Decizie nr. 247 din 27.03.2023

Potrivit art.159 alin.1-2 din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat în bani, iar potrivit art.166 alin.1 Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.

Totodată, art.168 alin.1 Codul muncii stabilește că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

Suma solicitată a fi restituită de către fostul salariat reprezintă împrumut şi nu avans drepturi salariale.

Prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, reclamanta a susținut că această plată ar fi reprezentat un avans drepturi salariale și se impune restituirea din moment ce angajatul nu s-a mai prezentat la muncă din data de 03.08.2021.

În drept, deși reclamanta a indicat art.254 alin.1 Codul muncii (răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagube produse angajatorului), ceea ce a solicitat a fost, în esență, restituirea unei plăți nedatorate, justificată de împrejurarea că pârâtul ar fi încasat în avans drepturi salariale, iar ulterior nu a mai prestat muncă, situație reglementată prin dispozițiile art.256 alin.1 Codul muncii.

Prin urmare, cauza juridică a acestui petit de acțiune este reprezentat de plata nedatorată, împrejurare ce rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost explicitat anterior, chiar dacă a fost indicat un alt text de lege, respectiv art.254 alin.1 Codul muncii.

Din această perspectivă, este de reținut că potrivit art.22 alin.1 Cod proc.civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, așadar nefiind ținut de textul de lege apreciat de părți ca fiind aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte însă, indiferent de calificarea acțiunii în pretenții ca fiind întemeiată pe răspundere patrimonială/plată nedatorată rezultând din încasarea unui avans drepturi salariale, această situație de fapt nu a fost probată în cauză.

Astfel, din chiar susținerile reclamantei și probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că această sumă a fost într-adevăr încasată cu titlu de avans drepturi salariale, indiferent de obiectul de activitate al societății și de împrejurarea că între părți, exista și un contract individual de muncă.

Din acest punct de vedere, reclamanta însăși a indicat că pârâtul a solicitat un „împrumut” (chiar dacă l-a calificat în acțiune drept „avans”), pe care urma a-l restitui sau compensa după încasarea drepturilor salariale viitoare, începând cu luna august 2021; tot reclamanta a precizat că ulterior, pârâtul s-a obligat la restituirea împrumutului, dar nu în termen de 30 de zile cum i se solicitase, ci în termen de 60 de zile.

Aceste aspecte rezultă și din declarația olografă semnată de către pârât și depusă la dosar, însă nu pot conduce la concluzia că pârâtul ar fi încasat suma litigioasă cu titlu de avans drepturi salariale.

În acest sens, este de observat că suma depășește chiar nivelul salariului de bază din contractul individual de muncă, iar restituirea sau compensarea sunt modalități de stingere a obligației de plată specifice împrumutului, iar nu situației în care se încasează drepturi salariale în avans.

Practic, dacă suma ar fi reprezentat „avans salariu”, această împrejurare ar fi trebuit operată corespunzător în contabilitate, în sensul de a se indica perioada căreia îi corespunde avansul și menționată în statul de plată aferent acelui interval de timp.

Prin urmare, Curtea reține că operațiunea de plată a sumei de 4000 lei de către apelantă excede raporturilor de muncă dintre părți și deci aplicării art.256 alin.1 Codul muncii, având la bază o altă înțelegere între acestea, ce nu poate fi analizată în cauza de față, întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței.

Practic, temeiul juridic al acțiunii a fost cel al restituirii unor drepturi salariale pretins a fi fost încasate necuvenit de către un angajat, litigiu dedus judecății instanțelor specializate de dreptul muncii, iar nu celor de drept comun.

Or, în baza disponibilității procesului civil astfel cum rezultă din art.9 alin.2 și 22 alin.6 Cod proc.civ., instanța de judecată este obligată să respecte temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă (expres sau implicit prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunii).

Temeiul juridic al acțiunii a avut în vedere raporturi de muncă (și obligația de restituire a unor sume pretins necuvenite în baza acestor raporturi), motiv pentru care Curtea nu poate analiza legalitatea și temeinicia pretențiilor apelantei-reclamante decât prin raportare la acest temei juridic, iar nu prin prisma unuia diferit (de exemplu și neexclusiv, un contract de împrumut).

Decizia civilă nr. 247/27.03.2023 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. ..., Tribunalul ... a respins acţiunea formulată de reclamanta SC ... SRL, în contradictoriu cu pârâtul ...,ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele :

Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. ...

SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul ... plata sumei de 4000 de lei, reprezentând drepturi salariale plătite în avans şi nerestituite, plata sumei 3500 lei reprezentând lipsă în gestiune, dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data formulării acţiunii, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Motivându-şi în fapt acţiunea, a arătat că a încheiat cu pârâtul contractul individual de muncă pe durata nedeterminată, înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor sub nr. 180/30.08.2019.

Pârâtul a fost angajat în funcţia de manipulat cu un salariu de bază lunar de 3005 lei pentru un program de 8 ore/zi, 40 de ore pe săptămână.

A mai arătat că, potrivit fişei postului, salariatului îi revenea paza, mânuirea şi utilizarea echipamentelor pe care le avea în primire, pentru a evita avarierea, distrugerea sau pierderea lor.

În acest sens, angajatului i s-a predat o serie de bunuri, sub semnătură, consemnate în fişa de magazie, bunuri pe care acesta le depozita într-un fișet personal pus la dispoziție de către societate.

De asemenea a susţinut că, în data de 05.07.2021 i s-a acordat pârâtului un împrumut de 4000 lei, cu titlu avans din salariu pe care urma să-l restituie sau compensa după încasarea drepturilor salariale viitoare, începând cu luna august 2021.

Însă, de la începutul lunii august 2021 - 03.08.2021, pârâtul nu a mai fost prezent la muncă invocând că „are nişte probleme” aşa încât s-a luat decizia de a i se suspenda contractul de muncă începând cu data de 03.08.2021.

A precizat reclamanta că, în data de 01.09.2021, pârâtul a comunicat că nu se mai întoarce la muncă, că şi-a dat demisia şi că va restitui suma „împrumutată” (avansul din salariu), dar nu în termen de 30 de zile, aşa cum i s-a solicitat, ci în termen de 60 de zile, astfel cum rezultă din înscrisul ataşat la dosarul cauzei.

Urmare celor arătate, arată pârâta că în aceeași zi, la nivelul societăţii s-a constituit o comisie care a procedat la desigilarea fişetului în care ar fi trebuit să depoziteze bunurile primite sub semnătură, ocazie cu care s-a constatat că foarfeca tablă, două rulete, un fierăstrău, o bormaşină Milwaukee, 2 baterii pentru aceasta şi încărcătorul aferent, lipsesc.

Prin Decizia nr. ..., după efectuarea cercetării disciplinare, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al pârâtului ..., menţionându-se că urmează a efectua demersurile necesare în vederea recuperării prejudiciului cauzat.

A precizat reclamanta că, prejudiciul constă în nereturnarea de către angajat a drepturilor salariale primite în avans în cuantum de 4000 lei astfel cum acesta a recunoscut, fără să-şi îndeplinească obligația corelativă conform contractului de muncă, precum şi în încălcarea obligației de pază a echipamentelor predate acestuia, fiind incidente astfel disp. art. 254 al. 1 din Codul muncii.

În susţinerea acţiunii s-a folosit de proba cu înscrisuri şi a depus în copie Contract individual de muncă nr. 180/30.08.2019, fişa postului, act adițional la contractul individual de muncă, fişa de magazie, proces verbal desigilare fişet, recunoaștere debit de către angajat, referat de constatate, decizie concediere, raport REV1SAL.

În drept a invocat disp. art. 254 Codul muncii.

Pârâtul legal citat nu a formulat întâmpinare şi nu a propus probe în apărare.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit copiei contractului individual de muncă nr. .../30.08.2019, pârâtul ... a fost salariatul societăţii reclamante în funcţia de manipulant.

Prin Decizia nr. .../09.09.2021, pârâtul a fost concediat în temeiul disp. art. 61 lit. „a” din Codul muncii, pentru părăsirea locului de muncă şi lipsă în gestiune.

Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4000 de lei, reprezentând drepturi salariale plătite în avans şi nerestituite, plata sumei 3500 lei reprezentând lipsă în gestiune şi dobânda legală aferente acestor sume.

Instanţa a reţinut că acţiunea este nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 254 alin.1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii patrimoniale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existenţa unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

Lipsa unui singur element al angajării răspunderii patrimoniale a salariatului conduce la imposibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a angajatului de către angajator.

În ceea ce privește proba elementelor răspunderii potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii revine victimei prejudiciului, adică reclamantei (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției).

