Decizie nr. 180 din 15.03.2023

Capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 01.12.1990-01.04.2001 se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100%, este inadmisibil.

În concret, potrivit art. 35 C. proc.civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenței unui drept; cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

De asemenea, Curtea are în vedere Decizia nr. 9 din 16 mai 2016 a Î.C.C.J. (R.I.L.) în sensul că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Pe de altă parte însă, din considerentele deciziei în interesul legii menționate anterior, rezulta că obiectul principal al sesizării a vizat posibilitatea instanţei de a se substitui angajatorului şi a dispune retroactiv, ca unui salariat să i se recunoască activitatea desfăşurată ca fiind încadrată în grupa superioară de muncă.

Astfel, situația premisă a fost cea în care angajatorul nu a efectuat demersuri în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 (a omis sau a apreciat că salariatul nu lucrează în astfel de condiții), iar nu situaţia în care angajatorul a efectuat procedura în baza ordinului dar, din diverse motive, a apreciat că titularul dreptului individual pretins nu se încadrează sau l-a încadrat într-o altă grupă şi salariatul contestă încadrarea (împrejurare arătată expres la pct. 39 din considerentele deciziei).

Or, în cauză, angajatorul a urmat procedura stabilită prin Ordinul nr. 50/1990, iar apelantul a fost încadrat în grupa I de muncă, nemulţumirea sa vizând, de fapt, procentul stabilit de intimată.

În fapt, întrucât procedura în discuție a fost urmată, iar apelantul a fost încadrat în grupa I de muncă, orice nemulțumire legată de această încadrare ar fi putut fi soluționată pe calea contestării acelei încadrări, deci apelantul avea deschisă calea unei acțiuni în realizare (conflict de muncă), nefiind încălcat astfel accesul său la justiţie.

Pe cale de consecință, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în constatare potrivit art.35 Cod proc.civ., Curtea apreciază că excepția inadmisibilității cererii de constatare a încadrării activității desfășurate de apelant în grupa I de muncă în procent de 100%, pentru perioada 01.12.1990-01.04.2001, este fondată.

Decizia civilă nr. 180/15.03.2023 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. ..., Tribunalul ... a admis excepṭia inadmisibilităṭii cererii, invocată de pârâtă.

A respins, ca inadmisibilă, cererea în constatare formulată de reclamantul ..., în contradictoriu cu pârâta ...

A respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligaţia de a face.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la data de 05.04.2021 sub nr. ..., reclamantul ..., în contradictoriu cu pârâta ..., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că activitatea desfăşurată în perioada 01.12.1990-01.04.2001 se încadrează în grupa I în procent de 100%, iar activitatea desfăşurată în perioada 02.04.2001-31.12.2002, se încadrează în condiṭii deosebite de muncă.

A mai solicitat reclamantul să se constate că în perioada 01.04.1987-01.02.1990 era îndreptăţit a beneficia de sporul pentru condiṭii grele, precum şi cel de condiṭii nocive, iar pârâta să fie obligată să îi elibereze adeverinṭe care să ateste cele solicitate anterior.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenṭă, că are calitatea de angajat al pârâtei, din anul 1987, ocupând diverse funcṭii şi posturi, în prezent fiind agent de securitate la departamentul ...

În perioada 01.12.1990-01.04.2001 ar fi trebuit să fie încadrat în grupa I de muncă, în procent de 100%, şi nu 50%, întrucât, deşi ocupa funcṭia de operator calculator, lucra în aceleaşi condiṭii cu colegii dispeceri din cadrul secṭiei LBR, cărora li s-a acordat acest procent, suplinind lipsa acestora.

Pentru perioada 02.04.2001-31.12.2002, a lucrat în aceleaşi condiṭii, dar pârâta l-a încadrat în condiṭii normale.

În ceea ce priveşte sporurile solicitate, a menṭionat reclamantul că, în perioada 01.04.1987-01.02.1990 a beneficiat de acestea, cu caracter permanent, iar dată fiind grupa I de muncă în care trebuia încadrat, ar fi trebuit să beneficieze în continuare.

