Curtea de Apel TÂRGU MUREȘ · X/1371/2022/a2

Decizie nr. 100/A din 19.04.2023

Instanță: Curtea de Apel TÂRGU MUREȘ
Dosar: X/1371/2022/a2
Obiect: Contestație creanță înscrisă în tabel de creanțe. Relevanța probatorie a registrelor profesioniștilor. Distincție față de acțiunile de drept comun
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- Art. 280 C. proc. civ., art. 104 alin. 2 din Legea nr. 85/2014

Se impune a se face distincție între procedura judiciară de drept comun (în care părțile care își dispută drepturile și obligațiile sunt reclamantul și pârâtul – în plan procesual –, respectiv creditorul și debitorul – în plan substanțial –), respectiv procedura insolvenței (care se evidențiază prin caracter concursual și colectiv), din perspectiva probațiunii ce se poate sau impune a se administra pentru a verifica caracterul cert, lichid și exigibil al creanței afirmate (contestate), respectiv a valorificării registrelor ținute de debitoare .

Invocarea de către creditorul a cărui creanță este contestată, a regulii de probațiune prevăzute de art. 280 Cod proc.civ. nu poate fi realizată cu succes în prezenta procedură.

Evident, aceste probe pot fi valorificate, însă nu privite în mod solitar, neavând o valoare absolută, ci în coroborare cu celelalte probe administrate.

Un argument suplimentar în același sens derivă din analiza tezei inițiale a art. 102 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 care privește creanțele salariale.

Legiuitorul a recunoscut acestui tip de creanțe o situație specială și privilegiată nu doar din perspectiva neobligativității depunerii declarației de creanță pentru a deveni creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, ci și din cea a dovedirii dreptului, înregistrarea acestora urmând a se face din oficiu, „conform evidențelor contabile” ale debitoarei.

Per a contrario, pentru celelalte creanțe, simpla evidență contabilă nu este suficientă.

În ceea ce-i privește pe ceilalți creditori care doresc să se înscrie la masa credală, același legiuitor a stabilit în sarcina lor nu doar obligația de a depune o atare cerere, ci și pe aceea de a anexa acesteia „documentele justificative ale creanţei”.

Prin sentinţa nr. 320/8.12.2022, pronunţată în dosarul nr. X/1371/2022/a2 Tribunalul Specializat Mureş a dispus următoarele:

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a2: a admis contestaţia formulată de către contestatorul L.A.

O. , împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a fost eliminată din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat W.

A.D.S SRL; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

SRL, în insolvenţă la plata către contestatorul Lefter Andrei Ovidiu a sumei de 200 de lei, constând în taxă judiciară de timbru; a respins cererea accesorie a intimatei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, constând în onorariu avocat.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a3: a admis contestaţia formulată de către contestatorul L.A.O., împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a eliminat din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat RC V.

SRL; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a4: a admis contestaţia formulată de către contestatorul Lefter Andrei Ovidiu, împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a eliminat din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat M.S.G. ; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

SRL, în insolvenţă la plata către contestatorul L.A.O. a sumei de 200 de lei, constând în taxă judiciară de timbru; a respins cererea accesorie a intimatei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, constând în onorariu avocat.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a5: a admis contestaţia formulată de către contestatorul L.A.O. , împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a eliminat din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat L.P.D.

SRL; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a6: a admis contestaţia formulată de către contestatorul L.A.O. , împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a eliminat din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat I.M.

SRL; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a7: a admis contestaţia formulată de către contestatorul L.A.

O. , împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL şi, pe cale de consecinţă, a eliminat din tabelul de creanţe al debitoarei creanţa creditorului intimat D&C E.

SRL; a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

Cu privire la contestaţia din dosarul iniţial a8: a admis în parte contestaţia formulată de către contestatorul L.A.O. , împotriva tabelului preliminar al creanţelor debitoarei H.

SRL cu privire la modul în care administratorul judiciar E.

Filiala Sibiu SPRL a soluţionat declaraţia de creanţă a contestatorului şi, pe cale de consecinţă: a dispus înlăturarea condiţiei suspensive cu privire la suma de 1.242.482,779 de lei şi înscrierea acestei sume în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL sub condiţie rezolutorie constând în respingerea în mod definitiv a acţiunii reclamantului contestator care face obiectul dosarului nr. x/3/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, a dispus înlăturarea condiţiei suspensive cu privire la suma de 3.421,67 de lei şi înscrierea acestei sume în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL sub condiţie rezolutorie constând în respingerea în mod definitiv a cererii accesorii judecăţii de primă instanţă, formulată de pârâtul contestator în cadrul dosarului nr. x/3/2021 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti. (componentă a sumei de 9.921,67 admisă iniţial sub condiţie suspensivă); a dispus înlăturarea condiţiei suspensive cu privire la suma de 6.500 de lei şi înscrierea creanţei ca pură şi simplă (componentă a sumei de 9.921,67 admisă iniţial sub condiţie suspensivă); a dispus înscrierea în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL a sumei de 369.848,91 de lei conform declaraţiei de creanţă; a menţinut neînscrierea în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL a sumei de 9.614,08 de lei conform declaraţiei de creanţă (componentă a sumei de 15.777,09 de lei admisă doar în o parte pentru suma de 6.163,01 de lei); a admis cererea accesorie a contestatorului având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată solicitate şi a obligat debitoarea H.

SRL, în insolvenţă la plata către contestatorul Lefter Andrei Ovidiu a sumei de 200 de lei, constând în taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunța acestă soluție, în principiu, judecătorul sindic a reținut următoarele:

În ceea ce privește contestaţia împotriva creanţei creditorului W .A. a D. SRL (a2), a reținut în drept dispozițiile art. 102, alin. 3, art. 104, art. 106 și art. 111 din Legea nr. 85/2014.

Referitor la regimul juridic al contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic a reţinut că se impun o serie de clarificări conceptuale necesare fixării limitelor judecăţii.

Astfel, cu privire la impactul deschiderii procedurii insolvenței asupra situaţiei societăţii debitoare subiect al acesteia, a precizat faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a delimita foarte clar consecinţele economice şi juridice ale activităţii debitoarei aferente perioadei anterioare deschiderii procedurii, de cele ulterioare deschiderii acesteia.

Deschiderea procedurii vine cu obligaţia tuturor creditorilor de a se manifesta diligent, astfel încât dacă pot opune anumite creanţe împotriva debitoarei în insolvență, să o facă, sub sancţiunea decăderii din drept, prin formularea de declaraţii de creanţă în termenul prevăzut de hotărârea de deschidere.

Singura modalitate de valorificarea a acestor drepturi în contextul deschiderii procedurii este înscrierea în tabel, având în vedere prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Cât priveşte aspectul procedural, a precizat că în cazul în care apreciază că se impune, persoanele interesate dintre cele prevăzute la art. 111 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 pot depune contestaţie, astfel că analiza creanţei/creanţelor contestate devine una litigioasă, supusă cenzurii judecătorului sindic.

