atingerii dreptului nepatrimonial și a prejudiciului suferit, remediile cu caracter nepatrimonial sunt suficiente, reclamantul neavând un drept la reparație patrimonială a prejudiciului.

Într-o asemenea ipoteză, se poate reține fără rezerve că, din perspectiva statuării asupra dreptului la reparație patrimonială a prejudiciului nepatrimonial, hotărârea judecătorească pronunțată are caracter constitutiv, fiind, prin urmare, firesc, ca dobânda să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Chiar dacă dreptul la reparaţia prejudiciul nepatrimonial se naşte la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinței lichidității creanţei, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacţie sau hotărâre judecătorească.

În ce priveşte actualizarea cu rata inflaţiei, se reţine aplicarea disp. art. 21 al. 4 din Legea nr. 132/2017, potrivit cu care asigurătorul are obligaţia de a achita despăgubirea în termen de 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti, cum este cazul de faţă, hotărârea fiind pronunţată la data de 14.04.2022, despăgubirile fiind achitate la data de 18.04.2023.

Astfel, nefiind o întârziere a plăţii despăgubirii, asigurătorul nu poate fi obligat la plata actualizată a despăgubirii.

În consecinţă, dobânda legală aferentă despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale va curge, respectiv actualizarea cu rata inflaţiei, se va face, numai de la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Aceasta este şi opinia INM exprimată în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curților de apel dedicat problemelor de practică neunitară în materie civilă, desfăşurată la B, în perioada 23-24 septembrie 2024 - pag.120.

Cu privire la cheltuielile de judecată, apelanţii critică faptul că au fost obligaţi de instanţa de fond la plata către pârâtă, a sumei de 9000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond constând în onorariu apărător ales.

A reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 451 C.pr.civ., instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra cuantumului onorariului de avocat, urmând ca în ipoteza în care este disproporționat faţă de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată, să dispună reducerea acestui onorariu.

Rezultă că pentru a reduce onorariul de avocat, instanţa are de verificat criteriul caracterului rezonabil şi proporţional după criteriile de la art. 451 al. 2 C.pr.civ.

Ori, având în vedere acestea criterii, s-a reţinut că suma de 9000 lei respectă criteriul rezonabilității şi proporționalității, întrucât cauza a avut mai multe părţi, judecata cauzei s-a desfăşurat pe durata a 3 termene de judecată, că pretențiile reclamanţilor erau unele ridicate, iar munca depusă de avocat în combaterea pretenţiilor reclamanţilor a fost una laborioasă, întrucât pe lângă întâmpinarea formulată - filele 64-71 vol.

I, au fost anexate mai mule înscrisuri reprezentând opinii de practică/minuta INM/hotărâri judecătoreşti, ceea ce presupune o muncă de căutare şi selectare care nu poate fi ignorată.

Faţă de acestea, tribunalul a apreciat că un onorariu în valoare de 9000 lei respectă criteriul rezonabilității şi proporționalității, astfel că a fost menţinut.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 119 din 28.04.2025 pronunţată de Tribunalul B, în dosarul nr.

X, au declarat recurs reclamanţii DR, DA, DG, DO, DM, DI.

Au solicitat recurenţii casarea în tot a hotărârii instanței de apel și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, fiind incident motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin.

I pct. 8 Cod de Procedură Civilă, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În motivare, cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate raportat la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale invocate, au arătat că prin hotărârea civilă nr. 119 din data de 28.04.2025 pronunțată în dosarul nr. .../196/2023, Tribunalul B a respins apelul formulat ca nefondat, validând practic hotărârea nr. 5805 din data de 28.08.2024, pronunțată în dosarul nr. .../196/2023 de către prima instanță, Judecătoria B, care a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată.

Au apreciat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale invocate de ei, considerând în esență faptul că în prezenta cauză momentul de la care curge dobânda legală penalizatoare se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate.

Astfel, chiar dacă au arătat pe parcursul judecării cauzei atât la instanța de fond, cât și la instanţa de apel, toate motivele pentru care se impune reţinerea momentului de la care curge dobânda legală penalizatoare a fi cel al creării prejudiciului, respectiv cel al producerii accidentului, atât prima instanţă, cât și cea de apel, au trecut peste toate argumentele prezentate și au interpretat în mod nelegal dispoziţiile legale invocate, în sensul reținerii unui alt moment decât cel care se impunea a fi reţinut.

Au considerat că, în aceste condiţii, se impune ca instanţa de control judiciar să analizeze cu atenție toate argumentele pe care le-au prezentat și pe care le-au completat în continuare și să corecteze raționamentul greşit pe care instanţa de apel l-a avut.

În primul rând, au învederat că fundamentul de la care au pornit pentru susținerea pretențiilor lor este principiul reparației integrale a prejudiciului conform căruia persoana păgubită este îndreptățită să pretindă repararea întregului prejudiciu suferit.

Acesta reprezintă unul dintre pilonii fundamentali ai dreptului civil, având o importanță deosebită în asigurarea justiției și echității în raporturile juridice.

Acest principiu este esențial pentru protejarea drepturilor persoanelor prejudiciate și pentru restabilirea echilibrului social perturbat prin producerea unor prejudicii.

În esență, principiul reparației integrale a prejudiciului se bazează pe ideea de justiție compensatorie.

Persoanele prejudiciate au dreptul să fie despăgubite în totalitate pentru pierderile suferite, fie ele materiale sau morale.

Prin acordarea unei compensații complete, sistemul juridic asigură o formă de echitate, încercând să restabilească situația victimei la starea anterioară prejudiciului.

Acest aspect este esențial pentru menținerea încrederii în sistemul de justiție și pentru prevenirea unui sentiment de nedreptate în societate.

În al doilea rând, au arătat că atunci când se vorbeşte despre repararea prejudiciului, altfel spus, pentru a restabili situația persoanei prejudiciate la starea anterioară producerii prejudiciului, este necesar să se compenseze nu doar daunele efective,- damnum emergens, ci și beneficiile nerealizate - lucrum cessans.

Astfel, se asigură o reparație integrală și echitabilă, iar, în cazul obligațiilor bănești, beneficul nerealizat este prezumat de legiuitor, în conformitate cu dispozițiile art. 1385 (3) din Codul Civil și art. 1535 din Codul civil, la nivelul dobânzii legale.

Cu alte cuvinte, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a sumei de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada vreunui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Au precizat că instanţa de apel a reținut faptul că „rezultă din dispoziția legală menţionată că, în această situație particulară, a compensațiilor pentru prejudicii nepatrimoniale, chiar dacă dreptul la reparaţia prejudiciului nepatrimonial se naşte la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinței lichidității creanţei, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacție sau hotărâre judecătorească definitivă.

