Decizie nr. 832 din 26.10.2023

Amânarea judecăţii la cererea părţii se poate acorda numai în mod excepţional pentru motive temeinice.

În interpretarea domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, conform Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu pot fi adăugate alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare.

Decizia civilă nr. 832/26 octombrie 2023 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr.... Tribunalul ... a respins ca nefondată acţiunea formulată de contestatorul ..., în contradictoriu cu intimata CJP.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată, sub nr. ..., petentul ..., în contradictoriu cu CJP, cerere de constatare a încadrării muncii prestate în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988, ca salariat al ..., în grupa I de muncă, în procent de 100%.

În fapt, a arătat că în perioada sus-menționată a fost angajat subinginer la Întreprinderea ..., secţia 15 ..., punct fix ...

A motivat că întreaga activitate profesională, respectiv întreținerea şi repararea echipamentelor de comandă numerică a prestat-o într-un spaţiu alocat de către beneficiar, amenajat şi dotat de către ... corespunzător cerinţelor tehnice necesare pentru repararea echipamentelor servisate.

Concret, echipamentele de comandă numerică erau de construcţie românească (FEA) şi SUA (General Electric), formate din sistemele de programare, calcul şi execuţie, acestea însemnând un număr de cca. 50 plăci de circuite imprimate cu dimensiuni de 50cm x 45cm fiecare, conţinând componente electronice active şi pasive, realizând comanda frezelor şi strungurilor folosite la fabricarea componentelor hidraulice ale excavatoarelor.

Dată fiind intensitatea utilizării în trei schimburi a utilajelor, rata de defectare era foarte ridicată ceea ce determină o activitate prelungită, continuă şi intensă de intervenţii pentru depanare.

Depanarea a constat în înlocuirea plăcilor defecte cu altele similare reparate prin schimbarea pieselor defecte prin dezlipirea acestora de pe circuitele imprimate şi lipirea altora noi.

Procedura de dezlipire şi lipire s-a efectuat prin topirea aliajului de lipit, aliaj 20% cositor şi 80% plumb, sub forma unui fir subţire (diametru 2 mm) cu un canal central umplut cu o substanţă decapantă agresivă, cunoscut drept fludor.

A arătat că prin topirea fludorului se generau particule fine de plumb, cositor şi decapant sub forma unui fum pe care, datorită poziţiei de lucru, îl inhala zilnic pe toata durata programului de lucru.

Spaţiul de lucru era închis, neventilat şi nu se folosea masca de protecţie respiratorie, ceea ce accentua inhalarea noxelor.

Vaporii de plumb care iau naştere la încălzirea metalului se oxidează contact cu oxigenul atmosferic şi apoi condensează în particule fine de oxizi de plumb.

Aceştia sunt biologic activi inhalaţi şi absorbiţi.

Pe de altă parte pe suprafaţa metalului topit se formează o peliculă subţire de zgură formată şi ea din oxizi de plumb.

Topirea plumbului urmată de degajare de vapori constituie un procedeu periculos.

Tăierea plumbului metalic, sudarea obiectelor din plumb, cositorirea cu aliaj de staniu-plumb reprezintă de asemenea procedee tehnologice cu risc.

Referitor la absorbţia plumbului reţinut în plămâni a arătat că jumătate din cantitatea depusă se regăseşte în sânge după 50 de ore, restul se depune în ţesuturi.

Activitatea în condiţiile date i-a provocat degradarea stării de sănătate, cu consecinţe pe termen lung.

În drept, a invocat Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, art.3. Anexa nr.1, pct.30: ...Sudura în plumb.

A menţionat că S.C. ... S.A. este în prezent radiată.

De asemenea, prin adresa depusă în dosarul nr. ... în care s-a judecat o cauză asemănătoare, deţinătorul arhivei SC ...