Verificarea pe care trebuie să o facă administratorul judiciar în baza art. 106 din Legea nr. 85/2014 este una care vizează interesele procedurii însăşi şi trebuie realizată nu exclusiv din perspectiva de reprezentant al debitoarei ci şi din aceea de participant neutru la procedură, care asigură respectarea tuturor drepturilor celorlalţi participanţi: mai ales a creditorilor care îşi manifestă intenţia de a se înscrie la masa credală a debitoarei, în vedere respectării caracterului colectiv şi concursual al procedurii.

Din aceste considerente, judecătorul sindic a reținut că se desprind două concluzii relevante faţă de apărările formulate în prezenta cauză: cât priveşte aplicabilitatea art. 280 Cod procedură civilă referitoare la valoarea probatorie a registrelor profesioniştilor, acestea sunt aplicabile în condiţiile în care debitoarea împotriva căreia se invocă o creanţă, o contestă pe aceasta din urmă și faptul că faţă de cadrul procesual al contestaţiei la tabel, în limitele interesului şi a legitimităţii procesuale recunoscute expres de dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014, creditorului contestator nu i se poate opune regula de probaţiune prevăzută de art. 280 Cod procedură civilă cu privire la registrele societăţii debitoare.

Din aceleaşi considerente, judecătorul sindic a respins apărările administratorului judiciar în acord cu care admiterea cererii s-a întemeiat pe faptul că factura în baza căruia s-a întemeiat declaraţia de creanţă a creditorului a fost evidenţiată în contabilitatea debitoarei, iar acest lucru valorează recunoaştere.

Analiza administratorului nu poate să se întemeieze doar pe conduita debitoarei, pentru că nu doar interesele acesteia sunt în discuţie la întocmirea tabelului preliminar, ci interesele tuturor creditorilor participanţi şi importanţa ca tabelul preliminar întocmit să reflecte realitatea.

În ceea ce privește fondul propriu zis al litigiului, judecătorul sindic a reținut că prezenta soluție vizează chiar fondul declarației, astfel că nu va cerceta conduita administratorului de a înscrie creanţe din perspectiva diligenţei manifestate de acesta în exercitarea atribuţiilor (cererea contestatorului întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 fiind subsidiară).

Cu privire la declaraţia de creanţă, judecătorul sindic a reţinut că situaţia creditorului s-a întemeiat pe ipoteza lipsei unui titlu prealabil, astfel s-a impus cercetarea pe fond a raportului de drept material invocat.

Analiza oricărei creanţe ce se doreşte a fi recunoscută presupune ajungerea la concluzia că această creanţă este certă, lichidă şi exigibilă.

Potrivit clauzelor contractuale, preţul contractului nu a fost stabilit de părţi în mod expres la încheierea acestuia iar clauza prevăzută în art. 4.1 f. 158 vol. 1 a2, prevede următoarele: ,,preţul pe care beneficiarul îl datorează prestatorului pentru serviciile prestate se va stabili conform anexelor, parte integrantă a prezentului contract, pentru fiecare proiect în parte în conformitate cu nota de comandă emisă de către beneficiar”.

S-a reținut aşadar că unul din elementele esenţiale ale contractului: preţul, nu este determinat, însă părţile au stabilit o clauză potrivit căruia acesta să fie determinabil.

Pentru a se ajunge însă la corelarea corespunzătoare a acestui contract cu serviciile presupus prestate conform facturii depuse în susţinerea declaraţiei de creanţă (emise la peste doi ani de la încheierea contractului), în sensul în care pretinde creditorul intimat, ar fi fost imperios necesară determinarea contractuală a preţului în concordanţă cu valoarea facturii şi identificarea serviciilor facturate şi a valorii acestuia printr-o notă de comandă emisă de beneficiar.

De asemenea, a reținut că autorizaţia de incendiu ISU, depusă în justificarea executării unor servicii legate de obiectivul cuprins în contractul în discuţie nu face dovada că a fost emisă în executarea obligaţiilor asumate de către creditor ca proiectant, după cum simpla menţionarea a contractului în cuprinsul facturii care nu a fost acceptată expres prin semnătură şi ştampilă de către debitoare, nu face dovada existenţei creanţei în sensul invocat de către creditor.

Faptul că debitoarea ar fi acceptat în aceste condiţii să plătească creanţa dacă raporturile juridice dintre părţi s-ar fi derulat în continuare în cadru extra litigios nu prezintă relevanţă, lipsa de rigurozitate a modului de preconstituire a eventualelor probe necesare conservării drepturilor nu produce consecinţe atunci când executarea are loc benevol.

Când însă, modul de apreciere a derulării raporturilor juridice se transpune într-un cadru litigios devin aplicabile toate rigorile procedurale ataşate probaţiunii, iar judecătorul sindic a reţinut că în acest context particular analizat creanţa creditorului nu poate fi recunoscută, modalitatea de gestionarea a raporturilor juridice dintre părţi fiind una defectuoasă şi relevantă din punct de vedere juridic.

În continuare, judecătorul sindic a indicat că argumentul legat de înregistrarea în contabilitate nu valorează recunoaştere juridică în cadrul litigios la această contestaţie, având în vedere considerentele deja expuse cu privire la atribuţiile administratorului judiciar care în verificările specifice potrivit art. 106 Cod procedură civilă nu se poate prevala exclusiv de modul de evidenţiere a creanţelor în contabilitatea debitoarei.

În plus, a respins argumentele suplimentare creditorului relative la natura juridică a facturii fiscale întrucât nu această caracteristică se dezbate în prezenta contestaţie, ci se analizează certitudinea unei creanţe din perspectivă juridică, respectiv notorietatea proiectelor de piaţa de profil nu dovedeşte executarea serviciilor din partea niciuneia dintre părţi,

Pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, instanța a admis contestaţia creditorului L.O.A., sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului W. A. a. D. SRL a fost eliminată din tabel.

A argumentat că cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu se impune a mai fi analizată, însă cu titlu de menţiune, a reţinut că deşi analiza administratorului se rezumă exclusiv la înscrisuri (după cum în mod corect s-a menţionat), interpretarea raporturilor juridice dintre părţi trebuie să aibă în vedere toate dispoziţiile de drept material aplicabile, efectele juridice concrete invocate şi probate, cu respectarea formalităţilor impuse de regulile de probaţiune în materie, astfel încât concluziile să nu fie formulate dintr-o perspectivă pur contabilă.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă aplicabil în procedura insolvenţei în baza art. 342 din Legea nr. 85/2014, a admis cererea creditorului contestator având ca obiect exclusiv taxă judiciară de timbru şi a obligat debitoarea la restituirea sumei de 200 de lei, în timp ce cererea similară a creditorului intimat a fost respinsă având în vedere calitatea sa procesuală în cadrul contestaţiei şi soluţia de admitere a acesteia, precum şi împrejurarea respingerii tuturor apărărilor formulate de acesta.

