Decizie nr. 111/R din 22.02.2024

Curtea observă că, prin hotărârea recurată, stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului la nivelul maxim s-a realizat exclusiv în considerarea unor hotărâri judecătoreşti, fără nicio analiză suplimentară.

Or, astfel cum evidenţiază ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 80/2023 existența unor hotărâri judecătorești nu este o condiție suficientă pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază.

Independent, instanța de judecată trebuie să verifice față de ce drepturi salariale suplimentare în litigiu au o aplicabilitate generală şi dacă interpretarea şi aplicarea corectă a legii îndreptăţesc reclamantul la recunoaşterea drepturilor salariale pretinse.

Astfel, instanța de judecată are obligația să cerceteze pe fond litigiu prin aplicarea concretă a raționamentului evidenţiat de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 80/2023, în lumina căruia:

-principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, se înfăptuieşte prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, iar nu şi atunci când se invocă alte componente ale salariului lunar, precum sporurile neincluse în salariul de bază;

- existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite, ci instanţa de fond va cerceta care sunt în concret drepturile salariale pretinse de reclamant, iar în situaţia în care acestea au caracter general, urmează a face o analiză şi interpretare a dispoziţiilor legale ce reglementează respectivele drepturi salariale, în vederea corectei aplicări a legii, pentru a stabili îndreptăţirea/neîndreptăţirea reclamantului la recunoaşterea drepturilor salariale pretinse.

- art. 6 lit. b şi lit. c din Legea-cadru nr. 153/2017;

- Decizia nr. 80/2023 pronunţată de ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

- art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa nr. 107 din 16 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Mureș – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 2492/102/2022:

- s-au respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune;

- s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. , în contradictoriu cu pârâtele B. şi, în consecinţă,

- pârâta de rând 1 a fost obligată la stabilirea salariului de bază al reclamantului, inclusiv sporuri, la nivelul maxim pentru funcţia similară de director executiv adjunct, gradul II din cadrul caselor judeţene de pensii X, X, X, X, X, X, X, respectiv la emiterea ordinului de încadrare salarială conform art. 38 şi art. 39 alin. 1 şi alin. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a Deciziei nr. 8 din 08 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea nivelului maxim de salarizare al funcţiei de director executiv adjunct, gradul II, din data de 21 octombrie 2019 şi în continuare;

- pârâtele au fost obligate la recalcularea sporurilor cuvenite reclamantului prin raportare la noile salarii de bază stabilite conform prezentei hotărâri, respectiv la plata diferenţelor salariale rezultate, pentru perioada dedusă judecăţii;

- pârâtele au fost obligate la plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate de reclamant şi cele cuvenite acestuia, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acestor drepturi băneşti pe perioada 21 octombrie 2019-21 octombrie 2022 şi în continuare, până la data plăţii efective a acestora;

- pârâtele au fost obligate la stabilirea salariului de bază al reclamantului pentru funcţia de director executiv grad II, în care să se includă şi majorările stabilite prin hotărâri judecătoreşti pentru funcţia similară de director executiv grad II, din cadrul caselor judeţene de pensii X, X, X, X, X, X, X,;

- s-au respins restul cererilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond deliberând cu prioritate asupra excepţiilor inadmisibilităţii (lipsei procedurii prealabile) şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, în baza art. 248 al. 1 Cod procedură civilă, a constatat că sunt nefondate.

Astfel, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Tribunalul Mureș a reţinut că este aplicabilă Decizia obligatorie pronunţată de instanţa supremă într-un recurs în interesul legii nr. 9/2017, redând paragrafele 48-50.

Totodată, instanța de fond a apreciat că, în speţă, cererea reclamantului nu rezultă dintr-o greşită încadrare şi nici nu a solicitat anularea anumitor ordine de salarizare în contencios administrativ, ci vizează plata unor drepturi salariale neacordate, astfel că nu este obligatorie procedura plângerii prealabile.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Tribunalul Mureș a reţinut că reclamantul însuşi a solicitat acordarea drepturilor salariale de care a fost lipsit pe un termen de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cu respectarea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, ce instituie termenul de prescripţie de 3 ani pentru plata drepturilor salariale neacordate sau a despăgubirilor corespunzătoare, art. 171 alin. 1 din Codul muncii, ca şi art. 2517 Cod civil, în consecinţă excepţia prescripţiei a fost respinsă ca nefondată.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamantul A. deţine funcţia de director executiv adjunct grad II în cadrul pârâtei B. , iar în cadrul cererii introductive a susţinut că este salarizat la un nivel inferior în raport de funcţiile similare din cadrul celorlalte structuri teritoriale aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar.