Abia la acest moment creanţa are caracter lichid, fiind, astfel, determinat unul din termenii indispensabili calculului dobânzii legale penalizatoare, constând în baza de calcul la care se va aplica rata dobânzii, dobânda reclamând o „creanță în expresie monetară”.

Or, conform art. 663 Cod de procedură civilă, caracterul lichid presupune nu numai caracter determinat, ci și doar caracter determinabil.

De observat că ceea ce face o instanță de judecată este ca, tocmai în sensul art. 663 Cod procedură civilă, din sumele pretinse de partea prejudiciată și din elementele de determinare invocate de ambele părți să extragă elementele pe baza cărora determină exact prejudiciul moral, fără însă ca anterior acestui moment să se considere că despăgubirile nu au fost determinabile.

A considera că despăgubirile nu ar fi lichide, adică determinabile conform art. 663 Cod pr.

Civ., ar însemna nici să nu i se poată pune în vedere unui reclamant/parte civilă să își evalueze propriile pretenții în cererea de chemare în judecată/constituirea de parte civilă.

Totodată, referitor la data la de la care începe să curgă dobânda legală penalizatoare au considerat relevantă Decizia Înaltei Curți de Casație şi Justiție nr. 1910/2017 prin care Înalta Curte, investită cu soluționarea unei speţe identice, tranșează chestiunea naturii juridice a dobânzii legale solicitate, consfințind faptul că aceasta este dobândă legală penalizatoare.

Mai departe, în acord cu dispozițiile prev. de art. 10 din Ordonanța de Urgență nr. 13 din 2011, precum și dispozițiile prev. de art. 1535, 1358 și 1343 din Codul civil, sunt aplicabile dobânzi penalizatoare în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, astfel creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până la momentul plății în cuantumul cuvenit de părți sau, în lipsă, de în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Au arătat recurenţii că, astfel cum au susținut de-a lungul procesului cu privire la data de la care se va calcula dobânda legală, tot Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat și această chestiune, reținând faptul că în cazul răspunderii civile delictuale dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, cum în mod critic s-a mai susținut în jurisprudență.

Aceasta se explică prin faptul că, în privința reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulație, trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului și ar trebui reparat chiar cu începere de la această dată.

Au apreciat ca fiind firească această viziune a Înaltei Curți de Casație și Justiție, atât timp cât însuși legiuitorul consfințește expres principiul reparației integrale a prejudiciului.

Mai mult, la Întâlnirea președinților secțiilor civile ale Î.C.C.J. și ale curților de apel din 56 martie 2020, de la Timișoara, a fost analizată atât problema posibilității obligării asigurătorului de răspundere civilă obligatorie auto la plata către terțul păgubit de daune interese moratorii, egale cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/201 1, cât și momentul de la care începe să curgă dobânda legală penalizatoare în această ipoteză.

În analiza lor, participanții la întâlnire pornesc de la prevederile art. 1381 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora „dreptul la reparaţie se naște din ziua producerii prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat”, respectiv ale alin. (3) din același articol, unde se prevede că dreptului la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

Coroborând acest text de lege cu dispozițiile art. 1385, art. 1386, art. 1531, art. 1535, art. 1536 din Codul civil, dar și cu prevederile art. 14 alin. (l) și art. 21 din Legea nr. 132/2017, magistrații participanți la întâlnire arată următoarele:

„Dreptul la reparație este cert, exigibil și determinat sau, cel puțin, determinabil (atunci când reparația se realizează prin echivalent), încă de la data producerii prejudiciului, astfel se explică aplicarea în ceea ce-l privește a dispozițiilor legale privind executarea, transmiterea, transformarea și stingerea obligațiilor.

Doar lichidarea sa, în cazul reparației prin echivalent, adică determinarea efectivă a cuantumului despăgubirii, se realizează prin hotărârea instanței de judecată, atunci când părțile nu au stabilit ele însele prin acordul lor care este valoarea acesteia — art. 1386 alin (l) C. civ.

Din moment ce dreptul la reparație există, este exigibil, determinat (după caz, determinabil) încă de la data cauzării pagubei, iar debitorul este de drept în întârziere de la acest moment - potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. - orice amânare, dincolo de această dată a executării obligației, este de natură să lipsească creditorul de folosul pe care l-ar fi putut obține dacă datoria ar fi fost imediat adusă la îndeplinire.

Acest prejudiciu ce decurge din întârzierea în executarea obligației de reparație nu poate fi plasat în afara limitelor răspunderii delictuale.

El nu reprezintă altceva decât beneficiul nerealizat, ca parte componentă a pagubei înregistrate de victimă și a cărei reparare integrală se impune în virtutea principiului consacrat de art. 1385 alin. (l) și art. 1531 alin. (1) C. civil.

Au arătat că data de la care sunt datorate aceste despăgubiri pentru întârziere, precum și cuantumul lor sunt stabilite de art. 1535 și art. 1536 C. civil.

Observând aceste dispoziții legale, dar și particularitățile raportului juridic de răspundere civilă delictuală, se constată că, atunci când obligația de reparație este una pecuniară, daunele-interese moratorii se datorează de la data scadenței, conform art. 1535 C. civil, în cazul nostru de la momentul producerii prejudiciului. (...).

În conformitate cu art. 14 alin. (l) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, asigurătorul este îndatorat, în temeiul contractului de asigurare, să achite despăgubirea datorată de către asiguratul de răspundere delictuală în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA, care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislația aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA.

În această limită maximă, asigurătorul trebuie, aşadar, să repare prejudiciul înregistrat de victima accidentului în integralitatea sa ceea ce presupune ca despăgubirea să acopere atât paguba efectiv suferită de către victimă, cât si beneficiul nerealizat.

Pentru repararea acestei din urmă componente a prejudiciului, asigurătorul va achita și daunele-interese moratorii la care creditorul este îndreptățit, așa cum s-a arătat în alineatele anterioare.

Au precizat că, cu toate că au prezentat instanței de apel argumentele pentru care se impune acordarea dobânzii legale penalizatoare de la data producerii prejudiciului, instanța de apel a reţinut faptul că „din perspectiva statuării asupra dreptului la reparație patrimonială a prejudiciului nepatrimonial, hotărârea judecătorească pronunțată are caracter constitutiv, fiind, prin urmare, firesc, ca dobânda să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Chiar dacă dreptul la reparația prejudiciul nepatrimonial se naște la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinței lichidității creanţei, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacţie sau hotărâre judecătorească.”.

