Decizie nr. 143/R din 16.03.2023

- art. 7 alin. 6 ind. 1, alin. 7 şi alin. 71 din legea nr. 50/1991., art. 54 alin. 3 şi 4 din Ordinul MDRL nr. 839/2009

În cauză nu au fost autorizate în continuare lucrările la infrastructură, la partea de fundaţie şi stabilizare versant, care figurau în primele autorizaţii şi nu au fost realizate până la data emiterii noilor autorizaţii.

Neexistând această corespondenţă între lucrările rămase de executat şi cele autorizate în continuare, instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea autorizaţiilor de construire din 2020.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului pârât în sensul că noile autorizaţii sunt emise automat, prin efectul legii, pentru toate lucrările rămase de executat, indiferent de menţiunile din cuprinsul acestora.

Curtea are în vedere faptul că atât art. 7 alin. 61 din legea nr. 50/1991 cât şi art. 54 alin. 3 din Norme prevăd că noua autorizaţie se emite „corespunzător stadiului fizic al realizării lucrărilor” şi „pentru lucrările de construcţii rămase de executat”, ceea ce presupune în mod necesar stabilirea în prealabil a stadiului fizic de realizare a construcţiei şi a lucrărilor rămase.

Spre deosebire de aceste dispoziţii, la art. 7 alin. 7 şi alin. 71 din Legea nr. 50/1991 este prevăzută posibilitatea prelungirii autorizaţiei iniţiale pentru o perioadă de maxim 12 luni, prelungire care se înscrie în originalul autorizaţiei iniţiale, fără a fi necesară prezentarea altei documentaţii.

Prelungirea vizează toate lucrările iniţial autorizate şi nefinalizate, fără a fi necesară indicarea lor.

Or, şi diferenţa de reglementare între cele două situaţii susţine concluzia expusă în sensul că, fiind emisă o nouă autorizaţie, aceasta trebuie să cuprindă expres lucrările la care se referă.

Deliberând asupra recursului declarat de față, se constată că prin Încheierea din x mai 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj – Secția de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/117/2021, instanța a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie care în contencios este dată de lipsa unui interes, reţinând, în esenţă, că în mod evident există un interes în anularea autorizaţiilor care fac obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea din 14 iunie 2022, pronunțată de aceeaşi instanţă, în acelaşi dosar, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa plângerii prealabile.

Prin Sentința nr. x din 12 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/117/2021, instanța de fond:

- a luat act de renunțarea reclamantului Suciu Ioan-Felician la judecată;

- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii K. A. şi K.B.I., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului C.N. şi P.M.H. ;

- a constatat încetarea efectelor Autorizaţiilor de construire nr. x/2016, nr. x/2016, nr. x/2016 și nr. x/2016 emise la cererea pârâtului P.M.H. privind imobilele situate în municipiul Cluj-Napoca, ca urmare a împlinirii termenului de valabilitate;

- a anulat, ca fiind nelegale, Autorizațiile de construire nr. x/2020, nr. x/2020, nr. 1175/2020 şi nr. 1280/2020 emise la cererea pârâtului P.M.H. privind imobilele situate în municipiul Cluj-Napoca;

- a obligat pe pârâtul P.M.H. la plata în favoarea reclamanților K. A şi K.B.I. a sumei de 9400,01 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestor hotărâri (sentinţa nr. 1940/2022 şi încheierile din 3.05.2022 şi 14.06.2022) a formulat recurs pârâtul P.M.H. , solicitând:

- în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond;

- în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate, rejudecarea pe fond a cauzei și, în urma rejudecării, respingerea în totalitate a acțiunii introductive;

- cu cheltuieli de judecată în fond și apel.

Au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, după expunerea istoricului cauzei, a derulării procesului şi a conţinutului sentinţei, recurentul a invocat, cu privire la încheierile atacate, că acestea sunt afectate de nulitate, instanţa de fond încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Ca urmare, sentinţa instanţei de fond este la rândul ei nulă, atât prin efectul nulităţii încheierilor anterioare, cât şi prin efectul încălcării normelor de procedură care atrag nulitatea, existente în conţinutul sentinţei.

A fost invocată şi încălcarea prevederilor art. 6 CEDO şi incidenţa art. 174 alin. 1 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește nelegalitatea Încheierii de ședință din 03.05.2022, recurentul a arătat că la termenul din 25.01.2022 s-a pus în discuție competența tribunalului, fără să se ridice excepția de necompetență materială, nici de către părți, nici de către instanță.

S-a constatat că s-au ridicat patru excepții: excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia inadmisibilităţii petitului pentru constatarea caducităţii autorizaţiilor din anul 2016.

La termenul din 03.05.2022, reclamanta a insistat că încetarea efectelor autorizaților este un petit separat.

Față de modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze aceste excepții, recurentul a arătat că instanţa nu s-a pronunțat pe excepția lipsei de interes și nici nu a unit-o cu fondul, aceasta rămânând efectiv suspendată de-a lungul judecății cauzei.

În schimb, soluționarea excepției de lipsă calitate procesuală activă s-a făcut prin motive contradictorii și mixând motivele legate de interes cu cele raportate la lipsă calitate procesuală activă.

A menţionat că poziția sa procesuală privea lipsa calității procesuale active prin raportare la conceptul de persoană vătămată/drept vătămat, iar excepția lipsei interesului legată de alte împrejurări.

Cele două excepții sunt distincte, iar instanța trebuia să le cerceteze, să le evalueze și să le soluționeze motivat pe ambele în mod distinct.

Instanța a respins probațiunea care viza dovedirea sau lipsa de dovadă a calității procesuale active, respectiv lipsa vătămării reclamanților, cât și probele cu privire la acvirarea dosarului de ordonanță președințială care dovedeau că acele autorizații nu au produs efecte, nu au intrat în circuitul civil și deci reclamanți nu aveau interes.

Pe de altă parte, imaginile prezentate de către reclamanți sunt imagini ce vizează proprietatea reclamantului Suciu, care a renunțat la acțiune.