În concret, din actele dosarului, Tribunalul Mureș a constatat că reclamantul este remunerat la un nivel inferior faţă de nivelul de salarizare al directorilor executiv adjuncţi, grad II, din casele de pensii X, X, X, X, X, X, X, care beneficiază de salarii de bază mai mari, deşi aceştia deţin aceeaşi funcţie, grad şi gradaţie.

Din actele dosarului a reieşit că nivelul de salarizare stabilit în favoarea reclamantului este ...lei începând cu 01 ianuarie 2019 potrivit Ordinului nr.

X din 04 februarie 2019 emis de Preşedintele CNPP, X lei salariu de bază și X lei spor pentru condiţii vătămătoare începând cu 01 ianuarie 2020 conform Ordinului nr.

X din 09 ianuarie 2020 emis de Preşedintele CNPP și X lei salariu de bază și X lei spor pentru condiţii vătămătoare începând cu 01 august 2022 în conformitate cu Ordinul nr.

X din 01 septembrie 2022 emis de Preşedintele CNPP.

În continuare, instanța de fond a observat că din răspunsul la contestaţia reclamantului, înregistrată sub nr.

X /DB din 29 septembrie 2022 reiese că pârâta CNPP a admis că există directori executivi adjuncţi gradul II, în cadrul altor case judeţene de pensii, care au salariul de bază mai mari ca al reclamantului, stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Totodată, a constatat că drepturile salariale de care beneficiază reclamantul în prezent au fost stabilite potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

În același timp, având în vedere dispoziţiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, a reținut că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, 01 iulie 2017, drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice se stabilesc exclusiv în baza dispoziţiilor acestei legi.

De asemenea, Tribunalul Mureș a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 39 alin 1 și alin. 4 din Legea nr. 153/2017 și a reținut că, în contextul pronunțării Deciziei HP nr.

X /2021, interpretarea acestui text de lege nu poate fi făcută decât în conformitate cu dezlegarea dată de instanța supremă, relevante fiind paragrafele 112-115.

În acest context, plecând de la dispozițiile art. 39 alin. 4 din Legea 153/2017, dispoziții interpretate potrivit deciziei menționate a ÎCCJ, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, funcționar superior în cadrul B., are dreptul să beneficieze de același nivel de salarizare cu funcționari publici având aceeași încadrare și îndeplinind aceeași funcție și atribuții în cadrul celorlalte Case Judeţene de Pensii, instituții aflate la același nivel de subordonare financiară și instituțională având același ordonator de credite.

Ca atare, câtă vreme, din Adresele nr.

X din 21 martie 2022 a Casei Judeţene de Pensii X, Adresa nr.

X din 23 martie 2022 a Casei Judeţene de Pensii X, X, X, X, X, X, X,, Adresa nr.

X din 31 martie 2022 a Casei Judeţene de Pensii X , adresele Caselor Judeţene de Pensii X.

X. și X, rezultă că funcționari publici în cadrul altor Direcții Generale Regionale a Finanțelor Publice, având aceeași funcție, clasă, grad, gradaţie și îndeplinind aceleași atribuții, în aceleași condiții cu reclamantul, încasează un salariu superior acestuia, Tribunalul Mureș a apreciat că se impune obligarea pârâtei la acordarea către acesta a diferenţei dintre salariul de bază efectiv achitat şi salariul maxim aflat în plată pentru funcţii similare în cadrul caselor judeţene de pensii X, X, X, X, X, X, X,, pentru aceeaşi funcţie, grad, treaptă/gradaţie precum reclamantul, inclusiv sporuri.

Relativ la critica pârâtei potrivit căreia, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 794 din 15 decembrie 2016, se vor avea în vedere numai hotărârile judecătoreşti care au aplicabilitate generală, care au interpretat şi aplicat acte normative cu caracter general din domeniul salarizării şi care nu introduc elemente noi în sistemul de salarizare, Tribunalul Mureș a constatat că, prin această decizie s-a constatat că dispozițiile art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale, întrucât contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare.

Totodată, a apreciat ca având relevanță statuările de la pct. 32 din decizie și a conchis că salariile de bază acordate în toate casele judeţene de pensii pentru funcții similare trebuie să fie aceleași, independent dacă ele au fost acordate direct prin act administrativ sau prin hotărâri judecătoreşti.