SA, respectiv SC ... a specificat faptul că nu există documente primare care să certifice condiţiile în care s-a desfăşurat activitatea în punctele fixe, cu excepţia contractului colectiv de muncă în care se arată: „Salariaţii care îşi desfăşoară activitatea la reprezentanţe aflate la beneficiari (în puncte fixe), în baza documentelor justificative şi a condiţiilor punctului fix, vor avea toate drepturile ce derivă din condiţii deosebite de încadrare a locurilor de muncă (ceea ce demonstrează că exista percepţia faptului că activitatea se desfăşura în condiţii grele).

A considerat că sunt întrunite cerinţele legale pentru a se constata că activitatea desfăşurată în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100%.

Pârâta CJP a formulat întâmpinare.

A arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei să se constate faptul că în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 cât a desfăşurat activitate la ..., a lucrat în grupa I de muncă în procent de 100% conform art. 3 anexa nr. 1 pct. 30 din Ordinul MMPS nr. 50/1990.

A considerat cererea reclamantului ca fiind nefondată şi pe cale de consecinţă a solicitat respingerea acesteia.

Conform dispoziţiilor art. 15 din Ordinul nr.50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării «Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.»

A precizat faptul că din carnetul de muncă al reclamantului nu a rezultat sub nici o formă faptul că în perioada ce face obiectul cauzei, a desfăşurat activitate în grupa I de muncă.

Atât timp cât în carnetul de muncă al reclamantului nu a existat nici o menţiune cu privire la activitatea desfăşurată de către acesta în grupa I de muncă în perioada 11.04.1980-01.07.1988 a concluzionat, în baza art.15 din Ordinul 50/1990 faptul că acesta nu a desfăşurat activitate în grupa I de muncă în această perioadă.

A invocat și dispoziţiile art.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă (în vigoare în perioada a cărei constatare se cere).

Tot în sensul respingerii acţiunii a invocat şi dispoziţiile art.5 din Ordinul 50/1990 conform cărora „Existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor.

Aceste determinări trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constată că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.

Buletinele de determinare prin expertizare, care se eliberau pentru locurile cu condiţii grele sau periculoase de muncă, nu mai sunt necesare.”

A concluzionat că din cele arătate rezultă în mod clar faptul că încadrarea în grupa de muncă se putea face doar pe baza stabilirii existenţei anumitor condiţii care să justifice o astfel de încadrare.

Atâta timp cât nu au existat înscrisuri întocmite la data desfăşurării activităţii de către reclamant (respectiv perioada 11.04.1980 - 01.07.1988), care să ateste existenţa unor astfel de condiţii, a considerat că nu se poate constata că acesta şi-ar fi desfăşurat activitatea în grupa I de muncă.

Cu privire la temeiul juridic invocat de către reclamant - anexa nr. 1 pct. 30 din Ordinul MMPS nr. 50/1990 - a arătat că din carnetul de muncă al reclamantului rezultă faptul că în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 reclamantul a desfăşurat activitate de subinginer în cadrul Întreprinderii ...

Având în vedere specificul întreprinderii în cadrul căreia acesta şi-a desfăşurat activitatea, a considerat că activitatea/meseria pe care a avut-o reclamantul în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 nu se regăseşte în dispoziţiile anexei nr. 1 pct. 30 din Ordinul MMPS nr. 50/1990.

În acest sens, a invocat Decizia nr.9/2016 a ÎCCJ care la punctul 62 a reţinut următoarele: „Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului.

Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare.

Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art.3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc, cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin. 1 al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. 2 al pct. 3).

Sintagma „aceleaşi condiţii”, contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condiţiile concrete descrise de alin. 1 şi 2 ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe.”

Din cele arătate, rezultă că Înalta Curte a apreciat că atât timp cât o activitate nu este cuprinsă în cele 2 anexe ale Ordinului 50/1990, nu se pot adăuga şi alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexă.

Atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada că activitatea desfăşurată în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 se încadrează în vreuna dintre activităţile enumerate în anexa nr.

I la Ordinul 50/1990, a considerat că este nefondată cererea de chemare în judecată.