Or, potrivit jurisprudenței, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1910 din data de 24.11.2017, a statuat asupra faptului că dobânda legală penalizatoare împreună cu actualizarea ratei inflației se calculează de la momentul producerii accidentului și până la plata efectivă.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat și asupra faptului că dobânda aplicabilă în cauză este una penalizatoare, iar potrivit art. 1381 alin. (2) și alin. (3) coroborat cu art. 1535 alin. (l), în materia răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept de la comiterea faptei ilicite, iar nu de la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au acordat despăgubirile, cum în mod nelegal a fost reținut în etapa de fond.

Au arătat că s-a trimis cauza spre rejudecare cu mențiunea de a se avea în vedere data producerii accidentului rutier în ceea ce privește capătul de cerere privind dobânzile legale penalizatoare și actualizarea cu rata inflației a daunelor recunoscute reclamanților.

Au precizat în continuare că prin Decizia nr. 139/A din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că pentru obligațiile ce se nasc din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se află de drept în întârziere (conform art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.) și prin urmare, creditorul are dreptul la daune moratorii de la data producerii prejudiciului și până în momentul plății, în cuantumul prevăzut de lege.

În speță, instanţa supremă a considerat că răspunderea civilă a inculpatei A pentru accidentul rutier din data de 16 aprilie 2014, soldat cu decesul victimei D, nu este contractuală, iar obligația sa la repararea prejudiciului cauzat este justificată de săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale (art. 1357 din C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data faptei), astfel că dobânda legală este datorată părții civile de la data efectuării acestora, întrucât partea civilă a avansat cheltuielile pentru îngrijirea medicală a victimei D la data prezentării acesteia la unitatea medicală.

Prin Decizia nr. 316/2016, pronunțată tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut faptul că: „Asigurătorul trebuia să cunoască acest lucru, astfel încât, în mod legal, instanţa de apel a obligat la dobânda legală începând cu data producerii accidentului, doar această dispoziție asigurând repararea integrală a prejudiciului suferit de persoana păgubită prin producerea accidentului. ”, astfel că: „Respinge recursul declarat de pârâta SC A.T.A.

SA B împotriva Deciziei nr. 82/A din 15 mai 2015, pronunțate de Curtea de Apel Galaţi — Secția I Civilă, ca nefondat.

Au mai învederat recurenţii că în dosarul nr. X, prin Decizia civilă nr. X, Curtea de Apel B a reținut faptul ca dreptul la reparaţie se naște de la data cauzării prejudiciului, conform art. 1381 alin. (2) din Codul civil.

„Dreptul la reparaţie este cert, exigibil și determinat sau cel puțin determinabil (atunci când reparația se realizează prin echivalent), încă de la data producerii prejudiciului.

Doar lichidarea sa, în cazul reparației prin echivalent, adică determinarea efectivă a cuantumului despăgubirii, se realizează prin hotărârea instanței de judecată, atunci când părțile nu au stabilit ele însele prin acordul lor care este valoarea acesteia potrivit art. 1386 alin. (l) din Codul civil.

În ceea ce privește certitudinea prejudiciului moral, acest caracter presupune că existența sa este sigură, neîndoielnică și că există posibilitatea stabilirii acesteia.

Prejudiciul moral suferit este cert cu siguranță și a putut fi stabilită întinderea sa de către prima instanță, fiind totodată și actual, produs în totalitate până la momentul la care s-a solicitat repararea sa.

Prin Decizia nr.

X, pronunțată de către Curtea de Apel B, s-a reținut faptul că prin coroborarea dispozițiilor art. 1535 alin. (l) din Codul civil și art. 2 din OG nr. 13/201 1: „(...) rezultă, pe de-o parte, faptul că dreptul la reparație s-a născut în patrimoniul intimaţilor-reclamanţi la data accidentului, iar pe de altă parte, faptul că prejudiciul se impune a fi reparat integral, atât sub aspectul pierderii efectiv suferite, cât și prin acordarea beneficiului de care au fost lipsiți intimații, respectiv daune interese moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare, repararea integrală raportându-se la data producerii prejudiciului”.

Curtea de Apel C, prin Decizia penala nr.

X, a statuat asupra faptului că: „În lumina acestor argumente, concluzionăm fără rezerve că dobânda legală penalizatoare curge de la momentul producerii prejudiciului, indiferent de natura acestuia - moral sau material, motiv pentru care sentinţa apelată urmează a fi modificată şi în această privinţă.

Tribunalul I, prin Sentința civilă nr.

X, a reținut că situația prejudiciului necuantificat nu echivalează cu lipsa caracterului cert al acestuia. „Sunt certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare și sigure.

Astfel, sunt incidente prevederile art. 1381 alin. (l) si (2) din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație.

Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acesta nu poate fi valorificat imediat.”

Recurenţii au arătat că, în privința datei de la care se calculează dobânda legală penalizatoare, instanța a reţinut că potrivit art. 1381 alin. (2), cât și alin. (3), coroborat cu art. 1535 alin. (l) din Codul civil, în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept de la data producerii faptei ilicite.

Mai mult decât atât, dreptul accesoriu urmează întotdeauna dreptul principal potrivit dispozițiilor civile.

Judecătoria Sectorului 2 B, prin Sentința civilă nr.

X, a menționat următoarele: „(...) sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei de la data de 28.01.2018 (data producerii accidentului) și până la data achitării integrale a debitului principal.

Obligă pârâtul BAAR să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data producerii accidentului și până la data achitării integrale a debitului principal.”

Prin Sentința civilă nr.

X, pronunțată de către Judecătoria Sectorului I B, s-a reținut faptul că: „În privința daunelor interese moratorii aferente obligaţiei constând în repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți, instanţa reţine calculul depus de reclamanți ca respectând exigențele privind data scadenței obligaţiei ca fiind data producerii accidentului rutier și metodologia de calcul în raport de art. 2 și 3 alin. (2) din OG nr. 13/2011, urmând să admită pretenția formulată.

Judecătoria Sectorului I B, prin Sentința civilă nr. 4971 din data de 28.05.2021, a precizat faptul că: „În privința datei de la care se va calcula dobânda legală penalizatoare, instanța observă că, potrivit art. 1381 alin. (2) și (3) din Codul civil, coroborat cu art. 1535 alin. (l) din Codul civil, în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept de la data comiterii producerii faptei ilicite.”

Judecătoria B, prin Sentința civilă nr. X, a reținut și ea că:

„(...) pe cale de consecință, instanţa constată că, atunci când obligația de reparație este una pecuniară, daunele interese-moratorii se datorează de la data scadenței, conform art. 1535 din Codul civil, în spetă, de la momentul producerii prejudiciului (...).