În drept, au fost invocate disp.art.192 C.proc.civ., contractul colectiv de muncă, Decretul nr. 59/1967, HG nr. 261/2001.

În probaṭiune, înscrisuri şi martori, interogatoriul pârâtei.

Pârâta, legal citată, a formulat întâmpinare la data de 01.10.2021, prin care a invocat excepṭia nulităṭii cererii pentru lipsa semnăturii, excepṭia lipsei dovezii calităṭii de reprezentant, precum şi excepṭia inadmisibilităṭii cererii privind perioada 01.12.1990-01.04.2001, dar şi a cererii pentru perioada 02.04.2001-31.12.2002, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea excepţiilor, a arătat că reclamantul nu a semnat cererea introductivă, deşi a formulat-o în nume propriu, iar dată fiind Decizia ICCJ nr. 12/23.05.2016, reclamantul nu are deschisă calea unei acṭiuni în constatare a condiṭiilor de muncă în care şi-a desfăşurat activitatea după data de 01.04.2001.

De asemenea, pentru perioada anterioară nu sunt îndeplinite condiṭiile art.35 din C.proc.civ., dat fiind principiul subsidiarității acţiunii în constatare şi Decizia ÎCCJ nr. 9/2016.

Pe fondul cauzei, a arătat pârâta că încadrarea activităṭii desfãşurate de reclamant în condiṭii de muncă deosebite s-a făcut după analiza condiṭiilor de muncă în concret, iar eventualele sarcini de serviciu, prin care a ţinut locul colegilor săi, nu au fost efectuate în mod permanent, nefiind respectată principala condiţie reglementată de lege.

Cu privire la sporurile pretinse, s-a susṭinut că acestea au fost introduse în contractul colectiv de muncă începând cu anul 1990, astfel încât cererea reclamantului nu este întemeiată.

Cu privire la eliberarea adeverinţelor, s-a susṭinut că, în perioada 01.12.1990-01.04.2001, reclamantul a fost încadrat în funcṭia de operator calculator, în cadrul Uzinei ... - Secṭia ..., cu activitate de evidenṭă fluxuri LBR, cuprinsă în grupa I de muncă, cu procent de participare 50%, astfel încât, date fiind susţinerile anterioare, se află în imposibilitate de a face menṭiunile solicitate de reclamant.

În drept, au fost invocate disp.art.205-208 C.proc.civ.

În probaṭiune, au fost depuse înscrisuri.

La termenul de judecată din 08.03.2022, pârâta a arătat că nu mai insistă în excepṭia nulităṭii şi excepṭia lipsei dovezii calităṭii de reprezentant, excepṭia inadmisibilităṭii cererii fiind unită cu fondul cauzei.

Sub aspectul probatoriului, apreciind că, faţă de prevederile art.255 şi art.237 alin.2 pct.7 Cod proc.civ., probele sunt admisibile, concludente şi utile cauzei, instanţa a încuviinţat pentru părṭi proba cu înscrisuri, iar pentru reclamant, şi proba testimonială, în cadrul căreia a fost ascultat martorul ..., declaraṭia acestuia fiind consemnată şi depusă la dosarul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma excepţiei inadmisibilităṭii cererii, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, instanţa a reţinut următoarele:

Pentru cererea ce priveşte acṭiunea în constatarea condiţiilor deosebite de muncă în care a lucrat reclamantul în perioada 01.12.1990-01.04.2001, instanṭa reṭine că acesta a fost încadrat în funcṭia de operator calculator, în cadrul Uzinei ... - Secṭia ..., cu activitate de evidenṭă fluxuri LBR, cuprinsă în grupa I de muncă, cu procent de participare 50%.

Reclamantul este nemulţumit de procentul acordat şi solicită să se constate că era îndreptăţit să i se acorde procentul de 100%, la fel cum s-a acordat altor colegi, dispeceri.