Analizând actele dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul ... a solicitat constatarea încadrării sale în grupa I de muncă în procent de 100% în perioada 11.04.1980-01.07.1988, în care a lucrat la ..., societate radiată, conform dovezilor ataşate la dosar.

La primul termen de judecată, instanţa a dispus emiterea unei adrese către reclamant solicitându-i să depună la dosar o copie integrală a Carnetului de muncă – semnată pentru conformitate cu originalul şi totodată orice alte înscrisuri (fişă post/contract de muncă, alte înscrisuri) din care să rezulte secţia/atelierul în care şi-a desfăşurat activitatea şi totodată activitățile efectiv desfăşurate în cadrul ... în perioada în care a fost angajatul acesteia.

În măsura în care nu a deţinut astfel de înscrisuri – s-a pus în vedere reclamantului să le solicite deţinătorului de arhivă al ..., respectiv ... şi să depună la dosar răspunsul acesteia/sau înscrisurile care i se vor comunica.

Totodată s-a solicitat să depună la dosar răspunsul deţinătorului de arhivă.

De asemenea, s-a solicitat ca toate înscrisurile se vor depune la dosar fie în original, fie în copie semnată pentru conformitate cu originalul, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de acestea.

Reclamantul nu şi-a îndeplinit niciuna dintre obligaţii, pentru ultimul termen de judecată fiind depusă la dosar o cerere (nesemnată) prin care a solicitat amânarea motivat de faptul că ar fi plecat din ţară de la începutul anului – cerere care a fost respinsă motivat de instanţă.

Instanţa a respins proba cu expertiză în specialitatea „protecţia muncii” ca nefiind utilă, în raport de actele existente la dosar.

A constatat că reclamantul a ataşat acţiunii doar un extras de pe carnetul său de muncă (copie nesemnată pentru conformitate cu originalul), din care rezultă că 11.04.1980-01.07.1988 a lucrat în cadrul Întreprinderii ... în funcţia de subinginer.

De asemenea, din carnetul de muncă nu a rezultat faptul că în perioada în care a lucrat pentru acest angajator reclamantul a desfăşurat activitate în grupa superioară de muncă şi nici nu au existat alte documente din care să rezulte activităţile efectiv desfăşurate, condiţiile de muncă, sau alte elemente necesare stabilirii necesităţii încadrării în grupă superioară de muncă.

Potrivit art. 158 (3) din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă în grupa I şi/sau a II-a de muncă realizată anterior datei de 1 aprilie 2001 se face cu carnetul de muncă întocmit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1976.

În situaţia în care nu se regăsesc aceste menţiuni în carnetul de muncă sau există menţiuni incomplete/eronate, dovada acestora se poate face cu adeverinţe eliberate de către angajatori sau de deţinătorii de arhive.

Potrivit art. 158 din Legea nr. 263/2010 adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I/II de muncă sunt valorificabile numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile anterioare datei de 1 aprilie 2001.

Conform pct. 6 din Ordinul 50/1990: ,,Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare).”

Din adresa emisă de deţinătorul de arhivă - ... către un petiţionar - avocat a rezultat că singurele documente deţinute sunt contractele colective de muncă în care se precizează că societatea va asigura încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru salariaţii de la atelierul de galvanizare, ..., atelierul de sudură, atelierul de tratament termic, baia de degresare, iar nominalizarea se va face de către conducerea societăţii împreună cu sindicatul.

S-a mai arătat că salariaţii care îşi desfăşoară activitatea la beneficiari (în puncte fixe) în baza documentelor justificative şi a condiţiilor punctului fix, cu atestare din partea acestora, vor avea toate drepturile ce derivă din condiţii deosebite de încadrare a locurilor de muncă.

Totodată, se arată că nu deţin alte acte/documente emise de factorii de conducere împreună cu sindicatul prin care să se nominalizeze personalul care se încadrează în grupe superioare de muncă.

A mai reţinut că, în condiţiile mai sus expuse, reclamantul avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu o cerere în constatare a desfăşurării condiţiilor de muncă în grupă superioară, însă rolul instanţei într-un astfel de caz nu este unul pur formal.