A concluzionat că instanțele, într-o majoritate covârșitoare, au statuat asupra faptului că momentul de la care curge dobânda legală penalizatoare este momentul producerii faptei ilicite, în speța dedusă judecății fiind momentul producerii accidentului rutier, astfel că se impune ca instanţa de recurs să corecteze raționamentul eronat al instanţei de apel şi să acorde dobânda legală penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflație de la momentul producerii prejudiciului, respectiv de la momentul producerii accidentului din data de 13.10.2020.

Necesitatea acoperii întregului prejudiciu este recunoscută atât în legislația incidentă cât și în jurisprudență, iar această viziune este firească atât timp cât intenția legiuitorului a fost de a oferi victimelor accidentelor rutiere posibilitatea de a-și acoperi întreg prejudiciul suferit.

În ceea ce privește actualizarea obligației cu rata inflației, au arătat că instanța de apel a reţinut în mod eronat faptul că „se reține aplicarea disp. art. 21 al. 4 din Legea nr. 132/2017, potrivit cu care asigurătorul are obligația de a achita despăgubirea în termen de 10 zile de la primirea hotărârii judecătorești, cum este cazul de faţă, hotărârea fiind pronunţată la data de 14.04.2022, despăgubirile fiind achitate la data de 18.04.2023.

Astfel, nefiind o întârziere a plăţii despăgubiri, asigurătorul nu poate fi obligat la plata actualizată a despăgubirii”.

Au învederat că instanţa de apel şi-a continuat raționamentul eronat și cu privire la actualizarea despăgubirii, în condiţiile în care, așa cum s-a arătat supra, acordarea dobânzii legale penalizatoare se impune a fi acordată de la data producerii prejudiciului, respectiv al producerii accidentului rutier.

Ca atare, au apreciat că se impune şi ca actualizarea obligaţiei cu rata inflației să fie acordată tot de la momentul la care se acordă și dobânda legală penalizatoare.

Actualizarea obligației cu rata inflației diferă sub aspectul naturii juridice de dobânda legală, în condițiile în care reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, acoperind prejudiciul efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate.

Actualizarea obligației cu rata inflației reprezintă, așadar, valoarea deprecierii monetare în funcție de rata inflației, în timp ce dobânda legală constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptățită, pe un anumit interval de timp.

Rezultă că cele două nu acoperă aceeași pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.

Ca atare, cumularea celor două este posibilă, cum de altfel s-a și reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 2061 din 13 octombrie 2011 a Înaltei Curți De Casație și Justiție).

Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației: prima reprezentând o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligațiilor de plată, iar cea de-a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești de la data efectuării plății respectiv daune cominatorii.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparație care să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

Cu alte cuvinte, este legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece numai prin această modalitate se poate respecta asigura respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

5. Apărări formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul BAAR a invocat, în primul rând, inadmisibilitatea recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca fiind nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata în favoarea intimatului-pârât.

Privitor la excepţia inadmisibilităţii recursului, a arătat că cererea formulata de reclamanţi a fost înregistrată în primă instanţă pe rolul Judecătoriei B sub nr.

X la data de 12.07.2023, iar Decizia civilă nr.

X a fost pronunţată de Tribunalul B, Secţia I Civilă în dosarul nr.

X în mod greşit: «cu recurs în 30 de zile de la comunicare.»

Intimatul a susţinut că prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 310/2018, a fost modificat art. 483 alin. 2 şi 4 Cod proc. civilă şi care la data 12.07.2023, data înregistrării cererii recurenţilor-reclamanţi din prezenta cauză la instanţa de fond prevede la alin. 2 următoarele:

„2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)- j3), în cele privind navigația civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 7712016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”

Întrucât prin intermediul Legii nr. 310/2018 a fost înlăturată/suprimată calea de atac a recursului în privinţa hotărârilor având ca obiect pretenţii în litigiile rezultate în materie de asigurare, aşa cum este şi în prezenta cauză în care s-au solicitat accesorii (dobânzi) pentru daunele morale acordate reclamanţilor în dosarul civil nr. .../3/2019* al Tribunalului B şi ţinând cont de faptul ca în temeiul art. 634 alin. 1 pct. 4 Cod proc. civilă, Decizia civilă nr.

X a Tribunalului B a rămas în mod legal definitivă de la pronunţare, nefiind supusă căii de atac a recursului chiar dacă în cuprinsul dispozitivului Deciziei civile nr.

X se menţionează cu recurs, totuşi este necesar ca legea să prevadă o astfel de cale de atac.

Pe cale de consecinţă, intimatul a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea recursului reclamanţilor ca fiind inadmisibil cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial către intimatul-pârât.

Au indicat cu titlu de speţe similare: Decizia civilă nr. 732R/2024 a Curţii de Apel B, Secţia a V-a Civila - dosarul nr. .../300/2023, dosar în care reclamantul a solicitat acordarea dobânzilor legale penalizatoare tot pe cale separată după ce anterior acesta a fost despăgubit cu daune materiale şi morale în dosarul civil nr. .../3/2018 (Anexa nr. 2) şi jurisprudenţa civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Anexele nr. 3-7), dar şi a Curţilor de Apel B, Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş (Anexele nr. 8-12).

Privitor la caracterul nefondat al recursului, intimatul a arătat că cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea sa la plata dobânzilor legale penalizatoare în cuantum de 96.949,46 lei calculate de la data de 05.08.2018 şi până la 18.04.2022 şi respectiv suma totală de 123.050 lei, reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada septembrie 2018 - aprilie 2022, sume calculate de reclamanţi în raport cu suma de 500.000 lei daunelor morale acordate în dosarul nr. .../3/2019** este neîntemeiată.

În motivare a precizat că reclamanţii sunt rudele victimei DM decedată în urma evenimentului rutier din 05.08.2018, motiv pentru care aceştia, în calitate de victime indirecte au introdus acţiune în pretenţii la Tribunalul B înregistrată sub nr.

X prin intermediul căreia au solicitat daune morale de la pârât, fără însă a solicita acordarea dobânzilor legale.

Prin Sentinţa civila nr. 82/2020, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamanţilor si astfel le-au fost acordate acestora daune morale în cuantum total de 600.000 lei.

Împotriva acestei soluţii, reclamanţii şi pârâtul BAAR au declarat apel, iar prin Decizia civila nr.

X, CA B a admis apelul reclamanţilor şi al pârâtului, iar daunele morale au fost diminuate la suma de 500.000 lei.