În ceea ce privește contestația împotriva creanţei creditorului RC V.

SRL (a3), contestația împotriva creanței creditorului M.

G. (a4), contestația creanței împotriva creditorului I.

SRL și contestația împotriva creanței creditorului L.

SRL (a5) judecătorul sindic a reținut că aspectele legate de regimul juridic al contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014 sunt aceleaşi, astfel că nu au mai fost reiterate, reţinându-se doar că se impune analiza pe fond a creanţei invocate de către creditor şi măsura în care înscrisurile depuse în dovedire susţin ipoteza certitudinii acesteia, cu înlăturarea pe aceleaşi considerente expuse deja a efectelor art. 280 Cod procedură civilă în sensul în care înscrierea în evidenţele contabile ale debitoare nu valorează recunoaştere absolută.

Referitor la contestația împotriva creanţei creditorului RC V.

SRL (a3), judecătorul sindic a reținut în privința facturii nr. x/01.03.2022 existența unor neconcordanțe între contract și factură, iar în privința facturii nr. x/14.04.2021, a reținut că aceasta este rezultatul serviciilor prestate în temeiul contractului nr. x/8.05.2021.

Contractul depus la dosar, este contractul nr. x/8.05.2019, f. 162, deci un alt contract decât cel menţionat în factură; din nou, procesul verbal de predare primire depus la dosar, menit să dovedească prestarea efectivă a serviciilor (întocmirea şi predarea documentaţiei) are drept beneficiar o altă societate, iar nu societatea debitoare.

La fel ca și în cazul contestației precedente, judecătorul sindic a concluzionat netemeinicia creanței invocate din prisma neîndeplinirii cerinței certitudinii.

A arătat că nu a învestit cu analiza îndeplinirii de către factură a formalităţilor cerute de reglementările de natură fiscală sau contabilă, ci cu verificarea existenţei dreptului de creanţă pretins, iar această din urmă verificare se poate realiza numai cu ajutorul regulilor de probaţiune specifice materiei civile contractuale.

Or, fără a nega faptul că între părţi au existat anumite raporturi juridice de natură contractuală (în sens de negotium), din felul în care părţile au înţeles să îşi gestioneze această relaţie şi modul lipsit de diligenţă în care au întocmit înscrisurile aferente (în sens de instrumentum) conduce la concluzia potrivit căreia creanţa creditorului, astfel cum a fost ea invocată şi probată, nu este întemeiată.

Pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, contestaţia creditorului L.O.A. a fost admisă, sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului RC Visioninvest SRL a fost eliminată din tabel.

Cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu a mai fost analizată, considerentele expuse la analiza contestaţiei precedente menținându-se.

Referitor la contestația împotriva creanței creditorului M.

G. (a4), judecătorul sindic a reținut că nu pot fi identificate serviciile prestate în concret şi nici căruia dintre clienţi s-au prestat presupusele servicii, astfel că prin ,,facturarea” la comun atât a clientului V.

G., cât şi a debitoarei H.

SRL s-a ajuns la o imposibilitate de a determina cuantumul creanţei ce ar fi putut fi opusă doar debitoarei.

Pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, contestaţia creditorului L.O.A. a fost admisă, sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului M. S. G. a fost eliminată din tabel.

Cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu a mai fost analizată, considerentele expuse la analiza contestaţiei precedente menținându-se.

Referitor la contestaţia împotriva creanţei creditorului L.

SRL (a5), judecătorul sindic a reținut că faptul că s-a depus o fişă analitică din evidenţele societăţii debitoare nu reprezintă un mijloc de probă suficient de precis, teza probatorie a centralizatorului depus rezumându-se eventual la a dovedi premisele unei relaţii de colaborare între cele două societăţi, însă de departe nu reprezintă o probă care să justifice temeinicia creanţei pretinse.

Pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, contestaţia creditorului L.O.A. a fost admisă, sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului L. P. D. SRL a fost eliminată din tabel.

Cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu a mai fost analizată, considerentele expuse la analiza contestaţiei precedente menținându-se.

Referitor la contestaţia împotriva creanţei creditorului IM D.

SRL (a6) , judecătorul sindic a reținut că între documentele depuse în justificarea creanței pretinse există o serie de neconcordanțe.

A arătat că din aceste înscrisuri, a rezultat că deşi între părţi au existat raporturi contractuale, creditorul nu a fost în măsură să explice şi să dovedească modul de derulare a acestora într-o manieră clară şi consecventă.

Creditorul a depus înscrisuri care dovedesc anumite elemente ale unei vaste relaţii contractuale, de o manieră trunchiată şi scoasă din context, sens în care invocând aceleaşi argumente ca şi în cazul contestaţiilor anterioare (gestionarea necorespunzătoare a raporturilor juridice dintre părţi, lipsa întocmirii corespunzătoare a documentaţiei contractuale cu rol probatoriu preconstituit, lipsa de diligenţă în luarea măsurilor necesare conservării drepturilor pretinse), judecătorul sindic a constatat că nu este îndeplinită cerinţa certitudinii nici în acest caz.

Aspectele legate de o potenţială incidenţă a prescripţiei, a apreciat că nu se mai impun a fi analizate.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, contestaţia creditorului L.O.A. a fost admisă, sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului IM D. SRL a fost eliminată din tabel.

Cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu a mai fost analizată, considerentele expuse la analiza contestaţiei precedente menținându-se.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă aplicabil în procedura insolvenţei în baza art. 342 din Legea nr. 85/2014, s-a admis cererea creditorului contestator având ca obiect exclusiv taxă judiciară de timbru şi a fost obligată debitoarea la restituirea sumei de 200 de lei, în timp ce cererea similară a creditorului intimat a fost respinsă având în vedere calitatea sa procesuală în cadrul contestaţiei şi soluţia de admitere a acesteia.

Referitor la contestaţia împotriva creanţei creditorului D&C E.

S. (a7), judecătorul sindic a reținut că, similar contestațiilor anterioare, netemeiniciei creanţei invocate din prisma neîndeplinirii cerinţei certitudinii: factura, în individualitatea sa, reprezintă un document justificativ contabil, care în lipsa unor alte caracteristici cu relevanţă juridică (dovezi ale manifestării de voinţă a cocontractantului menite să probeze întrunirea acordului de voinţă pentru naşterea raportului juridic de tip contractual: fie semnătură şi/sau ştampilă din partea reprezentanţilor societăţii, fie un contract încheiat între părţi ca temei justificativ al emiterii facturii, fie corespondenţă purtată între părţi însoţită de note de comandă, confirmări de prestare a serviciilor etc), nu poate face dovada existenţei dreptului de creanţă pretins.

Nu s-a depus niciun contract încheiat între părţi, serviciile concrete contractate şi preţul lor nu pot fi identificate din niciun înscris însuşit de către ambele părţi, pretins cocontranctante.