În cuprinsul deciziei RIL nr. 9/2016 se arată că:

„49.

Prin urmare, nu se poate vorbi de un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin regăsirea în anexa legii a tipului de activitate pe care l-a desfăşurat, pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă, constituirea dreptului efectuându-se în cadrul unei proceduri în care se prevedea îndeplinirea unor atribuţii specifice de către partenerii sociali (angajator/sindicatele ca reprezentanţi ai salariaţilor) şi verificări concrete cu sprijinul unor instituţii ale statului (medicale, de protecţie a muncii).

50. În măsura în care aceste verificări pot fi substituite prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta poate face încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă.

51.

Premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele 1 şi 2 ale variantei consolidate a ordinului.

Aceasta conferă celui care a desfăşurat activitatea respectivă dreptul de a obţine recunoaşterea pentru sine a faptului că a lucrat în condiţii deosebite faţă de cele normale, astfel că efortul suplimentar depus în aceste condiţii creează o vocaţie la acordarea unor facilităţi la deschiderea drepturilor de pensie.

În continuare, în paragrafele nr.54 şi 55 ale deciziei, Înalta Curte arată că: „În măsura în care aceste prevederi nu au fost puse în aplicare în unităţi de către angajator şi sindicate, până la abrogarea ordinului, salariatul dispune de un drept material individual pe care îl poate valorifica oricând, pe cale judiciară, solicitând, în faţa instanţei de judecată, recunoaşterea acestor condiţii.

Nefiind reglementată în cuprinsul ordinului o procedură jurisdicţională specială, aplicabilă cu prioritate, care să garanteze posibilitatea verificării legalităţii aplicării sale, instanţa de drept comun este abilitată a statua asupra încadrării unei activităţi concrete a unui salariat în grupa superioară de muncă (inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea existenţei şi naturii condiţiilor vătămătoare din perioada respectivă, precum şi a timpului efectiv de lucru în aceste condiţii).

55.

Prin urmare, ca răspuns la prima întrebare, Înalta Curte constată că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate).”

Din acest punct de vedere, reclamantul nu a depus nicio dovadă din care să rezulte că a desfăşurat activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexă ale Ordinului 50/1990.

În ceea ce priveşte proba cu expertiză în specialitatea protecţia muncii solicitată de reclamant, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte arată că:

„Aplicarea dispoziţiilor respective pe cale judiciară presupune ca instanţa să se substituie angajatorului care nu a urmat procedura administrativă internă prevăzută de ordin, finalizată cu nominalizarea persoanei într-o anumită grupă de muncă, procedând ea însăşi la verificarea condiţiilor de lucru din acea perioadă.

Or, o astfel de situaţie ţine de aplicarea legii în raport cu fiecare caz concret, instanţa de judecată fiind cea care trebuie să identifice probele pertinente şi utile, apte a releva îndeplinirea condiţiilor care ar atrage încadrarea în grupa de muncă, având în vedere şi aspectul referitor la perioada îndelungată trecută de la momentul solicitat a fi evaluat, precum şi faptul că, ulterior anului 1990, a intervenit, drept condiţie de încadrare în grupă, existenţa unui nivel de noxe peste nivelul maxim admis de normele de protecţie a muncii.

Or, evaluarea utilităţii unei probe cu expertiză în domeniul protecţiei muncii, care nu ar mai putea verifica, în concret, situaţia condiţiilor de muncă din perioada anterioară anului 2001, ci ar cuprinde doar o evaluare teoretică a riscurilor potenţiale în considerarea naturii activităţii, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept ce trebuie interpretată, ci una de apreciere cu privire la probaţiune, în raport cu situaţia concretă din fiecare cauză.”

A concluzionat că, expertiza nu poate avea în vedere simple evaluări teoretice, ci trebuie să existe posibilitatea de a fi evaluate în concret condiţiile de muncă din perioada pentru care reclamantul a solicitat încadrarea în grupa I de muncă, ceea ce în speţă este evident că nu mai este cazul.