A arătat că Decizia civila din apel a fost comunicata pârâtului BAAR în data de 12.09.2022, ceea ce înseamnă că în raport de prevederile art. 634 Cod proc. civila, Decizia civilă nr.

X a CA B a rămas definitivă prin nerecurare după 30 de zile de la comunicare, mai precis la 12.10.2022.

A învederat că pârâtul BAAR la data de 18.04.2022, prin intermediul a 6 ordine de plata a achitat tuturor reclamanţilor în contul SCPA ...& ... integral suma de 500.000 lei daune morale acordate acestora prin Decizia civila nr.

X.

Astfel, pârâtul BAAR şi-a îndeplinit obligaţiile legale şi a achitat sumele datorate reclamanţilor în dosarul nr.

X, anterior cu circa 5 luni ca decizia din apel să-i fie comunicată şi implicit cu 6 luni ca hotărârea să rămână definitivă prin nerecurare, deci, tot anterior ca, creanţa reclamanţilor în privinţa daunelor morale să fi devenit certă, lichidă şi exigibilă.

Aceasta înseamnă că în mod nelegal reclamanţii au solicitat dobânzi şi actualizarea sumelor de la 05.08.2018 şi septembrie 2018.

A arătat că nu se pot cumula dobânzile şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei, dobânda legală fiind astfel stabilită încât să acopere şi rata inflaţiei şi este cuprinsă în dobânda legală care este superioară ratei inflaţiei.

Aceasta este interpretarea care rezultă şi din analiza dispoziţiilor art. 628 alin. 2 şi 3 Cod proc. civilă care prevăd că executorul judecătoresc poate actualiza valoarea obligaţiei principale în funcţie de rata inflaţiei în situaţia în care prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau altele asemenea şi numai de la data când hotărârea a devenit executorie.

În al doilea rând, inflaţia este un dezechilibru major prezent în economia ţării, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale coroborat cu deprecierea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.489 Cod civil şi art. 1 şi 2 din OG nr. 13/2011, debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia la termen poate fi obligat la plata dobânzii legale, şi care se datorează numai în cazul neîndeplinirii obligaţiei la scadenţă, iar reclamaţii ar fi fost îndreptăţiţi să beneficieze de dobândă legală numai pentru daunele materiale în raport de data la care reclamanţii au efectuat fiecare plată dacă ar fi pretins astfel de daune în dosarul nr.

X.

În schimb, reclamanţii au solicitat în prezentul dosar nr.

X acordarea dobânzilor şi actualizarea sumelor exclusiv pentru daunele morale în sumă de 500.000 lei.

Or, tocmai pentru că daunele morale sunt determinate de judecător, luându-se în considerare inclusiv starea fizică si/sau psihică a victimelor, recte ele devin creanţe certe, lichide şi exigibile la finalul procesului, ceea ce înseamnă că daunele morale nu sunt susceptibile de a produce accesorii (dobânzi/penalităţi) calculate de la un moment anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive.

Dobânda legala penalizatoare are ca scop asigurarea reparaţiei integrale a prejudiciului constând atât în pierderea efectivă, cât şi a beneficiului nerealizat de la data accidentului, însă, doar în privinţa prejudiciului material dacă ţinem cont şi de faptul că expresia latină a cuvântului ”lucrum cessans” se referă la partea din câştigul sau beneficiul legitim nerealizat de o persoană ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de o altă persoană, sau beneficiul nerealizat se datorează săvârşirii unei fapte ilicite, însă daunele morale nu se acordă pentru câştigul sau beneficiul nerealizat, ci exclusiv ca prejudiciu nepatrimonial, deci dobânzile pentru astfel de daune nu se pot acorda de la data evenimentului rutier.

În mod evident, nu poate fi pus semnul egalităţii între data săvârşirii faptei ilicite (accidentul rutier) şi data apariţiei unei creanţe certe, lichide şi exigibile în patrimoniul reclamanţilor reprezentând daunele morale pretinse pe fondul accidentului, deoarece atunci când discutăm despre daune morale constând din traumele afective cauzate pe fondul decesului unui membru al familiei, nu se pune problema unui prejudiciu uno ictu, câtă vreme suferinţele nu sunt limitate la ziua accidentului astfel încât să se poată acredita ideea că încă de la acea dată exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă care se impune a fi dezdăunată de pe atunci, în caz contrar datorându-se dobânzi de la data accidentului pentru plata cu întârziere a despăgubirii, ci ele se extind în viitor, de multe ori pe o perioada de ani buni, uneori chiar pe întreaga durată a vieţii persoanei prejudiciate, acesta fiind şi motivul pentru care daunele morale rămân întotdeauna la aprecierea magistraţilor şi ele se cuantifică prin hotărârile definitive pronunţate raportat la gradul de afectare concret rezultat din probe specifice administrate sub acest aspect, căci de altfel tocmai pentru a dovedi întinderea prejudiciului moral, reclamanţii au solicitat în dosarul nr.

X iar instanţa a dispus administrarea probei testimoniale în cauza respectivă.

A arătat intimatul că, privitor la daunele morale, nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că dobânda ar face parte din prejudiciu, statuare probabil grefată pe echivalarea dobânzii cu beneficiul nerealizat şi ca atare se impune a fi acordată de la data accidentului în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta deoarece daunele morale reprezintă compensaţii pentru prejudicii nepatrimoniale, recte acestea nu sunt de plano compatibile cu noţiunea de beneficiu nerealizat.

Astfel, chiar şi admiţând că daunele materiale (spre exemplu, costurile ocazionate de înmormântarea şi/sau pomenirile victimei) pot duce la pierderea unui beneficiu, stabilit de legiuitor ca fiind dobândă legală penalizatoare care poate fi datorată de la data înregistrării prejudiciului sub forma cheltuirii sumei de bani, ce nu ar mai fi fost consumata daca nu ar fi existat fapta ilicita şi drept urmare dacă ar fi rămas în patrimoniul creditorului ar fi putut produce un beneficiu la nivelul dobânzii legale.

În schimb, în situaţia prejudiciilor nepatrimoniale, daca nu s-ar fi săvârşit fapta ilicită, ca atare nu ar fi existat prejudiciul corelativ, persoana păgubită nu ar fi avut niciun beneficiu.

Cu alte cuvinte, în cazul acestui tip particular de prejudiciu (daune morale) nu există un beneficiu nerealizat anterior datei la care se stabileşte cuantumul compensaţiei pe cale judiciară şi suma astfel acordată să devină o creanţă certă, lichidă şi exigibilă susceptibilă de valorificare.