Propriu-zis, reclamanții nu justifică și nu au justificat niciodată calitatea de persoană vătămată și astfel nici calitate procesuală activă.

Recurentul a mai arătat că evidențierea cauzelor care au generat eventuale prejudicii reclamanților era necesară pentru stabilirea atât a calității de persoană vătămată prin emiterea actelor atacate sau prin executarea lucrărilor, cât și evidențierea eventualului interes raportat la această împrejurare.

Dacă prejudiciile se datorau executării lucrărilor acțiunea urma să fie respinsă, iar dacă se datorau emiterii actelor de autorizare se putea trece la verificarea legalității acestora.

Referitor la nelegalitatea Încheierii din 14.06.2022, recurentul a arătat că instanţa în mod expres a acordat cuvântul asupra excepției inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile și nu a acordat cuvântul și nu a unit cu fondul excepția inadmisibilității petitului de constatare a ajungerii la termen a autorizațiilor din 2016.

Totodată, în ciuda solicitării de completare a dovezilor privind efectuarea procedurii prealabile, se respinge această cerere.

Instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa plângerii prealabile, fără a o motiva în vreun fel şi nu a unit cu fondul excepţia lipsei de interes, respectiv inadmisibilitatea constatării încetării autorizaţiilor din 2016 şi nu s-a pronunţat în vreun fel asupra acestor excepţii.

Cu privire la fondul excepției lipsei plângerii prealabile, recurentul a considerat că în mod nelegal instanţa a respins solicitarea pentru dovedirea comunicării și înregistrării plângerii prealabile.

De asemenea, a arătat că nici până la acest moment, apărările legate de incidența sau neincidența art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 nu au fost evaluate în niciun fel.

De la început s-a susținut că nu este necesară plângerea prealabilă deoarece actele au intrat în circuitul civil, au produs efecte, astfel că nu este necesară plângerea prealabilă.

Pârâtul recurent, pe de altă parte, a susținut că nu au intrat în circuitul civil deoarece nu au produs efecte, lucrările fiind stopate prin efectul ordonanței președințiale.

Pe de altă parte apreciind că s-a declarat în fals o anumită stare de fapt pentru obținerea acestor autorizații, actele pot fi revocate.

Ca urmare, era necesară plângerea prealabilă.

Or, instanţa s-a pronunţat fără motivare de nici un fel.

În final, cu privire la încheierea din 14.06.2022, recurentul a invocat că instanța a respins în probațiunea solicitată de către ambele arătând faptul că față de actele de la dosar nu este utilă cauzei, iar probaţiunea privea efectuarea unei expertize arhitectură-urbanism pentru lămurirea unor aspecte tehnice.

Cu privire la sentința atacată, recurentul a susţinut că nulitatea acesteia este dată de nulitatea încheierilor anterioare dar şi de nulităţi distincte.

În acest sens, a arătat că deşi nu a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii petitului de constatare a încetării efectelor autorizaţiilor din anul 2016 şi nu a unit cu fondul această excepţie, prin sentinţă (la pagina 21) instanța emite judecăți cu privire la admisibilitatea cererii de constatare a încetării efectelor autorizaților din anul 2016 fără a numi această problemă în mod distinct excepție de inadmisibilitate.

Prin Încheierea din 25.01.2022, instanța și-a constatat competența de soluționare a cauzei pentru toate petitele, raportându-se la legea contenciosului administrativ și la normele de competență materială din Codul de procedură civilă.

Fără a pune în discuția părților în contradictorialitate și fără a se discuta în vreun fel despre o atare problemă, instanța constată că acest petit ar putea fi formulat în fața instanțelor de drept comun și ca urmare, din moment ce etapa verificării competenței a fost deja depășită, iar această competență a fost reținută, rezultă că instanța a rămas investită cu capătul de cerere în discuție, urmând să îl judece.

Recurentul a mai considerat că soluția instanței de a evita analizarea problemei schimbării soluțiilor tehnice, dar și a faptului că autorizațiile din anul 2020 ar fi trebuit să aibă la bază o nouă DTAC, tocmai în considerarea faptului că a dispus anularea autorizațiilor din anul 2020 pe un alt motiv distinct, reprezintă tot o încălcare a normelor procedurale, sancționate cu nulitate.

În esență, instanța a intrat în cercetarea parțială a fondului fără să cerceteze total fondul cauzei.

A arătat că este evidentă în acest sens și vătămarea adusă prin încălcarea art. 6 CEDO.

Pe lângă efectiva neanalizare a acestei apărări, s-a arătat că o eventuală soluţie prin care s-ar admite recursul şi care ar duce la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs ar crea premisele evidente ale unei judecări într-un singur grad de jurisdicţie (cel puţin cu privire la al doilea motiv de anulare al autorizaţiilor din 2020).

Cu privire la soluția instanței fata de autorizațiile emise în anul 2016, recurentul a apreciat că este totalmente nelegală, fiind atât contradictorie, cât și neprocedurală/nelegală.

Pe de o parte, instanţa constată că art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu face referire la posibilitatea unei acţiuni în constatare, ceea ce ar conduce la concluzia că o asemenea acţiune ar fi inadmisibilă în contencios administrativ; pe de altă parte, constată că există situaţii în care o astfel de acţiune prezintă interes pentru reclamanţi şi că aceştia ar trebui să aibă deschisă o cale judiciară.

Recurentul a învederat că dacă admisibilitatea unei acțiuni în constatare o evaluează instanța prin prisma contenciosului administrativ, motivarea admisibilității sale este contradictorie cu motivarea inadmisibilității sale, exprimată de către aceeaşi instanţă.

Dacă motivarea instanței privind admisibilitatea unei astfel de cereri se raportează la o acțiune de drept comun, alta decât contenciosul administrativ, atunci intervine nelegalitatea prin efectul constatării de către instanța a competenței sale prin Încheierea din 25.01.2022, ca fiind competentă să judece pe contenciosul administrativ.

Mai mult, o atare problemă nu a fost pusă niciodată în discuția părţilor în așa fel încât acestea să poată eventual uza de prevederile art. 129 și următoarele.