De asemenea, judecătorul sindic a arătat că a fost învestit cu analiza existenţei dreptului de creanţă pretins, iar această din urmă verificare se poate realiza numai cu ajutorul regulilor de probaţiune specifice materiei civile contractuale.

Pentru toate aceste motive, de fapt şi de drept, contestaţia creditorului L.O.A. a fost admisă, sens în care creanţa recunoscută în favoarea creditorului IM D. SRL a fost eliminată din tabel.

Cererea subsidiară întemeiată pe art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu a mai fi analizată, considerentele expuse la analiza contestaţiei precedente menținându-se.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă aplicabil în procedura insolvenţei în baza art. 342 din Legea nr. 85/2014, s-a admis cererea creditorului contestator având ca obiect exclusiv taxă judiciară de timbru şi a obligat debitoarea la restituirea sumei de 200 de lei, în timp ce cererea similară a creditorului intimat a fost respinsă având în vedere calitatea sa procesuală în cadrul contestaţiei şi soluţia de admitere a acesteia care îi poate fi opusă.

Referitor la contestaţia împotriva creanţei creditorului L.O.A. (a8), judecătorul sindic a reținut că, componenta sumei pentru care s-a formulat declaraţia de creanţă este relevantă sub aspectul modului în care s-a dispus înscrierea şi raportat la criticile contestatorului, judecătorul sindic a soluţionat potrivit defalcării indicate de către creditor.

Astfel, cu privire la suma de 1.242.482,779 de lei, s-a reținut că aceasta reprezintă cuantumul penalităţilor de 0,15%/zi de întârziere datorate de HBRO SRL de la data de 14.03.2018 şi până la data de 19.05.2022 (1.527 de zile de întârziere) datorate pentru neplata sumei de 542.450,46 de lei conform Sentinţei civile nr. 3307/22.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul cu nr. 7663/3/2019.

Sentinţa nu este definitivă încă şi nici executorie, iar pentru aceste considerente administratorul a înscris-o sub condiţie suspensivă.

În drept, judecătorul sindic a reţinut ca aplicabile prevederile art. 102 din Legea nr. 85/2014, dar şi prevederi de drept material din Codul civil, şi anume dispoziţiile art. 1399 şi urm. referitoare la condiţie – ca modalitate a obligaţiilor.

În condiţiile în care în data de 19.05.2022, s-a deschis procedura insolvenţei societăţii debitoare, creditorul contestator, în cuprinsul declaraţiei de creanţă, a inclus şi suma aferentă penalităţilor datorate cu privire la debitul în discuţie pentru perioada 17.05.2017-19.05.2022.

Creditorul a acţionat diligent pentru conservarea drepturilor sale, chiar dacă creanţa în discuţie face totodată obiectul unui litigiu pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât intrarea debitoarei în procedura insolvenţei schimbă radical regimul juridic al modului de valorificare a drepturilor asupra averii debitoarei, iar interpretarea şi aplicarea art. 75 din Legea nr. 85/2014 într-un context precum prezenta situaţie nu poate fi anticipată cu certitudine.

Odată deschisă procedura insolvenţei, valorificarea drepturilor se face numai în cadrul acesteia, iar mijloacele procesuale prevăzute de Legea nr. 85/2014 sunt prioritare faţă de demersurile de drept comun, care, de principiu, cad sub incidenţa suspendării.

Aşadar, neverificarea fondului dreptului pretins pe considerentul că există o judecată de drept comun pendinte nu este justificată.

În baza tuturor acestor elemente, s-a recunoscut temeinicia creanţei invocate, dreptul pretins fiind, pe fond, unul cert, lichid şi exigibil.

Administratorul judiciar nu s-a opus acestei temeinicii şi nici nu a fost contestat sub niciun aspect calculul aferent perioadei 17.05.2017 – 19.05.2022 sau cuantumul de 1.242.482,78 de lei.

Aceste concluzii sunt de altfel în acord cu puterea de lucru judecat provizorie care decurge din pronunţarea din dosarul cu nr. 7663/3/2019, în care cererea reclamantului contestator a fost de asemenea admisă.

Cu privire la cel de-al doilea element relevant, judecătorul sindic a reţinut că, într-adevăr, cu privire la acest drept de creanţă există pendinte o judecată, iar procedura insolvenţei, care se derulează în paralel litigiului, are aptitudinea de a produce efecte juridice care nu pot fi ignorate.

Astfel, judecătorul sindic a optat pentru înscrierea creanţei într-o manieră în care creditorul nu este privat de drepturile sale din procedură, putându-şi-le exercita similar situaţiei în care înscrierea sa ar fi fost una pur şi simplă, dar totodată cu surprinderea aspectului legat de caracterul litigios al creanţei, prin înscrierea creanţei sub condiţie rezolutorie constând în respingerea în mod definitiv a acţiunii reclamantului contestator care face obiectul dosarului nr. x/3/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, cu privire la acest aspect al contestaţiei s-a dispus înlăturarea condiţiei suspensive cu privire la suma de 1.242.482,779 de lei şi înscrierea acestei sume în tabelul de creanţe al debitoarei H.

Cu privire la suma de 369.848,91 de lei (admisă doar în parte în limita sumei de 176.326 de lei), judecătorul sindic a reţinut că se impune admiterea acesteia sens în care a dispus înscrierea în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL a sumei de 369.848,91 de lei conform declaraţiei de creanţă .

Cu privire la cheltuielile de judecată: suma de 9.921,67 de lei (înscrisă sub condiţie suspensivă), respectiv 15.777,09 de lei (admisă doar în parte în limita sumei de 6.163,01 de lei), s-a arătat că analiza contestaţiei sub aspectul acestui segment de sumă porneşte de la modul în care contestatorul creditor L.O.A. a formulat declaraţia de creanţă dar se circumstanţiază în raport de distincţiile care au determinat administratorul să admită doar în parte solicitarea.

Prin raportare la declaraţia de creanţă şi înscrisurile depuse în probaţiune, judecătorul sindic a constatat că suma de 9.921,67 de lei poate fi defalcată în două componente:

- Suma de 3.421,67 de lei ataşată cererii accesorii admise în dosarul cu nr. X /3/2021 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – dosar disjuns din dosarul X /3/2019 – a se vedea f. 75 din declaraţia de creanţă în forma scanată din Ecris;

A reţinut că se impun cu puterea evidenţei aceleaşi considerente, astfel că a dispus înlăturarea condiţiei suspensive cu privire la suma de 3.421,67 de lei şi înscrierea acestei sume în tabelul de creanţe al debitoarei H.

SRL sub condiţie rezolutorie constând în respingerea în mod definitiv a cererii accesorii judecăţii de primă instanţă, formulată de pârâtul contestator în cadrul dosarului nr.

X/3/2021 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti. (componentă a sumei de 9.921,67 de lei admisă iniţial sub condiţie suspensivă).