Relativ la critica pârâtei potrivit căreia, hotărârile judecătoreşti produc efecte doar între părţi, şi că, opozabilitatea hotărârii judecătoreşti nu se confundă cu obligativitatea acesteia, instanța de fond a reţinut prevederile art. 435 alin. 1 și alin. 2 Cod procedură civilă și opiniile doctrinare sintetizate astfel: obligativitatea operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes.

Obligativitatea este relativă, opozabilitatea este generală.

De asemenea, în privinţa principiul relativităţii, respectiv al opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, a reţinut statuările Înalte Curți de Casaţie și Justiție în Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevante fiind paragrafele 95-99.

În consecinţă, Tribunalul Mureș a observat că o hotărâre judecătorească este, faţă de prevederile art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă, opozabilă oricărei terţe peroane până la momentul în care va demonstra în justiţie situaţia contrară.

Aşadar, până la demonstrarea situaţiei contrare, terţa persoană va suporta, în mod indirect, efectele judecăţii cauzei la care nu a participat.

Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătoreşti presupune ca principiul relativităţii să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părţi (şi succesorii lor), iar cel al opozabilităţii să asigure stabilitatea externă, în relaţia cu terţii (cel puţin până la momentul la care aceştia vor face proba contrară celor tranşate jurisdicţional).

În continuare, instanţa de fond luat a apreciat că stabilirea nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile/definitive, inclusiv sporurile acordate prin aceste hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe, în termen procedural, a declarat recurs, pârâta B., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură, prin care a solicitat admiterea recursului.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta a arătat că în hotărârea atacată s-a reţinut în mod eronat faptul că în materia stabilirii drepturilor salariale pot fi aplicate exclusiv dispoziţii ale unor instanţe judecătoreşti, respectiv că stabilirea drepturilor salariale să fie făcută în raport cu drepturi salariale stabilite pentru aceleaşi funcţii tot prin hotărâri judecătoreşti, fiind astfel încălcate dispoziţiile exprese din Legea nr. 153/2017.

Recurenta a menționat că prin acţiunea introductivă intimatul a solicitat, în principal, obligarea Casei Naţionale de Pensii Publice la stabilirea salariului de bază, inclusiv a sporurilor, pentru funcţia deţinută de director executiv adjunct, la nivelul maxim de salarizare aflat în plată, la nivelul altor Case Judeţene de Pensii şi emiterea de către preşedintele CNPP a unui ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale conform celor solicitate.

Totodată, recurenta a precizat că potrivit dispoziţiilor art. 12 lit. l din Statutul Casei Naţionale de Pensii Publice, aprobat prin HG nr. 118/2012, preşedintele Casei Naţionale de Pensii Publice numeşte şi eliberează din funcţie, prin ordin, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu al CNPP, directorii executivi şi directorii executivi adjuncţi ai caselor teritoriale de pensii.

În considerarea acestor dispoziţii legale stabilirea drepturilor salariale ale directorilor executivi şi directorilor executivi adjuncţi, din cadrul caselor teritoriale de pensii, este atributul exclusiv al Casei Naţionale de Pensii Publice.

De asemenea, recurenta a subliniat că B. , în calitatea sa de ordonator terţiar de credite, stabilită prin dispoziţiile art. 17 alin. 2 din Statutul Casei Naţionale de Pensii Publice, aprobat prin HG nr. 118/2012, nu are atribuţii cu privire la stabilirea drepturilor salariale ale directorilor executivi adjuncţi, iar în ceea ce priveşte plata acestor drepturi are obligaţia de a se încadra în limita cheltuielilor bugetare alocate cu titlu de cheltuieli de natură salarială, astfel că obligarea Casei Judeţene de Pensii Mureş la recalcularea şi plata drepturilor salariale este neîntemeiată.

În continuare, recurenta a arătat că drepturile salariale de care beneficiază intimatul în prezent au fost stabilite potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, recurenta a redat conținutul dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 și a precizat că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, 01 iulie 2017, drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice se stabilesc exclusiv în baza dispoziţiilor acestei legi.

Astfel, prin emiterea actelor administrative individuale în temeiul Legii nr. 153/2017 s-a urmărit respectarea şi nu încălcarea legii.

De asemenea, recurenta a menționat că raţiunea esenţială a edictării Legii nr. 153/2017 este aceea de a se aplica etapizat majorări salariale de 1/4 în perioada 2018 - 2022, tocmai pentru eliminarea inechităţilor salariale existente la nivelul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice.