Față de exprimarea instanței „rezultă că această instanță a rămas învestită cu capătul de cerere în discuție, astfel că trebuie să îl judece indiferent dacă el se încadrează sau nu în prevederile art. 8 alin. 1 din Legea 554/2004”, recurentul a precizat că aceasta este nelegală atât prin prisma încălcării normelor procedurale sancționate cu nulitatea cât şi prin prisma contradictorialităţii în motivare, observându-se că instanţa nu a pronunţat nici o soluţie clară cu privire la această inadmisibilitate.

Pe fond, recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii prin raportare la prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cu privire la împrejurarea că a solicitat eliberarea unor AC pentru continuarea lucrărilor restante față de AC din 2016, recurentul a arătat că în cauză este aplicabil art. 7 alin. 6^1 din Legea nr. 50/1991 şi că, în accepțiunea legiuitorului, indiferent de solicitările sau de modul în care au fost acestea făcute și indiferent de modul în care au fost acestea eliberate, fiind vorba despre autorizații subsumate art. 7 alin. 6^1, acestea vizează continuarea lucrărilor nefinalizate până la acea dată.

Cu alte cuvinte, indiferent de menţiunile scuzabile existente în cererea de reautorizare, respectiv în emiterea autorizaţiilor, acestea sunt stabilite în mod de sine stătător de lege că vizează continuarea lucrărilor nefinalizate.

În atare condiţii, menționarea de către instanța de judecată cum că autoritatea emitentă a vrut să autorizeze doar o anumită parte din lucrările rămase neexecutate trebuie privită cu neîncredere atâta timp cât între recurent și această autoritate există o stare de dușmănie evidentă și se poartă litigii cu privire la acel teren.

Mai mult, omisiunile de acest gen nu vizează fondul ci forma, astfel este mai puțin relevant dacă sunt precizate în totalitate sau nu lucrările care urmează a se face, lucrări care au fost deja autorizate anterior și se află în conţinutul DTAC anterior admis.

Aceste lucrări, datorită caracterului autorizării sunt, în totalitate, cele care nu au fost finalizate în termenul de valabilitate al AC anterioare.

Recurentul a arătat că din situaţia de fapt cu privire la solicitarea şi emiterea autorizaţiilor reies două concluzii evidente:

1.Recurentul pârât, prin arhitectul angajat, nu a prezentat în fals situația lucrărilor existente la acea dată (executate), ci, dimpotrivă, a identificat clar stadiul lor, fără nici o eroare.

2.Există o contradicție atât în conținutul memoriului tehnic, cât și în cel al autorizațiilor în discuție, în sensul în care s-au solicitat și s-au emis autorizații pentru continuarea lucrărilor autorizate în 2016, aşa cum au fost prezentate ca fiind stadiul de realizare – deci, continuarea tuturor lucrărilor nerealizate la acel moment.

Dar la lucrările rămase a se finaliza, din omisiune, s-au trecut/s-au preluat toate lucrările generale care urmează a se face, cu excepția infrastructurii.

Întrebarea este dacă această neconcordanţă evidentă este o nulitate, o nelegalitate sau o omisiune scuzabilă de natură a nu aduce atingere drepturilor recunoscute de lege, fiind doar o eroare materială formală, fiind bine cunoscut faptul că legiuitorul impune, dacă se poate, ca odată emise astfel de acte acestea să îşi producă efectele, iar nu să fie anulate pe motive strict formale.

S-a arătat că deși instanța susține că voința efectivă a autorității emitente a fost de autorizare doar a lucrărilor de suprastructură și nu și a celor de infrastructură, această judecată de valoare nu este dovedită în niciun fel.

Recurentul a considerat că la momentul emiterii autorizațiilor nu a fost ceva mai mult de o simplă eroare prin omisiune.

Raportat la prevederile normelor în materie, a susţinut că neconcordanțele prin omisiune cu privire la lucrările rămase a se finaliza în conținutul autorizației nu au relevanță juridică aparte atâta timp cât legea în sine prevede că autorizația este emisă pentru continuarea lucrărilor care nu au fost realizate până la acel moment, iar aceste lucrări sunt conținute pe de-a întregul în DTAC anterior-valabil.

Mai mult, această sintagmă de continuare a lucrărilor există atât în DTAC, cât și în AC.

Mai departe, instanța, în mod cu totul și cu totul formal, motivează și pe ideea că AC au fost eliberate exclusiv pentru suprastructură, nu şi pentru structura subterană, uitând că acestea au fost emise pentru continuarea tuturor lucrărilor rămase neexecutate.

Recurentul a mai susţinut că nici ulterior obținerii acestor autorizații nu a evaluat în mod negativ lipsa cuvântului respectiv, „infrastructură”, din AC.

Aceasta s-a datorat și faptului că a intervenit ordonanța președințială, lucrările au fost oprite și, propriu-zis, aceste AC nu au intrat în circuit, nu și-au produs efectele.

Ca urmare, nu a fost în situaţia obiectivă de a constata această aşa-zisă lipsă minoră din structura autorizaţiei.

O altă nelegalitate invocată, cu raportare la acest subiect, este modul în care instanţa a evaluat problema eventualelor afectări ale reclamanților prin prisma efectuării lucrărilor executate sau prin prisma viciilor la emiterea AC.

Exprimarea instanței de fond cum că nu poate să ia cu titlu de certitudine faptul că situația vătămătoare a reclamanților este urmarea unor greșeli de execuție nu a autorizațiilor emise, indică tocmai nelegalitatea soluției cu această motivare.

Pe de o parte, recurentul a considerat că instanța era obligată să facă cercetări mai profunde să verifice dacă vătămarea este ca urmare a viciilor emiterii actului sau dimpotrivă a executării lucrărilor ulterioare emiterii actului, soluția urmând a fi diferită.

În acest sens a solicitat expertize și probe care au fost respinse.

Pe de altă parte, existența unor incertitudini cu privire la vătămarea suferită de reclamanți nu poate duce cu certitudine nici la concluzia instanței de fond că există o legătură între vătămarea suferită și nelegalitatea emiterii AC.

Ceea ce reiese din motivarea judecătorului este că, pe de o parte, nu este cert că urmările sunt de la execuția lucrărilor, dar nu este cert nici că vătămările sunt cauzate doar de nelegalitatea emiterii AC, însă două incertitudini nu dau o certitudine.

În final, instanţa arată că vătămarea își are izvorul atât în executarea lucrărilor, cât și în modul în care s-a făcut autorizarea.

Recurentul a considerat că sunt incidente prevederile art. 488 al. 1 pct. 5, 6 şi 8, prin raportare la art. 22 al. 2 şi 6 Cod procedură civilă.

Cu privire la analiza pe fond a petitului II de constatare a încetării efectelor AC 2016, dincolo de încălcările normelor procedurale sancționate cu nulitate a motivării cu privire la acest aspect respectiv nepronunțarea pe excepție și nemotivarea soluției, recurentul a apreciat că sunt incidente prevederile art. 488 al. 1 pct. 8 C.proc.civ., deoarece, în mod nelegal, instanța nu a avut în vedere prelungirea de drept a efectelor AC 2016 prin efectul Legii nr. 55/2020.

În plus a considerat că este nelegală aserțiunea instanței că prin solicitarea de către pârât și eliberarea unor noi AC-uri, efectele AC 2016 nu ar mai fi putut continua, intervenind revocarea tacită la cererea beneficiarului.

S-a arătat că deşi în conţinutul hotărârii judecătorul fondului acceptă ideea că o atare cerere ar putea fi de drept comun, judecarea o face prin prisma unor instituţii de drept administrativ, fără a indica, în schimb, care este norma legală care se aplică acestei „revocări tacite la cererea beneficiarului”.

Mai mult, a considerat că este un „nonsens juridic” a se susține o revocare a unui act administrativ făcută de către beneficiarul actului administrativ și nu de autoritatea emitentă, propriu-zis revocarea poate fi făcută doar de către autoritatea care a emis actul respectiv.

Revocarea reprezintă o exprimare a unei voințe care se presupune că ar fi a emitentului actului care urmează a fi revocat şi se face cu un efort explicit de voinţă.

Recurenta a mai apreciat că instanța, prin soluția dată asupra acestui petit, a încălcat principiul disponibilității, constatând că AC 2016 și-au încetat efectele prin revocarea tacită, iar nu prin ajungerea la termen, în modalitatea care fusese cerută de către reclamanți.

Reclamanții au solicitat în mod expres constatarea încetării efectelor AC 2016 ca fiind nelegale, respectiv ca fiind ieșite din termenul de valabilitate.

Instanţa nu a introdus în cadrul procesual problema nelegalității AC 2016, iar în ce privește constatarea încetării efectelor prin ieșirea din termenul de valabilitate aceasta a constatat, în contra disponibilității părții, că acestea și-au încetat efectele printr-o revocare tacită, nesolicitată de nimeni și nepusă în discuția părților.

În fine, recurentul a susţinut că afectările prezentate de către reclamanți prin poze, pe lângă faptul că privesc alt imobil, mai cu seamă al reclamantului care a renunțat la acțiune, sunt afectări evidențiate în cursul anului 2021, ceea ce pune semne de întrebare cu privire la cauza lor (executare lucrări sau emitere autorizaţie).

Recurentul a considerat că este nelegală și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanța motivând în acest sens că culpa pentru emiterea actelor atacate și anulate aparține pârâtului deoarece el este cel care a solicitat AC-urile.

Conform normelor legale în materie, culpa trebuie să fie personală, iar în modalitatea în care culpa ar fi concurentă se impune eventuala obligare în solidar sau de stabilire a cotelor de culpă, în situația în care există mai mulți pârâți.

Este nelegală reținerea instanței cum că pârâtul a solicitat AC-uri indicând că ar fi rămas de executat doar lucrările de suprastructură și că emitentul actului anulat nu are nicio culpă în preluarea acestor informații și emiterea actelor.

Chiar dacă s-ar accepta existenţa unei omisiuni materiale în documentaţia de solicitare a reautorizării, aceeași culpă în redactarea și emiterea AC-ului anulat subzistă și în sarcina autorității emitente.

În realitate, a considerat că nu există o culpă nici pentru recurent, nici pentru autoritate, atât timp cât AC-urile au fost emise pentru continuarea lucrărilor rămase neexecutate față de cele din 2016.

Privitor la al doilea motiv de nulitate a AC-urilor invocat de reclamanţi, recurentul a menționat că susține apărările din fond.

Este adevărat, în schimb, că instanța, raportat la anularea actelor administrative pe un alt motiv, nu a intrat în evaluarea și pronunțarea pe acest motiv de nelegalitate, dar această împrejurare a contestat-o mai sus.

A susținut că încalcă normele procedurale, că este sancționat cu nulitatea și că, în eventualitatea admiterii recursului, și rejudecarea de către instanța de recurs, fără casare, cu privire la această acuză și apărarea în discuție, se încalcă dublul grad de jurisdicție.

A susținut că prin faptul că instanța de fond nu a intrat în totalitate în fondul cauzei, în eventualitatea admiterii recursului, este necesară casarea cu trimiterea spre rejudecare.

În drept, recurentul a invocat prevederile Codului de procedură civilă, art. 22 alin. 2 și alin. 6, art. 129-131, art. 174 și următoarele, art. 483 și următoarele, art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8, art. 498 alin. 2; CEDO, art. 6, Legea nr. 554/2004, art. 7, art. 8, art. 10, art. 20; Legea nr. 50/1991, art. 7 alin. 6^1; Norma aprobată prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministrului dezvoltării regionale și locuinței, art. 67; Legea nr. 55/2020, art. 4 alin. 5.

În probațiune, recurentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, obligarea intimaților-reclamanți să facă dovada comunicării către autoritatea emitentă a scriptului pe care au înțeles să îl folosească cu titlul de „plângere prealabilă”, expertiză tehnică judiciară în vederea stabilirii cauzelor directe ale producerii surpărilor pe str.

Victor Papilan/imobilul intimaților-reclamanți - despre care se pretinde că sunt vătămarea suferită de către intimații-reclamanți pentru a justifica interesul și calitatea procesuală de persoană vătămată (execuție sau emiterea AC), expertiză tehnică judiciară cu obiectivul general stabilirea aptitudinii teoretice a modificărilor stabilite în speță prin dispozițiile de șantier de a afecta rezistența și stabilitatea clădirilor învecinate (vizează al doilea motiv de nulitate), precum și evaluarea tehnică a situaţiei.

Intimaţii reclamanți K.A. și K.B. I. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

În apărare, după expunerea situaţiei de fapt, intimaţii au arătat, în esenţă, că prin sentinţa recurată instanţa de fond în mod corect a dispus admiterea cererii de chemare în judecată - reținând atât ca stare de fapt, cât și încălcările Legii 50/1991, cu privire la nelegalitatea Autorizaţiilor din anul 2020.

S-a arătat că se invocă lipsa unei pronunțări față de excepţia lipsei de interes a reclamanților. Aceasta a fost soluționată de instanță prin Încheierea din data de 03.05.2022.

Se mai invocă lipsa unei motivări a excepției inadmisibilității cu privire la formularea procedurii prealabile.

După ce au fost depuse în fața instanţei copia procedurii, plus răspunsul din partea autorității publice locale la aceasta plângere, nemulțumirea recurentului a fost că nu s-a depus și modul de comunicare al plângerii.

Instanţa constată însă faptul că procedura prealabilă, deşi ne-necesară, a fost dovedita, în Încheierea din data de 14.06.2022.

Se invocă de asemenea faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra excepției inadmisibilității petitului 2 al acțiunii.

Aceasta a fost pus în discuție, conform Încheierii din data de 03.05.2022 și din data de 14.06.2022 și ulterior soluționată prin sentinţa pronunţată, instanţa constatând admisibil petitul vizând caducitatea autorizaţiilor din anul 2016, având în vedere inclusiv apărările formulate de pârât.

S-a arătat că pârâtul a insistat pe parcursul judecății asupra valabilității acestor autorizații - cu toate că acestea nu puteau subzista din punct de vedere legal odată cu emiterea AC din 2020 - sens în care odată constatat faptul ca vătămarea intimaților rezidă inclusiv din această nelegalitate, instanţa de judecată a reţinut că atâta timp cât sunt produse vătămări în sensul Legii 554/2004 ca urmare a unor acte administrative, constatarea caducității este un drept recunoscut de lege în favoarea reclamanţilor intimați.

Astfel a fost constatat atât admisibil petitul, cât și constatarea caducității unor acte administrative.

Intimații au susţinut că pe parcursul judecării dosarului reprezentanții recurentului au încercat să sugereze că parte din lucrările efectuate ar fi fost executate în baza AC din 2016, cu toate că aveau emise alte autorizaţii, în anul 2020.

Instanţa de fond constatând toate cele de mai sus, în mod corect a constatat nulitatea AC din 2020 fiind solicitate în mod intenționat de recurent doar pentru partea de suprastructura.

Autoritatea nu putea emite o altă autorizație de construire decât cea solicitată în cererea de autorizare.

Prin încercarea de fraudare a autorității, recurentul a depus la DTAC întreaga documentație aferentă AC din 2016, inclusiv de fundații.

Autoritatea în mod corect a emis AC pentru ce ar mai fi fost rămas de executat, fără o verificare a situaţiei de la fața locului.

Responsabilitatea corectei prezentări a documentației aparținea atât recurentului, cât și proiectanților săi, conform Legii 10/1991.

Recurentul și-a asumat declaraţiile atât incomplete, cât și frauda la soluțiile de fundare, pentru ca ulterior să își obţină AC-uri în 2020 doar pentru ceva ce nu se putea edifica dacă cele declarate erau conforme cu cele existente în realitate.

Frauda recurentului se dovedește inclusiv în recursul formulat în care acesta încearcă să minimalizeze culpa exclusivă pe care o are cu referire la AC solicitat, afirmând că omisiunea este neintenționată și neimportantă.

O astfel de „omisiune scuzabilă” însă a dus la crearea unei situaţii care a impus convocarea Comitetului pentru situaţii de urgenţă la nivelul municipiului Cluj-Napoca.

În plus, recurentul dacă ar fi fost de bună credință ar fi făcut demersuri din proprie inițiativă de a-şi corecta autorizațiile din anul 2020, pentru a completa aceste acte inclusiv cu partea de fundații.

Toate cele de mai sus au fost constatate în mod corect de către judecătorul fondului, care a reţinut atât aspectele de nelegalitate ale procedurilor urmate de recurent, cât și modul concertat în care acesta a acționat pe parcursul întregii situaţii.

Intimații au apreciat că judecătorul cauzei în mod corect a reţinut că intimații reclamanţi au calitatea de persoane vătămate; că proba depusă de intimații reclamanţi reprezentând studiul geotehnic reprezintă exclusiv o dovadă în sensul pagubelor produse și a faptului că au fost implementate elemente neautorizate; că nu era necesară efectuarea unei expertize în urbanism și arhitectură; că aprecierea tuturor motivelor de nelegalitate nu mai era necesară atâta timp cât primul motiv de nelegalitate - respectiv încălcarea art. 7 alin. 6^1 din Legea 50/1991 a fost dovedită.

S-a mai apreciat că un aspect deloc de neglijat în prezenta situaţie este faptul că față de sentinţa pronunţată în cauză, pârâtul de rând 1, Primarul municipiului Cluj-Napoca nu a formulat recurs, fapt prin care acesta achiesează punctului de vedere reţinut de instanţa de fond, respectiv că autorizațiile din anul 2020 au fost nelegal emise datorită aspectelor de inducere în eroare a autorității, în vreme ce AC din 2016 sunt constatate ca fiind caduce în mod legal.

Recurentul pârât a mai depus la dosar precizări cu privire la motivele de nelegalitate invocate (la 1.11.2022) şi note de şedinţă (la 28.02.2023), precum şi concluzii scrise.

Înscrisurile ataşate concluziilor scrise, fiind depuse după închiderea dezbaterilor, nu vor fi luate în considerare, conform dispoziţiilor art. 394 alin. 3 coroborat cu art. 494 Cod procedură civilă.

Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea reţine următoarele:

Recurentul pârât a criticat hotărârile atacate atât cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate (din perspectiva respectării normelor de procedură, respectiv al rezolvării date fiecărei excepţii) cât şi cu privire la soluţia asupra fondului cererii.

Prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond cu privire la cererea de chemare în judecată, pârâtul recurent P.M.H. a invocat următoarele excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii de anulare a autorizaţiilor din 2020 (prin prisma faptului că nu le-a fost lezat nici un drept sau interes legitim, neavând calitatea de persoane vătămate în sensul Legii nr. 554/2004 şi nu justifică un interes care să se subscrie condiţiilor prevăzute de art. 33 Cod procedură civilă); excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect anularea autorizaţiilor din 2020 (pentru lipsa efectuării procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004) şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea încetării efectelor autorizaţiilor de construire din 2016 ca fiind ieşite din termenul de valabilitate (prin prisma dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004).

Excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei interesului au fost puse în discuţia părţilor la termenul din 3.05.2022 şi soluţionate la acelaşi termen, conform încheierii de la data menţionată, care formează obiectul recursului.

Curtea constată că instanţa de fond a analizat împreună cele două excepţii, reţinând că excepţia lipsei calităţii procesuale active „în contencios este dată de lipsa unui interes”.

Contrar susţinerilor recurentului, nu s-ar putea reţine că excepţia lipsei interesului nu a fost soluţionată şi că a „rămas suspendată”.

Din cuprinsul încheierii rezultă, aşa cum s-a arătat, că instanţa a analizat cele două excepţii împreună şi că a înţeles să le respingă pe ambele, soluţia fiind întemeiată pe „modul în care au fost afectate construcţiile reclamanţilor”.

Chiar pârâtul recurent, în cuprinsul întâmpinării prin care au fost invocate excepţiile, a arătat că strâns legat de calitatea procesuală activă „este şi interesul pe care aceştia trebuie să îl justifice în promovarea cererii de anulare”, nefiind aduse, prin acel act de procedură, argumente suplimentare şi distincte în susţinerea lipsei interesului.

În contencios administrativ, calitatea procesuală activă este legată de calitatea de persoană vătămată prin actul administrativ a cărui anulare se solicită, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente …”.

Conform alineatului 2 al art. 1, se poate adresa instanţei şi persoana vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ individual „adresat altui subiect de drept”.

Interesul, pe de altă parte, reprezintă folosul practic pe care o persoană îl urmăreşte prin promovarea acţiunii şi trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut şi actual”, conform art. 33 Cod procedură civilă.

Chiar dacă cele două condiţii sunt distincte, ambele se raportează la vătămarea afirmativ produsă unui drept sau interes al reclamantului, prin acţiune urmărindu-se încetarea acestei vătămări.

În cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut judicios că reclamanţii justifică atât calitatea procesuală activă cât şi interesul, faţă de „modul în care au fost afectate construcţiile” lor.

Este relevant în acest sens faptul că reclamanţii sunt vecini cu parcela pe care se realizează construcţiile autorizate, astfel cum rezultă atât din planurile de situaţie depuse la dosarul de fond (spre ex., f. 137 vol.

II, f.181-182 vol.

III) şi din extrasul CF colectiv (f. 64 vol.

II), cât şi din faptul că au domiciliul pe strada Victor Papilian nr. 28, autorizaţiile de construire fiind emise pentru aceeaşi stradă (Victor Papilian), nr. 22-30.

De asemenea, din procesele-verbale de control şi adresele întocmite de Inspectoratul Judeţean în Construcţii şi Municipiul Cluj Napoca rezultă constatarea atât a unor neconformităţi cu ocazia executării lucrărilor de construcţie autorizate, cât şi afectarea proprietăţilor învecinate, a străzii şi a reţelelor de alimentare cu apă şi de canalizare, respectiv de furnizare a energiei electrice.

În acest sens, făcând referire doar la unul dintre actele de constatare încheiate, Curtea constată că în procesul-verbal de control încheiat la 13.08.2021 de Inspectoratul de Stat în Construcţii se reţine că prin adresa nr. x/16.07.2021 înregistrată la IJC Cluj, s-a adus la cunoştinţa acestei instituţii că „urmare a lucrărilor de excavaţie realizate la adresa strada....., Compania de Apă Someş SA a constatat o deplasare/surpare a străzii mai sus amintite, care afectează integritatea reţelelor de alimentare cu apă și de canalizare care subtraversează strada”.

De asemenea, s-a consemnat că în data de 9.08.2021, reprezentanţii IJC Cluj s-au deplasat la amplasamentul respectiv, unde s-a observat, între altele, o înclinaţie a unui stâlp de electricitate şi că în data de 10.08.2021 reprezentanţii furnizorului de energie electrică au intervenit la stabilizarea unui stâlp electric de joasă tensiune, fiind turnat beton la baza acestuia (f.94-99 vol.

I dosar fond).

Mai mult, prin Nota tehnică de constatare – rezistenţă şi stabilitate – nr. x/11.08.2021, încheiată la solicitarea IJC Cluj, s-au constatat fisuri/fracturi cu deplasări cumulate pe orizontală de cca 5-30 cm şi pe verticală de cca 2-20 cm, pe stradă şi în proprietatea alăturată la sud de amplasament, respectiv pe proprietăţile învecinate de deasupra străzii.

De asemenea, s-a constatat că în timpul inspecţiei o parte din sprijiniri au cedat brusc, ceea ce denotă faptul că procesul este în evoluţie.

S-a considerat că se impune, între altele: interzicerea accesului auto în zonă, restricţionarea circulaţiei pietonale, urmărirea comportării corpurilor de clădire învecinate (f. 71-72 vol.

I dosar fond).

În aceste condiţii, constatându-se surparea unei porţiuni din strada pe care locuiesc reclamanţii, fiind afectate reţelele de alimentare cu apă, de canalizare şi de furnizare a energiei electrice, precum şi fisuri/fracturi în teren pe proprietăţile învecinate, este evident că aceştia pot invoca atât o vătămare cât şi interes în formularea acţiunii.

Ca urmare, chiar dacă fotografiile depuse la dosar nu ar viza casa reclamanţilor (constatându-se că recurentul nu contestă producerea unor deteriorări la imobilul familiei Suciu), vătămarea invocată este suficient concretizată prin raportare la aspectele arătate mai sus pentru a susţine calitatea procesuală activă, diligenţa care ar trebui să caracterizeze un bun proprietar justificând acţiunea înainte de producerea unor consecinţe mai grave şi mai dificil de reparat.

Sunt neîntemeiate şi criticile recurentului referitoare la faptul că nu au fost stabilite cauzele care au generat eventualele prejudicii (executarea lucrărilor sau emiterea actelor de autorizare).

Curtea reţine în acest sens că motivele de nelegalitate invocate în susţinerea cererii de anulare a autorizaţiilor de construire (necuprinderea în autorizaţii şi a lucrărilor la structura subterană, respectiv modificarea soluţiei tehnice autorizate) sunt în strânsă legătură şi nu pot fi disociate de executarea concretă a lucrărilor, vătămarea fiind invocată ca decurgând din această emitere nelegală a autorizaţiilor.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la lipsa interesului, prin prisma faptului că aceste autorizaţii nu au produs efecte şi nu au intrat în circuitul civil, Curtea constată că din adresa nr.x, x/481/09.09.2021, emisă de Municipiul Cluj-Napoca – Direcţia Generală Poliţia Locală către Inspectoratul de Stat în Construcţii rezultă că, în urma controalelor efectuate de poliţiştii locali, aceştia au constatat că lucrările se execută în baza AC nr. x/2020, x/2020, x/2020, x/2020 (f.68 vol.

I).

La fel, în procesul-verbal din 13.08.2021 al IJC Cluj, la care s-a făcut referire mai sus, se arată că panoul de şantier este întocmit pentru toate cele 4 autorizaţii de construire a căror anulare se solicită în prezentul dosar (respectiv x, x, x, x emise în anul 2020).

Aşadar, faţă de datele pe care reclamanţii le-au avut la dispoziţie, aceştia au considerat că lucrările se efectuează în baza autorizaţiilor care formează obiectul cererii de anulare, aceeaşi fiind şi concluzia organelor care au efectuat controale la faţa locului.

Dacă aceste autorizaţii au produs sau nu efecte în perioada respectivă sau dacă au produs în continuare efecte autorizaţiile emise anterior reprezintă o chestiune litigioasă, care ţine de fondul cauzei, nefiind însă de natură a paraliza demersul judiciar al reclamanţilor.

Nici faptul că s-a dispus oprirea lucrărilor nu este de natură a susţine lipsa interesului reclamanţilor, întrucât această măsură este provizorie, iar prin acţiunea formulată reclamanţii urmăresc anularea autorizaţiilor şi deci rezolvarea cu caracter definitiv a situaţiei considerate vătămătoare.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea constată că aceasta a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 3 mai 2022, analiza fiind prorogată pentru termenul din 14 iunie 2022, instanţa solicitând dovezi suplimentare, sens în care a pus în vedere reclamanţilor să depună la dosar copia plângerii prealabile.

La termenul din 14 iunie 2022 excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţa respingând totodată cererea pârâtului de completare a dovezilor privind efectuarea procedurii prealabile.

Într-adevăr, din cuprinsul încheierii nu rezultă motivele pentru care instanţa a respins excepţia.

Chiar dacă s-ar putea deduce (din faptul că la termenul anterior a pus în vedere reclamanţilor să depună la dosar copia plângerii prealabile, solicitare la care reclamanţii s-au conformat, coroborat cu faptul că a respins cererea pârâtului de completare a dovezilor) că instanţa a considerat că s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, astfel cum susţin intimaţii, încheierea nu îndeplineşte, sub acest aspect, cerinţele motivării, conform art. 233 alin. 1 lit. j) Cod procedură civilă, căci motivele în fapt şi în drept care susţin soluţia dată trebuie să fie exprese şi neechivoce.

În acelaşi timp însă, Curtea consideră că nu se justifică casarea încheierii, faţă de dispoziţiile art. 175 alin. 1 şi art. 177 alin. 1 Cod procedură civilă, vătămarea produsă recurentului pârât putând fi înlăturată prin analiza de către instanţa de recurs a apărărilor sale cu privire la îndeplinirea procedurii prealabile.

Procedând astfel, Curtea constată că, anterior sesizării instanţei, reclamanţii s-au adresat Primăriei Municipiului Cluj-Napoca şi Primarului Municipiului Cluj-Napoca cu o cerere intitulată „Notificare şi procedură administrativă prealabilă”, prin care au solicitat revocarea autorizaţiei de construire în baza căreia se desfăşoară lucrările pe strada Victor Papilian (f. 148-151 vol.

VIII dosar fond).

Faptul că această cerere a fost înregistrată la autoritatea publică emitentă rezultă din adresa comunicată de Primăria Municipiului Cluj-Napoca – Direcţia Generală de Urbanism reclamanţilor, prin care răspunde la această cerere, indicându-se şi numărul de înregistrare – 412865 din 13.07.2021 (f. 114 - 115 vol.

I dosar fond).

În partea introductivă a acestei adrese este identificată solicitarea la care se răspunde, din elementele prezentate pe scurt fiind evident că este vorba despre cea arătată mai sus.

Ca urmare, Curtea reţine că au fost respectate dispoziţiile art. 7 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii solicitând, în prealabil, autorităţii publice emitente reexaminarea actului administrativ considerat vătămător, excepţia inadmisibilităţii pentru acest motiv fiind corect respinsă de instanţa de fond.