A apreciat intimatul că o altă interpretare în privinţa daunelor morale ar fi absurdă şi excesivă din moment ce pârâtul BAAR a fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaşte, înainte de pronunţarea hotărârii definitive despăgubirile morale ce urmează a fi acordată în proces, astfel încât să fie în măsură să achite exact respectiva sumă pe cale amiabilă încă de la data producerii evenimentului rutier (asta presupunând că ar fi aflat despre accident de la data producerii sale, ceea ce oricum nu este cazul în speţă) pentru a se putea pune la adăpost de curgerea dobânzilor începând cu acea data, fiind aşadar cert că întinderea prejudiciului real/efectiv (materializat în despăgubirile pentru daune morale) se stabileşte abia la finalul litigiului.

Dovadă în acest sens este şi faptul că în dosarul nr.

X reclamanţii au solicitat prin acţiune daune morale în cuantum de 4.400.000 lei, iar în final le-a fost acordata suma de 500.000 lei daune morale, Instanţele realizând propria lor cuantificare referitor la daunele morale cuvenite acestora pe baza probelor administrate în cauză.

Totodată, este unanim acceptat că dobânzile sunt grefate pe reaua-credinţă şi/sau pasivitatea debitorului, fiind sancţiunea legală care i se aplică acestuia din urmă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată, prin aceasta înţelegându-se că debitorul a refuzat să achite datoria şi a tergiversat plata / a diminuat nejustificat despăgubirea, cu toate că avea ştiinţă dinainte despre obligaţia de dezdăunare şi respectiv cunoştea întinderea exactă a pagubei, ipostaze neincidente, BAAR nefiind autor al faptei ilicite aşa încât să fi ştiut de accident, de culpa şi de paguba corelativă cauzată prin accident încă de la data producerii sale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1489 Cod civil şi ale art. 1-2 din O.G. nr. 13/2011 debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani dacă nu execută obligaţia la termen - poate fi obligat la plata dobânzii legale, care se datorează (în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de plată) la scadenţă, recte dobânda apare ca fiind datorată doar pentru creanţe certe, lichide si exigibile, ceea ce însă nu se poate afirma despre creanţele reclamanţilor din prezenta cauză prin raportare la data de 05.08.2018 (data producerii accidentului).

În fapt, în discuţia poartă cu precădere asupra datei la care creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, de la acel moment născându-se şi obligaţia debitorului de a efectua plata datorată.

În acest sens, consideră că este evidentă confuzia reclamanţilor între momentul naşterii dreptului la reparaţie care presupune şi dreptul la acţiune al persoanei lezate prin fapta ilicită şi de la care curge termenul de prescripţie al acestui drept şi momentul posibilităţii de cuantificare a prejudiciului moral care se produce în patrimoniul persoanei vătămate într-o perioadă lungă de timp.

În aceste condiţii, consideră intimatul că solicitarea reclamanţilor că pârâtul să fie obligat la dobânzi aferente daunelor morale de la data accidentului, este nelegală câtă vreme subscrisul pârât BAAR poate datora în caz de neplată şi/sau plata cu întârziere a despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate exclusiv categoria de accesorii reglementată prin legislaţia specială existentă în materia ce guvernează activitatea sa (mai exact penalităţi de întârziere), esenţial de reţinut fiind faptul că dispozitiile legilor speciale - Legea nr. 123/2017 se aplică întotdeauna prioritar celor din legile generale, cum este Codul civil.

A apreciat intimatul cu o altă interpretare, în sensul că a se considera că asiguratorul RCA datorează atât accesoriile constând din penalităţile de întârziere reglementate de legislaţia specială în materie, cât şi accesoriile constând din dobânda legală reglementată de legea generală - ar duce la soluţii absurde/excesiv de oneroase pentru societăţile de asigurare, întrucât în acest fel s-ar ajunge la cumulul nepermis al celor 2 categorii de accesorii (penalităţi şi dobândă) ce au aceeaşi natură juridică (ambele reprezintă o sancţiune aplicată debitorului nediligent în ipoteza neplăţii ori plăţii cu întârziere a debitului principal (despăgubirea datorată)) şi ca atare am fi în situaţia unei duble dezdăunări pentru aceeaşi pagubă.

Intimatul a precizat că faptul că, potrivit prevederilor legislaţiei speciale în materie, un asigurător RCA are obligaţia de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţe persoane, nu înseamnă că aceste dispoziţii trebuie interpretate excesiv şi (vădit) în defavoarea debitorului obligaţiei de plată, pe de o parte, prin extinderea acestui text aşa încât el sa acopere/includă şi dobânzile (accesorii la despăgubire) despre care însă Legea nr. 132/2017 nu face vorbire niciunde, ba din contra se indică punctual categoriile de sume preluate la plata de asigurator şi între acestea nu se regăsesc şi dobânzi, iar pe de alta parte, prin punerea semnului egalităţii între limitele/condiţiile răspunderii civile delictuale a autorului faptei ilicite (şoferul vinovat) şi respectiv cele ale răspunderii contractuale a societăţii sale de asigurare.

A arătat intimatul că în această din urmă privinţă s-a pronunţat I.C.C.J. prin Decizia nr. 1/2016 (R.I.L.), statuând în considerentele hotărârii că răspunderea asiguratorului este una contractuală şi poate fi antrenată numai în limitele expres prevăzute de lege, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite (şoferul în culpă) ce este totală şi necondiţionată: „împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1382 din Legea 287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege (n.n. legea speciala), așa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător.”

Consideră intimatul că din acest text rezultă fără echivoc faptul că nu există o clauză contractuală/text de lege care să prevadă că, pe de o parte, societatea de asigurare datorează dobânda legală ca accesoriu al debitului principal, iar pe de altă parte, societatea de asigurare este de drept în întârziere şi datorează astfel dobânzi calculate de la data producerii accidentului, aşa cum există în cazul autorului faptei ilicite, care însă răspunde în temei delictual.

A subliniat că nu datorează accesoriile aferente despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor, fie că este vorba despre dobânda legală, fie despre penalităţi de întârziere, de la un moment anterior rămânerii definitive a hotărârii, întrucât dobânzi sau actualizarea sumei se pot acorda numai pentru creanţe certe, lichide şi exigibile, iar despăgubirile morale acordate de reclamanţilor au dobândit caracter cert, lichid şi exigibil abia la data rămânerii definitive a Deciziei civile nr.

X a CA B prin care au fost stabilite daunele.