Intenţia legiuitorului a fost de a elimina disfuncţionalităţile salariale existente în sistemul public de salarizare, respectiv inechităţile salariale existente la nivelul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice, etapizat având în vedere şi impactul financiar al bugetului general consolidat.

În egală măsură, la adoptarea Legii nr. 153/2017 s-au avut în vedere și menţiunile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 (astfel cum rezulta și din expunerea din motive) întrucât scopul său a fost de eliminare a disfuncționalităților și inechităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare cât și la nivelul aceleași instituţii sau autorităţii publice.

În același sens sunt și dispoziţiile art. 39 alin. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În continuare, recurenta a arătat că drepturile salariale la care intimatul înţelege să se raporteze, au fost acordate în baza unor sentinţe judecătoreşti, aşa cum rezultă din Adresa nr.

B2287/DB din 29 septembrie 2022 emisă de CNPP, iar dispozitivul acestora este opozabil exclusiv părţilor procesuale.

Astfel, aceste drepturi, obţinute prin hotărâri judecătoreşti, au fost acordate conform regulilor procedurale în materie doar pentru funcţionarii publici din instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, ca părţi litigante, întinderea efectelor hotărârii judecătoreşti neputând fi extinsă şi asupra unor terţi, conform art. 435 alin. 1 Cod procedură civilă.

În final, recurenta a conchis că salariile stabilite la nivelul CNPP în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale ale intimatului, efectele sentinţelor aplicându-se doar părţilor procesuale, extinderea efectelor hotărârilor judecătoreşti ar contraveni principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 205, art. 435, art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 223 alin. 3 din Codul de procedură civilă, art. 12, art. 17 din HG nr. 118/2012 privind Statutul Casei Naţionale de Pensii Publice, art. 36 alin. 1, art. 38, art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva aceleiași sentinţe, în termen procedural, a declarat recurs şi pârâta. B, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, prin care a solicitat:

- admiterea recursului;

- casarea Sentinţei nr. X/2023 pronunţate de Tribunalul Mureş şi, în urma rejudecării cauzei,

- respingerea acţiunii formulate de intimat.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de fond a realizat o incongruenţa a normelor juridice cuprinse în actele normative privind salarizarea, din perspectiva aplicării etapizate a creşterilor salariale ale funcţionarilor publici, raportată la situaţia de fapt reţinută în speţă, pronunţând o sentinţă netemeinică și nelegală.

Procedându-se în această manieră, a fost nesocotit şi principiul de drept procesual civil statuat prin dispoziţiile art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă.

De asemenea, recurenta a menționat contrar celor susţinute de către instanţa de fond că actele jurisdicţionale (sentinţele judecătoreşti) la care se face referire, au fost executate deja doar faţă de funcţionării publici, care au avut calitatea de parte procesuală activă, acestea nu produc efecte obligatorii în privinţa intimatului, în condiţiile în care nu a avut nicio calitate procesuală în cadrul acestor litigii.

În aceste sens fiind dispoziţiile art. 435 din Codul de procedură civilă.

În acest context recurenta a menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergenţele de jurisprudenţa constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar, care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având competenţă în raza lor teritorială.

Deopotrivă, în considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi faţă de decizii pronunţate de Curtea Constituţională, în materie de salarizare, Înalta Curte a constatat că, atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. 2 lit. e pct. i şi alin. 3 din OG nr. 137/2000.

Faţă argumentele care sus susţin soluţia pronunţată prin Sentinţa nr. 107/2023, fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 153/2017, recurenta a precizat că la adoptarea Legii nr. 153/2017 s-au avut în vedere şi dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 (fapt ce rezultă din Expunerea de motive a acestui act normativ) întrucât scopul edictării acestui act normativ a fost de eliminare a disfuncţionalităţilor şi inechităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, cât şi la nivelul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta a apreciat că invocarea, ca fundament al admiterii cererii intimatului a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, apare ca fiind nefondată.

Mai mult de atât, a susţinut că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate da naştere unor drepturi salariale propriu-zise, ci impune ca aplicarea normelor de drept material incidente în cauză să se realizeze în raport de dezlegări obligatorii ale curţii.

Ceea ce în opinia recurentei s-a şi realizat prin edictarea Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice

În raport de toate considerente expuse, recurenta a solicitat să se constate că, prin emiterea pe numele intimatului de către CNPP în temeiul Legii nr. 153/2017 a actelor administrative individuale succesive s-a urmărit respectarea dispoziţiilor acestei legi-cadru în vederea realizării scopului afirmat al edictării acestui act normative, privind eliminarea inechităţilor salariale existente la nivelul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice, în mod etapizat având în vedere şi impactul financiar al bugetului general consolidat.

