Decizie nr. 266/A din 09.05.2023

Cod de procedură penală art. 426 al. 1 lit. b)

Decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020 din 6 mai 2020

Hotărârile nr. 3/2020 şi 4/2020 ale Parlamentului

Deciziile Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022 şi nr. 297 din 26 aprilie 2018 precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție menţionate nu fac referire şi la cauzele de suspendare a prescripţiei, care rămân incidente.

Potrivit art. 156 Cod penal, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În speţă, prin Decretele nr. 195 din 16 martie 2020 şi 240 din 14 aprilie 2020 ale Preşedintelui României, privind instituirea şi prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, s-a dispus suspendarea termenelor de prescripţie pe durata stării de urgenţă, care a totalizat 60 de zile, şi totodată s-a prevăzut că pe durata stării de urgență, activitatea de judecată continuă doar în cauzele de urgență deosebită, între care nu se încadra cauza în care a fost condamnată contestatoarea.

Aceste decrete au fost aprobate prin Hotărârile nr. 3/2020 şi 4/2020 ale Parlamentului României.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020 din 6 mai 2020 s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 lit. c^1) - f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, în baza cărora s-au emis Decretele de instituire şi de prelungire a stării de urgenţă, şi s-a constatat că aceste dispoziţii, precum şi ordonanţa de urgenţă, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Din considerentele şi din dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale a rezultat că aprecierea Curţii asupra depăşirii de către Preşedintele României a atribuţiilor sale cu ocazia suspendării termenelor de prescripţie are caracter de obiter dictum şi excede competenţelor pe care Curtea le avea în procedura excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Considerentele cu caracter de obiter dicta ale Curţii Constituţionale nu pot fi aplicate cu precădere faţă de dispozitivul şi de considerentele decizorii ale Curţii.

Ca urmare, ele nu oferă vreun temei legal pentru înlăturarea aplicării dispoziţiilor din Decretele Preşedintelui României cu privire la suspendarea termenului de prescripţie.

Dimpotrivă, înlăturarea cauzei de suspendare ar avea un caracter arbitrar şi imprevizibil.

În fapt, în cursul celor 60 de zile ale stării de urgenţă, judecarea cauzelor obişnuite a fost suspendată.

În drept, instanţa care ar fi încercat judecarea în continuare a cauzelor obişnuite, cu încălcarea Decretului Preşedintelui, ar fi comis un abuz şi, în fapt, ar fi fost împiedicată să o facă de condiţiile stării de urgenţă.

În mod raţional, în aceste condiţii, suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale rezultă din coroborarea dispoziţiilor Decretelor Preşedintelui cu dispoziţiile art. 156 Cod penal, care prevăd suspendarea cursului prescripţiei pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Prin Decizia penală nr. x/A din data de 11 februarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/251/2020, Curtea de Apel Târgu Mureş a dispus următoarele:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală a admis apelurile declarate de inculpaţii A şi B împotriva sentinţei penale nr. x/07.10.2021 pronunţată de Judecătoria Luduş în dosarul nr. x/251/2020.

A desființat în parte hotărârea atacată şi, în rejudecare:

A înlăturat din sentinţa penală atacată dispoziţia de obligare a inculpaţilor la plata sumei de 8.783,6 lei cu titlu de beneficiu nerealizat.

A menținut dispoziţiile sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 al. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 22 noiembrie 2022, sub nr. de dosar x/43/2022, inculpata-contestatoare A , prin apărător ales, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei menţionate, solicitând desființarea acestei hotărâri, iar, în rejudecare, să se dispună încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. 1 lit. f Cod procedură penală.

S-a arătat că pedeapsa nu se execută întrucât prin sentința penală nr. 91 din 23 iunie 2022, pronunţata de Judecătoria Luduş în dosarul nr. x/251/2022, s-a dispus amânarea executării pedepsei de 1 an și 8 luni închisoare până la împlinirea vârstei de 1 an de către minorul C , născut la data de 18 aprilie 2022.

Referitor la prima condamnare, respectiv cea dispusă prin sentinţa penală nr. 60 din 5 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Hârlău în dosarul nr. x /239/2018 și rămasă definitivă prin neapelare, s-a arătat că a fost aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. 1 Cod penal, faptă comisa la data de 28 ianuarie 2017.

În ceea ce priveşte fapta pentru care a fost trimisă în judecată în dosarul nr. x /251/2020, s-a arătat că viza tot săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, faptă comisă la data de 14 decembrie 2016.

S-a susținut că cele două fapte sunt concurente, fapt stabilit prin sentința penală nr. 148 din 7 octombrie 2021, rămasă definitivă prin Decizia nr. x din 11 februarie 2022.

Având în vedere dispozițiile Deciziei ÎCCJ nr. 67 din 25 octombrie 2022 și deciziilor anterioare ale CCR (nr. 297/2018 și 358/2022), în raport de prevederile art. 154 lit. d Cod procedură penală, la data de 11 februarie 2022 răspunderea penală pentru faptele pentru care a fost trimisă în judecată era prescrisă.