Or, esenţial de remarcat din această perspectivă este faptul că prin legislaţia în materia asigurărilor se reglementează situaţia particulară a debitorului societate de asigurare RCA în sarcina acesteia fiind instituită în caz de neplată sau plata cu întârziere a creanţei/debitului principal datorat o categorie aparte de accesorii şi anume penalităţile, legislaţia specială în materie derogând de la dispoziţiile de drept comun instituite prin alte acte normative având caracter general aplicabil, adică cele care se aplică tuturor categoriilor de debitori şi/sau tuturor categoriilor de creanţe scadente, aşa cum sunt menţionate în Codul civil si O.G. nr. 13/2011.

În condiţiile în care asigurătorul nu este autor al faptei ilicite, ci doar entitatea ţinută în temeiul contractului şi al legii speciale să acopere paguba efectivă care are drept cauză accidentul de circulaţie, răspunderea asigurătorului fiind una contractuală, iar nu delictuală, apreciază că nu se poate susţine că şi în privinţa acestuia dobânda ar curge de drept încă de la data săvârşirii faptei ilicite în temeiul art. 1.523 alin. 2 lit. e Cod civil, deoarece în cazul acestuia nu subzistă raţiunea avută în vedere de legiuitor în cazul antrenării răspunderii autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Intimatul a precizat că raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut prin art. 1.523 alin.2 lit. e C. civ. că debitorul se află de drept în întârziere în cazul unei obligaţii născute din săvârşirea unei fapte ilicite este aceea că autorul faptei ilicite, care în cele mai multe cazuri este şi cel care are obligaţia de a repara prejudiciul produs prin aceasta, este prezumat că are cunoştinţă chiar din momentul săvârşirii acesteia că a săvârşit o faptă ilicită prin care a produs un prejudiciu pe care trebuie să-l repare.

Însă, în cazul în care obligaţia de reparare a prejudiciului revine unei alte persoane, mai ales în cazul în care această obligaţie are un temei contractual, precum în cazul de faţă, această raţiune nu mai subzistă.

A învederat că pentru a putea fi obligat la daune-interese debitorul trebuie să fie întotdeauna în culpă, aspect care rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1.516 alin.2 C. civ., aspect care subzistă şi în cazul autorului unei fapte ilicite, doar că în acest caz culpa este prezumată, iar autorul faptei pentru a se pune la adăpost de aceasta răspundere poate ieşi din pasivitate şi să-l pună în întârziere pe creditor.

Necesitatea existenţei culpei rezulta din Art. 1.516 potrivit căruia atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere creditorul are dreptul şi la daune-interese.

A precizat intimatul că potrivit dispoziţiilor art. 1.517 C. civ. o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiei celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune, cum este cazul în situaţia noastră în care BAAR nu a avut cunoştinţă de faptul ilicit şi de prejudiciu datorită omisiunii reclamanţilor de a-l informa, astfel că nu ar putea fi obligat la plata dobânzii legale penalizatoare de la data accidentului.

Deci, în lipsa unei clauze contractuale / text de lege care să prevadă expres că societatea de asigurare este de drept în întârziere pentru daunele morale încă de la data evenimentului rutier, nu se poate aprecia că asigurătorul RCA (în speţă BAAR) datorează accesorii (dobânzi) pentru daunele morale calculate de la 05.08.2018.

Realitatea de necontestat în privinţa faptului că dobânda legală pentru daunele morale se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii rezultă şi din considerentele deciziei civile nr.

X pronunţată de ICCJ în dosarul nr.

X (depusă cu întâmpinarea de la fond) prin care instanţa a statuat următoarele: „Or, în ce priveşte situaţia daunelor morale stabilite prin hotărâre judecătorească, în condiţiile în care creanţa de bani devine certă, lichidă şi exigibilă numai în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, Înalta Curte reţine că data de la care curge dobânda aferentă daunelor morale este data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, cum legal a reţinut şi instanţa de apel”.

A arătat intimatul că în considerentele Deciziei civile nr.

X a ICCJ (la întâmpinarea de la fond) se precizează: „..numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au caracter cert, lichid si exigibil...”.

Referitor la faptul că dobânzile pentru daunele morale se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii sunt şi considerentele Deciziei civile nr.

X a ICCJ pronunţată în dosarul nr.

X (la întâmpinarea de la fond): „instanţa de apel a reţinut obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferenta sumelor reprezentând daunele morale acordate, însă în ce priveşte momentul de la care acestea urmează a fi plătite, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Aşa cum s-a arătat deja, cuantificarea daunelor morale reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani...

Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de dobânzi.

Aşa fiind, este fondată susţinerea recurentului-pârât, în sensul că dobânda aferentă sumelor reprezentând daune morale urmează a fi plătită de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data pronunţării hotărârii în apel.”

A arătat intimatul că tot la fond a invocat inclusiv Decizia civilă nr.

X împreună cu Decizia penală nr.

X, ambele pronunţate ale ICCJ în considerentele cărora se arată la fel că dobânda legală se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârilor, iar prin menţiunile de mai sus a depus la dosar 5 decizii ale ICCJ, spre deosebire de reclamanţi care au invocat o singură hotărâre a ICCJ, respectiv Decizia nr. 1910/2017.

A menţionat că a mai depus în dosarul Judecătoriei B, pe de o parte, hotărâri civile similare pronunţate de Tribunalul B din care rezultă că şi în aceste cauze reclamanţii au pretins pe cale separată dobânzi legale şi actualizarea sumelor de la data accidentului după ce anterior au fost despăgubiţi cu daune morale prin hotărâri judecătoreşti definitive, însă toate aceste instanţe au respins acţiunile şi au stabilit că dobânzile se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârilor iniţiale, iar pe de altă parte, hotărâri pronunţate de instanţe naţionale prin care reclamanţii au solicitat prin aceeaşi acţiune daune şi dobânzi de la data accidentului, în schimb dobânzile le-au fost acordate de la data rămânerii definitive a hotărârilor respective, cu precizarea că majoritatea reclamanţilor din aceste cauze au fost reprezentaţi de SCPA ..., ..., ...”.

A învederat că pentru termenul de pronunţare din 05.06.2024, în completarea celor 28 de hotărâri de la dosar reprezentând jurisprudenţă în referire la faptul că dobânzile legale se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, a depus încă 9 hotărâri din care a rezultat că reclamanţii au pretins la fel pe cale separată dobânzi legale şi actualizarea sumelor de la data accidentului după ce la fel au fost despăgubiţi prin hotărâri judecătoreşti definitive, însă şi aceste instanţe au stabilit că dobânzile şi actualizarea se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârilor iniţiale.