Prin urmare, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr.368/11.05.2023 a declarat apel reclamantul ...

În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 a fost angajat subinginer electronist la Întreprinderea ..., secția ...

ECN (Echipamente cu Comandă Numerică), punct fix ...

Întreaga activitate profesională, respectiv întreținerea şi repararea echipamentelor de comandă numerică (sisteme numerice de comandă şi control ale utilajelor automatizate de frezare şi strunjire din cadrul secțiilor mecanice ale ...) a prestat- o într-un spațiu alocat de către beneficiar, amenajat şi dotat de către ... corespunzător cerințelor tehnice necesare pentru repararea echipamentelor servisate.

Concret, echipamentele de comandă numerică erau de construcție românească (FEA) şi SUA (General Electric), formate din sistemele de programare, calcul si execuție, acestea însemnând un număr de cca.50 plăci de circuite imprimate cu dimensiuni de 50 cm x 45 cm fiecare, conținând componente electronice active şi pasive, realizând comanda frezelor şi strungurilor folosite la fabricarea componentelor hidraulice ale excavatoarelor.

Dată fiind intensitatea utilizării, în trei schimburi, a utilajelor, rata de defectare era foarte ridicată, ceea ce determina o activitate prelungită, continuă şi intensă de intervenții pentru depanare.

Depanarea consta în înlocuirea plăcilor defecte cu altele similare, reparate de reclamant prin schimbarea pieselor defecte, prin dezlipirea acestora de pe circuitele imprimate şi lipirea altora noi.

Procedura de dezlipire şi lipire se efectua prin topirea aliajului de lipit, aliaj 20% cositor si 80% plumb, sub forma unui fir subțire (diametru 2mm) cu un canal central umplut cu o substanța decapantă agresivă, cunoscut drept fludor.

Prin topirea fludorului se generau particule fine de plumb, cositor şi decapant sub forma unui fum pe care, datorită poziției de lucru, îl inhala zilnic, pe toată durata programului de lucru.

Spațiul de lucru era închis, neventilat şi nu se folosea mască de protecţie respiratorie, ceea ce accentua inhalarea noxelor.

Activitatea, în condițiile date, i-a provocat degradarea stării de sănătate, cu consecințe pe termen lung.

Apreciază că i-a fost restrâns dreptul la un proces echitabil în condițiile în care a fost respinsă cererea de amânare a cauzei din motive strict formale.

Era în interesul său să se poată prezenta în instanță şi să-şi susțină cauza, prin identitate de raționament, dacă lipsa semnăturii cererii de apel se poate împlini la primul termen şi cererea de amânare ar trebui să beneficieze de același tratament, iar document de transport nu putea prezenta la acea dată.

În acest sens, pentru a înlătură orice suspiciune de rea-credinţă, depune, în apel, copie a biletele de avion care atestă revenirea în ţară.

Principiul de bază al încadrărilor în grupe superioare de muncă este cel al analizei condițiilor efective și reale de muncă și trebuie să aibă în vedere condițiile concrete de muncă, respectiv factorii nocivi, modul de expunere la aceștia etc.

De asemenea, plecând de la sarcina atribuită instanței de judecată, și anume aceea de a soluționa cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcția esențială a judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părți, prin pronunțarea unei hotărârii.

Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu caracter jurisdicțional, trebuie să exprime adevărul.

Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părțile se împotrivesc (art. 22, art. 249-308 Codul de procedură civilă).

Această modalitate de manifestare a rolului activ al judecătorului este una dintre cele mai importante, deoarece instanța are dreptul și obligația de a descoperi adevărul și, în consecință, să ordone administrarea probelor necesare soluționării cauzei chiar dacă părțile se împotrivesc.

În concluzie, judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

„Activitatea ... era variată şi complexă, fiecare secție având propriile condiții de lucru.

În cadrul secției 15 la care am a fost încadrat, activitatea avea două caracteristici specifice: se desfăşura la sediul beneficiarilor, respectiv personalul angajat avea studii superioare dat fiind gradul ridicat al tehnologiei servisate.