- Suma de 6.500 de lei reprezentând cheltuielile de judecată admise în dosarul cu nr. X/2/2020 – f. 78 din declaraţia de creanţă în forma scanată din Ecris

Având în vedere obiectul dosarului şi anume revizuire în apel, precum şi dispoziţiile art. 513 alin. 5 Cod procedură civilă care stabilesc că hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, soluţia dată de instanţă este definitivă şi executorie, aşadar va dispune înlăturarea condiţiei suspensive şi înscrierea creanţei ca pură şi simplă (componentă a sumei de 9.921,67 de lei admisă iniţial sub condiţie suspensivă)

Cu privire la suma 15.777,09 de lei (admisă doar în parte în limita sumei de 6.163,01 de lei), s-a reținut că a fost compusă din diverse cheltuieli de judecată pretinse de creditorul contestator, dintre care administratorul judiciar a recunoscut doar suma de 6.163,01 de lei aferentă cheltuielilor dovedite şi ataşate demersurilor întreprinse de creditorul contestator în cadrul dosarului având ca obiect procedura insolvenţei nr.

X/1371/2022.

În dosarul nr.

X/320/2021, în cadrul căruia s-a precizat expres că se vor solicita cheltuieli pe care separată, contestaţia formulată de creditorul contestator Ovidiu Andrei Lefter a fost respinsă, prin urmare, acesta a căzut în pretenţii şi nu este îndreptăţit la a primi cheltuieli de judecată.

Iar în dosarul nr.

X/320/2022, instanţa s-a pronunţat în mod definitiv şi expres asupra aceluiaşi onorariu de 1.378 de lei (pretins pentru studierea dosarului de contestaţie la executare), prin urmare în raport de puterea de lucru judecat a acestei statuări, suma nu poate fi recunoscută în contra debitoarei nici pe calea acestui mijloc procesual.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâtele-creditoare W.A.A D. SRL, RC V. SRL, M. S.G., L. P. D. SRL, I.M. D. SRL, D&C E. P. S. SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii contestațiilor.

Au arătat că instanța de fond a apreciat că analiza se impune realizată nu doar prin prisma conduitei debitoarei, nefiind în discuție doar interesele acesteia, ci interesele tuturor creditorilor participanți, raționament stabilit cu titlu general și astfel aplicat cu privire la fiecare dintre creanțele apelantelor.

Raportat la cele astfel reținute de instanța de fond, apelantele au susținut o aplicare greșită și nelegală a prevederilor legale.

Pe de-o parte, faptul că au derulat raporturi juridice cu societatea debitoare, raporturi a căror analiză se impune realizată prin prisma relațiilor dintre părțile implicate, iar nu astfel cum reține instanța, într-un cadru mai larg.

Cu alte cuvinte, analizarea creanțelor apelantelor în cadrul prezentei proceduri nu se poate realiza de o manieră diferită față de modalitatea în care s-ar fi realizat determinarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanțelor în cazul unor litigii între acestea și debitoare.

Au arătat că nu dețin titluri executorii față de debitoare, respectiv hotărâri judecătorești, întrucât creanțele invocate nu au fost nici un moment creanțe litigioase.

Pe cale de consecință, nu s-a pus problema unor eventuale litigii între părți anterior deschiderii procedurii de insolvență, câtă vreme raporturile derulate au fost recunoscute de toate părțile implicate.

Pe de altă parte, au procedat la realizarea diligențelor unui bun profesionist - respectiv au comunicat documentele financiar-contabile ulterior prestării serviciilor angajate, iar debitoarea a recunoscut aceste prestații și a procedat la înscrierea sumelor datorate în propriile evidențe.

Așadar, deși procedura insolvenței conține aspecte care derogă de la dreptul comun, aceasta nu cunoaște derogări de la principiul bunei credințe.

Or, prin raționamentul instanței de fond tocmai temelia acestui principiu se înlătură.

Mai mult, acest principiu din dreptul substanțial este în mod indisolubil legat de prevederile legale din dreptul procesual referitoare la sarcina probei (art. 249 Cod proc.civ.), iar Legea nr. 85/2014 nu derogă de la norma legală invocată.

Pe cale de consecință, cel obligat a face dovada susținerilor sale cu privire la eventuala inexistență a creanțelor apelantelor era contestatorul, respectiv să probeze faptul că nu au prestat servicii către societatea debitoare.

Or, contestatorul nu a invocat nici măcar o dovadă care să conducă la concluzia că apelantele nu ar deține creanțe certe, lichide și exigibile anterioare datei deschiderii procedurii de insolvență față de debitoare, ci s-a limitat la simple alegații lipsite de orice caracter probator.

Practic, instanța de fond, pe baza simplelor susțineri ale contestatorului, a derogat de la o normă procedurală imperativă, cerința ca apelantele să dovedească în cadrul prezentului litigiu existența creanțelor invocate peste cele realizate cu ocazia depunerii cererilor de admitere a creanței și verificărilor administratorului judiciar, ducând la inversarea sarcinii probei.

Cu toate acestea, dată fiind maniera în care s-a realizat inversarea sarcinii probei în litigiu, tocmai în lumina faptului că atât prin prisma raporturilor derulate cu debitoarea, cât și în raport de procedură și de scopul acesteia, apelantele au depus scripte suplimentare astfel cum s-a pus în vedere de către instanță.

Aceste scripte se constituiau în probe suplimentare celor evidențiate cu ocazia formulării cererilor de admitere a creanțelor, venind să ateste realitatea și veridicitatea serviciilor prestate în beneficiul societății HBRO SRL.

Raportat la aceste probe suplimentare, instanța a procedat la o analiză trunchiată, fără a le corobora cu cele depuse odată cu declarațiile de creanțe și cu registrele părților, ajungând la concluzia că creanțelor invocate nu sunt certe.

Apelantele au arătat că sunt greșite susținerile instanței față de registrele profesioniștilor în sensul că acestea constituie mijloc de probă doar în contextul unui litigiu între părți.

În contextul prezentului litigiu, aceste registre ținute cu respectarea dispozițiilor legale și a căror veridicitate nu a fost contestată, coroborate cu celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, generează implicații clare cu privire la existența și cuantumul creanțelor invocate și recunoașterea acestora de către ambele părți.

Privitor la afirmația instanței conform căreia „înregistrarea în contabilitate nu valorează recunoaștere juridică în cadrul litigios al prezentei contestații”, apelantele au arătat că este greșită, registrele profesioniștilor neîndeplinind un scop pur contabil, ci au implicații juridice și fiscale foarte clare potrivit prevederilor legale în vigoare.

Teza instanței referitoare la natura diferită a contestației și a sistemului de probe pe baza căruia este analizată aceasta este greșită, deoarece examinarea existenței sau inexistenței creanței trebuie făcută exclusiv din perspectiva relației între creditor şi debitor, examinată conform dreptului comun.

Legea nr. 85/2014 pune la dispoziția creditorului o procedură simplificată, prin care acesta obține executarea creanței sale în lipsa unui titlu executoriu care, de altfel, nici nu ar mai putea fi obținut după deschiderea procedurii de insolvență.