A arătat că şi anexat întâmpinării din apel a depus alte noi hotărâri pronunţate de ICCJ, Curţile de Apel Piteşti, Timişoara, Cluj, B, Suceava, Craiova şi Brasov, respectiv Tribunalul B.

De asemenea a făcut trimitere şi a depus la dosar opinia Minutei I.N.M. a Întâlnirii Preşedinţilor Secţiilor Civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţilor de Apel din data de 23-24.09.2024 de la B prin care s-a statuat: „În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că, în cazul despăgubirilor pentru daunele morale, dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care debitorul a fost obligat la plata despăgubirilor pentru daunele morale.»

De altfel, Tribunalul Suprem a statuat prin Decizia de îndrumare nr. 2 din 03.03.1972 cu privire la unele probleme referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor, precum şi la plata dobânzilor şi majorărilor legale în cazul pagubelor produse prin infracţiuni în sensul că „instanţa de judecată va obliga pe inculpat şi la plata dobânzii legale aferente, de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la plata integrală a despăgubirilor.”

Pentru repararea prin echivalent a prejudiciului în doctrină s-a apreciat la fel, în sensul că: „Din momentul pronunţării hotărârii definitive autorul prejudiciului datorează dobânzi, deoarece de la acea dată creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă.” (Prof.

Univ.

Dr.

Ioan Adam: Drept Civil.

Teoria generala a obligatiilor, Ed.

All Beck, B, 2004, pag. 275).

Aceeaşi opinie privind data de la care se achită dobânda de către debitor se regăseşte şi în doctrina franceză, potrivit căreia: «Curtea de Casaţie decide că victima nu-şi dobândeşte dreptul decât în ziua sentinţei ce condamnă responsabilul să repare dauna.

Sentinţa ar fi deci constitutivă de drepturi (ea este cea care ar crea dreptul) şi nu declarative (ea s-ar limita să constate un drept anterior).

Curtea de Casaţie trage concluzia că dacă reparaţia se îndeplineşte sub formă de indemnizaţie în capital, dobânzile moratorii nu pot curge decât din ziua sentinţei, adică de la data la care creanţa este judiciar constatată, căci victima nu are, până atunci, niciun titlu de creanţă lichidă de care să poată să se prevaleze.».

A încheiat arătând că, din sinteza celor expuse rezultă, indubitabil, că reclamanţii ar fi fost îndreptăţiţi să beneficieze de dobânda legală şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei pentru suma de 500.000 lei daune morale de la 12.10.2022, data rămânerii definitive a Deciziei civile nr.

X a CA B în dosarul nr.

X, când a devenit certă, lichidă şi exigibilă creanţa acestora.

Însă, ţinând cont de faptul că pârâtul şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile de plată a sumei de 500.000 lei încă de la 18.04.2022, deci anterior rămânerii definitive a Deciziei nr.

X, consideră ca Decizia civilă nr.

X a Tribunalului B este legală şi recursul se impune a fi respins.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În şedinţa publică din data de 22.10.2025, Curtea a rămas în pronunțare pe excepția inadmisibilității, pe cererea de sesizare a ÎCCJ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, precum și pe fondul recursului.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând, cu prioritate, în acord cu dispoziţiile art. 248 Cod procedură civilă, excepția inadmisibilităţii recursului, raportat la obiectul prezentei cauze, instanța de control judiciar constată că excepţia este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil - înscris în dispoziţiile art. 7 Cod procedură civilă - este cel al legalităţii, textul arătând expres că: „(1) Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în procesul civil.”

Articolul 457 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală de „Legalitatea căii de atac” nu reglementează decât o aplicare particulară a principiului legalităţii.

Legalitatea căilor de atac înseamnă că acestea sunt instituite prin lege, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Este ceea ce rezultă din cuprinsul prevederilor art. 457: „(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei”.

Textul instituie o regulă cu valoare de principiu constituţional, câtă vreme articolul 129 din legea fundamentală proclamă dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătoreşti, numai „în condiţiile legii”.

Or, în cauză, Curtea reține că între părți a existat un prim litigiu soluționat definitiv prin decizia nr.

X pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr.

X.

Temeiul de drept în cadrul acestui prim dosar a fost răspunderea BAAR în temeiul prevederilor Legii 132/2017, potrivit cărora funcția BAAR și regimul juridic al participării acestui actor în raporturile juridice privind despăgubirile sunt identice statutului asigurătorului RCA, ceea ce se distinge fiind neîncheierea unui contract cu persoana din culpa căruia a avut loc accidentul de circulație.

Mai mult, articolul 1 punctul 9 și Capitolul IX din același act normativ prevăd că BAAR este asociaţie profesională, independentă şi autonomă a tuturor societăţilor de asigurare, indiferent de forma de organizare şi de statul în care îşi au sediul social, care, în baza legii, au dreptul să practice în România asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi care îndeplineşte atribuţiile de birou naţional auto, de organism de plată a despăgubirilor, de organism de compensare, de centru de informare, precum şi alte atribuţii conferite prin lege.

Așadar, Curtea reține că primul litigiu s-a judecat în materia asigurărilor.

În prezentul dosar, reclamanții-recurenți au solicitat obligarea BAAR la plata dobânzii legale de la data săvârșirii faptei și până la data achitării despăgubirilor, prin raportare tocmai la sumele reprezentând daune morale stabilite în cadrul dosarului nr.

X.

În aceste condiții, pretențiile din acest dosar sunt în strânsă legătură cu obiectul, respectiv cu temeiul de drept avute în vedere în cadrul dosarului nr.

X, fiind astfel tot un litigiu în materia asigurărilor.

Cum legiuitorul a înţeles să reglementeze o excepţie de la dreptul de a se declara recurs împotriva unei hotărâri date în această materie, instanţa nu poate soluţiona o astfel de cale de atac, deoarece calea de atac este pusă la dispoziţia părţilor de lege, şi nu de judecător, conform principiului legalităţii căilor de atac.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C.proc.civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.”

Raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.

Faţă de considerente arătate mai sus, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, cenzurii acestei căi de atac, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C.proc.civ., raportat la prevederile art. 496 C.proc.civ., Curtea urmează să admită excepţia de inadmisibilitate a recursului şi, în consecinţă, să respingă ca inadmisibil recursul formulat împotriva deciziei civile nr.

X pronunțată de Tribunalul B.

Față de soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității, Curtea nu mai poate păși la analizarea condițiilor prevăzute de prevederile art. 519 NCPC care reglementează sesizarea ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

(decizie rezumată de judecător Anne-Marie Nicoleta MANEA)