Ca urmare, toate activităţile profesionale erau realizate de către aceștia, chiar dacă în cartea de muncă scria inginer sau subinginer, creând impresia că ar fi vorba de o funcție de conducere.

Funcție de conducere avea doar șeful de secție, care era la ....

La ..., şi-au exercitat meseria prin activităţi periculoase pentru sănătate.”

Dacă ar fi existat documente care să dovedească încadrarea în grupa de muncă sau să explice desfăşurarea unei activităţi din lista anexa la Ordinul 50/1990, acestea ar fi fost valorificate la calculul pensiei.

Este, de asemenea, demonstrat, prin răspunsul deținătorului de arhivă, că nu deține documente utile prezentei cauze, că singura cale de aflare a adevărului prin stabilirea faptelor în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice şi legale este realizarea unei expertize judiciare, care să nu aibă în vedere simple evaluări teoretice, nici condițiile generale de muncă (ambient, spaţii de lucru etc) din perioada în cauză, care, evident, acum pot fi greu definite, ci care să identifice în mod concret faptul că activitatea efectivă pe care a desfăşurat-o, şi prin substanțele toxice inhalate în activitate, este asimilabilă sudurii în plumb, aşa cum este aceasta definită in Anexa nr. l, pct.30: „Sudură în plumb” din Ordinul 50/1990.

În drept au fost invocate Constituția României, Ordinul Ministerului Muncii şi Protecției Sociale nr. 50/1990, art.3, Anexa nr.1, pct.30: . ..Sudură în plumb.

În dovedirea cererii a solicitat proba cu înscrisuri şi cu expertiză specialitatea protecția muncii.

Intimata a formulat întâmpinare.

Conform dispozițiilor art. 15 din Ordinul nr.50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și a II-a de muncă în vederea pensionării «Dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de munca și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.»

Solicită instanței de apel să constate faptul că din carnetul de muncă al reclamantului nu rezultă sub nici o formă faptul că în perioada ce face obiectul prezentei cauze, a desfăşurat activitate în grupa I de muncă.

Atât timp cât în carnetul de muncă al reclamantului nu există nici o mențiune cu privire la activitatea desfăşurată de către acesta în grupa I de muncă în perioada 11.04.1980 - 01.07.1988 se poate concluziona, în baza art. 15 din Ordinul 50/1990, faptul că acesta nu a desfăşurat activitate în grupa I de muncă în această perioadă.

În privinţa probei cu expertiza de specialitate propusă de către reclamantul apelant, solicită respingerea acesteia ca nefiind utilă cauzei având în vedere faptul că la acest moment nu se mai pot face determinări cu privire la activitatea efectiv desfăşurată de către reclamant sau cu privire la condițiile de mediu în care acesta îşi desfăşura activitatea.

Astfel, consideră că în mod corect instanța de fond, ținând cont de Decizia ÎCCJ nr. 9/2016, a reţinut faptul că „... expertiza nu poate avea în vedere simple evaluări teoretice, ci trebuie să existe posibilitatea de a fi evaluate în concret condițiile de muncă din perioada pentru care reclamantul a solicitat încadrarea în grupa I de muncă, ceea ce în speță este evident că nu mai este cazul.”

În dovedire solicită încuviinţarea înscrisurilor administrate în faţa instanței de fond.

În drept, şi-a întemeiat susținerile pe baza dispozițiilor Ordinului nr.50/1990.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi detaliate în continuare.

Un prim motiv de apel vizează respingerea, formală în opinia apelantului reclamant, a cererii sale de amânare.

În analiza acestui motiv, Curtea constată că apelantul reclamant a formulat o cerere de amânare la al doilea termen de judecată din data de 27.04.2023, învederând faptul că se află în străinătate de la finalul anului trecut (2022) urmând a se reîntoarce în România în luna iunie a anului curent, înscrisurile solicitate neputând fi obţinute de la deţinătorul arhivei ... deoarece acesta eliberează documente după perioade mai mari de timp.