Contestaţia în anulare a fost admisă în principiu prin încheierea penală nr. x/A/CC din 15 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în prezenta cauză.

Contestaţia a fost, totuşi, neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, conform art. 426 lit. b) din Cod procedură penală:

„Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: ... b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”.

În cauză, s-a susținut că, la momentul pronunţării deciziei definitive de condamnare, era incident cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 lit. f Cod procedură penală şi s-ar fi impus o soluţie de încetare a procesului penal.

Potrivit celor statuate prin decizia atacată, întreaga acțiune de înșelăciune s-a desfășurat în decursul lunii decembrie 2016.

Este adevărat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care prevăd întreruperea termenului de prescripţie şi curgerea unui nou termen de la actele de întrerupere, sunt neconstituţionale, explicându-se, prin par. 72-73, că „ ... ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale”.

De asemenea, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal.

Totodată, s-a statuat că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26 aprilie 2018 şi nr. 358/26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

În baza acestor decizii, s-a reținut că prezenta instanţă ar trebui să ia în considerare, pentru a stabili incidenţa prescripţiei răspunderii penale, termenul de prescripţie prevăzut de lege, care este de 5 ani de la data faptelor, şi să nu ia în considerare întreruperile termenului de prescripţie intervenite în urma actelor comunicate inculpatei-contestatoare, cum ar fi citările ei la proces.

Totuşi, deciziile menţionate nu fac referire şi la cauzele de suspendare a prescripţiei, care rămân incidente.

Potrivit art. 156 Cod penal, privitor la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale:

(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

(2) Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

În speţă, prin Decretele nr. 195 din 16 martie 2020 şi 240 din 14 aprilie 2020 ale Preşedintelui României, privind instituirea şi prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, s-a dispus suspendarea termenelor de prescripţie pe durata stării de urgenţă, care a totalizat 60 de zile, şi totodată s-a prevăzut că pe durata stării de urgență, activitatea de judecată continuă doar în cauzele de urgență deosebită, între care nu se încadra cauza în care a fost condamnată contestatoarea.

Aceste decrete au fost aprobate prin Hotărârile nr. 3/2020 şi 4/2020 ale Parlamentului României.

Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa a reținut că infracţiunea de înşelăciune din cauză s-a consumat cel mai devreme la data de 17.12.2016, când inculpata contestatoare a preluat cantitatea de porumb pe care nu a mai plătit-o.

Astfel, din starea de fapt reţinută de instanţe cu ocazia judecării pe fond a cauzei rezultă că, potrivit facturii nr. 43 din 17.12.2016, persoana vătămată D a livrat o cantitate de 123.660 kg porumb în valoare de 59.356,8 lei, iar conform facturii nr. 123 din 17.12.2016 persoana vătămată E a livrat o cantitate de 125.480 kg în valoare de 60.230,4 lei.

În data de 20.12.2016 persoanei vătămate PFA D i-a fost achitată suma de 10.000 lei din contul PFA Bîrsan Ramona, iar persoanei vătămate E i-a fost achitată suma de 15.000 lei din contul SC F SRL, acestea fiind singurele plăți efectuate.

Luând ca punct de plecare data cea mai veche din această cronologie, 17.12.2016, a rezultat că termenul de prescripţie de 5 ani s-ar fi împlinit la data de 16.12.2021.

În urma adăugării celor 60 de zile ale suspendării prescripţiei, a rezultat că termenul nu era împlinit la data de 11 februarie 2022, a pronunţării deciziei atacate, prin care inculpata - contestatoare a fost definitiv condamnată.

Ca urmare, la acea dată nu exista nicio cauză de încetare a procesului penal, aşa încât contestaţia în anulare este nefondată.

În practica judiciară, a fost exprimată opinia că dispoziţiile privind suspendarea cursului prescripţiei din Decretele menţionate şi din Hotărârile Parlamentului care le aprobă sunt inaplicabile, fiind contrare Constituţiei, potrivit Curţii Constituţionale.

Sub acest aspect, instanţa a reținut următoarele:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020 din 6 mai 2020 s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 lit. c^1) - f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, în baza cărora s-au emis Decretele de instituire şi de prelungire a stării de urgenţă, şi s-a constatat că aceste dispoziţii, precum şi ordonanţa de urgenţă, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Este adevărat că, în paragraful 101 al considerentelor deciziei, Curtea Constituţională apreciază că suspendarea termenului de prescripţie constituie o derogare de la legislaţia în vigoare la momentul instituirii stării de urgenţă, având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Dar, în paragraful 104 al aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională precizează că, de vreme ce nicio dispoziţie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 nu îl îndrituieşte pe Preşedinte să acţioneze dincolo de competenţele sale constituţionale, instanţa constituţională nu poate sancţiona, în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art. 146 lit. d) din Constituţie referitoare la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, normele legale criticate de autorul excepţiei.

Într-un paragraf anterior, Curtea Constituţională precizează calea pe care ar putea fi sancţionată eventuala neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Decretele prezidenţiale privitoare la suspendarea cursului prescripţiei: decretul de instituire a stării de urgenţă - act administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale care pune în executare dispoziţii legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale şi afectarea regimului unor instituţii fundamentale ale statului - poate fi supus unui control în două trepte: primul este controlul exercitat, din oficiu, de Parlamentul României, în virtutea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. (1) din Constituţie, iar cel de-al doilea este cel exercitat, la sesizarea subiecţilor de drept îndrituiţi de lege, de Curtea Constituţională, prin intermediul hotărârii Parlamentului prin care se încuviinţează sau nu se încuviinţează starea de urgenţă, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie (par. 94).

Prin urmare, constituţionalitatea dispoziţiilor privitoare la suspendarea prescripţiei putea fi supusă controlului Curţii Constituţionale doar în urma sesizării Curţii Constituţionale pentru verificarea constituţionalităţii Hotărârilor nr. 3/2020 şi 4/2020 ale Parlamentului.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 152/2020 nu a avut ca obiect vreuna dintre aceste hotărâri.

Ca urmare, din considerentele şi din dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale a rezultat că aprecierea Curţii asupra depăşirii de către Preşedintele României a atribuţiilor sale cu ocazia suspendării termenelor de prescripţie are caracter de obiter dictum şi excede competenţelor pe care Curtea le avea în procedura excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Considerentele cu caracter de obiter dicta ale Curţii Constituţionale nu pot fi aplicate cu precădere faţă de dispozitivul şi de considerentele decizorii ale Curţii.

Ca urmare, ele nu oferă vreun temei legal pentru înlăturarea aplicării dispoziţiilor din Decretele Preşedintelui României cu privire la suspendarea termenului de prescripţie.

Dimpotrivă, înlăturarea cauzei de suspendare ar avea un caracter arbitrar şi imprevizibil.

În fapt, în cursul celor 60 de zile ale stării de urgenţă, judecarea cauzelor obişnuite a fost suspendată.

În drept, instanţa care ar fi încercat judecarea în continuare a cauzelor obişnuite, cu încălcarea Decretului Preşedintelui, ar fi comis un abuz şi, în fapt, ar fi fost împiedicată să o facă de condiţiile stării de urgenţă.

În mod raţional, în aceste condiţii, suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale rezultă din coroborarea dispoziţiilor Decretelor Preşedintelui cu dispoziţiile art. 156 Cod penal, care prevăd suspendarea cursului prescripţiei pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

De altfel, deşi Curtea Constituţională a apreciat că Preşedintele României a derogat de la legislaţia în vigoare la momentul suspendării termenelor de prescripţie, nu a indicat că soluţia pe care ar avea-o în vedere, în acest caz, ar fi înlăturarea dispoziţiilor Preşedintelui privind suspendarea prescripţiei.

Aceste dispoziţii au un caracter clar şi previzibil şi constituie o soluţie raţională în urma punerii în balans a drepturilor diverselor părţi din cauzele penale şi civile şi a intereselor publice afectate de situaţia intervenită.

Dimpotrivă, înlăturarea dispoziţiilor de suspendare a prescripţiei ar diminua precizia şi previzibilitatea legii aplicabile:

Cauzele urgente, a căror judecată putea continua, erau stabilite, în baza Decretelor Preşedintelui, de colegiile de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel.

Rezultă că, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 156 Cod penal, în vederea determinării cauzelor în care continuarea procesului era împiedicată, destinatarii legii ar trebui să se raporteze la hotărârile acestor colegii.

Or, tocmai această imposibilitate de determinare cu precizie a înţelesului legii penale privind suspendarea cursului prescripţiei cauzată de necesitatea raportării la actele administrative ale instanţelor din perioada pandemiei de Covid 19 a fost sancţionată, spre exemplu, de către Curtea Constituţională italiană prin Sentinţa nr. 140/2021 (disponibilă pe portalul de internet al acestei Curţi, www.cortecostituzionale.it) .

Nu este sigur că, dacă ar fi fost sesizată cu privire la hotărârile Parlamentului României prin care au fost aprobate Decretele Preşedintelui, Curtea Constituţională română ar fi ales soluţia opusă celei adoptate de Curtea Constituţională italiană – altfel spus, ar fi preferat înlăturarea dispoziţiilor privitoare la suspendarea generală a cursului prescripţiei pe o durată precisă de 60 de zile în favoarea aplicării de la caz la caz a art. 156 Cod penal, prin raportare la hotărârile colegiilor de conducere ale diverselor instanţe.

Fapt este că nu a fost sesizată, aşa încât înlăturarea dispoziţiilor privind suspendarea cursului prescripţiei din Decretele menţionate ale Preşedintelui nu reprezintă o consecinţă a forţei obligatorii a deciziilor Curţii Constituţionale, ci rezultatul unui raţionament idiosincratic, pe care instanţa nu are vreun motiv să şi-l însuşească.

Pentru considerentele expuse, instanţa a respins ca neîntemeiată contestaţia în anulare promovată de contestatoarea C.