Instanṭa reṭine că salariaṭii din cadrul ULP-LBR cu activitate de evidenṭă fluxuri LBR (în care se încadra şi activitatea de operator calculator), au fost încadraṭi în grupa I de muncă, procent de participare 50%, în baza prevederilor HG nr.481/07.05.1990, anexa 1, poziṭiile 5, 6 şi 31, reclamantul lucrând doar 50% din timpul de lucru în sectoarele aferente secṭiei LBR.

Prin Decizia Înaltei Curṭi de Casație și Justiție nr. 9/16.05.2016 referitoare la recursul în interesul legii cu privire la încadrarea în grupa I şi a II-a de muncă a activităţii desfăşurate anterior datei de 1 aprilie 2001 s-a dispus că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Înalta Curte a constatat că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate).

Însă, în cauză, situaṭia de fapt este diferită, aşa cum s-a reṭinut anterior, nemulţumirea reclamantului privind procentul acordat de pârâtă nedeschizându-i reclamantului calea acţiunii în constatare.

Chiar dacă acṭiunea în constatare ar fi fost admisibilă, din probatoriul administrat, nu rezultă că reclamantul a lucrat în condiṭii deosebite de muncă pe durata întregului program de lucru, martorul ascultat confirmând susţinerile pârâtei în sensul că acesta a înlocuit anumiți salariaţi, doar în perioada în care aceştia îşi luau libere sau concedii.

Conform prevederilor pct. 8 din Ordinul 50/1990, perioada de timp în care o persoana a avut sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilea de către conducerea unităţii sau prin prevederile legale care reglementau atribuţiile de serviciu ce reveneau fiecărei persoane, în raport cu funcţia îndeplinită.

Cu alte cuvinte, încadrarea locurilor de muncă în grupele de muncă reprezintă un atribut al angajatorului, care se exercită în condițiile Ordinului MMPS nr. 50/1990 şi Ordinului MMPS nr. 125/1990.

Rezultă că, încadrarea activităţilor sau a locurilor de muncă în grupe superioare de muncă s-a efectuat în momentul apariţiei fiecărui act normativ care reglementa aceasta, iar din documentele existente în cadrul unităţii angajatoare pârâte, nu rezultă că reclamantul ar fi lucrat 100% din activitate în condiṭii deosebite în perioada arătată.

Pentru cererea ce priveşte acṭiunea în constatarea condiţiilor deosebite de muncă în care a lucrat reclamantul în perioada 02.04.2001-31.12.2002

Prin Decizia nr. 12/23.05.2016 pronunṭată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dispus că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din HG nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 131 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii.

S-a reṭinut că, dacă unitatea nu a obţinut avizul de încadrare şi, ca urmare a acestei situaţii, nu s-a exercitat de către persoana interesată calea de atac administrativă prevăzută de lege, respectiv nu a fost înscrisă în anexa nr. 2 la Legea nr. 226/2006, un salariat al acestei unităţi nu are deschisă o acţiune la instanţa de drept comun pentru a obţine, prin eludarea căii speciale, beneficiul ce urma a fi acordat în procedura administrativă prin emiterea avizului pentru acel loc de muncă sau înscrierea unităţii cu locul de muncă respectiv în anexa legii.

Nerespectarea demersurilor ce se referă la procedura de evaluare şi clasificare a acestor locuri de muncă nu poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict de muncă.

Aceasta pentru că, prin natura mecanismului instituit, constituirea dreptului salariatului are loc exclusiv în procedura administrativă, care, în lipsa unei dispoziţii legale, nu poate fi substituită de către instanţă cu o procedură judiciară.

În cauză, s-a reṭinut că, pentru perioada 02.04.2001-31.12.2002, nu s-a făcut dovada, de fapt, nici nu s-a susṭinut, că, pentru locul de muncă ocupat de reclamant, s-ar fi obṭinut avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiṭii deosebite emis de Inspecția Muncii.

În aceste condiṭii, activitatea desfăşurată de acesta, după data de 01.04.2001, nu poate fi încadrată în condiṭii deosebite de muncă, excepṭia invocată de pârâtă urmând a fi admisă, cu consecinṭa respingerii cererii în constatare, ca fiind inadmisibilă.

În ceea ce priveşte acṭiunea în constatarea faptului că, în perioada 01.04.1987-01.02.1990, reclamantul era îndreptăţit a beneficia de sporul pentru condiṭii grele, precum şi cel de condiṭii nocive, instanṭa reṭine că o particularitate importantă a acţiunii în constatare rezidă în caracterul său preventiv, scopul exercitării sale fiind acela de a preîntâmpina contestarea unui raport juridic.

Prevederile art. 35 din Codul de procedură civilă statornicesc, de asemenea, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului.

Astfel, pentru chiar admisibilitatea acţiunii, norma procedurală impune condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

Caracterul subsidiar şi limitat al acestei acţiuni constituie expresia voinţei legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiţie să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acţiuni paralele: una în constatare şi una în realizarea dreptului.

În acest sens, prin Decizia nr. 13/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acțiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acțiunilor în constatare de drept comun și sunt imprescriptibile.

Așadar, având în vedere că reclamantul a solicitat constatarea unei situaţii de fapt - existenţa dreptului său la acordarea celor două sporuri, instanṭa concluzionează că cererea formulată este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte obligaţia de a face a pârâtei - eliberarea adeverinţelor care să cuprindă menṭiunile anterior analizate, dată fiind soluṭia ce va fi pronunṭată cu privire la cererile anterioare şi caracterul accesoriu al cererii, aceasta apare ca fiind neîntemeiată, fiind respinsă ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul ..., solicitând schimbarea în tot a acesteia, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

A arătat că instanţele de judecată au competenţa de a stabili şi/sau schimba activităţile dintr-o grupă în alta, respectiv din grupa a II-a de muncă în grupa I, pentru evidenţierea corectă a traseului profesional al titularului dreptului, sub toate aspectele necesare.

A apreciat că încadrarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale în grupele I şi/sau II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada anterioară anului 2001, se poate face, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care s-a desfăşurat activitatea persoanei reclamante.

Activitatea concretă este o stare de fapt ce se dovedeşte cu orice mijloc de probă, or reclamantul a solicitat, pe lângă proba testimonială, şi proba cu înscrisuri constând în fişa de post a acestuia şi a oricărui coleg încadrat în funcţia de operator calculator şi dispecer din perioada 01.12.1990-31.12.2009, persoane care aveau atribuţii similare şi locul de muncă în aceeaşi incintă cu reclamantul, aceştia beneficiind de grupa I de muncă în procent de 100%, precum şi de încadrarea în condiţii deosebite de muncă.

A precizat că intimata nu a depus aceste înscrisuri, invocând faptul că termenul de arhivare a expirat, însă aceste susţineri vin în contradicție cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 16/2016, care instituie un termen de păstrare de 75 de ani pentru dosarul de personal.

A solicitat ca instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 295 C.proc.civilă.

Cu privire la constatarea condiţiilor de muncă deosebite, a considerat că instanţa a făcut o greşită apreciere a probelor, având în vedere că, potrivit Avizelor nr. 1/18.12.2001 şi 33/02.12.2002 emise de ITM ..., tot personalul angajat în Secţia LBR a fost încadrat în condiţii deosebite de muncă.

A precizat că nu şi-a schimbat locul de muncă în perioada 01.12.1990-31.12.2002, lucrând în Secţia Dispecerat LBR ca operator calculator.

De asemenea, a arătat că nu există diferenţe în ceea ce priveşte condiţiile de muncă în care acesta şi-a desfăşurat activitatea şi condiţiile în care au prestat munca colegii de birou, având funcţia de dispeceri, fişele postului fiind identice.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea faptului că, în perioada 01.04.1987-01.02.1990, a beneficiat de sporul pentru condiţii grele, precum şi de cel pentru condiţii nocive, instanţa de fond a interpretat în mod greşit solicitarea sa, apreciind că a solicitat contravaloarea acestor sporuri, când, din motivele de fapt şi de drept, rezulta că, de fapt, reclamantul a dorit obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe care să ateste că a beneficiat de sporurile respective.

Apelul nu a fost motivat în drept suplimentar față de cele indicate în cuprinsul său.

Intimata ... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În fapt, intimata a arătat, cu privire la încadrarea reclamantului în grupă, că adeverinţa cu nr. .../22.06.2016 şi condiţiile de muncă transmise lunar către CJP ... sunt perfect valabile şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

A menţionat că sporul pentru condiţii grele de muncă şi sporul de condiţii nocive au fost introduse începând cu anul 1990 în Contractul Colectiv de muncă, în conformitate cu avizul MIM nr. 666/14.03.1990, iar anterior acestui an sistemul de salarizare era conform Legii nr. 57/1974, în conformitate cu activităţile specifice desfăşurate la fiecare loc de muncă.

Astfel, activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 01.04.1987-01.02.1990 în cadrul Uzinei ..., Secţia ..., a fost retribuită în concordanţă cu Legea nr. 57/1974.

A considerat că, în mod corect a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, în condiţiile în care reclamantul nu solicită să i se constate dreptul la încadrarea în grupă conform Ordinului nr. 50/1990, ci faptul că activitatea desfăşurată se încadrează în grupa I de muncă, procent 100%.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 9/2016, având în vedere că ÎCCJ a statuat asupra admisibilităţii acţiunilor în constatare într-o cu totul altă ipoteză decât aceea în care salariatul contestă încadrarea pe care angajatorul a efectuat-o, respectiv în situaţia în care angajatorul nu a procedat la o astfel de încadrare în unitate şi nu a parcurs procedura reglementată de Ordinul nr. 50/1990.

În cauză, nu este vorba de neparcurgerea procedurii, ba mai mult, angajatorul a eliberat reclamantului adeverinţă prin care a atestat încadrarea activităţii în condiţiile de muncă corespunzătoare.

De asemenea, având în vedere argumentele arătate în Decizia ÎCCJ nr. 12/2016, precum şi faptul că încadrarea în condiţii deosebite de muncă reprezintă atributul exclusiv al unor organisme abilitate de lege şi în baza unor metodologii specifice stabilite prin acte normative, a solicitat instanţei să constate că acţiunea reclamantului privind constatarea încadrării în alte condiţii de muncă a activităţii desfăşurate e inadmisibilă.

Contrar celor susținute de reclamant, atribuţiile sale erau diferite faţă de cele ale colegilor săi, iar eventualele sarcini îndeplinite pe timpul cât a ţinut locul acestora nu au fost efectuate în mod permanent pentru ca acesta să fie îndreptăţit la a solicita încadrarea în condiţii de muncă similare acestora.

Cu privire la capătul de cerere privitor la eliberarea adeverinţei, a menţionat că, faţă de specificul muncii realizate de reclamant în perioada indicată, precum şi de locul în care acesta şi-a desfăşurat programul normal de lucru, societatea a încadrat activitatea salariatului în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 4711 C.proc.civ.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma motivelor de apel invocate în cererea de apel și a dispozițiilor art.476 şi 479 alin.1 Cod proc.civ., Curtea constată că apelul este nefondat, motiv pentru care urmează a fi respins, însă pentru următoarele considerente:

Analizând motivele de apel referitoare la capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 01.12.1990-01.04.2001 se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100%, Curtea le apreciază nefondate, considerând că în mod corect a fost admisă la fond excepţia inadmisibilităţii cu privire la acest petit.

În concret, potrivit art. 35 C.proc.civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenței unui drept; cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

De asemenea, Curtea are în vedere Decizia nr. 9 din 16 mai 2016 a Î.C.C.J. (R.I.L.) în sensul că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau a II-a de muncă.

Din această perspectivă, este de observat că nu sunt întemeiate susținerile intimatei-pârâte potrivit cărora acțiunea este inadmisibilă, întrucât nu s-a solicitat constatarea unui drept, ci a unei situații de fapt.

Pe de altă parte însă, din considerentele deciziei în interesul legii menționate anterior, Curtea reține că obiectul principal al sesizării a vizat posibilitatea instanţei de a se substitui angajatorului şi a dispune retroactiv, ca unui salariat să i se recunoască activitatea desfăşurată ca fiind încadrată în grupa superioară de muncă.

Astfel, situația premisă a fost cea în care angajatorul nu a efectuat demersuri în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 (a omis sau a apreciat că salariatul nu lucrează în astfel de condiții), iar nu situaţia în care angajatorul a efectuat procedura în baza ordinului dar, din diverse motive, a apreciat că titularul dreptului individual pretins nu se încadrează sau l-a încadrat într-o altă grupă şi salariatul contestă încadrarea (împrejurare arătată expres la pct. 39 din considerentele deciziei).

Or, în cauză, angajatorul a urmat procedura stabilită prin Ordinul nr. 50/1990, iar apelantul a fost încadrat în grupa I de muncă, nemulţumirea sa vizând, de fapt, procentul stabilit de intimată.

În această etapă, având în vedere că niciuna dintre părţi nu contestă derularea procedurii stabilite prin Ordinul nr.50/1990 şi încadrarea reclamantului în grupa I de muncă pentru perioada dedusă judecăţii, aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 292 alin. 2 C.proc.civ. cu privire la înscrisul ce conţine situaţia privind grupele de muncă nu prezintă relevanţă juridică, Curtea constatând că aceleaşi menţiuni sunt cuprinse în adeverinţa cu nr. 9030/1260/22.06.2016, eliberată de intimata-pârâtă.

În aceste condiții, rezultă că, într-adevăr, astfel cum în mod corect a subliniat intimata, în cauză, nu este incidentă situația-premisă avută în vedere prin Decizia Î.C.C.J. nr. 9/2016 (R.I.L.), care să atragă admisibilitatea unei acțiuni în constatarea încadrării în grupă de muncă, acțiune ce, în lumina considerentelor aceleiași decizii, ar avea chiar rolul de a suplini în instanță neparcurgerea de către angajator a procedurii instituite prin Ordinul nr.50/1990.

În fapt, întrucât procedura în discuție a fost urmată, iar apelantul a fost încadrat în grupa I de muncă, orice nemulțumire legată de această încadrare ar fi putut fi soluționată pe calea contestării acelei încadrări, deci apelantul avea deschisă calea unei acțiuni în realizare (conflict de muncă), nefiind încălcat astfel accesul său la justiţie.

Pe cale de consecință, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în constatare potrivit art.35 Cod proc.civ., Curtea apreciază că excepția inadmisibilității cererii de constatare a încadrării activității desfășurate de apelant în grupa I de muncă în procent de 100%, pentru perioada 01.12.1990-01.04.2001, este fondată.

Analizând motivele de apel referitoare la capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de reclamant în perioada 02.04.2001-31.12.2002 se încadrează în condiţii deosebite de muncă, Curtea le apreciază nefondate, considerând că în mod corect a fost admisă la fond excepţia inadmisibilităţii cu privire la acest petit.

Curtea constată că prin Decizia Î.C.C.J. nr.12/2016 (R.I.L.), s-au stabilit următoarele:

„I.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1 - 4, art. 7 - 9, art. 13 alin. (4) şi art. 131 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 263/2010, sunt încadrate în condiţii deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor şi metodologiei prevăzute de legislaţia în vigoare la data încadrării acestora.