Ceea ce interesează, prin urmare, este dacă într-o procedură de drept comun creditorul ar fi obținut sau nu un titlu executoriu pe bara probelor existente la dosarul de insolvență.

Or, este evident că într-un asemenea proces de drept comun, înregistrarea creanței în evidentele debitorului este mai mult decât suficientă, aceasta neputând fi lipsită de efectele pe care legea i le conferă în mod necondiționat.

Ar fi absurd ca în procedura de insolvență să se creeze un regim juridic mai puțin favorabil creditorului care nu deține un titlu executoriu decât în instituția intervenției în executarea silită, unde creditorul nu deține un titlu executoriu, dar a cărui creanță rezultă „din registre ținute cu respectarea condițiilor prevăzute de lege”.

În cazul în care debitorul recunoaște sau nu comentează asupra creanței, nu mai există niciun impediment de executare a acestei creanțe și doar în cazul în care debitorul este cel care contestă, este deschisă calea procesului pentru obținerea titlului executoriu, dar cu o conservare prealabilă a disponibilului ce i s-ar cuveni creditorului.

În condițiile în care creanța rezultă din registrele ținute chiar de către debitor, recunoașterea nici nu mai este necesară, ea fiind implicită, iar puterea acestei recunoașteri nu poate deține o valoare diferită în procedura de executare silită față de procedura de insolvență, prin raportare la fondul raportului juridic obligațional dintre creditor și debitor.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond în sensul că opozabilitatea registrelor profesioniștilor ar putea avea semnificația valorificării unei turpitudini apte să afecteze echilibrul dintre creditori și rolul lor în procedură prin influențarea ponderii creanțelor acestora la masa credulă, au arătat că, chiar dacă ar fi corectă această alegație (care conduce la răsturnarea unor principii fundamentale), în cauză creanțele deținute de apelante nu au niciun impact, nicio influență în ponderea masei credale care să conducă la o modificare a eventualelor decizii luate de creditori în cadrul procedurii.

Prin urmare, și din această perspectivă este lipsită de temei orice susținere legată de o eventuală intenție de fraudare a intereselor celorlalți creditori și astfel de o eventuală prejudiciere a caracterului concursual și colectiv al procedurii insolvenței.

Au reiterat faptul că figurează înregistrate la prezenta dată în evidențele contabile ale societății debitoare cu sume de recuperat în valoare egală cu cele pretinse prin cuprinsul declarațiilor de creanță, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise de apelante către societatea debitoare urmare a serviciilor prestate, creanțe asumate de societatea debitoare.

Creanțele sunt certe, existența lor reieșind din facturile fiscale emise, acceptate la plată de către societatea debitoare și înregistrate în evidențele contabile ale societății.

Creanțele sunt lichide, cuantumul acestora fiind în concret determinat.

Exigibilitatea creanțelor rezultă din cele stipulate în cuprinsul facturilor fiscale invocate, obligațiile de plată a societății debitoare fiind ajunse la scadență.

În acest context, au invocat Decizia nr. 1017/26.03.2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la natura de mijloc de probă a facturilor.

Ca atare, facturile fiscale coroborate cu înregistrările din evidențele contabile atât ale apelantelor, cât și ale debitoarei, constituie mijloace de probă cu privire la operațiunile efectuate și conduita părților.

Mai mult, au arătat că au depus înscrisuri suplimentare specifice activității fiecăreia dintre apelante.

Au invocat dispozițiile art. 22 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă și au subliniat că instanța, în ipoteza în care nu s-a considerat lămurită și având în vedere consecințele soluției pronunțate, tocmai pentru a afla adevărul, se impunea a dispune suplimentarea probatoriului în scopul soluționării efective și eficiente a cauzei, cu atât mai mult cu cât pe tot parcursul derulării procesului au arătat că, în măsura în care instanța apreciază necesare orice alte lămuriri/clarificări, se vor conforma.

Consecințele hotărârii instanței au un impact semnificativ, fiind imperios necesar ca starea de fapt și de drept care conduce la pronunțarea soluției să fie pe deplin lămuritoare și să aibă ca temelie o probațiune solidă și edificatoare.

De altfel, chiar judecătorul-sindic a reținut că „(...) doar judecătorul-sindic având competența de a administra proba cu martori, interogatorii și/sau expertize”.

Or, în cauză, pornind de la niște susțineri lipsite de orice temei și nedovedite, realizate de contestator, și în baza administrării unei probațiuni de o manieră trunchiată, instanța a reținut că apelantele nu și-au dovedit pretențiile, respectiv creanțele solicitate a fi înscrise la masa credală.

Prin urmare, în subsidiar, dacă instanța de apel va trece peste susținerile principale privitoare la sarcina probei în cadrul contestațiilor, au arătat că solicită admiterea prezentei căi de atac și, prin prisma probațiunii efectiv administrate pe fond, să se pronunțe instanța ierarhic superioară asupra eventualei necesități a suplimentării probațiunii - sens în care au arătat că își manifestă disponibilitatea de a depune orice alte înscrisuri apreciate utile și/sau de a se administra.

Pentru aceste motive, au solicitat admiterea apelului.

Intimatul L.O.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor, cu obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Specializat Mureş a constatat în mod corect că pârâtele nu au dovedit existenţa unor creanţe împotriva H.

SRL, acestea fiind înscrise la masa credală în baza unor cereri cvasiidentice şi strict în baza unor facturi cvasiidentice.

Contrar celor menţionate în apel, veridicitatea acestor înscrisuri este îndoielnică şi a fost contestată de contestator.

De asemenea, s-aconstatat în mod corect că pârâtele aveau sarcina probei în dovedirea existenţei creanţelor, sarcină pe care au înţeles să o îndeplinească prin depunerea amalgamată a unor înscrisuri fără dată certă, fără conformare cu originalul şi fără nicio legătură clară cu pretenţiile deduse judecăţii.

Mai mult de atât, aşa cum au încercat şi prin înscrisurile depuse la dosar, pârâtele încearcă în continuare inducerea în eroare a instanţei prin invocarea unei jurisprudenţe a instanţei supreme prin care s-a respins în mod corect o cerere de chemare în judecată având ca obiect cerere de anulare a unei facturi.

În continuare, a arătat că pârâtele nu au făcut dovada existenţei creanţelor pretinse împotriva debitoarei.

Niciunul dintre pretinşii creditori nu au depus înscrisuri conformate cu originalul şi nici purtând dată certă, deşi beneficiază de asistenţă juridică de specialitate, aşa cum rezultă din apărările formulate de reprezentantul convenţional al acestora.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar considera că înscrisurile depuse ar putea fi luate în considerare, pretenţiile financiare formulate de W.A.A.AD.

SRL, RC V.

S.R.L., MS.

S.R.L., I.M.