În prezenta cauză, reclamanta a depus la dosarul cauzei fişa de magazie cu materialele pe care pârâtul le-a primit în gestiune, procesul verbal nr. ... încheiat cu ocazia desigilării fişetului în care acesta îşi păstra materialele încredințate şi referatul prin care s-a constatat că din gestiunea pârâtului lipsesc o foarfecă tabla, două rulete, un fierăstrău, o bormaşină Milwaukee, 2 baterii pentru aceasta şi încărcătorul aferent.

Însă, prin aceste înscrisuri nu se probează cuantumul prejudiciului de 3500 lei, sumă a cărei recuperare reclamanta o solicită prin acţiune, întrucât nu sunt însoţite de facturile de achiziționare din care să rezulte valoarea acestora şi nici actele de înregistrare în contabilitatea societăţii.

În aceste condiții, instanța nu poate reține că pârâtul a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, sens în care se va respinge ca nefondat acest capăt de cerere.

Cu privire la plata sumei de 4000 lei, reprezentând drepturi salariale plătite în avans şi nerestituite de către pârât, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit disp. art. 159 Codul muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă.

Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.

Conform disp. art. 161 Codul muncii, salariile se plătesc înaintea oricăror obligaţii băneşti ale angajatorilor, iar plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit (art. 168 din Codul muncii).

În prezenta cauză, suma de 4000 lei primită de către pârât, nu reprezintă drepturi de natură salarială astfel cum sunt reglementate prin textele legale sus arătate, ci constituie un împrumut cu privire la care părţile s-au înţeles ca termenul de restituire să fie de 30 de zile.

Mai mult, potrivit disp. art. 38 din Codul muncii drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrar.

Faţă de aceste considerente, s-a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. ... S.R.L., solicitând admiterea acestuia și a cererii de chemare în judecată.

În referire la lipsa din gestiune, apelanta a arătat că înțelege să suplimenteze probatoriul cu dovezi privind achiziția bunurilor aflate în gestiunea pârâtului, respectiv factura achiziție bormașină Milwaukee, foarfecă tablă, ruletă, urmând a proba cuantumul celor 2 baterii pentru bormașină și încărcătorul aferent.

În ceea ce privește plata avansului la salariu, s-a arătat că, deși instanța a calificat această sumă ca reprezentând împrumut, societatea nu are ca obiect de activitatea acordarea de împrumuturi; suma a fost achitată cu titlu de avans drepturi salariale (plătită la data de 05.07.2021) și din 03.08.2021, salariatul nu s-a mai prezentat la muncă, ulterior recunoscând încasarea în avans a drepturilor salariale și asumându-și obligația de restituire.

S-a mai arătat că în orice caz, s-ar fi impus disjungerea acestui capăt de cerere, iar nu respingerea acestuia.

Cererea de apel nu a fost motivată în drept și nu s-au solicitat alte probe în afara celor indicate în motivare.

Au fost atașate factura nr. .../16.01.2020 și nr. .../31.05.2019 emise de S.C. ... S.R.L. și împuternicire avocațială.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Pe parcursul judecății în apel, s-a administrat proba cu înscrisuri (atașate de apelantă la cererea de apel).

Conform art. 476 alin.1 și 2 Cod proc.civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept; în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

De asemenea, potrivit art.479 alin.1 Cod proc.civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Din această perspectivă, Curtea constată că în cauză, a formulat apel doar reclamanta, contestând soluția instanței de fond de respingere a acțiunii prin raportare la calificarea juridică de împrumut dată unei sume ce reprezintă avans drepturi salariale, precum și prin raportare la împrejurarea că nu a fost probat cuantumul prejudiciului de 3500 lei pentru lipsa în gestiune (nefiind depuse facturi achiziție bunuri lipsă și nici acte de înregistrare în contabilitatea societății).

În aplicarea dispozițiilor legale menționate anterior, analiza instanței de apel va fi limitată la aceste aspecte, fără a se mai repune în discuție îndeplinirea celorlalte condiții pentru răspunderea patrimonială reglementate de art.254 alin.1 Cod muncii.