Prima instanţă de fond a respins această cerere atât prin raportare la disp. art. 222 C.pr.civilă, dar şi prin prisma disp. art. 10 alin. 2 C.pr.civilă, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada faptului că se află în străinătate de mai mult timp, de exemplu cu dovezi de reşedinţă, documente de transport, iar simplul fapt că se va întoarce din străinătate când va dori, nu poate fundamenta acordarea unui termen, decât în cazul în care o astfel de cerere ar fi motivată şi justificată, aspecte care nu se regăsesc în cererea acestuia.

Curtea constată că potrivit disp. art. 222 C.pr.civilă alin. 1 amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Iar în acord cu art. 10 alin. 1 C.pr.civilă, părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Prin urmare, Codul de procedură civilă, prin textele invocate, a stabilit o rigurozitate şi o anumită disciplină atât în sarcina justiţiabilului, cât şi a instanţei, în scopul derulării litigiilor cu celeritate, reglementând limitativ situaţiile în care se poate cere şi, respectiv acorda, un nou termen de judecată.

Ca o consecinţă, prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile procesual civile, respingând motivat cererea apelantului reclamant de acordare a unui termen în lipsa dovezilor solicitate şi nedepuse de către reclamant.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de apel nu este întemeiat.

Cu privire la al doilea motiv de apel, Curtea are în vedere faptul că, prin Ordinul nr. 50/1990, au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării.

În anexe au fost prezentate, sub formă de liste, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990.

Prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, cu aplicare de la 1 martie 1990, au fost precizate locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990, în baza aceleiaşi metodologii reglementate de Ordinul nr. 50/1990.

Ulterior acestor două ordine au mai fost emise o serie de hotărâri ale Guvernului în reglementarea situaţiei speciale din anumite unităţi ori activităţi, fără a se mai reglementa o procedură aparte de încadrare, fiind comună cu cea a Ordinului nr. 50/1990.

După publicarea celor două ordine din anul 1990, angajatorii din acele domenii de activitate care nu s-au regăsit în ordin au solicitat Ministerului Muncii să includă, după avizarea documentaţiei întocmite în acest sens, în anexe, noi domenii de activităţi, funcţii sau locuri de muncă.

În 1994, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a emis o formă consolidată intitulată „Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare”.

În esenţă, această formă consolidată reprezintă o unificare a tuturor ordinelor care reglementau grupele de muncă, plecând de la forma de bază a Ordinului nr. 50/1990, completată cu toate avizele acordate unităţilor până la nivelul anului 1994, formă aplicată de organele cu atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie.

Această extindere a fost avută în vedere prin considerentele Deciziei nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 85/2002, dând valabilitate şi forţă juridică formei finale consolidate a ordinului, chiar dacă aceasta nu a fost publicată.

Însă, interpretarea domeniului de aplicare a Ordinului nr.50/1990 a făcut obiect al Deciziei Î.C.C.J. nr.9/2016, instanța supremă stabilind cu caracter obligatoriu că, deși instanțele au posibilitatea constatării încadrării în grupe de muncă pe cale judiciară, premisa derulării acestei activități este că tipul de activitate trebuie să se regăsească în anexele Ordinului 50/1990; astfel, nu pot fi adăugate alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare.

Având în vedere caracterul obligatoriu al Deciziei R.I.L. nr.9/2016, conform art.517 alin.4 Cod proc.civ., Curtea reține că în cauză, analiza aspectelor legate de condițiile efective de muncă invocate de către reclamanți este subsidiară îndeplinirii condiției-premisă și anume încadrarea activității în anexele Ordinului nr.50/1990 cu modificările și completările ulterioare.

În concret, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul apreciază că activitatea pe care a desfăşurat-o se încadrează în dispoziţiile anexei I pct. 30 din Ordinul 50/1990 - sudură în plumb.

Punctul 30 din Anexa I a Ordinului 50/1990 vizează următoarele activităţi: Măcinarea, prăjirea, aglomerarea, şarjarea, precum şi topirea minereurilor sau a concentratelor de plumb.

Rafinarea termică a plumbului, inclusiv cupelarea.

Elaborarea aliajului plumb-cadmiu.

Activitatea de producţie în staţiile pilot cu profil de pirometalurgie neferoasă.

Elaborarea aliajelor cu peste 50% plumb.

Topirea aliajelor cu peste 50% plumb şi turnarea de piese din aceste aliaje în proces de fabricaţie industrială.

Topirea, elaborarea şi rafinarea metalelor neferoase în incinta uzinelor din metalurgia plumbului.

Sudura în plumb.

Obţinerea pe cale industrială a miniului de plumb, a ceruzei şi a litargei, toate operaţiile din cadrul procesului tehnologic, precum şi ambalarea acestora.

Vopsirea la dublul fund al navelor.

Din probele administrate nu s-a dovedit că activitatea desfăşurată în concret de reclamant în perioada 11.04.1980-01.07.1988 poate fi încadrată în anexa I, pct. 30 din ordinul sus amintit.

Reclamantul critică sentinţa primei instanţe prin prisma lipsei de rol activ al judecătorului, reglementat de disp. art. 22 C.pr.civilă, în componenta sa reglementată de alin. 2 teza finală: „(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.”

Art.22 alin. 2 teza I evocă silogismul judiciar care constituie esența rolului judecătorului în activitatea de înfăptuire a justiţiei: stabilirea situaţiei de fapt în baza probelor administrate, aplicarea normelor de drept substanţial incidente situaţiei de fapt, respective şi deducerea de efecte juridice, adică pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Un prim aspect al rolului activ, constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de către părţi şi, uneori, chiar împotriva susţinerilor acestora.

Acest text trebuie corelat cu textul art. 254 alin. 5 C.pr.civilă, care prevede că, în cazul în care probele propuse de părţi nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa poate dispune ca părţile să completeze probele şi că judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

Prin urmare, dacă se constată că probele propuse nu sunt suficiente, judecătorul va supune discuţiei părţilor necesitatea administrării unor probe distincte de cele propuse de părţi.

Aşa fiind, ordonarea de probe din oficiu nu este o obligaţie, ci doar o facultate pentru judecător.

Obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările primează faţă de facultatea de judecătorului de a ordona probe din oficiu, în scopul aflării adevărului.

În cauza de faţă cererea de efectuare a unei expertize a fost respinsă prin raportare la înscrisurile aflate la dosar, ca nefiind utilă.

Din adresa ... rezultă că singurele înscrisuri pe care le mai deţine sunt contractele colective de muncă, însă nu deţine tabelele nominale de încadrare în grupă, potrivit anexei 14 din HG 257/2011 şi nici nu deţine documente emise de factori de conducere de la ... împreună sindicatul din unitate, prin care să se nominalizeze personalul care se încadrează în grupe superioare de muncă.

Or, în lipsa oricăror înscrisuri, o expertiză nu ar putea verifica, în concret, condiţiile reale şi efective de muncă, activitatea desfăşurată de către reclamant, ci ar cuprinde doar chestiuni teoretice şi generale, fără a oferi o descriere amănunţită şi exactă care să lămurească activitatea desfăşurată, condiţiile de lucru, riscul de îmbolnăvire, consecinţele expunerii la vapori sau fum, pentru ca, ulterior, să se poată stabili dacă activitatea desfăşurată se încadrează între cele prevăzute de pct. 30 al Ordinului 50/1990.

Privită în mod singular, expertiza, în lipsa altor probe, nu este utilă dezlegării pricinii de faţă, astfel încât, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţă, lipsa acesteia de utilitate.

Prin prisma acestei analize, şi acest motiv de apel va fi apreciat ca neîntemeiat.

Şi, faţă de cele mai sus analizate, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei civile apelate, Curtea, în baza disp. art. 480 alin. 1 C.pr.civilă, va respinge apelul ca nefondat.