S.R.L. şi D&C E.P.S. .R.L. se impun oricum a fi respinse cu consecinţa admiterii contestaţiilor aferente, arătând în esenţă că nu s.-au propus probe pertinente, concludente şi utile în conformitate cu art. 249 - 254 din Codul de procedură civilă în susţinerea pretenţiilor.

Sentinţa este criticată pe motiv că Tribunalul Specializat Mureş a impus Pârâtelor un standard de probă specific oricărei proceduri judiciare, respectiv cum că art. 249 şi urm. din Codul de procedură civilă impun ca orice pretenţie pretinsă în cadrul unei proceduri judiciare să fie dovedită prin probe utile, pertinente şi concludente şi administrate conform principiului nemijlocirii.

Or, prin Sentinţă s-au arătat pe larg atât motivele pentru care persoanele care pretind creanţe împotriva debitoarelor insolvente trebuie să facă dovada acestora în termenul dispus de judecătorul sindic odată cu deschiderea procedurii, iar administratorul judiciar trebuie să facă verificări temeinice cu privire la existenţa sau inexistenţa raporturilor juridice pretinse de creditori.

Recunoaşteri din partea debitoarei, nepurtătoare de dată certă şi sau de vreo formalitate de conformitate cu originalul, nu au cum să fie suficiente în dovedirea unei creanţe, cu atât mai puţin în situaţia în care au fost contestate în cauză.

Sunt aşadar vădit neîntemeiate susţinerile cum că Tribunalul Specializat Mureş ar fi încălcat prevederile art. 249 din Codul de procedură civilă.

Tot vădit neîntemeiate sunt susţinerile conform cărora intimatul creditor Lefter Andrei ar fi avut de fapt sarcina probei în toate contestaţiile.

În ce priveşte practica judiciară invocată de pârâte în susţinerea raţionamentului cum că facturile depuse în susţinerea declaraţiilor de creanţă ar fi suficiente să probeze existenţa unor creanţe, aceasta nu este relevantă întrucât se referă la faptul că factura nu este un act juridic susceptibil de anulare.

Astfel, practica judiciară depusă de pârâte nu face decât să susţină concluziile primei instanţe în sensul că facturile nu au cum să dovedească de la sine existenţa unor raporturi juridice, cu atât mai mult în cazul de faţă în care nu există nicio posibilitate de a le verifica veridicitatea.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea apelului.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea apreciază că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Apelantele au susținut că tribunalul în mod greșit a apreciat că se impune a se face distincție între procedura judiciară de drept comun (în care părțile care își dispută drepturile și obligațiile sunt reclamantul și pârâtul – în plan procesual –, respectiv creditorul și debitorul – în plan substanțial –), respectiv procedura insolvenței (care se evidențiază prin caracter concursual și colectiv), din perspectiva probațiunii ce se poate sau impune a se administra pentru a verifica caracterul cert, lichid și exigibil al creanței afirmate (contestate), respectiv a valorificării registrelor ținute de debitoare .

Răspunzând acestei apărări, Curtea apreciază relevante următoarele dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 85/2014:

- art. 102 alin. 1: „cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor (...)”.

- art. 104 alin. 2: „La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea cererii de admitere a creanţei”.

- art. 106 alin. 1: „Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe”.

- art. 111 alin. 1: „Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în tabel”.

Analiza coroborată a acestora susține concluzia instanței de fond în sensul că cercetarea unei creanțe afirmate în cadrul procedurii insolvenței se impune a se realiza într-o manieră diferită față de procedura de drept comun.

Diferența de abordare decurge din specificul procedurii insolvenței, în cadrul căreia interesează nu doar interesele și drepturile debitoarei, ci deopotrivă ale tuturor creditorilor care și-au manifestat interesul activ prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală.

În cadrul contestației întemeiate pe prevederile art. 111 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 este mai evidentă distincția pe care în mod judicios a făcut-o instanța de fond.

Căci dacă, spre exemplu, în etapa verificării cererii de admitere a creanței la masa credală de către administratorul judiciar, procedură de altfel necontencioasă, am putea aprecia că avem două „părți” – creditorul a cărui creanță se verifică și debitoarea față de care se afirmă dreptul –, în cadrul contestației formulate de un alt creditor sau de o altă persoană interesată, discutăm despre „creditor” (cel a cărui creanță se contestă), debitor și contestator.

„Lărgirea” cadrului procesual de drept comun (în care se urmărește recunoașterea dreptului de creanță, părțile litigante fiind creditorului și debitorul) prin voința legiuitorului este un corolar al specificului procedurii insolvenței, al caracterului concursual și colectiv al acesteia și vine cu garanții procesuale în favoarea creditorului contestator – dreptul la apărare față de creanța contestată.

În atare situație, opunerea evidențelor contabile ale debitoarei sau a rapoartelor la care face referire art. 280 Cod proc.civ. cu valoarea unei recunoașteri a creanței de către debitoare nu ar face decât să golească de conținut acest drept și să pună contestatorul în situația unui titular activ pur formal al căii procedurale alese, cu atât mai mult cu cât acesta este terț față de probele la care am făcut referire.

De altfel, nu poate fi ignorat nici faptul că, deşi legiuitorul a recunoscut registrelor profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor profesională – art. 280 alin. 1 Cod proc.civ., respectiv a echivalat puterea doveditoare a registrelor profesioniştilor, chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, unei manifestări extrajudiciare (concluzie care recurge din art. 280 alin. 2 Cod proc.civ.), tot acesta a recunoscut instanţei dreptul de apreciere cu privire la puterea doveditoare a acestora, art. 280 alin. 3 din cod statuând că „în toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare”.

În atare situaţie, se impune a se conchide că în nici una dintre ipotezele legale dreptul părţii interesate la a dovedi contrariul nu este suprimat.

În considerarea acestor dezlegări (cele referitoare la specificul procedurii insolvenţei şi la limitele în care s-ar putea pune problema aplicabilităţii prevederilor art. 280 Cod proc.civ.), referirea apelatenlor la procedura intervenţiei în cadrul contestaţiei la executare (invocată din perspectiva afirmativei similitudini de raţiuni cu privire la chestiunea probaţiunii întemeiate pe prevederile art. 280 Cod proc.civ.) este lipsită de relevanţă juridică.

Curtea conchide, așadar, în acord cu judecătorul sindic, că invocarea de către creditorul a cărui creanță este contestată, a regulii de probațiune prevăzute de art. 280 Cod proc.civ. sau a facturilor fiscale, nu poate fi realizată cu succes în prezenta procedură.

Evident, aceste probe pot fi valorificate, însă nu privite în mod solitar, neavând o valoare absolută, ci în coroborare cu celelalte probe administrate.

Un argument suplimentar în același sens derivă din analiza tezei inițiale a art. 102 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 care privește creanțele salariale.

Per a contrario, pentru celelalte creanțe, simpla evidență contabilă nu este suficientă.