În ceea ce privește fapta ilicită, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate cu prejudiciul (lipsa bunurilor în gestiune), rămân definitive aprecierile instanței de fond în sensul că „reclamanta a depus la dosarul cauzei fişa de magazie cu materialele pe care pârâtul le-a primit în gestiune, procesul verbal nr. .../01.09.2021 încheiat cu ocazia desigilării fișetului în care acesta îşi păstra materialele încredințate şi referatul prin care s-a constatat că din gestiunea pârâtului lipsesc o foarfecă tabla, două rulete, un fierăstrău, o bormașină Milwaukee, 2 baterii pentru aceasta şi încărcătorul aferent.

Însă, prin aceste înscrisuri nu se probează cuantumul prejudiciului de 3500 lei, sumă a cărei recuperare reclamanta o solicită prin acţiune, întrucât nu sunt însoţite de facturile de achiziționare din care să rezulte valoarea acestora şi nici actele de înregistrare în contabilitatea societăţii”; prin urmare, s-a reținut implicit că există o faptă ilicită și vinovăția pârâtului care nu a restituit bunurile primite în gestiune, un prejudiciu (lipsa bunurilor) și o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În aceste limite, analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate prin prisma motivelor de apel invocate în cererea de apel și a dispozițiilor art.476 şi 479 alin.1 Cod proc.civ., Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește contravaloarea prejudiciului cauza prin lipsa unor bunuri primite în gestiune, Curtea constată că în apel, a fost suplimentat probatoriul, prin depunerea facturilor nr..../16.01.2020 și nr..../31.05.2019 emise de S.C. ...

S.R.L.; din aceste înscrisuri, a rezultat că valoarea parțială a bunurilor reprezentând bormașină Milwaukee, foarfecă tabla, o ruletă este de 1599,20 lei.

Deși apelanta-reclamantă a solicitat contravaloarea a 2 rulete, este de observat că factura nr. .../31.05.2019 face referire la achiziționarea a 5 rulete 5 m, cu valoare unitară de 18,9780 lei; or, din fișa de magazie semnată de intimatul-pârât, rezultă că acesta a primit o ruletă 5 m și o ruletă 10 m, pentru aceasta din urmă nefiind depuse acte în dovedirea valorii.

De asemenea, nu s-au depus niciun fel de alte înscrisuri din care să rezulte dovada cuantumului prejudiciului pentru celelalte bunuri indicate ca lipsă în gestiune (fierăstrău, 2 baterii bormașină şi încărcătorul aferent).

Prin urmare, Curtea reține că prejudiciul produs de pârât a fost dovedit numai în limita sumei indicate anterior; prin urmare, va obliga pârâtul la plata acestei sume către reclamantă.

În ceea ce privește pretențiile privind restituirea sumei de 4000 lei achitată pârâtului la data de 05.07.2021, Curtea constată că în mod corect a stabilit prima instanță că această plată a fost făcută cu titlu de împrumut, iar nu avans drepturi salariale.

Astfel, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, reclamanta a susținut că această plată ar fi reprezentat un avans drepturi salariale și se impune restituirea din moment ce angajatul nu s-a mai prezentat la muncă din data de 03.08.2021.

În drept, deși reclamanta a indicat art.254 alin.1 Codul muncii (răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagube produse angajatorului), ceea ce a solicitat a fost în esență restituirea unei plăți nedatorate, justificată de împrejurarea că pârâtul ar fi încasat în avans drepturi salariale, iar ulterior nu a mai prestat muncă, situație reglementată prin dispozițiile art.256 alin.1 Codul muncii.

Prin urmare, cauza juridică a acestui petit de acțiune este reprezentat de plata nedatorată, împrejurare ce rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost explicitat anterior, chiar dacă a fost indicat un alt text de lege, respectiv art.254 alin.1 Codul muncii.

Din această perspectivă, este de reținut că potrivit art.22 alin.1 Cod proc.civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, așadar nefiind ținut de textul de lege apreciat de părți ca fiind aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte însă, indiferent de calificarea acțiunii în pretenții ca fiind întemeiată pe răspundere patrimonială/plată nedatorată rezultând din încasarea unui avans drepturi salariale, această situație de fapt nu a fost probată în cauză.

Astfel, din chiar susținerile reclamantei și probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că această sumă a fost într-adevăr încasată cu titlu de avans drepturi salariale, indiferent de obiectul de activitate al societății și de împrejurarea că între părți, exista și un contract individual de muncă.

Din acest punct de vedere, reclamanta însăși a indicat că pârâtul a solicitat un „împrumut” (chiar dacă l-a calificat în acțiune drept „avans”), pe care urma a-l restitui sau compensa după încasarea drepturilor salariale viitoare, începând cu luna august 2021; tot reclamanta a precizat că ulterior, pârâtul s-a obligat la restituirea împrumutului, dar nu în termen de 30 de zile cum i se solicitase, ci în termen de 60 de zile.

Aceste aspecte rezultă și din declarația olografă semnată de către pârât și depusă la dosar, însă nu pot conduce la concluzia că pârâtul ar fi încasat suma litigioasă cu titlu de avans drepturi salariale.

În acest sens, este de observat că suma depășește chiar nivelul salariului de bază din contractul individual de muncă, iar restituirea sau compensarea sunt modalități de stingere a obligației de plată specifice împrumutului, iar nu situației în care se încasează drepturi salariale în avans.

Practic, dacă suma ar fi reprezentat „avans salariu”, această împrejurare ar fi trebuit operată corespunzător în contabilitate, în sensul de a se indica perioada căreia îi corespunde avansul și menționată în statul de plată aferent acelui interval de timp.

În același sens, Curtea are în vedere și faptul că potrivit art.159 alin.1 - 2 din Codul muncii, salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat având dreptul la un salariu exprimat în bani, iar potrivit art.166 alin.1 Codul muncii, salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.

Totodată, art.168 alin.1 Codul muncii stabilește că plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

În cauza de față, apelanta nu a dovedit în niciun mod că ar fi existat o înțelegere a părților (înscrisă în contractul individual sau colectiv de muncă) în sensul că plata salariului s-ar putea face anticipat.

Curtea nu exclude de plano nici posibilitatea existenței unei înțelegeri ulterioare în acest sens, care să exceadă dispozițiilor contractuale, în sensul că un anumit angajat ar putea beneficia anticipat de plata drepturilor salariale pentru o perioadă viitoare, dispozițiile art.166 alin.1 Codul muncii fiind edictate în favoarea salariatului pentru a evita situația în care acesta să muncească o perioadă îndelungată de timp fără a beneficia de drepturile salariale aferente (a căror plată să fie amânată nejustificat).

Totuși, Curtea apreciază că textul nu trebuie interpretat excesiv în sensul că ar interzice o plată anticipată, pentru o activitate ce ar urma să fie desfășurată ulterior de salariat și care prin definiție, ar fi o dispoziție în beneficiul acestuia, dar probele administrate în cauză nu susțin o astfel de ipoteză, astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, Curtea reține că operațiunea de plată a sumei de 4000 lei de către apelantă excede raporturilor de muncă dintre părți și deci aplicării art.256 alin.1 Codul muncii, având la bază o altă înțelegere între acestea, ce nu poate fi analizată în cauza de față, întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței.

Practic, temeiul juridic al acțiunii a fost cel al restituirii unor drepturi salariale pretins a fi fost încasate necuvenit de către un angajat, litigiu dedus judecății instanțelor specializate de dreptul muncii, iar nu celor de drept comun.

Or, în baza disponibilității procesului civil astfel cum rezultă din art.9 alin.2 și 22 alin.6 Cod proc.civ., instanța de judecată este obligată să respecte temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă (expres sau implicit prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunii).

În cauza de față, după cum s-a arătat pe larg în paragrafele anterioare, temeiul juridic al acțiunii a avut în vedere raporturi de muncă (și obligația de restituire a unor sume pretins necuvenite în baza acestor raporturi), motiv pentru care Curtea nu poate analiza legalitatea și temeinicia pretențiilor apelantei-reclamante decât prin raportare la acest temei juridic, iar nu prin prisma unuia diferit (de exemplu și neexclusiv, un contract de împrumut).

Prin urmare, Curtea reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 4000 lei cu titlu de avans salariu încasat necuvenit.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în fața instanței de fond, este de observat că potrivit art.453 alin.1 Cod proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar potrivit art.452 Cod proc.civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Câtă vreme reclamanta nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată, se impune respingerea acestei cereri ca nefondate.

Față de toate aceste considerente, Curtea urmează a admite apelul și va schimba în parte sentința în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să restituie reclamantei suma de 1599,20 lei reprezentând contravaloare bunuri lipsă din gestiune; totodată, va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

(Decizie rezumată de judecător Anica IOAN)