În acest sens, a invocat şi normele Deciziei 291/2014 a Curţii Europene.

Drept urmare, în opinia recurentei, instanţa de fond prin sentinţa civilă recurată a încălcat normelor de drept material şi din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017.

În consecinţă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, respectiv 01 iulie 2017, drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice se stabilesc exclusiv în baza dispoziţiilor exprese a acestei legi.

Recurenta a considerat că din sinteza coroborată a reglementărilor incidente şi a ordinelor de salarizare emise intimatului de către CNPP, se poate reţine că, s-a respectat întocmai dispoziţiile art. 36, art. 38 şi art. 39 şi următoarele din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, contrar celor susţinute de instanţa de fond prin soluţia pronunţată.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 486, art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă şi cele ale art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare faţă de apelul declarat de către pârâtă B. , prin care a solicitat:

- respingerea recursul ca fiind nefondat şi

- menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În apărare, intimatul a menţionat că în faţa instanţei de fond a arătat că are calitatea de funcţionar public de conducere gradul II - Director executiv adjunct al B. şi nu este salarizat la nivelul maxim pentru funcţia de director executiv gradul II, ca alţi directori executivi adjuncţi al altor case teritoriale de pensii, aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar.

Astfel, se află într-o situaţie de inferioritate din punct de vedere salarial faţă de alţi Directori executivi adjuncţi al altor case teritoriale de pensii (X.

X.

X.

X. și X.), din cadrul aceleaşi autorităţi publice, care beneficiază de un salariu mai mare, obţinut prin hotărâri judecătoreşti râmase definitive, deşi deține acelaşi funcţii, grad, vechime în muncă şi specialitate.

De asemenea, intimatul a menționat că în vederea recalculării drepturilor sale salariate stabilite prin Ordinele preşedintelui CNPP București, a formulat Cererea nr.

X/DB din 22 septembrie 2022, prin care a solicitat să se dispună toate măsurile pentru a da curs solicitării sale, însă răspunsul a fost nefavorabil.

Deopotrivă, intimatul a precizat că, în drept, a invocat prevederile art. 38 şi art. 39 alin. 1 şi alin. 4 din Legea-cadru nr. 151/2017, Deciziei nr. 8 din 08 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, în baza cărora a solicitat recalcularea salariului său (ridicarea la maxim în valoare de 9,632 lei) cu respectarea termenului general de prescripţie, raportat la data introducerii acţiunii în instanţă, prin includerea, în acestea, a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie aplicată în mod direct şi intimatului, respectiv prin raportare la nivelul maxim al salariilor de baza pentru funcţii similar existente în plată la nivelul altor case teritoriale de pensii.

În continuare, intimatul a citat dispoziţiile art. 39 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 și a subliniat că anterior acestor reglementări cu caracter imperativ şi special, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituționalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/7015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal - bugetare sunt neconstituţionale.

Totodată, intimatul a apreciat că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de sens şi practic anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt prezentate în Preambulul OUG nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim de salarizate și de a elimina inechităţile existente.

Dispoziţiile 31, alin. 12 din OUG nr. 57/2015 generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază şi prin urmare contravin art. 16 din Constituţie.

Deopotrivă, ca efect al declarării neconstituţionalității art. 31, alin. 12 din OUG nr. 57/2015 „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. 1 din aceeași ordonanţă, noul Ordin trebuie să includă şi drepturile stabilite/sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive (hotărâri obţinute de alţi directori din cadrul altor case teritoriale de pensii, Casa de Pensii Timiş, Galaţi, Sibiu, Buzău, Olt, Giurgiu, Sălaj şi altele), care a fost acceptată în mod corect de către instanţa de fond.

Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim, în cadrul unui ordonator de credite, al salariului de bază şi al sporurilor din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În continuare, intimatul a subliniat că neacordarea drepturilor salariate solicitate în prezenta cauză aduce atingere drepturilor sale prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”, mai mult decât atât, este un tratament discriminatoriu care încalcă prevederile Directivei CE nr. 2000/78/CE precum şi ale Convenţiei OIM nr. 111/98 care defineşte ca discriminare orice diferenţiere, excludere ori preferinţă având drept efect suprimarea ori ştirbirea egalităţii de tratamente în materie de exercitare a profesiei.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În concluzie, intimatul a susţinut că trebuie eliminată situaţia discriminatorie creată, prin egalizarea salariilor la nivelul maxim aşa cum reiese din motivele expuse şi documentele ataşate acesteia, aspect faţă de care instanţa de fond a pronunţat în mod corect.

Aşadar, a apreciat că se impune recalcularea drepturilor sale salariale prin emiterea unui nou ordin în acest sens, prin care să se recalculeze salariul său la nivelul maxim existent în plata în vederea aplicării unitare a dispoziţiilor cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, aşa cum a dispus în mod corect şi instanţa de fond.

În drept, intimatul a invocat dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, precum şi prevederile art. 38 şi art. 39 alin. 1 şi alin. 4 din Legea-cadru nr. 151/2017, Deciziei nr. 8 din 08 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea reţine următoarele:

Raportat la critica evidenţiată în memoriile de recurs potrivit căreia în mod greşit prima instanţă a stabilit drepturilor salariale(salariu de bază şi sporuri) ale reclamantului la nivel maxim prin raportare exclusiv la hotărâri judecătorești față de care reclamantul este terţ, Curtea apreciază ca prezentând o deosebită relevanţă Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 84, Partea I, din 30 ianuarie 2024, în conformitate cu care „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b şi lit. c din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaționale.”

Potrivit statuărilor cu efecte general obligatorii, conform art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia mai sus menționată:

60.

În aceste condiţii, dezlegarea chestiunii de drept presupune, într-o primă etapă, analiza reglementării cuprinse în art. 17 din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr.

V la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru a stabili dacă procentele de majorare indicate sunt componente ale salariului de bază, definit de art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr.

I - IX ale legii, ori ale salariului lunar care, potrivit art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, cuprinde salariul de bază/indemnizaţia lunară sau indemnizaţia de încadrare, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sistemul bugetar.

(…)

79.

Incidenţa Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

80.

În acest sens, relevante sunt paragrafele 86 şi 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel: "Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală». (...) Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr.

V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru.

Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat."

În lumina raţionamentului evidenţiat în considerentele anterior evocate ale Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023, se impune a fi trasă o primă concluzie, respectiv că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, se înfăptuieşte prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, iar nu şi atunci când se invocă alte componente ale salariului lunar, precum sporurile neincluse în salariul de bază.

Mai apoi, prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze următoarele considerente ale Decizie nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept

82.

Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

(…)

85.

Se cuvine subliniat că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

86.

În considerentele deciziei evocate s-a reţinut că "(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii.

Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.

Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale".

„87.

Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

Curtea observă că, prin hotărârea recurată, stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului la nivelul maxim s-a realizat exclusiv în considerarea unor hotărâri judecătoreşti, fără nicio analiză suplimentară.

Or, astfel cum evidenţiază ÎCCJ în considerentele anterior citate ale Deciziei nr. 80/2013 existența unor hotărâri judecătorești nu este o condiție suficientă pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază.

Independent, instanța de judecată trebuie să verifice față de ce drepturi salariale suplimentare în litigiu au o aplicabilitate generală şi dacă interpretarea şi aplicarea corectă a legii îndreptăţesc reclamantul la recunoaşterea drepturilor salariale pretinse.

Astfel, instanța de judecată are obligația să cerceteze pe fond litigiu prin aplicarea concretă a raționamentului evidenţiat de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 80/202, în lumina căruia:

-principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, se înfăptuieşte prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, iar nu şi atunci când se invocă alte componente ale salariului lunar, precum sporurile neincluse în salariul de bază;

- existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite, ci instanţa de fond va cerceta care sunt în concret drepturile salariale pretinse de reclamant, iar în situaţia în care acestea au caracter general, urmează a face o analiză şi interpretare a dispoziţiilor legale ce reglementează respectivele drepturi salariale, în vederea corectei aplicări a legii, pentru a stabili îndreptăţirea/neîndreptăţirea reclamantului la recunoaşterea drepturilor salariale pretinse.

Față de cele ce preced, întrucât lipsa analizei aspectelor anterior evidenţiate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, în temeiul art. 496 şi art. 498 alin. 2 Cod proc.civ., Curtea va admite recursurile formulate de pârâtele B. și C. , împotriva Sentinței nr. 107 din 16 februarie 2023, va casa în parte sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Mureș – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Deopotrivă, va menține dispoziţia referitoare la respingerea ca nefondate a excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa căreia nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate prin cererile de recurs.