Căci dacă legiuitorul ar fi dorit să confere acesteia valoare probantă de sine stătătoare și suficientă în ipoteza identificării de înregistrări cu privire la creditori/creanțe, ar fi prevăzut în mod expres aceasta.

Și, bineînțeles, nu s-ar mai justifica reglementarea generală cuprinsă în art. 104 alin. 2 din legea insolvenței referitoare la documentele justificative care trebuie anexate cererii de creanță, normă care nu face nici un fel de distincție după cum creanța este sau nu înregistrată în evidența contabilă.

Evident că s-ar putea susține că norma de favoare cuprinsă la art. 102 alin. 1 prima teză din legea insolvenței, cea referitoare la creanțele salariale, și-ar găsi justificarea într-o altă dispoziție, tot de favoare, cuprinsă în Codul muncii, art. 272 din acesta răsturnând sarcina probei în conflictele de muncă – aceasta revenind angajatorului.

Însă, cu atât mai mult este clară intenția legiuitorului de a scuti doar unii creditori de la a face dovada creanței afirmate.

Faţă de toate aspectele reţinute anterior, se impune a se reţine că prezenta instanţă nu achiesează punctului de vedere al judecătorului sindic în sensul că invocarea prevederilor art. 280 Cod procedură civilă cu privire la opozabilitatea registrelor profesioniştilor ar putea avea semnificaţia valorificării unei turpitudini (care ar putea afecta echilibrul dintre creditori şi rolul lor în procedură prin influenţarea ponderii creanţelor acestora la masa credală), urmând aşadar a înlătura aceste considerente.

Analiza caracterului fondat al creanţelor afirmate se analizează în raport de probele administrate (inclusiv în instanţă), primirea cererilor de înscriere în tabel având evident consecinţe asupra structurii masei credale, fără însă a se putea opune în mod absolut registrele profesioniştilor.

Aceste considerente răspund și criticii apelantelor referitoare la răsturnarea sarcinii probei.

Afirmând un drept de creanță, creditorul este cel care trebuie să-l dovedească, prin depunerea de documente justificative în procedura necontencioasă reglementată de art. 104-106 din lege.

Într-adevăr, potrivit art. 111 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, contestația va fi însoțită de „toate înscrisurile de care partea înțelege să se folosească în dovedirea susținerilor sale, cu arătarea oricăror altor probe care se solicită”.

Însă, în situația specifică dedusă judecății, contestatorul contestă tocmai temeinicia creanțelor invocate, prin raportare la documentele prezentate de apelante în justificarea acestora, susținând, în esență, lipsa de certitudine a creanțelor.

Aşadar, contestatorul ar fi chemat a face dovada unui fapt negativ (a neexecutării de către apelante a obligațiilor afirmativ asumate), ipoteză în care sarcina probei se răstoarnă, partea adversă (creditoarele-apelante) trebuind a urmări administrarea de probe în dovedirea faptului pozitiv, contrar și conex – adică, dovedirea creanțelor cu toate caracteristicile cerute de lege.

Invocarea de către apelante a prevederilor art. 22 alin. 2 Cod proc.civ. din perspectiva susținerii că instanța de fond ar fi trebuit să dispună suplimentarea probatoriului, în măsura în care nu s-a considerat lămurită, ignoră norma cuprinsă în art. 254 alin. 6 Cod proc.civ. („părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii”).

De altfel, chiar apelantele au arătat că judecătorul sindic a avut rol activ în procesul de administrare a probelor, câtă vreme au susținut că au depus scripte suplimentare astfel cum li s-a pus în vedere de către instanță.

Mai mult decât atât, acestea au avut posibilitatea de a solicita în prezenta cale de atac administrarea de probe noi, în acord cu prevederile art. 478 alin. 2 Cod proc.civ.

Solicitarea subsidiară formulată prin apel (aceea a pronunțării asupra eventualei necesități a suplimentării probațiunii) se impune a fi analizată nuanțat.

În primul rând, instanța de apel nu a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. 2 Cod proc.civ., neconsiderând că este necesară administrarea de probe noi pentru soluționarea cauzei.

În al doilea rând, această solicitare se impune a fi analizată și din perspectiva precizării făcute de reprezentantul convenţional al apelantelor la termenul de judecată din data de 21 martie 2023.

Astfel, cu ocazia punerii în discuţie de către instanţa de apel a probaţiunii, reprezentantul apelantelor a arătat că, în măsura în care instanţa va reţine spre rejudecare cauza şi va aprecia ca fiind necesare o serie de probe suplimentare, îşi arată disponibilitatea de a pune la dispoziţie orice alte înscrisuri apreciate ca fiind utile sau să propună interogatorii.

Nefiind în ipoteza prevăzută de art. 480 alin. 3 Cod proc.civ. (cea care sancţionează cu nulitatea hotărârea pronunţată fără a se intra în judecata fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată şi care ar fi condus la pronunţarea unei decizii intermediare, ipoteză în care s-ar fi putut pune problema, după anulare, cu ocazia judecării pe fond, a administrării de probe noi), judecata prezentului apelul se face într-o singură etapă, astfel că necesitatea administrării de probe se realizează în aceeaşi modalitate.

Cu alte cuvinte, nu se poate pune problema aprecierii ca fiind necesare probe suplimentare în funcţie de cum apelul este găsit sau nu fondat. Administrarea probaţiunii este anterioară dezbaterilor asupra apelului.

Aşadar, în ipoteza verificării incidenţei prevederilor art. 480 alin. 2 Cod proc.civ., eventuala soluţie de schimbare a hotărârii atacate este consecinţă a rejudecării cauzei în raport de întreg probatoriul câştigat cauzei (administrat la instanţa de fond şi în apel).

În fine, se impune a se reține că analiza pe care judecătorul sindic a realizat-o cu privire la caracterul neîntemeiat al creanţelor afirmate este la adăpost de orice critică.

Din probele administrate în cauză în mod judicios a reținut că nu rezultă existența dreptului de creanță pretins de fiecare creditoare.

Tribunalul a cercetat în detaliu fiecare înscris invocat în susținerea creanțelor și a argumentat în mod clar și exhaustiv de ce acestea nu pot fi valorificate.

De altfel, apelantele nici nu au înțeles să susțină critici concrete cu privire la raționamentul instanței față de fiecare creanță.

Curtea va valida aşadar silogismul juridic al instanței de fond, apreciind în acord cu aceasta că probele administrate în cauză nu dovedesc existența creanțelor afirmate din perspectiva cerinței certitudinii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 480 alin, 1 Cod proc.civ., apelul va fi respins ca nefondat.

Va respinge şi cererea formulată de intimatul A.O.L. de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată în contextul în care la dosar s-au depus doar facturi fiscale (filele 203-204 dosar apel), neînsoţite de dovezi privind achitarea onorariului avocaţial (ex: chitanţă, extras de cont).

Curtea apreciază că acestea (facturile) nu atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, prin urmare cererea formulată în privinţa cheltuielilor de judecată se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată.