Decizie nr. 191/R din 04.04.2024

Reflectând transpunerea pe plan procesual a capacităţii civile de folosinţă, Curtea observă că reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi nu este lipsită în mod absolut de capacitate procesuală de folosinţă, însă, având în vedere dispoziţiile exprese şi restrictive ale art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, anexă la Hotărârea UNBR nr. 64/3.12.2011, cu modificările ulterioare, această capacitate procesuală de folosinţă este restrânsă exclusiv la litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea de Apel Târgu Mureş constată că societate civilă profesională de avocaţi a acţionat în calitate de reclamantă, cu depăşirea limitelor capacităţii sale de folosinţă, câtă vreme litigiul nu decurge din desfăşurarea activităţii profesionale, raportul juridic civil nefiind născut între client şi societatea civilă profesională, după cum prevede legea.

Pentru aceste motive, reclamantei nu i se poate recunoaşte capacitate procesuală de folosinţă pentru promovarea unui litigiu de drept administrativ şi dreptul mediului, câtă vreme chestiunile în litigiu nu au legătură cu desfăşurarea activităţii profesionale a reclamantei – aspect necontestat de părţile litigante.

În lumina celor statuate de CJUE în Hotărârea din 11 ianuarie 2024, pronunţată în cauza C-252/22, este compatibilă cu dreptul unional reglementarea naţională în temeiul căreia unei entități juridice, alta decât o organizație neguvernamentală de protecție a mediului, nu i se recunoaște calitatea procesuală activă pentru a ataca un act administrativ care nu îi este adresat decât atunci când invocă încălcarea unui interes legitim privat sau a unui interes legat de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate.

Din această perspectivă, Curtea evidenţiază că Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx a formulat cererea de chemare în judecată astfel că interesul legitim privat încălcat trebuie să vizeze exclusiv societatea respectivă.

În faţa primei instanţe, reclamanta nu a invocat încălcarea unui interes legitim privat.

În acest sens, relevante sunt inclusiv susţinerile reclamantei în cadrul şedinţei de judecată din 31.01.2019(fila 6 paragraful final din respectivă încheiere de şedinţă: reclamanta precizând că: solicitarea pârâţilor de a face dovada unui interes individual este neîntemeiată, această acţiune fiind întemeiată nu pe un drept, ci pe obligaţii de natură constituţională şi legală de a acţiona în vederea asigurării protecţiei dreptului la un mediu sănătos).

De asemenea, în faţa instanţei de recurs, reclamanta nu invocă încălcarea unui interes legitim al societăţii, ci încălcarea unui interes al persoanelor fizice ce au încheiat contractul de societate – persoane fizice ce nu au calitate de părţi litigante în cauză şi un interes public.

Convenţia de la Aarhus nu impune statelor semnatare obligaţia să instituie în dreptul naţional un sistem de actio popularis şi nici dreptul roman nu reglementează o astfel de actio popularis câtă vreme, în litigii precum cel prezent, doar în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege au calitate procesuală active persoane care nu invocă un interes direct şi personal, iar potrivit articolului 20 alineatele (5) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului:

„(5) Accesul la justiție al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.

(6) Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în justiție în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecția mediului.”

- art. 9 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000;

- Hotărârea CJUE din 11 ianuarie 2024, pronunţată în cauza C-252/22;

- art. 187, art. 206, art1892 C. civ.;

- Art. 35 din Constituţie;

- art. 20 alin. 6 din O.U.G. nr. 195/2005.

Prin Sentinţa nr. 250 din 07 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 3655/117/2018, instanța de fond:

- a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul A. ;

- a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei B. ;

- a admis excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâții C. , D. , E. și F. , urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes;

- a respins ca rămase fără obiect excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune;

- a disjuns cererea de intervenție în interes propriu de cererea de chemare în judecată principală;

- a fixat termen în dosarul nou format prin disjungerea cererii de intervenție în interes propriu pentru data de 14 martie 2018, complet 3CA, sala 5, ora 8:30, cu citarea părților, pârâții cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată fixat în cauză, sub sancțiunea prevăzută de art. 208 Cod procedură civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, relativ la excepția lipsei capacității procesuale de folosinţă a reclamantei Societatea Civilă Profesională de Avocați Plopeanu & Ionescu, invocată de pârâți prin întâmpinare, instanţa de fond a reținut că, dispozițiile art. 56 Cod procedură civilă.

În continuare, Tribunalul Cluj a constatat că societatea civilă profesională de avocatură este una dintre formele de exercitare a profesiei de avocat, recunoscută ca atare de Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat (art. 5 din lege consacră această formă de organizare, alături de cabinete individuale, cabinete asociate sau societăți profesionale cu răspundere limitată, aspect reiterat și în art. 196 din Statut).

Deopotrivă, prima instanță a observat că societății civile profesionale de avocatură nu îi este recunoscută prin lege o personalitate juridică proprie (recunoscută exclusiv societății profesionale cu răspundere limitată, art. 6 din Legea nr 51/1995), însă acest aspect nu trebuie să conducă la ideea că aceste forme de exercitare a profesiei de avocat nu pot participa, în nume propriu, la circuitul civil, respectiv nu ar putea dobândi separat, drepturi sau obligații.

Această participare firească la circuitul civil este permisă, atât de reglementarea legală specială, cât și de dreptul comun.

Astfel, Legea nr. 51/1995 și Statul profesiei de avocat, deși nu conferă personalitate juridică proprie societății civile profesionale de avocaţi, permite, totuși, ca această formă de exercitare a profesiei să încheie, în nume propriu, o serie de acte juridice și, mai mult decât atât, să aibă un patrimoniu propriu afectat exercitării profesiei de avocat.

Aceasta presupune, și prin prisma reglementării speciale, faptul că există o capacitate civilă de folosință și de exercițiu specială potrivită scopului pentru care a fost creată, a societății civile de avocaţi chiar dacă nu are personalitate juridică.

În continuare, prin raportare la prevederile art. 188 Cod civil, Tribunalul Cluj a reținut că, condițiile impuse de art. 187 Cod civil sunt: (l) organizare de sine stătătoare, (2) patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.

De asemenea, instanța de fond a observat că toate condițiile prevăzute de art. 187 Cod civil sunt îndeplinite în ce priveşte societatea civilă reclamantă și a apreciat că forma de exercitare a profesiei societate civilă profesională are o personalitate juridică generală de exercitare care îi a permite să fie un participant la circuitul civil, putând dobândi drepturi și obligații.

Așa fiind, în raport de această capacitate civilă generală (alta decât cea specială conferită de Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat), societatea civilă profesională de avocaţi poate participa la circuitul civil (art. 218 Cod civil), existând o capacitate de folosință și de exercițiu specială.

Așadar, Tribunalul Cluj a reținut că reglementarea specială nu exclude expres societatea civilă profesională de la orice formă de personalitate juridică, iar în ceea ce privește societatea de avocatură cu răspundere limitată formularea legală nu este restrictivă.

Ca atare, nu există un conflict între norma specială și norma generală (care ar exclude norma generală), ci mai degrabă ar putea fi o completare a normei speciale cu regula de drept comun.

În final, prima instanţă a constatat că în ce privește alin. 3 al art. 196 din Statutul profesiei de avocat conform căreia pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, societatea civilă profesională poate sta în judecată ca reclamant sau ca pârât, chiar dacă nu are personalitate juridică, această prevedere nu face decât să confirme teza expusă, prevăzând în mod expres (dar nu limitativ), capacitatea procesuală de folosință a societății civile de avocați și în situaţia particulară a litigiilor născute din desfășurarea activității profesionale.

Asupra excepţiei lipsei calității procesuale pasive și asupra excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii, instanța de fond a reținut incidența dispoziţiilor art. 52 alin. 1 din Constituția României și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Deopotrivă, a constatat că art. 2 alin. l lit. e din Legea nr. 554/2004 definește interesul public, în timp ce dispozițiile art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 statuează că persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere în cadrul acțiunii în contencios administrativ, prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Față de prevederile amintite, Tribunalul Cluj a apreciat că în lipsa unor dispoziții legale sau statutare prin care să fie abilitate să promoveze acțiuni în contencios administrativ în interesul altor persoane (înţelegând aici pe membrii lor) persoanele juridice pot avea calitatea de reclamant în litigiile de contencios administrativ subiectiv numai dacă tind la ocrotirea propriilor drepturi subiective sau interese legitime cu caracter privat, pentru că persoanele juridice sunt subiecte de drepturi, obligații și patrimonii distincte de cele ale membrilor lor.

În continuare, prima instanță a observat că cererea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din OUG nr 195/2005 privind protecția mediului.

Din expunerea de motive a OUG nr. 195/2005 rezultă că această ordonanță a fost adoptată „în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate de țara noastră în procesul de integrare europeană” precum și „ ținând cont de necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care guvernează întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public și care constituie situații de urgență extraordinare.”

Accesul la justiţie în probleme de mediu constituie un aspect intrinsec al legislației Uniunii Europene în domeniul mediului și se bazează pe principiile fundamentale ale legislaţiei Uniunii reflectate în dispoziţiile și tratatele UE, în Convenţia de la Aarhus și în legislaţia secundară, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența Curţii de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, instanța de fond a constatat că de la momentul ratificării acesteia de către Uniunea Europeană și intrarea sa în vigoare Convenția de la Aarhus este parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii Europene și prezintă caracter obligatoriu pentru statele membre, în temeiul art. 216 alin. 2 din TFUE De altfel, anterior dobândirii calității de țară membră a Uniunii Europene, România ratificase Convenția Aarhus (din 25 iunie 1998) prin Legea nr. 86/2000.

Obiectul Convenţiei de la Aarhus este „de a contribui la protecţia dreptului fiecărei persoane aparţinând generaţiilor prezente și viitoare de a trăi într-un mediu propice sănătății și bunăstării sale”.

În acest scop, aceasta obligă părţile contractante să respecte trei mari categorii de drepturi pentru cetățeni și asociațiile acestora, și anume dreptul de acces la informaţii, dreptul de a participa la luarea deciziilor și dreptul de acces la justiţie în probleme de mediu.

În continuare, Tribunalul Cluj a reținut că accesul la justiție este prevăzut în art. 9 alin. 2-3 din Convenţie.

Prin structura sa această dispoziție reflectă cei trei „piloni” ai convenţiei menţionaţi anterior și evidențiază faptul că dreptul de acces la justiție este auxiliar și susține alte drepturi.

Prin jurisprudenţa considerabilă dezvoltată cu privire la accesul la justiţie în problemele de mediu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că în temeiul legislaţiei Uniunii accesul la justiţie în problemele de mediu reprezintă un set de drepturi favorizante care vizează două obiective: accesul permite persoanelor și asociaților acestora să îşi exercite drepturile conferite prin legislaţia Uniunii și ajută la îndeplinirea obiectivelor și obligaţiilor legislaţiei UE în domeniul mediului ( Cauza C-71/14, East Sussex).

De asemenea, instanța de fond a constatat că în procesul de legiferare pentru conservarea, protecţia și îmbunătățirea calității mediului înconjurător, organul legislativ al UE a legiferat în mare măsură în favoarea interesului public general, cum ar fi aerul curat, resursele sigure și suficiente, o biodiversitate sănătoasă și evitarea risipei.

CJUE a recunoscut că interesele publice menţionate și obligaţiile impuse autorităților publice favorizează apariția unor drepturi pentru persoane și asociațiile acestora care trebuie protejate de instanţele naţionale.

Aceste drepturi sunt atât de natură procedurală cât și materială.

În cauza C243/15, Lesoochranarske zoskupenie VLK ( LZ II) CJUE a statuat, în contextul Directivei privind habitatele (92/43/CEE) că „ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 288 TFUE îl atribuie unei directive să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţiile pe care aceasta le impune să fie invocate de persoane interesate”.

Prin raportare la cele statuate în cauza menționată, Tribunalul Cluj a observat că este evidențiat faptul că justificarea accesului la justiție în probleme de mediu include nevoia de a asigura îndeplinirea obligaţiilor create prin legislaţia Uniunii în domeniul mediului.

Condiţiile necesare pentru a aduce o cauză în fața unei instanţe naţionale pot însă varia în funcţie de persoana considerată a fi vizată.

În acest context este necesar a se face distincţie între ONG-uri pentru protecţia mediului și persoane.

În continuare, prima instanța a reținut că, calitatea procesuală activă este dreptul de a introduce o cale de atac în fața unei instanţe sau a unui alt organism independent și imparţial pentru a proteja dreptul său interesul reclamantului.

Dreptul la contestare se acordă în ce priveşte deciziile, actele și omisiunile autorităților publice, care pot aduce atingere unui astfel de drept sau interes.

Temeiul calității procesuale active diferă în funcţie de obiectul deciziei, actului sau omisiunii care se urmărește a fi contestată, făcând distincţie între deciziile, actele și omisiunile cu privire la cererile de acces la informaţii privind mediul și la dreptul de a primi informații; activități specifice care fac obiectul cerințelor privind participarea publicului; solicitări de luare de măsuri în temeiul normelor privind răspunderea pentru mediul înconjurător; alte obiecte, cum ar fi legislația națională de punere în aplicare, acte normative cu caracter general, planuri, programe si derogări.

Deopotrivă, instanța de fond a observat că, în cazul primelor trei categorii calitatea procesuală activă expresă poate fi identificată în mare parte în legislaţia UE în domeniul mediului.

În cazul ultimei categorii calitatea procesuală activă depinde de principiile generale care reglementează această calitate, astfel cum au fost interpretate de CJUE.

Calitatea procesuală activă prezintă un caracter variabil și în funcţie de statutul persoanei care a introdus acţiunea și anume o persoană fizică, un ONG pentru protecţia mediului sau o altă entitate.

Totodată, Tribunalul Cluj a reținut dispoziţiile art. 19 alin. l din TFUE, care codifică principiul consacrat al protecţiei jurisdicţionale efective și art. 47 alin. 1 din carta drepturilor fundamentale, pe care statele membre sunt obligate să o respecte atunci când pun în aplicare legislaţia UE și a constatat că legislaţia UE în domeniul mediului nu instituie un drept general la un mediu sănătos și intact pentru fiecare persoană.

Cu toate acestea o persoana fizică sau juridică poate să fi obţinut dreptul de utilizare a mediului pentru o anumită activitate cu sau fără scop lucrativ, iar această situaţie poate conduce la necesitatea de a contesta orice decizie, acţiune sau omisiune care produce un impact asupra acelui drept atribuit în mod specific pentru utilizarea mediului (cauza C-420/11, Leth).

„Publicul interesat” este cel care beneficiază de dispozițiile privind participarea publicului de la art. 6 alin. 2 din Convenţia de la Aarhus și, prin extindere, de dispoziţiile privind accesul la justiţie de la art. 9 alin. 2, precum și de legislaţia secundară a UE, conexă.

Acesta este definit ca fiind „publicul afectat sau care poate fi afectat ori care are un interes în deciziile de mediu”. „Publicul” este definit ca fiind „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în concordanță cu legislaţia și practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora”.

De asemenea, instanța de fond a observat că nici art. 9 alin. 2 din Convenţia de la Aarhus, nici dispozițiile din legislaţia secundară a UE nu acordă membrilor publicului accesul necondiționat la justiție.

Convenția și legislaţia permit părților contractante și statelor membre să impună anumite condiții într-atât încât să evite o calitate procesuală activă generală în probleme de mediu pentru toate persoanele (actio popularis).

În plus, atât Convenția de la Aarhus, cât și legislaţia secundară a UE derivată din aceasta prevăd diferenţierea drepturilor privind calitatea procesuală activă.

Această diferenţiere se realizează, pe de o parte, între persoane fizice, asociaţii, organizaţii și grupuri ale acestora și pe de altă parte, ONG-uri pentru protecţia mediului recunoscute.

Pentru persoanele fizice condiția prealabilă care se impune a fi probată pentru a se obţine calitatea procesuală activă, anume afectarea unui drept sau a unui interes legitim trebuie să fie interpretată și aplicată în contextul obligaţiei de a se acorda un acces larg la justiție în probleme de mediu.

Printre drepturile care pot fi afectate se numără drepturile procedurale ale persoanelor care decurg din legislaţia UE în domeniul mediului (de ex. drepturi de participare a publicului) și drepturile materiale conferite persoanelor (de ex. protecţia sănătății umane, dreptul de proprietate).

Termenul „public” în înţelesul Convenţiei de la Aarhus, poate include „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în concordanță cu legislaţia sau cu practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora”.

Astfel, chiar dacă nu au calitate procesuală activă ope legis, asociaţiile, organizațiile și grupurile pot avea calitate procesuală activă pe acelaşi temei ca și persoanele fizice.

Deopotrivă, Tribunalul Cluj a reținut că art. 2 alin. 5 și art. 9 alin. 2 din Convenția de la Aarhus și legislaţia UE conexă de punere în aplicare a acestora recunosc rolul important al ONG-urilor pentru protecția mediului, conferindu-le acestora o formă de calitate procesuală activă ope legis, presupunând că acestea îndeplinesc cerințele relevante prevăzute de legislația națională.

Cu privire la inadmisibilitatea actio popularis - acțiune în justiție formulată pentru a proteja sau asigura respectarea drepturilor de care se bucură publicul (litigii de interes public) pentru protejarea mediului s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe rânduri (ĽErabliere împotriva Belgiei).

În continuare, instanța de fond a reținut că legiuitorul român, făcând aplicarea în dreptul intern a prevederilor Convenției de la Aarhus cu privire la accesul la justiție în chestiunile de mediu, nu a înţeles să deroge de la acestea, sintagma „indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu” folosită la lit. d a art. 5 și de care se prevalează reclamanta în susținerea calității sale procesuale, neputând fi interpretată în sensul indicat de reclamantă, și anume că recunoaște o calitate procesuală activă generală în probleme de mediu pentru toate persoanele (actio popularis).

Prin urmare, și în cazul de față, pentru a se recunoaște reclamantei calitatea procesuală activă, aceasta era ținută a dovedi fie afectarea unui drept sau a unui interes legitim, fie calitatea sa de organizație non-guvernamentală pentru protecția mediului.

Or, prin chiar cererea introductivă, reclamanta a subliniat că acţiunea cu care a înţeles să învestească această instanță este o acţiune în contencios obiectiv, formulată în vederea apărării unui interes public, neinvocând vreun moment calitatea sa de ONG in domeniul protecției mediului.

În continuare, Tribunalul Cluj a apreciat că se impune a se respinge excepția lipsei de interes atât timp cât motivarea acestei excepții s-a grefat pe aceleaşi argumente avute în vedere la admiterea excepției lipsei calităţii procesuale active.

Deopotrivă, a considerat că admiterea excepției lipsei calității procesuale active și a excepţiei lipsei de interes va atrage respingerea cererii de chemare în judecată, lăsând fără obiect excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

În continuare, instanța de fond a încuviinţat în principiu cerere de intervenție principală din partea numitului A. , prin raportare la dispoziţiile art. 61

Cod procedură civilă şi a disjuns această cerere de intervenţie de cererea de chemare în judecată principală, dispunând constituirea unui nou dosar de judecată.

Împotriva Sentinţei nr. 250 din 07 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 3655/117/2018 au formulat recurs principal reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocați xx şi recurs incident pârâții C. și D. .

Prin recursul principal înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 12.04.2019, reclamanta B. , în baza art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 483 alin. 1 și art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă a solicitat:

- admiterea recursului;

- casarea hotărârii atacate și

- trimiterea cauzei la Tribunalul Cluj pentru a proceda la judecata fondului cauzei.

În susţinerea recursului, reclamanta B. a arătat că înţelege să critice modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes (invocată de C. ) și considerentele pe care Tribunalul Cluj și-a întemeiat această soluţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, întrucât sentința recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, raportat la considerentele instanței de fond regăsite la paginile 53-54 din hotărârea supusă controlului judiciar, reclamanta a menționat că potrivit raţionamentului prezentat de instanţa de fond, Societatea Civilă Profesională de xx nu ar avea calitate procesuală activă întrucât dispozițiile art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 nu instituie în privința reclamantei o derogare de la regula generală prevăzută de art. 8 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004, regulă ce prevede dreptul de a invoca interesul legitim public doar subsidiar invocării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat; singura derogare de la regula generală privește organizațiile nonguvernamentale pentru protecția mediului; reclamanta nu a dovedit afectarea unui drept sau a unui interes legitim propriu, astfel cum prevede art. 8 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004.

În opinia reclamantei argumentele prezentate de instanță în motivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active sunt contrare dispozițiilor legale speciale privind protecția mediului.

Litigiul de față nu se încadrează în materia contenciosului administrativ clasic, ci vizează materia protecției mediului.

Acest contencios al mediului cunoaște reglementări speciale, instituite prin Constituția României, OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului și Legea nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, prin care se derogă de la normele de drept comun reglementate prin Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Caracterul special al dispozițiilor privind protecția mediului a fost confirmat de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2016.

În continuare, reclamanta a evidenţiat că, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, acțiunea s-a fundamentat pe art. 8 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ raportat la art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, luând în considerare în mod expres Decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj (pag. 8-9).

Potrivit convingerii reclamantei, această decizie, prin indicarea clară a faptului că „legea recunoaște protecția obiectivă a mediului independent de lezarea unui anumit tip de drept subiectiv și independent dacă se produce vreun prejudiciu”, a confirmat faptul că, în baza dispozițiilor speciale ale OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, nu este necesară invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim pentru a avea acces la justiție în probleme de mediu.

De altfel, însăși OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului definește în art. 1 protecția mediului ca fiind un obiectiv de interes public major, unul din principiile aplicabile indicate în art. 3 fiind acela al acțiunii preventive.

Astfel, pentru a preveni accidente ecologice, afectarea gravă a sănătății sau chiar moartea unor oameni, dreptul de acces la justiție trebuie recunoscut oricărei persoane, indiferent de lezarea unui drept sau interes legitim, atât timp cât aceasta invocă încălcarea normelor juridice referitoare la protecția mediului.

Practic, controlul de legalitate exercitat de judecători este necesar pentru a preveni prejudiciile, judecătorul fiind garantul suprem al vieții și sănătății oamenilor și al dreptului lor la un mediu echilibrat ecologic.

De asemenea, reclamanta a evidenţiat că, așa cum a arătat și în răspunsul la întâmpinare, nu a negat existența unui interes legitim privat.

Depozitul de Deșeuri din Pasul Mestecăniș este amplasat în Munții Carpați, extrem de aproape de drumul european E85 ce face legătura între ...și ......(depozitul este situat paralel cu drumul, în punctul cel mai apropiat distanța fiind de 40 m).

Alături de alte 2.000.000 de persoane, și reclamanta călătorește pe acest drum.

În plus, își petrece vacanțele în zona comunei G. .

Dacă depozitul va funcționa, fiecare persoană care tranzitează E85 în zona depozitului, va inhala substanțele cancerigene care subzistă, potrivit Raportului la Studiul de Evaluare a Impactului asupra Mediului, până la cel mult 100 m de marginea depozitului.

Și membrii completului de judecată, atât ai primei instanțe, cât și ai instanței de recurs, în măsura în care vor călători pe drumul european E85, dorind să viziteze, spre exemplu, mănăstirile din Nordul Bucovinei, monumente UNESCO, vor inhala aceleași substanțe cancerigene.

Practic, interesul legitim privat al unui număr nedefinit de persoane este afectat.

În acest context, a invoca propriul tău interes nu conduce decât la minimalizarea imaginii de ansamblu a efectelor negative ale proiectului.

Persoanele fizice care formează societatea de avocatură reclamantă, nu sunt decât 3 din cele peste 2.500.000 de persoane care tranzitează zona în care este amplasat depozitul de deșeuri.

În continuare, în susținerea recursului reclamanta a subliniat că va evidenția două argumente: în principal, va arăta faptul că în materia contenciosului mediului, dispozițiile art. 8 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ trebuie interpretate prin raportare la art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului; în acest sens, în contenciosul mediului, accesul la justiție este recunoscut oricărei persoane și poate fi justificat prin invocarea interesului public, fără să fie necesară invocarea unui interes legitim privat; în subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va susține soluția primei instanțe și va arăta că în materia contenciosului mediului este necesară invocarea unui interes legitim privat pentru a avea acces la justiție, va arăta că cele 3 persoane fizice ce formează, în baza unui contract de societate, B., entitate fără personalitate juridică, au dreptul constituțional la un mediu sănătos și echilibrat ecologic și, datorită aspectelor de fapt specifice ale Depozitului de Deșeuri G. , au un interes legitim privat care justifică acțiunea; în acest sens, invocarea protecției interesului public este subsidiară invocării interesului legitim privat.

Raportat la primul argument, reclamanta a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 35 și art. 34 din Constituția României în ce privește dreptul la un mediu sănătos și la ocrotirea sănătăţii, art. 11 și art. 20 din Constituția României în ce priveşte ierarhia actelor normative; art. 1-3 și art. 5-6 din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului; art. 1, art. 3 și art. 9 din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000.

De asemenea, relativ la argumentele invocate de instanța de fond pentru a justifica admiterea excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes, respectiv invocarea dreptului Uniunii Europene, în special a Convenției de la Aarhus, reclamanta a menționat că deși nu face nicio trimitere, argumentele invocate sunt extrase dintr-un document întocmit de Comisia Europeană și dat publicității în anul 2017.

Este vorba de Comunicarea Comisiei Europene privind accesul la justiție în probleme de mediu din 28 aprilie 2017, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C275/I din 18 august 2017 (accesibil la pagina de internet: https://eur-lex.europa.eu/legal accesată la data de 27 martie 2019).

Documentul în integralitatea sa este atașat prezentului recurs.

Începând cu paragraful inițial cu următoarele cuvinte „Accesul la justiție în probleme de mediu constituie un aspect intrinsec al legislației Uniunii Europene ... ” (pag. 51) și până la „Articolul 2 alin. 5 și art. 9 alin. 2 din Convenția de la Aarhus și legislația UE conexă de punere în aplicare a acestora recunosc rolul important al ONG-urilor pentru protecția mediului ... ” (pag....), sentința reia paragrafele 26, 31, 32, 35, 36, 37, 58, 60, 61, 62, 90, 55, 71, 72, subtitlul 2.3.1. persoane, sinteza subtitlului, 84 și 74.

În opinia reclamantei a cita dintr-un document al Comisiei Europene este un lucru pozitiv, însă a apreciat că acest lucru ar fi trebuit menționat în mod expres pentru a putea da părților șansa să studieze documentul în ansamblu și pentru a înțelege corect și complet argumentele preluate.

Pe de altă parte, reclamanta a precizat că, studiind argumentele preluate de instanță a constatat că ele se referă în principal la interpretarea art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, fără a prelua și aprecierile Comisiei cu privire la interpretare art. 9 pct. 3.

Diferența între cele două dispoziții este importantă, întrucât art. 9 pct. 2 se referă la dreptul de acces la justiție al publicului interesat, pe când art. 9 pct. 3 se referă la dreptul de acces la justiție al publicului.

Convenția de la Aarhus reprezintă un standard minim ce trebuie îndeplinit de statele membre.

Acest standard este impus, spre exemplu, în ce privește accesul la justiție al publicului interesat.

Așa cum rezultă din art. 3 pct. 5, statele semnatare pot oricând să asigure un acces mai larg la justiție.

În ceea ce privește accesul la justiție pentru membrii publicului, drept prevăzut de art. 9 pct. 3 și încă nesupus armonizării prin directive, reclamanta a subliniat că, Convenția de la Aarhus face în mod expres trimitere la dreptul statelor semnatare de a impune criterii de admisibilitate accesului la justiție.

Distincția este reflectată în definiția propusă de Convenția de la Aarhus publicului (art. 3 pct. 4) și publicului interesat (art. 3 pct. 5).

Statele au, așadar, astfel o marjă de apreciere în ceea ce privește recunoașterea dreptului publicului de a avea acces la justiție, însă, acest drept de apreciere nu poate atinge însăși esenţa dreptului de acces la justiție.

Art. 9 pct. 3 este clar în acest sens.

În continuare, reclamanta a evidenţiat că, deși preia din Comunicarea Comisiei Europene atât paragrafe privind publicul interesat, cât și paragrafe privind membrii publicului, instanța de fond formulează concluzia cu referire la art. 9 pct. 2, text ce se referă la publicul interesat (pag. .. ).

Concluzia reprezintă preluarea paragrafului nr. 72 din Comunicarea Comisiei Europene.

Paragraful face parte din secțiunea 2.3 cu denumirea marginală Activități specifice care fac obiectul cerințelor privind participarea publicului, întreaga secțiune fiind dedicată analizei dreptului de acces la justiție a publicului interesat.În această secțiune, subtitlul 2.3.1. tratează persoanele, subtitlul 2.3.2. tratează ONG-urile pentru protecția mediului având calitate procesuală activă de lege (s.n.: de lege lata), subtitlul 2.3.4 tratează alte asociații, organizații sau grupuri.

În acest subtitlu, Comisia distinge între ONG-urile ce au calitate procesuală activă de lege lata și alte asociații, organizații sau grupuri ce au calitate procesuală activă ca membrii ai publicului, în concordanță cu legislația și practica națională.

În privința acestora, așa cum rezultă din paragraful 84, este aplicabil dreptul de acces la justiție al publicului, în baza art. 9 pct. 3 al Convenției.

În privința acestora, Convenția nu impune condiția interesului, urmând ca statele semnatare să aibă dreptul de a impune criterii, dacă consideră necesar.

Totodată, reclamanta a precizat că pentru a înțelege distincția dintre public interesat și public, Comisia Europeană formulează câteva observații importante în paragrafele 91-95 și paragraful 102.

Comisia Europeană recunoaște, în mod expres, dreptul statelor de a adopta criterii pentru ca persoanele sau ONG-urile să aibă calitate procesuală activă, însă aceste criterii nu trebuie să îngreuneze accesul la justiție.

Statele au o „putere discreționară” de a stabili aceste criterii (par. 105) și ele nu sunt obligate să acorde calitate procesuală activă oricărei persoane (actio popularis) (par. 106).

Însă, „orice astfel de criterii ar trebui să fie compatibile cu obiectivele Convenției privind asigurarea accesului la justiție. ( ... ) Mai mult decât atât, în conformitate cu principiul efectivității, statele membre nu pot să adopte criterii care fac imposibilă sau îngreunează excesiv exercitarea drepturilor conferite de legislația UE” (par. 106).

Relativ la invocarea jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului de instanța de fond pentru a admite excepție lipsei de calitate procesuală activă (pag. 53), reclamanta a apreciat că instanța a invocat în mod eronat acest argument întrucât jurisprudența CEDO invocată nu se referă la formularea acțiunilor în justiție în fața instanțelor naționale, ci la formularea acțiunilor în fața Curții.

Acest lucru se datorează faptului că în fața Curții pot fi formulate plângeri doar de către reclamanți ce au calitatea de „victimă”.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează persoanelor dreptul la un mediu sănătos.

În cauze ce implică chestiuni legate de mediu, Curtea a admis invocarea art. 2 - dreptul la viață (Ôneryildiz c.

Turcia, hotărârea din 30 noiembrie 2004) sau a art. 8 - dreptul la protecția vieții private și de familie (Tătar c.

România, hotărârea din 27.01.2009).

Acest lucru se datorează faptului că problemele de mediu implică drepturi civile, politice, economice și sociale, fapt ce excede scopului Convenției.

În plus, dreptul la un mediu sănătos este un drept colectiv, deoarece el privește, așa cum a indicat și Convenția de la Aarhus, comunitățile, atât cele prezente, cât și cele viitoare.

Totodată, reclamanta a menționat că, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a fost destinată să garanteze un drept general și colectiv la un mediu sănătos, acesta intrând în sfera de aplicare a convențiilor adoptate sub egida ONU, a legislației UE și a legislațiilor naționale.

Tocmai de aceea, dreptul la un mediu sănătos a fost recunoscut în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Comisia Economică pentru Europa, prin Convenția semnată în Danemarca, Ia Aarhus, în anul 1998 și nu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare, reclamanta a precizat că, având în vedere conceptul de „victimă” ce guvernează condițiile de admisibilitate ale unei plângeri formulate în fața CEDO în baza art. 34 (cereri individuale) din Convenție, Curtea nu acceptă formularea unei acțiuni bazate pe interesul public (actio popularis).

În fața Curții, reclamantul trebuie să fie victimă a încălcării unui drept din cele recunoscute în Convenție.

În chestiunile privind mediul, reclamantul trebuie să fie direct afectat de o măsură a autorităților publice (Ihan c.

Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000, par. 52).

Este astfel evidentă distincția între mecanismul jurisdicțional intern de control și mecanismul plângerilor individuale în fața CEDO, în sistemul român, în baza art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului orice persoană are drept de acces la justiție, chiar dacă nu s-a produs un prejudiciu (acțiune preventivă), în timp ce în fața CEDO, aceeași persoană poate formula plângere doar dacă s-a produs o încălcare a unui drept prevăzut de Convenție, fie art. 2, fie art. 8 (acțiune reparatorie).

Protecția dreptului la un mediu sănătos intră sub auspiciile principiului prevenției și precauţiei în timp ce drepturile garantate în Convenție sunt guvernate, în ce privește plângerile formulate în fața CEDO de principiul pagubei efective.

De asemenea, reclamanta a evidenţiat că CEDO nu a prevăzut niciodată interdicția ca statele semnatare să accepte acțiuni formulate în interes public (actio popularis).

Atunci când dispune asupra inadmisibilității acestor acțiuni, Curtea se referă exclusiv la acțiunile formulate în fața sa de către reclamanți care, potrivit art. 34 din Convenție, trebuie să fie „victime”.

Acesta este sistemul plângerilor individuale, ce exclude acțiunile colective formulate în vederea apărării interesului public.

În final, reclamanta a conchis că instanța de fond a greșit atunci când a invocat cauza Erabliere ARBL c Belgia (hotărârea din 24 februarie 2009) pentru a justifica inadmisibilitatea acțiunilor în justiție pentru apărarea interesului public în România.

Această hotărâre face referire la admisibilitatea plângerilor formulate în fața Curții, nu la admisibilitatea acțiunilor în fața instanțelor naţionale.

În ce privește invocarea legislației române ca temei pentru impunerea condiției interesului legitim privat, reclamanta a menţionat, raportat la concluziile primei instanțe în baza argumentelor desprinse din Comunicarea Comisiei Europene în interpretarea art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus (pag. 54), că premisa avută în vedere de către instanță în susținerea acestei concluzii nu este cea aplicabilă în prezenta cauză.

Societatea Civilă Profesională de Avocați Xxși-a întemeiat întregul demers judiciar ca parte a publicului, astfel cum noțiunea este definită de Convenția de la Aarhus (art. 1 pct. 4 și art. 9 pct. 3), și a acționat în îndeplinirea unei obligații constituționale de asigurare a protecției mediului, conform art. 35 alin. 3 din Constituție, obiectiv de interes public major, conform art. 1 din OUG nr. 195/2005.

Deși, art. 9 pct. 3 din Convenția de la Aarhus permite statelor semnatare, cu respectarea obiectivului Convenției de a permite accesul publicului la justiție, să instituie anumite criterii de admisibilitate, România nu a impus astfel de criterii.

Acest lucru se datorează faptului că dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, cât și obligația tuturor persoanelor fizice și juridice de a proteja și ameliora mediul au rang constituțional (art. 35 alin. 1 și alin. 3).

În prezența unei obligații de rang constituțional, obligație impusă fără excepție și fără nicio limitare, accesul la justiţie trebuie recunoscut tuturor persoanelor pentru a-și putea îndeplini această obligație.

Atât timp cât Constituția nu distinge, obligația nu poate fi impusă doar unor persoane și altora nu.

În opinia reclamantei, din această perspectivă, accesul la justiție nu este întemeiat pe dreptul la un mediu sănătos, așa cum acesta este prevăzut de art. 35 alin. 1 din Constituție, adică pe un interes legitim privat, ci pe obligația de a proteja și ameliora mediul, așa cum aceasta este prevăzută de art. 35 alin. 3 din Constituție.

Această acțiune are ca obiectiv protecția mediului, definit de art. 1 din OUG nr. 195/2005 drept obiectiv de interes public major.

În ceea ce privește protecția mediului, reclamanta a considerat că România, prin dispozițiile art. 35 alin. l și alin. 3 din Constituție aplicate în legislația ordinară, prin OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, respectiv art. l, art. 2 pct. 56, art. 5 lit. d și art. 6, și-a îndeplinit angajamentele asumate prin Convenția de la Aarhus, în art. 9 pct. 3.

În plus, prin impunerea unei obligații constituționale de a proteja mediului, prin definirea protecției mediului ca fiind un obiectiv de interes public major, România impune un standard de protecție ridicat întrucât dreptul de acces al publicului la justiție nu este afectat de „doctrina privind atingerea dreptului” și nici de condiția afectării unui interes legitim privat.

Mediul este definit un obiectiv de interes public major și pentru protecția acestui obiectiv, fiecare persoană, fizică sau juridică, grupuri, asociații sau organizații ale acestora, indicate și în art. 9 pct. 3 al Convenției de la Aarhus, are dreptul, dar și obligația de a acționa în justiție atunci când actele administrației publice aduc atingere dispozițiilor privitoare la mediu, fără a fi necesară invocarea unui interes privat.

În continuare, reclamanta a evidenţiat că această concluzie a fost clar formulată de Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2016.

Deopotrivă, reclamanta a subliniat că, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 și art. 81 din Legea nr. 544/2004 prin raportare la art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, cu referire la dispozițiile art. 35 din Constituție și art. 1 din OUG nr. 195/2005 și făcând trimitere în mod expres la această hotărâre a Curții de Apel Cluj (pag. 7-8 din cererea de chemare în judecată).

De altfel, întregul demers judiciar în privința acestui proiect a plecat de la obținerea deciziei Curții de Apel Cluj, decizie despre care a aflat din presă.

După întoarcerea din vacanța petrecută Bucovina în august 2017, constatând lipsa oricăror informații publice privind Depozitul de Deșeuri din Pasul Mestecăniș, în 18 august 2017 a solicitat Curții de Apel Cluj eliberarea unei copii anonimizate a hotărârii, copie pe care a primit-o în data de 21 august 2017.

În 24 august 2017, a solicitat Consiliului Județean Suceava, eliberarea unei copii a Autorizației de construire.

Potrivit convingerii reclamantei, Decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj reprezintă o hotărâre extrem de importantă în materia protecției mediului, aceasta arătând că „atingerea adusă mediului poate fi semnalată de orice persoană chiar fără a justifica o altă lezare decât normele juridice referitoare la protecția mediului.

În acest context, se poate aprecia că legea recunoaște protecția obiectivă a mediului independent de lezarea unui anumit tip de drept subiectiv și independent dacă se produce vreun prejudiciu, sens în care se poate afirma că și contenciosul administrativ promovat în temeiul art. 5 lit. b din OUG nr. 195/2005 este un contencios aparent obiectiv chiar dacă nu este în mod direct promovat de o anumită autoritate publică prevăzută ca atare de lege”.

Această hotărâre pune în valoare cerințele impuse de art. 35 din Constituția României și poate fi considerată un exemplu de bune practici pe plan european.

Protecția obiectivă a mediului, în urmărirea interesului public, poate fi standardul impus de Parlamentul European în momentul în care se va aduce din nou în discuție armonizarea dreptului de acces la justiție în probleme de mediu.

În chestiunea accesului la justiție în probleme de mediu, România, prin dispozițiile Constituției, ale OUG nr. 195/2005 și ale Deciziei nr. 182 din 28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj reprezintă un exemplu pozitiv, recunoscând un standard ridicat de protecție și de garantare a sfatului de drept în acest domeniu.

Interesul public, ca obiectiv al acțiunii în justiție formulate în lipsa unui prejudiciu, a fost invocat de Curtea de Apel Cluj și în Decizia nr. 232 din 27 septembrie 2018.

Totodată, reclamanta a menţionat că, în baza art. 4 și a art. 9 pct. 1 al Convenției de la Aarhus, dispoziție ce prevede dreptul publicului de a avea acces la informații privind mediul și prin aplicarea Legii nr. 544/2001 privind accesul la informațiile de interes public, a solicitat și a obținut, inclusiv prin acțiuni în justiție formulate în 3 cauze, documente de interes public privind Depozitul de Deșeuri G. .

Utilizând aceste documente ca probă, în baza art. 9 pct. 3 al Convenției de la Aarhus privind accesul publicului la justiție, a dispozițiilor art. 35 din Constituției și a art. l, art. 5 lit. d și art. 6 din OUG nr. 195/2005 a formulat acțiune în justiție.

În continuare, reclamanta a precizat că instanța de fond, în motivarea soluției, a invocat dispozițiile art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000 și a apreciat că acest text este lipsit de relevanță pentru cauza de față.

În concret, art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, se referă la „publicul interesat”, în condițiile în care reclamanta nu a pretins niciodată că ar face parte din această categorie.

În schimb, Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000 definește noțiunea de public la art. 1 pct. 4 , iar art. 9 pct. 3 stabilește dreptul de acces la justiție „membrilor publicului” pentru a contesta actele autorităților publice care contravin prevederilor legislației naționale în probleme de mediu.

Aceste prevederi au fost transpuse în legislația națională prin OUG nr. 195/2005, respectiv art. 1, art. 2 pct. 56, art. 5 lit. d și art. 6.

Societatea Civilă Profesională de Avocați xx și-a întemeiat întregul demers judiciar ca parte a publicului, astfel cum noțiunea este definită de convenție, și a acționat în îndeplinirea unei obligații constituționale de asigurare a protecției mediului, conform art. 35 alin. 3 din Constituție.

În plus, prin art. 9 pct. 3 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, statul și-a asumat obligația de a garanta și permite oricărei persoane din sfera publicului să conteste actele autorităților publice care încalcă legislația națională privind protecția mediului.

Astfel cum rezultă din formularea acestei obligații pozitive asumate de către România, într-un asemenea caz, dreptul de a sesiza instanța pentru încălcarea reglementărilor din materia dreptului mediului aparține oricărei persoane din public, fără să fie necesară dovedirea unui interes privat pentru a se încadra în definiția publicului interesat.

Prin urmare, reclamanta a conchis că, tocmai datorită obligației asumate de România prin art. 9 pct. 3 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, prin art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 s-a instituit o excepție de la regula generală privind necesitatea dovedirii unui prejudiciu produs prin încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Dincolo de toate acestea, Convenția de la Aarhus prevede obligații minime pentru statele semnatare, pe care acestea se obligă să le implementeze în legislația națională.

Faptul că dreptul intern prevede dispoziții care constituie garanții superioare în vederea asigurării protecției mediului, precum recunoașterea dreptului oricărei persoane fizice sau juridice de a acționa în justiție cu scop preventiv în probleme de mediu reprezintă o aplicare a art. 3 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, care permite explicit statelor să reglementeze măsuri care să asigure un acces mai larg la justiție în probleme de mediu.

Raportat la aspecte specifice de fapt care confirmă necesitatea invocării interesului public referitoare la Depozitul de Deşeuri G. , reclamanta a menționat că art. 35 din Constituție și dispozițiile OUG nr. 195/2002 privind protecția mediului conduc la concluzia definirii protecției mediului ca fiind un obiectiv de interes public major.

În acest context, orice act al administrației publice care aduce atingere dispozițiilor legale privind protecția mediului poate fi atacat în justiție prin invocarea interesului public, fără ca elementele de fapt ale cauzei să aibă importantă.

În privința Depozitului de Deșeuri G. elementele de fapt confirmă interesul public ca temei al accesului la justiție.

În mod concret, construirea Depozitului de Deșeuri G. a distrus deja o zonă montană, un ecosistem specific al Munților Carpați, zonă care, din punct de vedere al protecției mediului, aparține tuturor.

Tocmai în acest sens, România (și nu autoritățile locale sau județene din Suceava) a devenit parte a Convenției Carpatice.

Totodată, reclamanta a apreciat că Depozitul de Deșeuri G. pune în discuție viața și sănătatea tuturor persoanelor care locuiesc în vecinătatea sa, dar și viața și sănătatea tuturor persoanelor, români sau străini, care călătoresc pe drumul european E58, singura legătură de acest fel dintre Europa de vest, Transilvania și Bucovina.

Raportul privind impactul asupra mediului arată că „Riscul la inhalarea cumulativă a 11 chimicale cunoscute sau suspectate a fi cancerigene s-a stabilit că „în cel mai rău caz” persistă la distanță de 100 m de marginea depozitului” (pag...).

Acest drum european, de-a lungul căruia este construit depozitul, se află în punctul cel mai apropiat la ....m.

Conform datelor transmise de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (a se vedea Opis mijloace de probă anexat acțiunii în contencios administrativ — pct. 44), dacă se pornește de la premisa că în fiecare autovehicul se va afla în mod necesar cel puțin o persoană, înseamnă că, pe lângă Depozitul de deșeuri G. , cu o capacitate de 390.000 de tone de deșeuri, vor circula anual între ......(în 2017), cu creștere progresivă până la .....(în 2022) de oameni.

Dacă se ia în calcul faptul că zona este eminamente turistică, fapt dovedit prin conferirea statutului de stațiune turistică Comunei G. , se poate aprecia, în mod rezonabil, că în unele autovehicule va fi mai mult de o persoană, ceea ce crește și mai mult numărul total al persoanelor expuse la substanțele periculoase degajate de depozitul de deșeuri aflat în vârful muntelui.

În plus, reclamanta a evidenţiat că Depozitul de Deșeuri G. pune în discuție viața și sănătatea tuturor persoanelor care vor circula cu trenul pe calea ferată ce face legătura dintre H. și Iași, corpul depozitului aflându-se la mai puțin de 300 m de calea ferată. „Muntele de gunoi de 40 m înălțime”, așa cum spun avizele pozitive emise de Sucursala Regională de Căi Ferate Iași în 2018, îi va afecta pe toți, chiar dacă se va monta un panou care să asigure protecție vizuală și olfactivă.

Depozitul de Deșeuri G. pune în discuție viața și sănătatea tuturor persoanelor care se alimentează cu apă ce provine din surse aflate în zona depozitului.

Condițiile impuse prin Acordul de mediu privitoare la efectuarea forajelor de control a pânzei freatice nu au fost îndeplinite, fapt constatat deja de Agenția pentru Protecția Mediului Suceava și Garda de Mediu Suceava în procedura de efectuare a recepției.

Calitatea pânzei freatice se va reflecta, ulterior, în siguranța plantelor, a fructelor de pădure, a vegetației din zonă.

Un lucru nu lipsit de importanță este faptul că toată pășunea din jurul depozitului este concesionată Asociației Crescătorilor de Animale din Valea Putnei.

În final, reclamanta a precizat că atât timp cât legea recunoaște în probleme de mediu acțiunea în justiție în interes public, fapt confirmat și de jurisprudența a Curții de Apel Cluj, interesul privat al societății de avocatură, al asociaților ei, al altor persoane, aflate mai aproape sau mai departe de depozit, nu are nicio semnificație în analiza admisibilității acțiunii.

Acesta este motivul pentru care nu a insistat asupra acestui aspect în motivarea cererii de chemare în judecată.

În opinia reclamantei, pronunțând o hotărâre în baza unei acțiuni formulate pe baza interesului public și în răspundere preventivă, judecătorul devine garantul prezervării mediului înconjurător în privinţa unui număr nedefinit de persoane.

Judecătorul este gardianul interesului public de protecție a mediului, a vieții și a sănătății oamenilor.

Deopotrivă, reclamanta a arătat că prin acțiunea formulată a solicitat efectuarea unui control de legalitate a următoarelor trei acte administrative prin care au fost încălcate mai multe dispoziții legale menite să asigure protecția mediului HCL G. nr. 69/2009 privind aprobarea planului urbanistic zonal aferent Depozitului de Deșeuri G. ; Acordul de mediu nr. 9 din 12 octombrie 2009, revizuit la data de 23 decembrie 2010, care certifică conformitatea proiectului Depozitului de Deșeuri G. cu standardele legale de protecția mediului; Autorizația de construire nr. 39 din 03 octombrie 2012, care conferă beneficiarului dreptul de construire a Depozitului de Deșeuri G. .

Cererea de chemare în judecată formulată de către Societatea Civilă Profesională de Avocați xx are drept temei exercitarea unei obligații legale de rang constituțional, respectiv obligația de a acționa pentru protejarea mediului, prevăzută expres și explicit în sarcina oricărei persoane fizice sau juridice.

În acest sens sunt prevederile art. 35 alin. 3 din Constituție și art. 6 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 privind protecția mediului, act normativ cu caracter organic, care nu cunosc nicio limitare astfel încât nu poate fi acceptat punctul de vedere al instanţei de fond conform căruia doar organizațiile non-guvernamentale se pot prevala de interesul public ca temei al acţiunii în justiție.

De asemenea, reclamanta a subliniat că prin conținutul art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, statul garantează dreptul de acces la justiție în probleme de mediu oricărei persoane, direct sau prin intermediul organizațiilor non-guvernamentale.

Accesul la justiție prin intermediul acestor organizații constituie o garanție suplimentară, nu o restricție.

Prin urmare, art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 reprezintă instrumentul juridic garantat de către stat și pus la dispoziția oricărei persoane, fizice sau juridice, pentru ca acestea să-și poată îndeplini îndatorirea constituțională de a acționa pentru protejarea mediului, inclusiv prin acțiuni în justiție, în temeiul art. 35 alin. 3 din Constituție și art. 6 alin. 1 din OUG nr. 195/2005.

În opinia reclamantei, în cazul acțiunilor în justiție în materia protecției mediului, condiția dovedirii vătămării unui drept sau interes legitim prin actul administrativ atacat nu este necesară.

Această concluzie se întemeiază pe un argument de text și un argument de logică.

Argumentul de text, vizează dispozițiile exprese ale art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005.

Argumentul de logică, explică faptul că, în materie de mediu, acțiunea în justiție are eminamente rațiuni preventive, urmărind preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu efectiv.

Prin forța lucrurilor, exercitarea unei acțiuni preventive nu poate fi condiționată de dovada prealabilă a producerii unui prejudiciu, întrucât rațiunea însăși a acțiunii preventive este evitarea riscului de producere a unui prejudiciu și se situează întotdeauna înaintea evenimentului vătămător.

Această abordare a fost confirmată de practica judiciară a Curții de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 182 din 28 ianuarie 2016 și prin Decizia nr. 232 din 27 septembrie 2018.

Instanța de fond, în motivarea soluției, a invocat dispozițiile art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, însă acest text este lipsit de relevanță pentru cauza de față.

În concret, art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, se referă la „publicul interesat”, în condițiile în care reclamanta nu a pretins niciodată că ar face parte din această categorie.

În schimb, Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000 definește noțiunea de public la art. pct. 4 , iar art. 9 pct. 3 stabilește dreptul de acces la justiție „membrilor publicului” pentru a contesta actele autorităților publice care contravin prevederilor legislației naționale în probleme de mediu, Aceste prevederi au fost transpuse în legislația națională prin OUG nr. 195/2005, respectiv art. 1, art. 2 pct. 56, art. 5 lit. d și art. 6.

Totodată, reclamanta a arătat că și-a întemeiat întregul demers judiciar ca parte a publicului, astfel cum noțiunea este definită de convenție, și a acționat în îndeplinirea unei obligații constituționale de asigurare a protecției mediului, conform art. 35 alin. 3 din Constituție.

În plan procesual civil, dispozițiile art. 37 Cod procedură civilă conferă în mod explicit legitimitate procesuală persoanelor care, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, pot introduce cereri de chemare în judecată fără a justifica un interes personal, ci doar acționând în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

În cazul de față, condițiile art. 37 Cod procedură civilă sunt îndeplinite, întrucât art. 35 alin. 3 din Constituție și art. 6 din OUG nr. 195/2005 reprezintă cazurile în temeiul cărora Societatea Civilă Profesională de Avocați Xxa formulat acțiunea în justiție; Societatea Civilă Profesională de Avocați Xxreprezintă o entitate fără personalitate juridică ce are dreptul de a sta în justiție în baza art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă; acțiunea în justiție a urmărit ocrotirea unui interes general, respectiv protecția mediului, obiectiv calificat ca fiind de interes public major, conform art. 1 alin. 1 din OUG nr. 195/2005, aflându-ne astfel într-un caz prevăzut de lege; dreptul de acces la justiție în probleme de mediu, este recunoscut și garantat în mod explicit de art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, ca cel mai important instrument și eficient instrument juridic de îndeplinire a obligației constituționale de acțiune pentru protecția mediului, instituită expres în sarcina persoanelor fizice și a persoanelor juridice conform art. 35 alin. 3 din Constituție și art. 6 alin. 1 din OUG nr. 195/2005; dreptul de acces la justiție pentru probleme de mediu poate fi exercitat direct sau prin intermediul unei organizații pentru protecția mediului.

Exercitarea acțiunii prin intermediul unei organizații pentru protecția mediului reprezintă o garanție suplimentară și facultativă.

Fiecare persoană, fizică sau juridică, are însă dreptul de a se adresa direct justiției, în apărarea interesului public și în îndeplinirea obligației constituționale de a proteja mediul.

În opinia reclamantei, Societatea Civilă Profesională de Avocați Xxși-a exercitat dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată într-o problemă de mediu, în temeiul art. 37 Cod procedură civilă, în îndeplinirea obligației de a acționa pentru protejarea mediului, prevăzută de art. 35 alin. 3 din Constituţie și art. 6 alin. 1 din OUG nr. 195/2005, fără a fi necesară dovada vătămării unui drept sau a unui interes legitim, derogare expresă prevăzută de art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005.

Dovada încălcării normelor legale instituite pentru protecția mediului și sănătatea populației reprezintă singura condiție necesară și suficientă, fără a se mai impune probarea existenței unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat sau a producerii unei pagube efective.

Aceasta este și concluzia pe care Curtea de Apel Cluj a exprimat-o în mod explicit și indubitabil în Decizia nr. 182 din 28.01.2016, pag. 19.

Pentru ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că este necesară invocarea unui interes legitim privat pentru a avea acces la justiție, reclamanta a apreciat că acest interes privat există și a fost invocat în fața instanței de fond.

Astfel, reclamanta a evidenţiat că fiecare dintre membrii societății de avocatură, fără personalitate juridică, are dreptul constituțional la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.

Societatea Civilă Profesională de Avocați xx este constituită în baza unui contract de societate încheiat între 3 persoane fizice, Societatea reprezintă, astfel, un grup de persoane „legate” printr-un contract de societate, forma adoptată fiind aceea prevăzută de art. 1.892 Cod civil și anume, societate simplă fără personalitate juridică.

Potrivit convingerii reclamantei, chiar dacă legea îi conferă unei asemenea societăți anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a sta în justiție potrivit art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă, acest lucru nu transformă automat societatea fără personalitate juridică într-o persoană juridică în sensul arătat de instanța de fond la pag 50.

Interpretarea instanței pare a fi confirmată și de argumentele invocate în contextul analizei capacității procesuale de folosință, atunci când instanța concluzionează că toate condițiile prevăzute de art. 187 Cod civil sunt îndeplinite în cazul reclamantei (pag. 49), deși, cu câteva rânduri mai sus, instanța a arătat că societății civile profesionale de avocatură nu îi este recunoscută prin lege o personalitate juridică.

Subzistenta personalității juridice a părților semnatare ale unui contract de societate fără personalitate juridică este confirmată chiar de dispozițiile Cod civil, art. 1883 alin. 1.

Fiind părți în cadrul unui contract de societate fără personalitate juridică, fiecare asociat în parte păstrează, cu excepțiile strict prevăzute de lege, exercițiul propriilor drepturi și exercitarea propriilor obligații.

Din această perspectivă, fiecare asociat beneficiază de dreptul constituțional la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, așa cum acesta este prevăzut de art. 35 alin. 1 din Constituție, drept pe care îl poate exercita singur sau împreună cu ceilalți membrii ai societății fără personalitate juridică, sub forma unui grup de persoane fizice între care există această legătură contractuală.

În continuare, reclamanta a menționat că Depozitul de Deșeuri G. prezintă aspecte specifice care pun în discuție dreptul unui număr nedefinit de persoane de a avea un mediu sănătos și echilibrat ecologic.

Faptul că România este parte a Convenției Carpatice demonstrează că dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic în Munții Carpați reprezintă un drept recunoscut tuturor cetățenilor acestei țări.

Prin însăși construirea depozitului, chiar în lipsa funcționării acestuia, acest drept a fost afectat întrucât un întreg ecosistem a fost afectat.

La altitudinea de 1.100 m un vârf de munte a fost decapat, iar întreaga zonă este afectată de scurgerile de aluviuni de pe versant.

Din această perspectivă, există deja un prejudiciu concret, iar dreptul la un mediu echilibrat sănătos și echilibrat ecologic a fost deja afectat.

În plus, depozitul este situat foarte aproape de drumul european E85, iar în perspectiva funcționării depozitului, fiecare dintre cei 3 membri ai societății de avocatură, la fel ca și alte peste ....de persoane, vor inhala substanțele cancerigene ce subzistă până la 100 m de marginea depozitului.

Așadar, au și un interes privat legitim, în condițiile în care deși locuiesc în H. , călătoresc des în zona Bucovinei, fiind direct afectați de riscul inhalării substanțelor cancerigene ce ne vor afecta sănătatea.

Mulți turiști, români sau străini, vizitează Bucovina doar datorită farmecului turistic și fiecare dintre ei, deși nu știu încă, are un interes legitim privat în formularea unei acțiuni în justiție datorită riscului de a inhala substanțe cancerigene în perspectiva funcționării depozitului.

În plus, ca dovadă a faptului că efectuează aceste călătorii în zona G. , reclamanta a arătat faptul că I. s-a născut în..., localitate în care deține în proprietate o locuință.

Tatăl său a locuit în ....și, până la mutarea sa în H. a parcurs de nenumărate ori zona Pasului....

A copilărit împreună cu bunica sa în satul...., în același județ..., Practic, toată copilăria sa este legată de această zonă, distrusă acum de Depozitul de Deșeuri G. .

Împreună cu familia sa, și anume cu J. , asociat în cadrul aceleiași societăți de avocatură, și cu copiii, își petrece mult timp în această localitate.

Tatăl său, ..., împreună cu soția sa, ..., locuiesc din anul 2015 în comuna G. , anexând în acest scop copia cărții de identitate a tatălui, Ionescu Ion.

Colegul și prietenul lor ....îi vizitează adeseori.

Prin faptul că tranzitează des zona Pasului ...și petrec mult timp în comuna G. , în perspectiva funcționării depozitului, există riscul afectării dreptului la un mediu sănătos, fiind astfel în prezența unui interes legitim privat.

În concluzie, reclamanta a apreciat că, în calitate de persoană fizică, fiecare membru al societății de avocatură are dreptul constituțional la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, iar, în raport și cu elementele specifice ale Depozitului de Deșeuri G. , acest lucru conduce la existența unui interes legitim privat care să justifice, subsidiar, și invocarea interesului public.

Societatea civilă profesională de avocați constituie o entitate fără personalitate juridică, în cadrul căreia asociații, acest grup de persoane fizice, pot exercita în continuare drepturi proprii.

În măsura în care instanța fondului va aprecia că, în mod contrar susținerilor, este necesar un interes legitim privat pentru a justifica acțiunea în justiție, reclamanta a precizat că, având în vedere faptul că a prezentat dintru început faptul că cei trei asociați ai societății, călătoresc în zona Pasului..., în baza art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, ea ar fi putut pune în discuție recalificarea actelor și faptelor deduse judecății.

Instanța ar fi putut constata că acțiunea de față a fost formulată de către un număr de trei persoane fizice (I. , J. și K. ) titulare a dreptului la mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, prevăzut de art. 35 alin. 1 din Constituţie.

Pe de o parte, fiecare dintre cele trei persoane fizice întrunește, în nume propriu, calitatea de persoană vătămată, astfel cum aceasta este definită prin la art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, aceste trei persoane fizice alcătuiesc un grup, deoarece sunt legate juridic între ele prin contractul de societate.

Un asemenea grup de persoane fizice îndeplinește condițiile definiției persoanei vătămate prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004.

Societatea însăși reprezintă un grup de persoane fizice între care s-a încheiat un contract de societate, opțiunea fiind aceea a lipsei de personalitate juridică.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 483 alin. 1, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 498 alin. 2, art. 37, art. 56 alin. 2, art. 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă, art. 1892, art. 187 din Codul civil, art. 20, art. 1, art. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 50 lit. d, art. 1-3, art. 5-6 din OUG nr. 195/2005, art. 34, art. 35, art. 11, art. 20 din Constituția României, art. 1, art.3, art. 9 din Convenția de la Aarhus, ratificată prin Legea nr. 86/2000, art. 191 alin. 2 din TFUE, Decizia nr. 182 din 28 ianuarie 2016 și Decizia nr. 232 din 27 septembrie 2018, ambele ale Curții de Apel Cluj.

În probațiune, reclamanta a anexat dovada plății taxei judiciare de timbru (fila 3), informări provenind de la instituţiile, organele, și organismele Uniunii Europene (filele 20-39), CI Ion Ionescu (fila 40).

Prin recursul incident formulat în condițiile art. 491 alin. 1 raportat la art. 472 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâții C. și D. , în temeiul art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 491 și art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, au criticat exclusiv soluția respingerii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei Societatea civilă profesională de avocați xx.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, pârâții au arătat că societăților civile profesionale de avocați le este recunoscută prin lege doar o capacitate de folosință specializată.

În esență, Tribunalul nu a făcut aplicarea corectă a normei speciale de procedură care reglementează limitele capacității procesuale de folosință a societății civile profesionale de avocați.

Față de considerentele instanţei de fond relative la personalitatea juridică proprie și generală a societății civile profesionale de avocatură (pag. 49), pârâții au menționat că nu au contestat faptul că o societate civilă de avocați are capacitate civilă de folosință, putând participa la circuitul civil.

În considerarea capacității civile de folosință, o societate civilă de avocați are, într-adevăr, aptitudinea de a dobândi drepturi și obligații pe plan civil, însă această aptitudine comportă unele limitări ce derivă din particularitățile acestei forme de exercitare a profesiei.

Totodată, pârâții au subliniat că nu contestă faptul că o societate civilă de avocați poate sta în judecată, însă numai în anumite cazuri.

Astfel, contrar celor reţinute de instanța de fond, o societate civilă profesională nu poate sta în judecată în mod generalizat.

Dimpotrivă, din prevederile legale speciale care particularizează aptitudinea acestei forme de organizare de a sta în judecată, rezultă faptul că prezintă relevanță obiectul litigiului și demersul judiciar urmărit.

În continuare, pârâții au precizat că, capacitatea procesuală de folosință decurge, în mod evident, din capacitatea civilă de folosință, însă aceste două instituții nu se identifică, deoarece capacitatea procesuală de folosință se referă strict la vocaţia persoanei de a sta în judecată (și nu pur și simplu la aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile).

Această aptitudine nu este una absolută, ci se grefează pe particularitățile acestei forme specifice de exercitare a profesiei.

În acest sens, pârâții au menționat că potrivit art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011, elaborat de Uniunea Națională a Barourilor din România, societatea civilă profesională nu are personalitate juridică.

Potrivit aceluiași text de lege, societatea civilă profesională va putea sta în instanță deși nu are personalitate juridică în cazul litigiilor născute din desfăşurarea activităţii profesionale.

Deopotrivă, pârâții au apreciat ca fiind greșită concluzia instanţei de fond raportată la alin. 3 al art. 196 din Statutul profesiei de avocat, întrucât, dacă avea capacitate procesuală generală nu și-ar mai fi avut rostul o asemenea prevedere întrucât societatea de avocaţi ar fi putut declanșa orice proces.

Tocmai din această dispoziție legală rezultă că este limitată capacitatea procesuală a unei societăți de avocați, numai la litigiile care privesc activitatea sa profesională.

Astfel, tocmai prin raportare la art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei (normă specială), „litigiile născute din desfășurarea activității profesionale” sunt limitate la litigiile născute în legătură cu executarea contractelor de asistență juridică, litigiile născute în raporturile cu organele profesiei de avocat, litigiile cu angajații/colaboratorii ori litigiile având ca obiect alte drepturi/obligații ale societăţii civile profesionale dobândite în considerarea patrimoniului special de afectațiune, potrivit legii.

Este însă vorba despre drepturi și obligaţii specifice activităţii desfăşurate de o societate civilă profesională de avocaţi, decurgând fie din raporturi ce ţin de activitățile specifice avocaţiale (astfel cum sunt enumerate la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 51/1995), fie, dacă este cazul, din raporturi decurgând din relaţiile contractuale dintre societatea civilă profesională de avocaţi și diferite alte entităţi (raporturi decurgând din contracte de locațiune, contracte de colaborare, contracte individuale de muncă, contracte cu diferiți furnizori, contracte cu prestatori de servicii externalizate ș.a.).

De asemenea, pârâții au precizat că de altfel, chiar instanța de fond a fundamentat existența capacității procesuale de folosință a societăților civile de avocați pe împrejurarea încheierii de acte juridice în temeiul cărora societățile devin titulare de drepturi și obligații.

Deopotrivă, instanța de fond a admis că „există o capacitate civilă de folosință și de exercițiu specială potrivit scopului pentru care a fost creată a societății civile de avocați, chiar dacă nu are personalitate juridică.”

Însă tocmai pe aceste acte juridice generatoare de drepturi și obligaţii se grefează capacitatea civilă procesuală a societăţii civile profesionale.

Or, în cazul de față nu este incident niciun drept propriu al Societății civile de avocați xx care s-ar impune a fi valorificat pe calea acțiunii introductive de instanță din prezentul dosar.

De aceea, contrar celor reținute de instanța de fond, societatea civilă profesională nu are capacitate de folosinţă de plano, ci doar o capacitate de folosinţă limitată la o categorie particulară de litigii, anume acelea născute în contextul desfăşurării activității profesionale, în acest sens fiind dispoziţiile legale.

În continuare, pârâții au evidenţiat că promovarea unei acțiuni în justiție de către o societate civilă profesională este condiționată de existența unui raport juridic concret născut în contextul desfășurării activității profesionale a acestei entități fără personalitate juridică (raporturi juridice cu clienții — beneficiari ai contractelor de asistență cu juridică, raporturi juridice cu organele profesiei, cu furnizorii de servicii, cu proprietarii spațiilor locative unde se află sediile profesionale și altele asemenea).

Or, în condițiile în care instanța de fond a subliniat că „există o capacitate civilă de folosință și de exercițiu specială potrivit scopului pentru care [societatea civilă de avocați] a fost creată”, trebuia să constate și că prezentul litigiu nu are nicio legătură cu desfăşurarea activității profesionale a reclamantei ca societate de avocaţi, sub niciunul dintre aspectele menționate mai sus.

Dimpotrivă, reclamanta pretinde că ar fi formulat cererea de chemare în judecată pe temeiul unei așa zise obligații de a acționa despre care afirmă că ar fi prevăzută de art. 35 din Constituția României (ce reglementează dreptul la un mediu sănătos), obligație al cărei conținut juridic este însă denaturat de către reclamantă.

În opinia pârâților, dispoziţiile art. 188 Cod civil, aplicate de instanța de fond, nu sunt aplicabile în speță întrucât norma specială, art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat prevede în mod expres că societățile civile de avocați nu au personalitate juridică.

Pârâţi au evidenţiat că, aşa cum s-a reţinut în literatura de specialitate, art. 188 este aplicabil doar în cazurile în care nu există o normă specială prin care statutul de persoană juridică să le fie refuzat respectivelor entităţi.

Or, în cazul societăților civile profesionale de avocați, art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat prevede expres faptul că societatea civilă profesională nu are personalitate juridică.

În consecință, art. 188 Cod civil nu este aplicabil societăților civile de avocați, acestea nefiind persoane juridice, deși îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 187 Cod civil.

De altfel, Codul civil reprezintă norma generală, iar dispozițiile legale care guvernează profesia de avocat reprezintă norma specială.

Or, specialia generalibus derogant, în timp ce generalia specialibus non derogant.

Potrivit convingerii pârâților, și dacă art. 188 Cod civil ar fi fost aplicabil, conferind acestei forme de exercitare a profesiei vocația de a fi titulară de drepturi și obligații pe plan civil, prezentul litigiu nu are nicio legătură cu drepturile si obligațiile pe care reclamanta le are în considerarea participării la circuitul civil conform obiectului său de activitate și scopului pentru care a fost constituită.

Astfel, instanța de fond a apreciat faptul că, în considerarea art. 188 Cod civil, reclamanta ar avea o personalitate juridică generală.

În acest sens, admițând acest raționament, ar însemna să o raportare pentru identitate de rațiune la dispozițiile art. 206 alin. 1 din Codul civil de unde rezultă că persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.

În consecință, chiar și dacă s-ar urma raționamentul instanței de fond, se observă că teza finală a alin. l a art. 206 Cod civil exclude în mod expres acele drepturi care, prin natura lor, nu pot aparține decât persoanei fizice, iar dreptul la un mediu sănătos (și, respectiv, dreptul ocrotirea sănătății) invocate de reclamantă în susținerea acțiunii sale sunt asemenea drepturi care, prin natura lor, sunt specifice doar titularilor persoane fizice.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre un drept pe care Societatea civilă xx să îl fi dobândit în contextul participării la circuitul civil conform obiectului de activitate și scopului pentru care societatea a fost constituită și care să fie valorificat pe calea acțiunii care face obiectul prezentului dosar.

De altfel, Societatea civilă profesională de avocați xx, prin reprezentanții săi, a menţionat expres că nu a acționat în considerarea unui drept propriu, ci în virtutea unei pretinse obligații de rang constituțional — anume obligația „de a acționa în vederea asigurării protecției dreptului la un mediu sănătos” (aspect consemnat inclusiv Încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2019).

Reprezentanții reclamantei au afirmat că: „Pe cale de consecință, solicitarea pârâților de a face dovada unui interes individual este neîntemeiată, această acțiune fiind întemeiată pe obligații, nu pe un drept, pe obligații de natură constituțională și legală de a acționa în vederea asigurării protecției dreptului la un mediu sănătos”.

În opinia pârâților în realitate nu este incidentă nicio obligație ce ar incumba Societății civile de avocați xx ca urmare a participării la circuitul civil și care să îi confere acesteia capacitate pe plan procesual în prezentul litigiu.

În ceea ce privește pretinsa obligație de a acţiona în considerarea art. 35 din Constituţie, dispoziția legală invocată de reclamantă, pârâții au apreciat că poate justifica concluziile instanței de fond, deoarece textul constituțional face vorbire la obligația particularilor (persoane fizice și juridice) de a „proteja și ameliora mediul înconjurător”.

Or, așa cum se arată în literatura de specialitate, „această obligație trebuie corelată, prin interpretarea sistematică a textelor constituționale, și cu cea corelativă specifică pentru titularii drepturilor de proprietate, prevăzută de art. 44 alin. 7 din Constituție”.

Din coroborarea prevederilor art. 35 alin. 3 și art. 44 alin. 7 din Constituție, rezultă că particularii sunt ținuți la respectarea „sarcinilor privind protecţia mediului”, iar obligațiile privind respectarea sarcinilor care decurg din protecția mediului se stabilesc prin cadrul juridic de rang inferior Constituției (legi, acte de executare a legii ș.a.).

Mai mult decât atât, art. 35 alin. 3 din Constituție dă naștere unor obligații generale privind protejarea mediului înconjurător (obligația de a nu arunca/depozita deșeuri în spații neamenajate necorespunzător; obligația de a obține avizele de mediu și de a urma procedurile prevăzute de legislația specială ș.a.), valențele juridice și implicațiile practice pe care le cunoaște această obligație având o configurare specifică în funcție de activitatea concretă ce are implicații asupra mediului.

Însă, pretinsa obligaţie de a formula acţiuni în instanţă în probleme de mediu nu este prevăzută în Constituţie ori la nivel infraconstituțional (nici măcar în sarcina organizațiilor pentru protecția mediului), existând o simplă vocație (un drept) de a formula asemenea acțiuni — drept care poate fi exercitat în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

În speță, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond cu prilejul soluționării excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului procesual, condițiile de admisibilitate pentru exercitarea acțiunii nu au fost îndeplinite.

În continuare, pârâții au subliniat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată (argumente reiterate de reclamantă și prin cererea de recurs) rezultă clar faptul că litigiul a fost iniţiat în considerarea unui interes public general reprezentat de ocrotirea dreptului la un mediu sănătos, ceea ce excede sfera litigiilor născute din desfăşurarea activităţii profesionale”, aspecte ignorate de instanța de fond.

Astfel, reclamanta nu a acționat în considerarea unui drept propriu dobândit în cadrul circuitului civil și nici în considerarea unei obligații.

Totodată, reclamanta nu are nici calitatea de organizație pentru protecția mediului (conform prevederilor art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005).

În final, pârâții au conchis că, în speță, în mod contrar considerentelor avute în vedere de instanţa de fond, reclamanta nu a acționat în considerarea unui drept sau obligație proprii Societății civile profesionale Plopeanu & Ionescu, ceea ce i-ar fi conferit capacitate de folosință pe plan procesual.

Așa fiind, soluția privind respingerea excepției capacității procesuale nu poate fi întemeiată pe aptitudinea generală a societății civile de avocați de a participa la circuitul civil, ceea ce îi conferă posibilitatea de a fi titulara unor drepturi și obligații.

Capacitatea procesuală de folosință a Societății civile profesionale Xxeste specializată și trebuie analizată în raport de obiectul litigiului concret dedus judecății.

Or, în prezenta cauză, nu este vorba despre niciun drept ori obligație dobândite de reclamantă ca urmare a participării la circuitul civil (dreptul la un mediu sănătos și la ocrotirea sănătății fiind specifice doar titularilor persoane fizice), iar acțiunea nu se subscrie nici scopului pentru care societatea de avocați a fost înființată.

În drept, pârâtul a invocat dispoziţiile art. 491, art. 488 alin. 1 pct. 5, art. 472, art. 474, art. 56 din Codul de procedură civilă, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, art. 188, art. 206 alin. 1 din Codul civil, art. 35 alin. 3, art. 44 alin. 4 din Constituţia României.

În probațiune, pârâtul nu a formulat cereri.

Prin întâmpinarea la recursul principal, pârâta F. a solicitat:

- respingerea căii de atac formulate și

- menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinică.

Prealabil, pârâta a subliniat că în mod corect instanța de fond a statuat că Societatea Civilă Profesională de Avocați Plopeanu și Ionescu nu are calitate procesuală civilă întrucât dispozițiile art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 nu instituie în privința reclamantei o derogare de la regula generală prevăzută de art. 8 alin. 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004, regulă ce prevede dreptul de a invoca interesul legitim public doar subsidiar invocării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat; singura derogare de la regula generală privește organizațiile nonguvernamentale pentru protecția mediului; reclamanta nu a dovedit afectarea unui drept sau a unui interes legitim, astfel cum prevede art. 8 alin 1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004.

În opinia pârâtei aceste argumente ale instanței de fond nu sunt deloc contrare, așa cum afirmă recurenta arătând că acest litigiu vizează materia protecției mediului și invocând OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului și Legea nr. 86/2000 și posibilitatea introducerii în orice moment și de către orice persoană a unei acțiuni în justiție care vizează protecția mediului.

Articolul 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 invocat de reclamantă în susținerea recursului vizează într-adevăr dreptul oricărei persoane „de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în problema de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.”, dar privește strict procedura de reglementare, în cazul de față strict procedura emiterii Acordului de mediu și în niciun caz posibilitatea introducerii unei cereri în justiție în orice moment, de către oricine, chiar dacă se referă la protecția mediului.

Astfel, acest articol 5 se raportează întotdeauna la art. 15 și 16 din Secțiunea a 3-A privind informarea și participarea publicului la procedura de evaluare a impactului asupra mediului și în mod special la art. 24-25 din HG nr. 445 din 05 aprilie 2009 actualizate prin art. 21-22 din Cap .

III — Accesul la justiție a Legii 292/2018.

Prin urmare, pârâta a conchis că în ceea ce privește dreptul oricărei persoane de a apela la instanța de judecată, în materia protecției mediului, mai concret în materia procedurii de reglementare privind emitere a acordului de mediu pe care o contestă reclamanta, este obligatorie parcurgerea etapei anterioare introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv introducerea plângerii prealabile în termenul prevăzut de același articol, respectiv de 30 de zile de la data aducerii la cunoștința publicului, a deciziei.

Ori în acest caz se poate vorbi de o pierdere a acestui drept după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut în art. 24-25 din HG nr. 445 actualizate prin art. 21-22 din Legea nr. 292/2018.

Potrivit convingerii pârâtei, reclamanta nu se poate prevala de art. 5 lit. d, în situația din cauză, pentru a fi considerată ca având calitate procesuală activă pentru a anula un acord de mediu și cu atât mai mult pentru a cere anularea actelor emise de autorități publice locale, anularea HCL nr. 69 din 16 septembrie 2009 și a Autorizației de construcţie nr. 39 din 03 octombrie 2012 , acte care nu intră sub incidența acestui articol sub nicio formă.

În ceea ce privește lipsa interesului, corelând cele expuse mai sus cu dispozițiile art. 1 și art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, pârâta a subliniat că rezultă în mod evident că Societatea Civilă de Avocați Plopeanu și Ionescu nu evidențiază un interes în cauza supusă judecății.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 5 din OUG nr. 195/2005 raportat la art. 24-25 din HG nr. 445/2009, art. 21-22 din Legea nr. 292/2018, art. 8 alin.1 și alin. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 36, art. 490 alin. 2 raportat la art. 205-206, art. 223 din Codul de procedură civilă.

În probaţiune, pârâta a solicitat administrarea probelor depuse la instanța de fond.

Prin întâmpinarea la recursul principal, pârâții C. și D. , în temeiul art. 490 alin. 2 coroborat cu art. 471 alin. 5 și art. 205 alin. 2 Cod procedură civilă au solicitat:

- în principal, admiterea excepției nulității recursului;

- în subsidiar, respingerea recursului și, în consecință,

- menținerea Sentinței civile nr. 250/2019 pronunțate de Tribunalul Cluj sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale active și a excepției lipsei interesului procesual;

- obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În ce privește excepția nulității recursului, apreciind că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, întrucât nu se pune problema încălcării nici unei norme de drept material, pârâții au arătat că în privința hotărârilor primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ, sub influența noilor reglementări procesuale, exercitarea căii extraordinare de atac a recursului nu mai permite derogări ceea ce înseamnă că recurentul trebuie să se încadreze în condițiile stricte și limitate de nelegalitate prevăzute în noul Cod de procedură civilă.

În consecință, în materia contenciosului administrativ, hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu recurs, însă admisibilitatea acestei veritabile căi extraordinare căi de atac trebuie să fie circumscrisă cu strictețe unuia dintre motivele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă.

Deopotrivă, pârâții au evidenţiat că spre deosebire de vechiul Cod de procedură civilă care permitea, prin art. 3041, examinarea cauzei sub toate aspectele în recursurile declarate împotriva hotărârilor care nu puteau fi atacate cu apel, în noul Cod de procedură civilă nu mai este întâlnit recursul ca o cale ordinară de atac ceea ce înseamnă că instanța de control judiciar nu mai este în grad să efectueze un control plenar asupra hotărârii pronunțate de prima instanță.

În speță, reclamanta a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, însă acest motiv de recurs vizează exclusiv situația pronunțării hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material — motiv de recurs care este aplicabil doar încălcării legii sub aspect substanţial.

Invocarea nerespectării unor reguli de procedură pe calea acestui motiv de recurs este inadmisibilă.

Cu toate acestea, reclamanta critică sub umbrela acestui motiv de recurs modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului.

Cu privire la netemeinicia recursului, Sentința nr. 250/2019 fiind legală sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale active șl a excepției lipsei interesului procesual al Societății civile de avocați xx, pârâții au menționat că în prezenta cauză calitatea de reclamant o are Societatea civilă profesională de avocaţi xx (iar nu persoanele fizice care o compun) aşa cum rezultă în mod expres din cererea de chemare în judecată.

În acest sens sunt de altfel și menţiunile din citaţie și din sistemul ECRIS.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2019 în fața primei instanţe, reprezentanții reclamantei X au menționat expres faptul că reclamantă este Societatea de avocați, persoanele fizice Diana Ionescu, J. și K. acționând ca reprezentanţi ai societăţii (sens în care au fost depuse la dosar înscrisuri din care rezultă modul de constituire a Societății civile de avocați xx și calitatea de reprezentanți a celor trei persoane fizice mai sus menționate) — aspecte consemnate în Încheierea de ședință (pag. 3 și 5).

Așadar, toate condiţiile de admisibilitate a acţiunii civile (cum sunt si calitatea procesuală activă si interesul procesual) trebuie să fie analizate în persoana Societăţii civile profesionale de avocaţi xx.

Inclusiv recursul este formulat de Societatea civilă profesională de avocați, fiind evident că lucrurile au fost și sunt deosebit de clare sub aspectul cadrului procesual activ.

În opinia pârâților, reclamanta încearcă în recurs să modifice cererea de chemare în judecată în privința calității de reclamant în cauză și să susțină că instanța putea constata că acțiunea este formulată de cei trei asociaţi.

Însă, în recurs nu se poate modifica cererea de chemare în judecată și cadrul procesual.

În acest sens fiind art. 494 și art. 478 Cod procedură civilă.

Față de cele precizate, pârâții au apreciat că nu pot fi primite susținerile reclamantei întrucât reprezintă o modificare a cadrului procesual și a cererii de chemare în judecată, inadmisibilă în recurs de la pag. 29 privind interesul privat și pag. 31-32 referitoare la cele 3 persoane fizice titulare ale dreptului la mediu și recalificarea acțiunii în baza art. 22 Cod procedură civilă.

Având în vedere că Societatea civilă profesională de avocați xx este entitatea care are calitatea de reclamant în prezenta cauză și în raport cu care se analizează calitatea procesuali activă, pârâții au subliniat că s-a precizat expres și s-a consemnat în Încheierea de ședință din 31 ianuarie că rolul în litigiu al celor trei persoane fizice este acela de reprezentanți ai Societății civile profesionale de avocați xx (în calitate de asociați/împuterniciți să acționeze în numele societății).

Prin urmare, nu face obiectul prezentei judecăți vreun pretins drept ori interes legitim privat al vreuneia dintre cele trei persoane fizice identificate mai sus, privite individual.

Susținerile reclamantei privind pretinsul interesul privat al persoanelor fizice care compun societatea de avocați depășesc sfera cadrului procesual astfel cum a fost configurat în fața primei instanțe și nu pot fi, sub nicio formă, primite în recurs.

Totodată, faptul că Societatea civilă profesională de avocați xx este entitatea care are calitatea de reclamant în cauză este un element de fapt care a fost reţinut de prima instanţă și care nu poate fi supus analizei instanţei de recurs.

Deopotrivă, pârâții, raportat la susținerile reclamantei potrivit căror instanța de fond ar fi încălcat principiul rolului activ al judecătorului și avea îndatorirea de a pune în discuție „recalificarea acţiunii”, în baza art. 22 Cod procedură civilă, au apreciat că reclamanta denaturează în mod nelegal sensul art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă.

Această teză nu poate constitui sub nicio formă temei legal pentru a opera modificări asupra cadrului procesual sub aspectul părților din proces.

Situațiile în care asemenea modificări pot interveni sunt expres și limitativ prevăzute de lege, după cum rezultă chiar din cuprinsul art. 22 alin. 3 Cod procedură civilă.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această dispoziție legală nu înseamnă că judecătorul se substituie părților.

Principiul disponibilității este un principiu fundamental al procesului civil.

În niciun caz judecătorul nu poate încălca acest principiu al disponibilității, iar rolul activ al judecătorului în niciun caz nu trebuie să conducă la nesocotirea acestui principiu.

A analiza condițiile de admisibilitate în persoana altei/altor entități/persoane ar echivala pe plan procesual cu introducerea în cauză a altor persoane, ceea ce poate avea loc doar în condițiile prevăzute de lege.

Reclamanta este un profesionist în domeniul juridic, fiind o societate civilă de avocați și, cu atât mai mult, nu se poate prevala de necunoașterea legii.

Modul în care a fost configurată acțiunea a fost alegerea reclamantei, în considerarea dreptului de dispoziție al părților; însă odată stabilit cadrul procesual ca atare, acesta nu mai poate fi modificat în încercarea reclamantei de a eluda normele imperative prevăzute de lege în materia condițiilor de exercitare a acțiunii civile.

În opinia pârâților dacă instanța de fond nu ar fi ținut seama de poziția reclamantei, ar fi încălcat grav principiului disponibilității raportat la întinderea dreptului de dispoziție a părților, dat fiind faptul că doar părțile sunt cele care definesc obiectul și limitele procesului, instanța neputând interveni sub aspectul configurării părților din proces decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

De altfel, calificarea la care se referă art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă poate viza doar denumirea legală și temeiul juridic ale actelor și faptelor deduse judecăţii, în niciun caz modificarea cadrului procesual activ.

Or în speță este vorba de calitatea procesuală activă, respectiv titularul acțiunii.

În niciun caz instanța de judecată nu poate înlocui reclamantul cu o altă persoană și nu poate analiza condițiile de admisibilitate a acțiunii civile în persoana altcuiva decât titularul acțiunii.

În continuare, pârâții, considerând că motivele de recurs sunt neîntemeiate; instanța de fond a admis în mod legal excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei interesului procesual; B. nu a făcut proba unui drept/interes legitim ori a calității de organizație neguvernamentală pentru protecția mediului, prin raportare la dispozițiile art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, prevederile Convenției de la Aarhus și jurisprudența instanțelor europene, raportat la susținerile reclamantei de la pag. 5 și pag. 16 din recurs, au arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 36 Cod procedură civilă, art. 1 și art. 1 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 rezultă că o terță persoană are calitatea procesuală activă de a contesta un act administrativ cu caracter individual adresat unui alt subiect de drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental al său prevăzut de Constituție sau de lege ori vătămarea unui interes legitim privat.

În acest sens, este esențială delimitarea conceptuală dintre noțiunile de interes legitim privat și interes legitim public, după cum definite la art. 2 alin. l lit. p și lit. r din Legea nr. 544/2004.

Legea contenciosului administrativ, reglementând dreptul persoanei vătămate în drepturile sale sau într-un interes legitim de a cere anularea actului administrativ, definește noțiunea de „drept vătămat” ca fiind orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ, iar sintagma „interes legitim privat” ca fiind posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Deopotrivă, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, noțiunea de persoană vătămată se fundamentează pe ideea încălcării drepturilor subiective sau a intereselor legitime private prin acte administrative.

Legea impune existența relației de cauzalitate între vătămare și actul administrativ atacat întrucât terțului, acțiunea nu îi va aduce niciun profit în sensul drepturilor subiective, ci are menirea de a i le apăra pe cele pe care le are sau le-ar putea avea dacă actul administrative unilateral nu ar fi produs efecte vătămătoare invocate de el.

De asemenea, pârâții au menționat că, așa cum se subliniază în doctrina de specialitate, prin interes se înțelege „folosul material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia - cerere în justiție sau apărare de fond ori procedurală”.

Autorii adaugă faptul că „pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedural exercitate”.

Potrivit convingerii pârâților prin raportare la prevederile art. 33 Cod procedură civilă, argumentele reclamantei, astfel cum sunt expuse în cererea de chemare în judecată și reiterate în recurs, nu susțin existența unui interes determinat și personal (cu precădere pag. 2 și 3 din cererea de chemare în judecată).

Interesul este determinat atunci când „apelarea la un mijloc procesual ce intră în conținutul acţiunii civile poate fi justificată de un avantaj, de un folos practic concret”.

În literatura de specialitate se arată, de asemenea, că interesul trebuie să fie și ,juridic”, în sensul că un interes „pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii civile”.

Din această perspectivă, interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, deci cu „dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie”.

Or, în cazul de față, interesul reclamantei este unul pur teoretic, fără a se putea prefigura vreo finalitate practică.

Totodată, interesul trebuie să fie personal, „în sensul că folosul practic urmărit trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva”.

În măsura în care forma procedurală este promovată pentru apărarea unui interes colectiv, de un asemenea interes s-ar putea prevala în justiție numai acele persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală, ceea ce nu este aplicabil în cazul reclamantei.

De asemenea, interesul trebuie să fie și actual, în sensul că în care, dacă reclamanta nu ar fi recurs la acțiunea în justiție la momentul respectiv, s-ar fi expus prin această pasivitate unui prejudiciu.

Or, din moment ce reclamanta nu a dovedit existența unei vătămări a drepturilor sau intereselor sale legitime, nu se poate susține nici existența unui prejudiciu și nici nu se justifică în ce mod, prin neexercitarea acțiunii civile în acest moment, reclamanta s-ar putea expune la un prejudiciu — cu atât mai mult cu cât titularul acțiunii este o societate civilă de avocați cu sediul social în Cluj-Napoca și care contestă acte în legătură cu un depozit ecologic de deșeuri construit în G. .

În continuare, pârâții au evidenţiat că prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta Societatea civilă profesională de avocaţi xx , societate de avocați din Cluj-Napoca (așadar fără legătură cu Suceava nici măcar din punct de vedere al sediului profesional), se prevalează de un interes general, în acest sens redând susţinerile reclamantei de la pag. 2 și pag. 3 din cererea de chemare în judecată.

Deopotrivă, pârâții au subliniat că nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu există precizări cu privire la modul în care construcția Depozitului Ecologic de Deșeuri G. ar afecta B. , argumentele folosite vizând un pretins interes general al colectivității în ansamblu.

În continuare, pârâții au arătat că așa cum a fost formulată acțiunea reclamanta nu justifică existența unui raport juridic, concret sau abstract, cu C. , nici din perspectiva prevederilor Legii nr. 544/2004 (reclamanta neavând calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. l lit. a din Legea contenciosului administrativ), și nici din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 195/2005 (reclamanta neexercitând în mod direct dreptul la un mediu sănătos și neavând calitatea de organizaţie pentru protecţia mediului).

În opinia pârâților, instanța de fond a făcut aplicarea corectă a art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, prin raportare la prevederile Convenției de la Aarhus și jurisprudența instanțelor europene, reținând că reclamanta nu are calitate procesuală activă.

Raportat la sfera de aplicare a art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, pârâtul a menționat că reclamantă și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile menționate, însă din analiza textului legal se poate observa că dreptul de a sesiza instanța cu o acțiune având ca obiect probleme de mediu, în sensul legii, poate fi exercitat fie direct, fie prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului.

Exercitarea directă a dreptului în discuție ar presupune identitatea dintre titularul cererii și dreptul subiectiv care ar sta la baza pretinsei vătămări, anume dreptul omului la un mediu sănătos.

Titularul dreptului la un mediu sănătos este persoana umană, individul.

Reclamanta nu face parte din această categorie, ci, ca societate civilă profesională, este o ficțiune juridică.

În condițiile în care la baza formulării acțiunii se află interesul legitim public al protecției mediului, acțiunea ar fi putut fi formulată doar prin intermediul unei organizații pentru protecţia mediului, or reclamanta nu are această calitate.

Potrivit convingerii pârâților, art. 37 Cod procedură civilă, invocat de reclamantă, nu îi conferă acesteia legitimare procesuală în prezentul litigiu.

Dimpotrivă, acest text de lege confirmă concluzia instanței de fond, anume faptul că dacă dreptul la acțiune este exercitat de o persoană sau o entitate care urmărește realizarea interesului unei alte persoane, este necesar ca legea să recunoască expres calitatea procesuală activă persoanei/entităţii respective, ceea ce nu e cazul în speță.

Reclamanta nu este o organizatie pentru protectia mediului.

Nu există o asemenea prevedere legală expresă care să confere legitimare profesională unei societăți profesionale de avocați în litigii pentru protecția mediului, ci dimpotrivă, conform Statutului profesiei de avocat din 03 decembrie 2011, societatea civilă profesională nu are personalitate juridică și poate sta în instanţă doar în cazul litigiilor născute din desfăşurarea activităţii profesionale.

Deopotrivă, pentru a se prevala de dispozițiile art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, reclamanta ar fi trebuit să justifice interesul de a promova această acțiune în persoana sa — ca formă de exercitare a profesiei de avocat.

Chiar și în ipoteza în care reclamanta a înțeles să se prevaleze de un interes general, acesta nu putea fi invocat decât în subsidiar în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 8 alin. 11 din Legea contenciosului administrativ.

Nu în ultimul rând, pârâții au apreciat că Tribunalul Cluj a reținut în mod corect că sintagma „indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu” folosită la lit. d a art. 5 din OUG nr. 195/2005 și de care se prevalează B. , nu poate fi înțeleasă în sensul indicat de reclamantă, și anume că ar recunoaște o calitate procesuală activă generală în probleme de mediu pentru toate persoanele.

Această sintagmă trebuie interpretată tot în sensul în care acțiunea despre care art. 5 lit. d face vorbire trebuie exercitată fie direct de persoane fizice care justifică un asemenea interes și care sunt lezate în concret, fie de organizații neguvernamentale pentru protecția mediului.

În opinia pârâților, instanța de fond a aplicat în mod corect prevederile Convenţiei de la Aarhus, art. 9 alin. 2 și alin. 3 care prevăd accesul la justiţie și este auxiliar altor drepturi (pe a căror pretinsă încălcare se grefează), respectiv: dreptul de acces la informații, dreptul de a participa la luarea litigiilor și dreptul de acces la justiție în probleme de mediu.

Convenția de la Aarhus este menită să extindă condițiile de acces la justiție în probleme de mediu — însă nu în sensul dezvoltat de reclamantă prin cererea de recurs.

În esență, interpretarea extensivă în lumina Convenției de la Aarhus constă în aceea că se recunoaște un spectru mai larg drepturilor materiale decurgând din legislația mediului (or, accesul la justiţie invocat de reclamantă se subscrie categoriei drepturilor procedurale; din punct de vedere procedural, pe de o parte, statele semnatare au obligația de a acorda persoanelor fizice un acces larg în probleme legate de mediul înconjurător; pe de altă parte, se acordă recunoaştere și sprijin asociaţiilor sau organizaților care au drept obiectiv protecţia mediului (reclamanta nefiind o asemenea asociație/organizație).

Astfel, Convenția de la Aarhus le acordă membrilor publicului (persoane fizice si asociaţiile care le reprezintă) dreptul de a accesa informații despre deciziile luate în probleme de mediu și de a participa la aceste decizii, precum și de a solicita repararea prejudiciului în cazul în care nu sunt respectate aceste drepturi.

Mai mult decât atât, în aprilie 2017, Comisia a adoptat încă un document de orientare (pe care chiar reclamanta îl menționează în cuprinsul cererii de recurs, dar pe care îl interpretează în mod eronat), prin care este clarificat modul în care asociaţiile pot contesta în fața instanțelor naționale deciziile, actele și omisiunile autorităților publice legate de legislația de mediu a Uniunii Europene.

Din documentul de orientare elaborat de Comisia Europeană (depus ca anexă și de către reclamantă) rezultă că în sensul Convenției, noțiunea „persoane juridice” vizează tocmai ONG-urile (para. 4); interpretarea largă vizează sfera drepturilor materiale, iar nu a drepturilor procedurale (para. 4); statele semnatare au o marjă de apreciere semnificativă privind modul în care înțeleg să stabilească criteriile pentru admisibilitatea acțiunilor din perspectiva calității procesuale active (para 5); statele membre nu sunt obligate să acorde calitatea procesuali activă oricărei persoane (actio popularis) sau oricărui ONG (para. 6), astfel că interpretarea art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 (reglementarea internă) în sensul indicat de instanţa de fond, în concordantă cu apărările pârâţilor dezvoltate în fața primei instanţe, nu ar conduce sub nicio formă la îngreunarea excesivă a exercitării drepturilor conferite de legislaţia UE.

În acest sens, în mod contrar afirmațiilor reclamantei, o reglementare naţională potrivit căreia o anumită formă de organizare (în speță, o formă de exercitare a unei profesii liberale) trebuie să facă dovada existenței unui drept/interes legitim pentru formularea de acţiuni în instanţă nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie.

Îngrădirea accesului la justiție în probleme de mediu despre care reclamanta face vorbire ar viza o imposibilitate generalizată, totală (absolută) de a formula asemenea acțiuni în justiție, indiferent de titular.

Acesta nu este cazul în speță, deoarece instanța de fond a făcut în mod corect distincția între situațiile în care dreptul este exercitat directă de persoane fizice care justifică un interes sau prin intermediul unor organizaţii neguvernamentale.

Potrivit convingerii pârâților reclamanta face referire la para. 102 din documentul de orientare elaborat de Comisia Europeană, însă omite faptul că, inclusiv în cuprinsul acestui paragraf se menționează că „Abordarea alternativă conform căreia se impune existența unui interes suficient pare să ridice mai puține probleme, însă ar trebui să se aplice mutatis mutandis considerații similare celor descrise pentru doctrina privind atingerea drepturilor”.

Prin urmare, chiar și prin aceste orientări ale Comisiei se admite că prin legislația națională se poate impune condiția existenței unui interes legitim pentru recunoașterea calității procesuale active pentru protejarea drepturilor materiale, fiind posibile condiționări similare celor prevăzute de unele legislaţii.

Astfel, statele naționale au o marjă de apreciere semnificativă, cu condiția ca prin cadrul legislativ aplicabil drepturile materiale prevăzute de legislația mediului să poată fi exercitate efectiv.

Or, potrivit art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005 se asigură efectivitatea exercitării acestor drepturi, deoarece atât persoanelor fizice, cât și ONG-urilor le este recunoscută calitatea procesuală activă în probleme de mediu, în condițiile legii.

Pe de altă parte, în speță reclamanta nu acționează ca titular a unui drept material referitor la protecția mediului care să fi fost încălcat, aceasta nefăcând nici măcar dovada unui interes legitim propriu.

Contrar celor afirmate de recurentă, orientările Comisiei Europene expuse în documentul menţionat nu sunt contrare raţionamentului adoptat de instanţa de fond, fiind pe deplin legale și temeinice considerentele din sentinţa recurată.

În final, pârâții au subliniat că, Convenţia de la Aarhus nu recunoaşte o calitate procesuală generală în probleme de mediu pentru toate persoanele, cum eronat pretinde reclamanta, relevante fiind dispoziţiile art. 2 alin. 5 și art. 9 alin. 2 din Convenţia de la Aarhus și legislaţia UE conexă de punere în aplicare a acestora.

Raţionamentul instanţei de fond este în concordanță cu ansamblul normativului european și naţional (cu precădere prevederile Convenției de la Aarhus și art. 19 alin. l din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene).

În continuare, pârâții au apreciat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în concordanță cu soluţia pronunţată.

Având în vedere statuările instanței de fond relative la inadmisibilitatea „actio popularis”, pârâții au evidenţiat că raționamentul Curții EDO din cauza ĽErabliere ASBL împotriva Belgiei a fost corect aplicat de prima instanță.

Petenta din cauza CEDO menționată, s-a plâns în fața Curții de faptul că decizia privind inadmisibilitatea acțiunii pronunțată de Conseil ď Etat a constituit o încălcare a dreptului de acces la o instanță.

În speță, acțiunea formulată în fața instanțelor naționale fusese respinsă ca inadmisibilă din motive procedurale.

În cauza L 'Erabliere împotriva Belgiei, Curtea EDO a reamintit că, pentru ca art. 6 din Convenție să fie aplicabil, trebuie să existe un litigiu care să aibă o legătură suficientă cu „drepturile cu caracter civil” noțiune europeană autonomă.

Curtea EDO a statuat că o acţiune formulată pentru apărarea unui interes general colectiv nu se subscrie sferei noţiunii de contestaţie pentru apărarea unui drept cu caracter civil” care beneficiază de protecţia art. 6 para. 1 din Convenţia EDO (cauza Gorraiz Lizarraga și alții, para. 46).

Astfel, Curtea a reamintit faptul că mecanismul de control pentru protejarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu admite „actio popularis” (cauza Perez împotriva Franței, para. 70),

Curtea a statuat expres faptul că raţiunea pentru care nu este admisă actio popularis” este tocmai pentru a evita cererile articularilor prin care aceştia s-ar plânge de simpla existență a unei legi sau a unei hotărâri judecătoreşti față de care respectivii particulari sunt terţi (hotărârea din 24 februarie 2009 pronunțată în cauza L'Erabliere ASBL împotriva Belgiei, 49230/07, para. 29).

Acest principiu trebuie transpus, pentru identitate de rațiune, în dreptul intern.

Nu în ultimul rând, pârâții au precizat că speța citată de reclamantă în susținerea recursului (i.e.

Okyay și alţii împotriva Turciei) diferă substanţial de prezentul litigiu, motiv pentru care raţionamentul dezvoltat de reclamantă este irelevant în speță.

În cauza indicată reclamanții au fost persoane fizice care au acționat în nume propriu, în considerarea dreptului individual la un mediu sănătos.

Invocarea de către reclamanții din cauza menționată a dreptului constituțional la un mediu sănătos și interpretarea dată de instanțele naționale din Turcia ar ține, oricum, de fondul cauzei, iar nu de analiza celor două excepții în considerarea cărora cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Totodată, au fost invocate cu totul alte încălcări ale art. 6 para. 1 din Convenţie, analiza Curții EDO fiind centrată, în esență, pe o altă problemă de drept, anume faptul că în speța dedusă judecății hotărârile pronunțate de organele competente cu atribuții jurisdicționale (Aydin Administrative Court și, respectiv, Supreme Administrative Court) pe probleme de mediu nu fuseseră puse în executare în termen rezonabil (para. 70-75), din motive ce țineau de cadrul legal procedural intern.

În ce privește nedovedirea unui drept/interes legitim de către Societatea civili profesională de avocați xx atrage neîndeplinirea condiției calității procesuale active; reclamanta nu are calitatea de organizație neguvernamentală pentru protecția mediului, pârâții au arătat că în cauză nu a fost invocat un drept ori un interes legitim privat aparţinând reclamantei însăși, ci un pretins interes privat al celor trei persoane fizice care compun societatea de avocați, respectiv domnii Diana Ionescu, J. și K. .

În opinia pârâților nu este incident niciun drept propriu al Societăţii civile profesionale de avocaţi xx , întrucât în Încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2019 a fost consemnat faptul că Societatea civilă profesională de avocați Plopeanu & Ionescu, prin reprezentanții săi, a admis că nu a acţionat în considerarea unui drept propriu, ci în virtutea unei pretinse obligații de rang constituțional, anume obligația „de a acționa în vederea asigurării protecției dreptului la un mediu sănătos”.

Cu toate acestea, prin cererea de recurs, reclamanta invocă dreptul la un mediu sănătos și dreptul la ocrotirea sănătății (prevăzute la art. 35 și, respectiv, art. 34 din Constituție).

Aceste drepturi sunt, prin natura lor, specifice persoanelor fizice, neputând avea drept titular entităţi abstracte cum este o societate civilă de avocați.

În continuare, apreciind că nu poate fi admisă invocarea unui interes legitim privat aparţinând altei entităţi decât cea care a formulat acţiunea, pârâții au evidenţiat că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit niciun interes legitim propriu Societății civile profesionale de avocați Plopeanu & Ionescu, doar în subsidiar au fost invocate pretinse interese individuale ale persoanelor fizice care au calitatea de asociați ai societății.

În capitolul II din cererea de recurs (pag. 29 și următoarele), reclamanta pretinde faptul că membrii societății de avocatură Xx ar avea un interes legitim privat care, din punctul de vedere al reclamantei, ar fi condus la soluția respingerii excepției lipsei interesului procesual.

Interesul privat, indiferent de raportul de subsidiaritate, trebuie să aparțină entităţii care calitatea de reclamant în cauză, respectiv Societatea civilă profesională de avocați.

Pe de altă parte, pârâții au considerat că există o contradicţie logică inclusiv sub aspectul modului în care reclamanta a înţeles să invoce existența unui interes legitim privat în cauză.

Mai precis, reclamanta pretinde că acest interes privat ar putea fi invocat în principal dacă instanța de recurs „va aprecia dispoziţiile legale în sensul că este necesară invocarea unui astfel de interes legitim privat”.

În realitate, niciun moment nu s-a invocat un interes privat, prin acțiune reclamându-se edificarea, într-o zonă montană frumoasă, a unui depozit ecologic (depozit care, în realitate, a fost construit cu respectarea tuturor cerințelor impuse prin normativul național și european în materia gestionării deșeurilor), (pag. 3 din cererea de chemare în judecată).

Mai mult, din ansamblul argumentelor expuse prin cererea de recurs rezultă în mod neechivoc faptul că acţiunea a fost formulată pentru protejarea unui interes public general (pag. 5, pag. 16, pag. 24-25, pag. 28).

În plus, reclamanta a menționat expres în cuprinsul cererii sale de recurs faptul că interesul privat este unul subsidiar, pentru ca apoi să pretindă că, „dacă este necesar”, va înțelege să invoce în principal interesul privat (pag. 5).

În continuare, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, pârâții au arătat că persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Deopotrivă, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate prin normele cuprinse la art. 1 alin. l și alin. 2 și art. 8 alin. l din Legea nr. 554/2004, se oferă subiectelor de drept privat un mecanism de contencios subiectiv, în cadrul căruia sancțiunea juridică a anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul respectiv are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de reclamant.

Art. 8 alin. 11 din Legea contenciosului administrativ nuanțează această reglementare, în sensul că persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului de natură a reglementa un contencios obiectiv.

Mai mult, imposibilitatea particularului de a ataca în fața instanței de contencios un act administrativ unilateral, prin simpla invocare a vătămării unui interes general a fost tranșată atât în jurisprudența CJUE, cât și în jurisprudența instanței supreme naționale.

Prin Hotărârea pronunțată în cauza Reynolds Tobacco Holdings Inc și alții c/.

Comisiei (C-131/03), CJCE (actualmente CJUE), într-o hotărâre de Mare Cameră, a statuat că pot constitui obiect al controlului jurisdicțional prevăzut de art. 230 TCE numai măsurile ce produc efecte juridice obligatorii, de natură să afecteze interesele reclamantului, prin modificarea situației sale juridice, nefiind de conceput verificarea în abstract a unor acte in legătură cu care se susţine că ar avea un potenţial vătămător virtual, fără a fi reclamată vreo vătămare concretă în patrimoniul reclamantului.

De asemenea, în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut în mod constant că este inadmisibilă formularea unei acțiuni în anularea unui act administrativ de către o persoană de drept privat care nu justifică o vătămare a unui drept subiectiv sau interes privat propriu, aplicarea sancțiunii extreme a anulării actului administrativ fiind condiționată de existența unei vătămări concrete produse drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantei ca efect al neregularității identificate, nefiind suficientă o verificare in abstracto a conformității cu legea.

Totodată, pârâţii au precizat că instanțele au considerat ca fiind inadmisibilă o acțiune în anularea unui act administrativ pentru motive generice legate de pretinse vătămări aduse interesului general, în condițiile în care reclamantul nu a invocat o vătămare a unor drepturi și interese proprii.

Or, în speță, nu este vorba despre un drept subiectiv al reclamantei B. (nici măcar al avocaților care formează societatea), și nici de vreun interes privat al acestora, care să fi fost încălcat și din care să decurgă logic vătămarea interesului legitim public.

Societatea reclamantă și-a întemeiat acțiunea în principal pe pretinsa încălcare a interesului legitim public.

Mai mult decât atât, pe lângă faptul că potrivit textului de lege menționat interesul public nu poate fi invocat decât în subsidiar, acțiunea formulată nici măcar nu slujește acestui interes, ci chiar contravine interesului public.

Pretențiile reclamantei sunt vădit neîntemeiate și disproporționate față de obiectivul prefigurat — acela de a satisface exigențele în materia protecției mediului.

În continuare, pârâții au menţionat că așa cum rezultă și din Raportul întocmit de Direcția Tehnică a Consiliului Județean Suceava și din Hotărârea nr. 1 din 19 februarie 2019 a Comitetului Județean pentru Situații de Urgență, în prezent județul Suceava se confruntă cu o situație dezastruoasă a depozitării deșeurilor întrucât au fost închise depozitele de deșeuri neconforme deoarece România avea această obligație asumată față de Uniunea Europeană.

În momentul de față județul nu mai are unde să depoziteze gunoiul, fiind așadar imperativă deschiderea depozitului ecologic realizat cu respectarea tuturor Directivelor Europene și normelor de mediu.

Urmărind raționamentul reclamantei, se ajunge la concluzia că în zonele montane nu ar trebui construite depozite de deșeuri.

Or, și aceste zone sunt populate, iar populația respectivă produce deșeuri.

Din demersul judiciar inițiat, se distinge în mod clar că reclamanta și-a exprimat o anumită nemulțumire față de zona în care este amplasat depozitul care „va deveni el însuși peisaj” aceasta omițând cu bună-știință faptul că, în realitate, construirea unor depozite ecologice este imperios necesară tocmai din considerentele pe care le invocă în acțiunea formulată „interesul public major al protecţiei mediului și a sănătăţii oamenilor”.

În același timp, după închiderea depozitului ecologic (aprox. 10 ani), terenul va fi înierbat, cu respectarea tuturor exigențelor în materia închiderii depozitelor de deșeuri, astfel încât să nu fie afectat mediul și peisajul în ansamblu.

Potrivit convingerii pârâților, pentru ca invocarea unui interes legitim public să fie admisibilă, este necesar înainte de toate ca reclamantul să își întemeieze cererea pe o încălcare a unui drept subiectiv, a unui interes privat propriu, ceea ce nu se întâmplă în cazul de față.

Întreaga argumentație a reclamantei se fundamentează doar formal pe dreptul subiectiv la un mediu sănătos, astfel cum este garantat de art. 35 din Constituția României, tocmai pentru a eluda dispozițiile imperative ale Legii contenciosului administrativ cu privire la subsidiaritatea interesului legitim public în raport cu cel privat.

Pentru ca acțiunea să fie admisibilă prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. 11 din Legea contenciosului administrativ, este obligatoriu ca vătămarea interesului legitim public să decurgă logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece reclamanta nu justifică în ce mod i-ar fi încălcat dreptul subiectiv la un mediu sănătos ori interesele sale legitime private.

Nu este vorba nici de un interes privat al reclamantei.

Nu se poate invoca un pretins interes privat al unor persoane fizice, fie ele și asociați ai societății recurente, pentru a încerca să se justifice interesul și calitatea procesuală a Societății civile profesionale de avocați Xxîn promovarea acțiunii.

Dacă se invocă un pretins interes privat al unor persoane fizice, acțiunea ar fi trebuit formulată de acestea în nume propriu, urmând ca interesul procesual să fie analizat distinct în persoana fiecărei persoane fizice care a formulat acțiunea, prin raportare la ansamblul elementelor de fapt și de drept relevante, ceea ce nu este însă cazul în speță.

În final, pârâții au subliniat că nici dacă reclamanți ar fi fost I. și J. , ceea ce nu este cazul în speță, nu ar fi fost vorba de un interes privat, nici măcar al acestora, susțineri de genul că vizitează frecvent zona Pasului Mestecăniș, efectuează călătorii în G. ori că sunt legați afectiv de judeţul Suceava nu justifică un asemenea interes privat și nu sunt dovedite.

În plus, normele de drept societar și prevederile Codului civil în materia contractului de societate expuse de reclamantă în cererea de recurs (pag. 30), nu au nicio relevanță în prezenta cauză.

Societatea civilă profesională xx este distinctă atât în planul dreptului material, cât și pe plan procesual de persoanele care o compun și, prin urmare, susținerile reclamantei sunt neîntemeiate.

De altfel, potrivit art. 196 din Statutul profesiei de avocat, societatea civilă profesională de avocați are și un patrimoniu de afectațiune, distinct de al asociaților care o compun.

Referitor la faptul că nu există nicio obligație care să confere legitimare procesuală activă Societății civile profesionale de avocați xx în litigii precum cel care face obiectul prezentei judecăți, pârâții au precizat că nu poate fi vorba nici despre o obligație care să confere legitimare procesuală activă unei societăți civile profesionale de avocați în litigii precum cel din prezenta cauză, relevante fiind pag 16-17 și pag. 25 din recurs.

În ceea ce privește pretinsa obligație de a acţiona în considerarea art. 35 din Constituție, această susținere a reclamantei nu poate fi primită, deoarece textul constituțional face vorbire despre obligația generală a particularilor (persoane fizice și juridice) de a „proteja și ameliora mediul înconjurător”.

În opinia pârâților, în niciun caz din textul constituțional și nici din legislaţia infraconstitutională nu rezultă o obligație de a formula acţiuni în instanţă în probleme de mediu.

De altfel, urmând raționamentul reclamantei ar însemna să se considere că această obligație de a acționa sub forma introducerii de acțiuni în justiţie incumbă, în mod general, tuturor persoanelor (fizice sau juridice) ca subiecți pasivi nedeterminați și că îndeplinirea obligației ar putea fi impusă prin forța coercitivă a statului.

Așa cum se arată în literatura de specialitate, „această obligație trebuie corelată, prin interpretarea sistematică a textelor constituționale, cu cea corelativă specifică pentru titularii drepturilor de proprietate, prevăzută de art. 44 alin. 7 din Constituţie”.

Din coroborarea prevederilor art. 35 alin. 3 și art. 44 alin. 7 din Constituţie, rezultă că particularii sunt ținuți la respectarea „sarcinilor privind protecţia mediului”, iar obligaţiile privind respectarea sarcinilor care decurg din protecţia mediului se stabilesc prin cadrul juridic de rang inferior Constituţiei (legi, acte de executare a legii ș.a.).

Mai mult decât atât, art. 35 alin. 3 din Constituție dă naștere unor obligații generale privind protejarea mediului înconjurător, valențele juridice și implicațiile practice pe care le cunoaște această obligație având o configurare specifică în funcție de activitatea concretă ce are implicații asupra mediului.

Dimpotrivă, art. 35 alin. 3 din Constituție prevede că „Statul asiguri cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”, iar cadrul legislativ în materie îl reprezintă tocmai OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, în vigoare de la 29 ianuarie 2006 (act normativ care completează dispozițiile art. 35 din Constituție), interpretată în acord cu prevederile europene și jurisprudența CJUE și a Curții EDO în materie.

În final, pârâții au evidențiat că pretinsa obligaţie de a formula acțiuni în instanță în probleme de mediu nu este prevăzută în Constituție și nici la nivel infraconstituțional nici măcar în sarcina organizațiilor pentru protecția mediului, inclusiv în privința acestora existând o simplă vocație.

Cu atât mai puțin nu se poate vorbi de o asemenea obligație în cazul unei societăți civile de avocați, care să îi justifice calitatea procesuală.

Deopotrivă, pârâții au subliniat că orice alte aspecte ce țin de fondul cauzei astfel cum au fost invocate de reclamantă (e.g. pag. 23 din cererea de recurs) depășesc sfera analizei pe calea recursului și nu pot fi analizate.

Prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată a combătut pe larg toate pretinsele motive de nelegalitate pe care recurenta a înțeles să le invoce, acestea fiind neîntemeiate.

În drept, pârâții a invocat dispoziţiile art. 490 alin. 2, art. 471 alin. 5, art. 205, art. 494, art. 478, art. 22, art. 36, art. 33, art. 37 din Codul de procedură civilă, art. 1, art. 2 alin. 1 lit. a, lit. p și lit. r, art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005, art. 19 alin. 1 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, art. 2 alin. 5, art. 9 alin. 2 și alin. 3 din Convenția de la Aarhus, art. 35, art. 44 alin. 7 din Constituția României.

În probațiune, pârâții au anexat împuternicire avocațială (fila 103 dosar Curtea de Apel Cluj).

Prin întâmpinarea la recursul incident, reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocați xx , în baza art. 494 raportat la art. 201 alin. 1 Cod procedură civilă, a solicitat:

- respingerea acestuia, ca nefondat.

Raportat la temeiul de casare invocat, reclamanta a arătat că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă este incident atunci când instanța a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar a judecat cauza cu nerespectarea regulilor de desfășurare a procesului civil.

În opinia reclamantei, din cererea de recurs incident rezultă, faptul că cele două instituții pârâte au înțeles să critice sentința Tribunalului Cluj pentru greșita aplicare a normelor din Statutul profesiei de avocat și a celor din Codul civil, art. 188 și art. 206.

În realitate, C. și D. nu au formulat niciun reproș privind încălcarea regulilor procesuale de desfășurare efectivă a procesului.

Dimpotrivă, criticile se referă exclusiv la pretinsa aplicare greșită a unor norme de drept material, critici care se subsumează cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, motiv pentru care cererea de recurs trebuie încadrată, în mod corespunzător, în condițiile, art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă.

În ce privește argumentul potrivit căruia capacitatea procesuală de folosință a societăţii de avocatură este limitată, reclamanta a menționat că la pag. 3-6 din cererea de recurs incident se arată că dispozițiile art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat derogă de la dispozițiile generale privind capacitatea procesuală de folosință, prevăzute la art. 56 Cod procedură civilă.

Potrivit convingerii reclamantei, problema de drept pusă în discuție este dacă art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat instituie o regulă derogatorie de la art. 56 Cod procedură civilă.

În primul rând, reclamanta a precizat că un act normativ cu forță inferioară nu poate institui derogări de la regulile impuse printr-un act normativ cu forță legislativă superioară.

În acest sens, așa cum o lege organică nu poate deroga de la Constituție, nici Statutul profesiei de avocat nu poate modifica regulile stabilite de Codul de procedură civilă.

Acest principiu de drept este prevăzut, în mod expres și explicit, de art. 63 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, reclamanta a evidențiat că întreaga construcție prezentată în cererea de recurs incident se întemeiază pe o premisă complet nefondată: Statutul profesiei de avocat reprezintă un act normativ cu forță legislativă inferioară legii organice reprezentate de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și, din acest nu poate institui derogări.

Totodată, reclamanta a subliniat că art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat prevede că societatea de avocatură poate sta în justiție ca reclamant sau pârât pentru litigiile născute din desfășurarea activității profesionale, ca o simplă aplicare a dreptului comun, dispoziție care se completează, însă, cu dreptul comun.

În acest sens, Statutul profesiei de avocat nu limitează capacitatea de a sta în justiţie exclusiv la litigiile născute din activitatea profesională.

Art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat nu conține o sintagmă care să conducă spre o asemenea limitare.

Dimpotrivă, textul analizat indică doar că, în cazul acestor litigii, societatea profesională are capacitate procesuală de folosință, în calitate de reclamant sau pârât.

Această dispoziție nu poate, însă, exclude sau limita regula generală prevăzută de art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă.

Deopotrivă, astfel cum rezultă din textul art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă, legea organică recunoaște dreptul oricărei entități, chiar dacă nu are personalitate juridică, de a sta în judecată, dacă este constituită potrivit legii, fără nicio limitare.

În al doilea rând, reclamanta a evidențiat că trebuie observat că, în ipoteza în care s-ar accepta că art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat reprezintă o regulă specială ce derogă de la dispozițiile art. 56 alin. 1 Cod procedură civilă, art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat trebuie considerat abrogat ca urmare a aplicării art. 83 lit. k din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Acest articol prevede că la data intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă orice dispoziție contrară se abrogă.

Având în vedere art. 83 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. privind Codul de procedură civilă și art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, astfel cum acesta a fost adoptat prin Hotărârea Uniunii Naționale a Barourilor din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011 (conținutul la acea dată), reclamanta a conchis că atât timp cât art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat nu poate fi invocat pentru a justifica o derogare de la dispozițiile art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă, argumentul prezentat în cererea de recurs incident este complet nefondat.

Referitor la argumentul potrivit căruia capacitatea civilă de folosință a societăţii de avocatură este limitată, prezentat la paginile 6-10 din cererea de recurs incident, reclamanta a apreciat că aptitudinea art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat de a deroga de la dispozițiile art. 188 și art. 206 Cod civil, este neîntemeiat.

Statutul profesiei de avocat nu poate stabili derogări de la prevederile niciunei legi organice, deoarece acest lucru este interzis prin art. 63 din Legea nr. 24/2000.

Codul de procedură civilă, și Codul civil reprezintă o lege organică.

Din acest motiv, orice discuție despre existența unei derogări de la normele Codului civil prin Statutul profesiei de avocat este complet nefondată.

Pe de altă parte, reclamanta a precizat că atât timp cât art. 56 alin. 2 Cod procedură civilă recunoaște dreptul de a sta în justiție oricărei entități fără personalitate juridică, discuția privind întinderea capacității de folosință a societății de avocatură este complet inutilă pentru soluționarea prezentei cauze.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 494, art. 201 alin. 1, art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8, art. 489 alin. 2, art. 56 din Codul de procedură civilă, art. 196 alin. 3 din Statutul Profesiei de Avocat, art. 63 din Legea nr. 24/2000, art. 83 83 lit. k din Legea nr. 76/2012, art. 188, art. 206 Cod civil.

În probațiune, reclamanta nu a formulat cereri.

Pârâții D. și C. au depus la data de 26.09.2019 cerere de sesizare a CJUE prin intermediul procedurii întrbărilor preliminare prevăzută de art. 267 din TFUE(filele 198-205 vol. II al Curţii de Apel Cluj).

Pârâții D. și C. au solicitat strămutarea cauzei.

Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a pronunţat Decizia nr. 1195 din 26 septembrie 2019 în dosarul nr. 3655/117/2018

Înalta Curte de Casaţie și Justiție, apreciind că există motive de bănuială legitimă în sensul dispoziţiilor art. 140 Cod procedură civilă, admis cererea de strămutare formulată de pârâţii D. și C. a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin Încheierea nr. 5626 din 14 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. 2359/1/2019 (filele 15-18 vol.

I din dosarul nr. 3655/11/2018 al Curții de Apel Târgu-Mureș).

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie și Justiție a constatat desființată de drept Decizia nr. 1195 din 26 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Subsecvent admiterii cererii de strămutare, dosarul nr. 3655/117/2018 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Târgu-Mureș, la data de 21 octombrie 2021.

Prin Încheierea de şedinţă din data 16 februarie 2022 (file 96-106 din dosarul nr. 3655/11/2018, vol.

II al Curţii de Apel Târgu-Mureș), instanţa a dispus în baza art. 267 din TFUE, sesizarea Curții de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1.

Articolul 47 paragraf 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 19 paragraf 1 teza a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană şi articolul 2 pct. 4 coroborat cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus (Danemarca) la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 trebuie interpretate în sensul că noţiunea de „public” include o entitate juridică precum o societate civilă profesională de avocaţi, care nu se prevalează de afectarea vreunui drept sau interes al acestei entităţi, ci mai degrabă de drepturi şi interese ale persoanelor fizice, avocaţii care constituie respectivă forma de organizare a profesiei, precum şi dacă o asemenea entitate poate fi asimilată în sensul art. 2 pct. 4 din Convenţie unui grup de persoane fizice ce acţionează prin mijlocirea unei asociaţii sau organizaţii.

2.

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, ţinând seama de obiectivele articolul 9 alineatul (3) din Convenţie, cât şi de obiectivul protecţiei jurisdicţionale efective a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, dacă art. 9 alin. 3 din Convenţie, respectiv art. 47 paragrafele 1 şi 2 din Carta Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 19 paragraf 1 teza a doua din Tratatul instituind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziţii din dreptul intern care condiţionează accesul la justiţie a unei astfel de societăţi profesionale civile de avocaţi de justificarea unui interes propriu sau de împrejurarea ca prin promovarea acţiunii să fie urmărită protejarea unei situaţii juridice în legătură directă cu chiar scopul urmărit la constituirea respectivei forme de organizare, în speţă a unei societăţi civile profesionale de avocaţi.

3.

În cazul unor răspunsuri afirmative la prima şi a doua întrebare sau independent de răspunsurile la cele două întrebări formulate anterior, articolul 9 alin. 3, 4, 5 din Convenţie, articolul 9 alin. 3 din Convenţie, respectiv art. 47 paragrafele 1 şi 2 din Carta Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 19 paragraf 1 teza a doua din Tratatul instituind Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că sintagma ca remediul adecvat şi efectiv, inclusiv adoptarea unei hotărâri judecătoreşti, „ ... să nu coste foarte mult” presupun reguli şi/sau criterii de a limita costurile care pot fi puse în sarcina părţii procesuale care a căzut în pretenţii, în sensul ca instanţa naţională să se asigure de respectarea cerinţei privind lipsa unui cost prohibitiv ţinând cont de interesul persoanei care doreşte să îşi apere drepturile, cât şi de interesul general legat de protecţia mediului.

Prin aceeași încheiere, instanța de judecată, în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, a dispus suspendarea judecății cauzei până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.

Subsecvent pronunţării Hotărârii din 11 ianuarie de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza preliminară 252/22 (filele 82-89 dosarul Curţii de Apel Târgu-Mureș vol.

III) instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii.

Prin concluziile scrise, reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocați Xxa reiterat argumentele dezvoltate pe parcursul prezentului demers judiciar, precum şi analiza Hotărârii din 11 ianuarie, pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza preliminară 252/22.

Prin concluziile scrise, pârâții C. și D. au reiterat argumentele dezvoltate pe parcursul prezentului demers judiciar şi evidenţierea caracterului decizoriu al Hotărârii din 11 ianuarie, pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza preliminară 252/22 pentru soluţia ce va fi pronunţată în prezenta cauză.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea reţine următoarele:

Curtea constată că a fost învestită cu soluționarea unui recurs principal formulat de reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocați xx și un recurs incident formulat de pârâţii C. și D. , ambele recursuri fiind îndreptate împotriva Sentinţei nr. 250 din 07 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 3655/117/2018.

Recursul principal critică admiterea excepției lipsei calității procesuale active și excepţiei lipsei de interes a reclamantei, în timp ce recursul incident critică respingerea excepției lipsei capacităţii procesuale de folosință a reclamantei B. .

Având în vedere efectele pe care aceste excepţii peremptorii, de fond, absolute sunt apte a le produce, în temeiul art. 248 alin. 2 C. proc. civ., instanţa de recurs va analiza mai întâi criticile evidenţiate în recursul incident privind respingerea excepției lipsei capacităţii procesuale de folosință a reclamantei B. .

În consecinţă, o primă problemă de drept ce se impune a fi analizate de instanţa de recurs în prezentul dosar rezidă în a stabili dacă reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx îndeplineşte condiţiile procesuale sub aspectul capacităţii procesuale de folosinţă, pentru promovarea cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Comunei G. , C. , D. , F. :

- anularea Hotărârii Consiliului Local G. nr. 69/16.09.2009, privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal aferent Depozitului de Deşeuri G. ;

- anularea, în parte, a Autorizaţiei de construire nr. 39/3.10.2012 eliberată de D. , exclusiv în ce priveşte autorizarea lucrărilor de construcţii aferente Depozitului Ecologic de Deşeuri G. ;

- desfiinţarea construcţiei Depozitului Ecologic de Deşeuri G. .

Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual. Potrivit dispoziţiilor art. 56 C. proc. civ. :

„(1)Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

(2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

(3) Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.“

Curtea apreciază ca întemeiată critica pârâţilor potrivit căreia tribunalul a aplicat în mod greșit norma specială de procedură ce recunoaște societăţilor civile profesionale de avocați o capacitate de folosință specializată raportată la particularitățile acestei forme de exercitare a profesiei.

În speţă, reclamantă este Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx în privinţa căreia sunt incidente dispoziţiile legislaţiei speciale configurate de Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat.

Societatea civilă profesională de avocaţi este o formă recunoscută ca atare de art. 5 din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat, alături de cabinetele individuale, cabinetele asociate şi societăţile profesionale cu răspundere limitată.

În temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, doar societatea profesională cu răspundere limitată este o societate cu personalitate juridică, opţiunea legiuitorului fiind aceea de a nu conferi personalitate juridică şi celorlalte forme de exercitare a profesiei de avocat: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale.

În acest sens, dispoziţiile art. 1892 alin. 1 C.civ. enunţă că societatea simplă nu are personalitate juridică.

O primă concluzie care se desprinde din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate este aceea că societăţile civile profesionale de avocaţi – cum este cazul reclamantei – sunt entităţi fără personalitate juridică.

În consecinţă, reclamanta nu reprezintă un subiect de drept, respectiv o persoană juridică în sensul dispoziţiilor art. 187 din Codul civil, potrivit cărora : „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.“

Cu privire la conţinutul capacităţii de folosinţă, potrivit dispoziţiilor art. 206 alin. 1 şi 2 C. civ.:

„(1)Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei juridice.

(2)Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.“

Per a contrario, entităţile fără personalitate juridică cum este cazul reclamantei, nu pot avea orice drepturi şi obligaţii civile.

De altfel, nu toate categoriile de persoane juridice pot dobândi orice drepturi şi obligaţii civile – în acest sens, voinţa legiuitorului fiind de a limita capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice fără scop lucrativ doar la acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Cu atât mai mult, reclamanta, care nu este o persoană juridică, având în vedere dispoziţiile speciale incidente prevăzute de Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat, are o capacitate de folosinţă limitată, specială, guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă determinat prin raportare la scopul pentru care a fost creată societatea civilă profesională de avocaţi.

În contextul expus, societatea civilă profesională de avocaţi reprezintă o societate simplă, reglementată prin legea specială de organizare, relevanţă juridică din această perspectivă prezentând dispoziţiile cuprinse în Subsecţiunea a 4-a a Secţiunii a 4-a din cadrul Capitolului III din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/3.12.2011, cu modificările ulterioare.

În acest sens, dispoziţiile art. 196 din Statutul profesiei de avocat, anexă la Hotărârea UNBR nr. 64/3.12.2011, cu modificările ulterioare enunţă că:

„(1) Societatea civilă profesională este constituită din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi, care contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de afectaţiune în vederea desfăşurării activităţii profesionale.

Ceilalţi avocaţi activează în cadrul societăţii civile profesionale fie în calitate de avocaţi colaboratori, fie în calitate de avocaţi salarizaţi în cadrul profesiei.

(2) Raportul juridic civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând să fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator, fără a se cere opţiunea clientului, cu excepţia situaţiei în care serviciile profesionale constau în asistenţă şi reprezentare juridică la instanţe, parchete, organe de cercetare penală sau alte autorităţi, când în contractul de asistenţă juridică se menţionează numele avocatului desemnat ori acceptat de client, precum şi dreptul sau interdicţia de substituire a acestuia.

(3) Pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, societatea civilă profesională poate sta în judecată ca reclamant sau pârât, chiar dacă nu are personalitate juridică.“

În consecinţă, conţinutul capacităţii de folosinţă a reclamantei este determinat de scopul pentru care a fost înfiinţată.

Astfel, societatea civilă profesională de avocaţi se constituie în vederea desfăşurării activităţii profesionale, noţiune reglementată la capitolul III din Statutul profesiei de avocat - art. 89 şi următoarele, constând în consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistarea şi reprezentarea clienţilor, activitatea de curator special, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare, activităţi fiduciare, activităţi de stabilire temporară a sediului unor societăţi comerciale şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate etc.

Se observă însă că toate aceste activităţi au ca premisă existenţa unui client în favoarea căruia se prestează diversele servicii profesionale pe care tot legiuitorul le enumeră limitativ şi care stabilesc obiectul, dar şi limitele capacităţii civile de folosinţă a reclamantei, la fel cum legiuitorul recunoaşte drepturi şi stabileşte obligaţii în sarcina avocatului, iar nu prin raportare la societatea civilă profesională, care nu reprezintă decât o formă de organizare a activităţii, fără a fi titulara unor drepturi şi obligaţii personale, în afara celor născute din desfăşurarea activităţii profesionale.

Reflectând transpunerea pe plan procesual a capacităţii civile de folosinţă, Curtea observă că reclamanta nu este lipsită în mod absolut de capacitate procesuală de folosinţă, însă, având în vedere dispoziţiile exprese şi restrictive ale art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat, anexă la Hotărârea UNBR nr. 64/3.12.2011, cu modificările ulterioare, această capacitate procesuală de folosinţă este restrânsă exclusiv la litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale.

Reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual exclusiv în cazul expres reglementat de legiuitor, respectiv doar pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, or acestea, conform voinţei exprese a legiuitorului, sunt circumscrise raportului juridic civil dintre client şi societate, având ca obiect serviciile profesionale care reprezintă însuşi scopul constituirii societăţii civile profesionale de avocaţi.

În cauza dedusă judecăţii, Curtea de Apel Târgu Mureş constată că societate civilă profesională de avocaţi a acţionat în calitate de reclamantă, cu depăşirea limitelor capacităţii sale de folosinţă, câtă vreme litigiul nu decurge din desfăşurarea activităţii profesionale, raportul juridic civil nefiind născut între client şi societatea civilă profesională, după cum prevede legea.

Pentru aceste motive, reclamantei nu i se poate recunoaşte capacitate procesuală de folosinţă pentru promovarea unui litigiu de drept administrativ şi dreptul mediului, câtă vreme chestiunile în litigiu nu au legătură cu desfăşurarea activităţii profesionale a reclamantei – aspect necontestat de părţile litigante.

Ca regulă, urmare a admiterii excepţie lipsei capacităţii de folosinţă, nu mai este necesară analiza excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a reclamantei.

Însă, raportat la particularităţile cauzei şi la dispoziţiile Convenţiei de la Aarhus invocate, instanţa apreciază că o astfel de analiză coroborată a excepţiilor menţionate se justifică.

În acest sens, Curtea reţine că nici analiza coroborată a chestiunilor privind capacitatea procesuală de folosinţă şi calitatea procesuală activă şi lipsa de interes, în contextul particular al acţiunii de dreptul mediului deduse judecăţii nu fundamentează o altă concluzie decât acea că societate civilă profesională de avocaţi a acţionat în calitate de reclamantă, cu depăşirea limitelor capacităţii sale de folosinţă.

Astfel, dacă prevederile Convenţiei de la Aarhus ar fi impus statelor semnatare obligaţia să instituie în dreptul naţional un sistem de actio popularis prin care oricine să poată contesta orice decizie, act sau omisiune în materie de mediu, atunci acest aspect ar fi avut consecinţe şi pe palierul recunoaşterii unei capacităţi procesuale de folosinţă reclamantei, dincolo de dispoziţiile de drept naţional, analizate anterior.

Din această perspectivă, instanţa de recurs are în vedere aspectele statuate de CJUE, prin Hotărârea din 11 ianuarie 2024, pronunţată în cauza C-252/22 ca urmare a unei cereri de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Târgu Mureş, pe parcursul judecării prezentului litigiu:

Articolul 9 alineatul (3) din Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia unei entități juridice, alta decât o organizație neguvernamentală de protecție a mediului, nu i se recunoaște calitatea procesuală activă pentru a ataca un act administrativ care nu îi este adresat decât atunci când invocă încălcarea unui interes legitim privat sau a unui interes legat de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate.

În cauză, reclamanta nu invocă un interes legitim privat sau un interes legat de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate.

Aceste aspect sunt reflectate şi în Hotărârea CJUE anterior menţionată, nefiind contrazise de materialul probator administrat în cauză şi nici de susţinerile părţilor litigante.

Astfel:

44 (…) în temeiul articolelor 1, 2 și 8 din Legea contenciosului administrativ, o persoană vătămată, indiferent dacă este vorba despre o persoană fizică sau juridică de drept privat sau despre un organism social, trebuie să invoce încălcarea unui interes propriu, și anume a unui interes legitim privat.

În ceea ce privește mai precis o societate civilă profesională de avocați lipsită de personalitate juridică, precum AB & CD, instanța de trimitere evocă de asemenea articolul 196 alineatul (3) din Statutul profesiei de avocat, în temeiul căruia o astfel de societate nu poate sta în judecată decât pentru a proteja interese legate de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate, și anume exercitarea activității profesionale.

În esență, pot invoca asemenea interese proprii printre altele persoanele care sunt afectate sau care riscă să fie afectate de un act administrativ.

45 În plus, trebuie să se facă distincție între interesele legitime private și interesele legitime publice. Acestea din urmă nu pot fi invocate de un reclamant decât dacă justifică, cu titlu principal, un interes legitim privat.

46 În materie de mediu, o excepție de la această din urmă regulă este prevăzută la articolul 20 alineatul (6) din OUG nr. 195/2005 pentru organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului.

Dispoziția menționată le permite să invoce, cu titlu principal, un interes legitim public fără a fi obligate să justifice un interes legitim privat.

47 În speță, este cert că societatea civilă profesională de avocați AB & CD, reclamantă în litigiul principal, nu poate fi asimilată unei astfel de organizații de protecție a mediului și că, în consecință, în temeiul dreptului național, aceasta face parte din categoria reclamanților care nu au calitate procesuală activă decât atunci când fac dovada unui interes legitim privat.

48 În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese de asemenea că, în cadrul acțiunii sale împotriva actelor administrative în discuție în litigiul principal, și anume planul urbanistic zonal din 16 septembrie 2009 și autorizația de construire din 3 octombrie 2012, AB & CD nu a invocat o vătămare a propriilor drepturi și în special că aceasta nu a justificat nici un interes legitim privat, nici un interes legat de o situație juridică în raport direct cu obiectul său de activitate.

Rezultă că aceasta nu are calitate procesuală activă în fața instanței de trimitere.

Observațiile scrise prezentate Curții, precum și pledoariile prezentate cu ocazia ședinței din 4 mai 2023 au confirmat că nici respectiva societate civilă profesională de avocați, nici grupul de persoane care o compun nu au o legătură concretă cu proiectul vizat de actele administrative în discuție în litigiul principal și că acest grup de persoane nu justificase un interes legitim privat.

În concluzie, Curtea de Apel Târgu Mureş reţine, în lumina celor statuate de CJUE, că este compatibilă cu dreptul unional reglementarea naţională în temeiul căreia unei entități juridice, alta decât o organizație neguvernamentală de protecție a mediului, nu i se recunoaște calitatea procesuală activă pentru a ataca un act administrativ care nu îi este adresat decât atunci când invocă încălcarea unui interes legitim privat sau a unui interes legat de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate.

Curtea reţine că Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx a formulat cererea de chemare în judecată astfel că interesul legitim privat încălcat trebuie să vizeze exclusiv societatea respectivă.

În faţa primei instanţe, reclamanta nu a invocat încălcarea unui interes legitim privat.

În acest sens, relevante sunt inclusiv susţinerile reclamantei în cadrul şedinţei de judecată din 31.01.2019(fila 6 paragraful final din respectivă încheiere de şedinţă: reclamanta precizând că: solicitarea pârâţilor de a face dovada unui interes individual este neîntemeiată, această acţiune fiind întemeiată nu pe un drept, ci pe obligaţii de natură constituţională şi legală de a acţiona în vederea asigurării protecţiei dreptului la un mediu sănătos).

De asemenea, în faţa instanţei de recurs, reclamanta nu invocă încălcarea unui interes legitim al societăţii, ci încălcarea unui interes al persoanelor fizice ce au încheiat contractul de societate – persoane fizice ce nu au calitate de părţi litigante în cauză şi un interes public.

Totodată, Curtea are în vedere că în susţinerea admisibilităţii demersului său judiciar, reclamanta se prevalează de dispoziţiile art. 35 din Constituţie potrivit cărora:

„(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2)Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.“

În disonanţă cu susţinerile reclamantei, instanţa observă că dispoziţiile art. 35 din Constituţie nu reglementează calitatea procesuală activă în litigiile de dreptul mediului, iar dispoziţiile art. 20 alin. 6 din OUG nr. 195/2005 conferă calitate procesuală active exclusiv organizaţiilor neguvernamentale care promovează protecţia mediului, iar nu oricărei entităţi care invocă încălcarea unui interes public.

Convenţia de la Aarhus nu impune statelor semnatare obligaţia să instituie în dreptul naţional un sistem de actio popularis şi nici dreptul roman nu reglementează o astfel de actio popularis câtă vreme, în litigii precum cel prezent, doar în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege au calitate procesuală active persoane care nu invocă un interes direct şi personal, iar potrivit articolului 20 alineatele (5) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului:

„(5) Accesul la justiție al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.

(6) Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în justiție în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca obiect protecția mediului.”

Prin raportare la aspectele evidenţiate mai sus, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi susţinerile părţilor litigante, Curtea concluzionează că reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx, entitate juridică alta decât o organizaţie neguvernamentală de protecție a mediului în cauza dedusă judecăţii nu a invocat încălcarea unui interes legitim privat sau a unui interes legat de o situație juridică în legătură directă cu obiectul său de activitate pentru a justifica interes/calitatea procesuală activă.

Având în vedere aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene garantată de art. 148 alin. 2 din Constituţie, printre reglementările unionale cu caracter obligatoriu fiind inclusă şi jurisprudenţa CJUE, Curtea de Apel Târgu Mureş înlătură susţinerile reclamantei privind aplicarea în prezentul litigiu a raţionamentului reflectat într-o decizie de speţă pronunţată de Curtea de Apel Cluj, respectiv în Decizia nr. 182/28.01.2016 privind un contencios obiectiv în litigiile de dreptul mediului, în considerarea celor statuate de CJUE prin hotărârea din 11 ianuarie 2024, pronunţată în cauza C-252/22.

De asemenea, instanţa de recurs înlătură susţinerile reclamantei privind aplicarea raţionamentului CEDO reflectat în cauza Okyay și alţii împotriva Turciei privind admisibilitatea demersului judiciar, în prezentul litigiu.

În cauza invocată prin cererea de recurs principal, reclamanții sunt persoane fizice care au acționat în nume propriu, în considerarea dreptului individual la un mediu sănătos, or în prezentul litigiu calitatea de reclamanţi nu aparţine unor persoane fizice.

Având în vedere aceste aspect important ce diferenţiază cele două litigii, instanţa reţine că raţionamentul CEDO invocat de reclamantă nu este aplicabil în prezenta cauză.

Dacă cauza Tudor Tudor c.

României de care se prevalează reclamanta, CEDO constată că există jurisprudenţă neunitară la nivelul aceleiaşi curţi de apel în litigii privind contextul specific al restituirii bunurilor naţionalizate în România, instanţă de recurs observă, pe de o parte, că reclamanta, în prezenta cauză, nu invocă practică judiciară a Curţii de Apel Târgu Mureş care să reflecte dezlegarea problemei capacităţii procesuale de folosinţă a Societăţii Civile Profesionale de Avocaţi, iar, pe de altă parte, natura litigiului este diferită de cea analizată de CEDO în cauza Tudor Tudor c.

României.

Raportat la diferenţele menţionate, raţionamentul CEDO din cauza Tudor Tudor c.

României nu este aplicabil în prezentul litigiu.

Totodată, Curtea de Apel Târgu Mureş apreciază ca neîntemeiată susţinerile reclamantei privind aşteptarea sa rezonabilă de a se constată capacitatea sa procesuală de a sta în justiţie prin raportare la jurisprudenţa constantă în materie.

În acest sens, instanţa observă că problema capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei a făcut obiectul sesizării ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care în considerentele Decizie nr. 50/2021 din 14 iunie 2021.

În cadrul paragrafului 29 din Decizie se menţionează: pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost identificate trei dosare cu obiect similar celui în care a fost formulată prezenta sesizare, în care au fost pronunţate soluţii nedefinitive, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta societate civilă profesională de avocaţi, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

Dosarele menţionate sunt următoarele: Dosarul nr.

X/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr.

X din 2 decembrie 2020; Dosarul nr.

X/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr.

X din 2 decembrie 2020; Dosarul nr.

X/117/2020, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr.

X din 13 noiembrie 2020.

Totodată, se evidenţiază în considerentele Decizie nr.

X/20211 că nu există practică judiciară neunitară la nivel naţional.

Faţă de cele expuse, Curtea de Apel Târgu Mureş, în temeiul art. 496, alin. 1 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx împotriva Sentinţei nr. 250/7.02.2019, pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 3655/117/2018.

În temeiul art. 496 alin. 1 şi 2 C. proc. civ., va admite recursul incident formulat de pârâţii C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Va admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx şi, în consecinţă:

Va constată nulitatea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi xx în contradictoriu cu pârâţii C. prin D. , D. , E. şi F. .

Va menţine dispoziţiile privind admiterea în principiu şi disjungerea cererii de intervenţie în interes propriu, precum şi dispoziţia privind respingerea ca rămase fără obiect a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.

Va lua act că vor fi solicitate pe cale separată cheltuieli de judecată pentru pârâţii C. şi D. .