În aplicarea dispoziţiilor art. 291 din Legea nr. 263/2010 privind prelungirea avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în situaţia în care angajatorii nu au realizat normalizarea condiţiilor de muncă, s-a emis HG nr. 1014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, ce a intrat în vigoare la data de 01.01.2016, abrogând prevederile HG nr. 246/2007 (care la rândul său a abrogat dispoziţiile HG nr. 261/2001), dar preluând, în esenţă, dispoziţiile acesteia.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, Inspecția Muncii a emis Avizul cu nr. 1/18.12.2001.

Raportând menţiunile acestuia la funcţia ocupată de apelant în perioada dedusă judecăţii cu privire la acest capăt de cerere, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ca fiind operator calculator în cadrul Uzinei ... - Secţia ..., Curtea constată că nu se încadrează în locurile de muncă şi meseriile limitativ prevăzute în cadrul acesteia.

În acest sens, Curtea constată că din considerentele Deciziei nr.12/2016 (R.I.L.), rezultă următoarele:

„ 59.

Prin articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2015 pentru completarea art. 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobată prin Legea nr. 108/2016, în cuprinsul art. 29 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, au fost introduse noi alineate, alin. (11) şi (12), potrivit cărora locurile de muncă pot fi menţinute în condiţii deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen în care angajatorii au obligaţia de a normaliza condiţiile de muncă.

Aceste dispoziţii confirmă prioritatea legiuitorului pentru normalizarea condiţiilor de muncă, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite fiind tratată legislativ ca o alternativă subsidiară şi temporară, supusă unor condiţii de recunoaştere şi menţinere strict reglementate la nivel infralegislativ.

60.

În aplicarea prevederilor art. 29 alin. (11) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.014/2015 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, în vigoare din data de 1 ianuarie 2016, care, în esenţă, instituie aceleaşi etape anterior prevăzute prin Hotărârea Guvernului nr. 246/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Din sfera sa de aplicare, expres şi limitativ determinată prin art. 1 alin. (2), fac parte doar angajatorii care dețineau la data de 31 decembrie 2015 avizul de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite reînnoit şi care nu au realizat până la această dată măsurile necesare în vederea normalizării condiţiilor de muncă pentru locurile de muncă în condiţii deosebite. ( ...)

90.

Încadrarea locurilor de muncă în condiţii superioare de muncă era de competenţa autorităţilor administrative, competenţă ce se exercita prin emiterea şi, după caz, refuzul de emitere a avizelor ori de reînnoire a celor deja acordate.

Aceste acte administrative tipice ori asimilate, după caz, erau supuse controlului de plină jurisdicţie din partea instanţelor de contencios administrativ prin care se putea sancţiona pasivitatea ori neglijența angajatorului şi/sau a reprezentanţilor angajaţilor de a iniția şi derula procedura pentru încadrarea locurilor de muncă ale angajaţilor în condiţii deosebite.

91.

De asemenea, în ipoteza pasivității angajatorului de a declanşa procedura de încadrare în condiţii deosebite, potrivit art. 3 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sindicatele reprezentative, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii aveau posibilitatea de a sesiza inspectoratele teritoriale de muncă pentru verificarea locurilor de muncă în interiorul termenului-limită prevăzut de metodologie în acest sens.

92.

Simetric, aceste proceduri judiciare erau deschise reclamanţilor şi puteau fi inițiate de salariaţi în contradictoriu cu angajatorul şi, după caz, cu sindicatele reprezentative, reprezentanţii acestora în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii şi în acele ipoteze în care procedura prevăzută de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, nu a vizat ab originem locurile de muncă unde reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea, ci alte locuri de muncă.

93.

Pentru acea tipologie de cauze în care metodologia prevăzută de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, a fost iniţiată, aceasta a vizat şi locurile de muncă ale reclamanţilor, însă comisia prevăzută de art. 5 a respins cererea de emitere a avizului solicitat ori, după caz, a acordat acest aviz pentru alte locuri de muncă decât cele deţinute de reclamanţi, exista posibilitatea formulării plângerii în condiţiile art. 13 alin. (1) şi (2) din această hotărâre a Guvernului, iar soluţia putea fi contestată la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii (instanţa de contencios administrativ, având în vedere natura juridică a actelor ce formau obiect al acestei contestaţii).

94.

Împrejurarea că persoanele nominalizate ca având dreptul de a iniţia procedura administrativă nu au făcut-o sau nu au finalizat-o nu deschide pentru salariat calea dreptului comun, întrucât, dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi făcut trimitere la normele de drept comun.

Dimpotrivă, după cum s-a arătat anterior, în anumite etape ale procedurii administrative, părţile interesate au avut la dispoziţie acţiunea în contencios administrativ pentru a cenzura anumite acte sau refuzul organului administrativ de a adopta conduita solicitată de parte.

95.

Cum acestea sunt dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul juridic de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa specializată în această materie nu se poate substitui autorităţilor special reglementate cu atribuţii în procedura administrativă şi nu poate adăuga la lege, pe calea interpretării, prin crearea unei situaţii juridice noi, neavută în vedere de către legiuitor la momentul legiferării, eludând procedura ce intră în competenţa acestor autorităţi, pentru a recunoaşte apartenenţa unor locuri de muncă la categoria celor aflate în alte condiţii decât cele normale, întrucât aceasta ar echivala cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin imixtiunea în sfera puterii executive care se exercită prin autorităţile publice implicate în metodologie.

96.

Ca atare, nerespectarea demersurilor ce se referă la procedura de evaluare şi clasificare a acestor locuri de muncă nu poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict de muncă.

Aceasta pentru că, prin natura mecanismului instituit, constituirea dreptului salariatului are loc exclusiv în procedura administrativă anterior descrisă, care, în lipsa unei dispoziţii legale, nu poate fi substituită de către instanţă cu o procedură judiciară.”

Din ansamblul acestor considerente, rezultă că instanțele de drept comun nu au posibilitatea de a constata că o anumită funcţie sau loc de muncă nemenţionat în avizul obţinut de societate se încadrează în condiţii deosebite de muncă, chiar şi prin compararea condiţiilor de muncă cu alţi angajaţi ale căror locuri de muncă şi meserii sunt clar menţionate în aviz.

Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că este incidentă Decizia Î.C.C.J. nr.12/2016 (R.I.L.), care atrage respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea condițiilor deosebite de muncă.

Astfel, Curtea apreciază că nu se mai impune analiza motivelor invocate pe fondul acţiunii, referitoare la probatoriul administrat (inclusiv aplicarea dispoziţiilor art. 295 C.proc.civ.) şi temeinicia încadrării.

De asemenea, Curtea apreciază că, în mod corect, au fost respinse capetele de cerere referitoare la eliberarea adeverinţelor cuprinzând aspectele a căror constatare s-a solicitat prin capetele de cerere mai-sus menţionate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la sporurile de condiţii grele şi de condiţii nocive primite în perioada 01.04.1987-01.02.1990, Curtea constată că, în apel, reclamantul a precizat că ceea ce solicită, de fapt, este eliberarea unei adeverinţe care să ateste că a beneficiat de sporurile respective.

Curtea reţine că, din faptul că a fost încadrat în grupa I de muncă în perioada menţionată, nu se poate trage automat concluzia că reclamantul a beneficiat de sporurile respective, acest aspect nefiind dovedit prin probatoriul administrat, care a indicat că sporurile în discuţie au fost acordate abia începând cu data de 01.02.1990.

Prin urmare, Curtea apreciază că, în mod corect a fost respins capătul de cerere având ca obiect eliberarea unei adeverinţe privind sporurile de condiţii grele şi de condiţii nocive primite în perioada 01.04.1987-01.02.1990.

Prin urmare, în baza art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.

(Decizie rezumată de judecător Anica IOAN)