Constatând îndeplinită procedura prealabilă, instanţa nu va mai analiza apărările referitoare la caracterul obligatoriu al acestei proceduri, din perspectiva art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, o asemenea analiză fiind de prisos.

Analizând, în continuare, criticile referitoare la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii petitului având ca obiect constatarea încetării efectelor autorizaţiilor de construire nr. x/2016, x/2016, x/2016 şi 77/2016, Curtea subliniază, în acord cu recurentul, că obiectul unei acţiuni în contencios administrativ trebuie configurat prin raportare la dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ se poate adresa instanţei de contencios administrativ solicitând anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale, respectiv cenzurarea atitudinii pasive a autorităţii sau a refuzului nejustificat al acesteia de soluţionare a unei cereri.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa, în cazul admiterii acţiunii, sunt de anulare în tot sau în parte a actului administrativ, de obligare a autorităţii publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă.

De asemenea, instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului dedus judecăţii şi asupra cererii de despăgubiri.

Or, cererea reclamanţilor de constatare a încetării efectelor autorizaţiilor de construire nr. x, x, x şi xdin 2016 (cerere cu privire la care aceştia au precizat, la termenul de judecată din 3 mai 2022, la solicitarea de clarificări a instanţei, că reprezintă un petit separat) nu își are corespondent în dispoziţiile menţionate din Legea nr. 554/2004.

Se impune a fi cenzurată aprecierea judecătorului fondului în sensul că, şi dacă s-ar considera că un asemenea capăt de cerere nu ar fi admisibil în contencios administrativ, el poate fi analizat potrivit dispoziţiilor de drept comun.

Curtea are în vedere faptul că, fiind vorba despre un act administrativ, acţiunea împotriva acestuia se formulează în condiţiile legii speciale a contenciosului administrativ, nr. 554/2004.

Relevant în cauză este faptul că reclamanţii au sesizat instanţa de contencios administrativ, cu o acţiune vizând acte administrative, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Ca urmare, acţiunea se supune întru totul rigorilor acestei legi, iar instanţa nu poate conferi caracter admisibil unei acţiuni în contencios administrativ analizând-o din perspectiva unei acţiuni de drept comun, în afara parametrilor în care a fost formulată.

În consecinţă, având în vedere că dispoziţiile menţionate ale Legii nr. 554/2004 nu prevăd posibilitatea formulării unei acţiuni în constatare, sentinţa atacată este nelegală în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, care se impunea a fi admisă, recursul formulat fiind întemeiat sub acest aspect, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia pe fondul cauzei, Curtea reţine că autorizaţiile de construire anulate de instanţa de fond, nr.x, x, x şi x din 2020 au fost emise în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. 6 ind. 1 din Legea nr. 50/1991, pentru continuarea lucrărilor autorizate prin autorizaţiile de construire nr.x, x, x şi x din 2016, acestea din urmă fiind eliberate pentru lucrările de construcţii - locuinţă, în regim de înălţime S+D+P+M, pe terenul situat în Cluj-Napoca, ......

Motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi cu privire la autorizaţiile de construire din 2020 vizează necuprinderea în aceste autorizaţii şi a lucrărilor la partea de fundaţie, respectiv schimbarea soluţiei tehnice şi faptul că aceste autorizaţii ar fi trebuit să aibă la bază o nouă DTAC.

Instanţa de fond a considerat întemeiat primul motiv invocat, reţinând încălcarea prevederilor art. 7 alin. 6 ind. 1 din Legea nr. 50/1991.

Recurentul pârât a criticat această soluţie prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, arătând în esenţă că autorizaţiile respective au fost solicitate şi eliberate pentru continuarea lucrărilor neefectuate faţă de AC din 2016, că dintr-o omisiune scuzabilă în memoriul tehnic nu au fost trecute la lucrările rămase a se finaliza şi cele la infrastructură şi că, pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. 6 ind. 1, autorizaţiile vizează, prin efectul legii, toate lucrările nefinalizate.

Apărări similare au fost, de altfel, invocate şi prin întâmpinarea depusă la fond.

Analizând aceste critici Curtea reţine, din situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, că atât prin cererile pentru emiterea autorizaţiilor, completate de pârât, cât şi prin memoriul tehnic depus în susţinerea cererilor, s-a arătat expres că lucrările rămase de executat sunt: suprastructura, zidăria, faţadele, acoperişul, izolaţiile şi racordurile de apă, gaz, în memoriul tehnic precizându-se că au fost executate lucrările de sprijinire perimetrală, stabilizarea terenului, racordurile de curent şi canalizare.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. 6 indice 1 din Legea nr. 50/1991: „În situaţia nefinalizării lucrărilor în termenul de valabilitate al autorizaţiei de construire se va putea emite o nouă autorizaţie de construire, corespunzător stadiului fizic al realizării lucrărilor autorizate la data solicitării, pentru continuarea lucrărilor cu respectarea prevederilor documentaţiei pentru autorizarea lucrărilor de construire/desfiinţare iniţiale, fără a fi necesar un nou certificat de urbanism şi fără obţinerea unor noi avize/acorduri”.

De asemenea, art. 54 alin. 3 şi 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 839/2009, prevede:

„(3) În cazul nefinalizării lucrărilor în termenul acordat prin prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire/desfiinţare, continuarea lucrărilor rămase de executat se va putea face numai după emiterea, în condiţiile legii, a unei noi autorizaţii de construire/desfiinţare, corespunzător stadiului fizic al realizării lucrărilor autorizate la data solicitării, pentru lucrările de construcţii rămase de executat în raport cu proiectul şi avizele care au stat la baza emiterii autorizaţiei iniţiale.

În această situaţie taxele de autorizare se vor calcula corespunzător valorii lucrărilor rămase de executat.

(4) În situaţia în care termenul de valabilitate a autorizaţiei a expirat - inclusiv cel acordat prin prelungirea valabilităţii iniţiale -, pentru emiterea unei noi autorizaţii de construire în vederea finalizării lucrărilor rămase de executat valabilitatea certificatului de urbanism, precum şi a avizelor şi acordurilor emise la prima autorizaţie se menţine, cu condiţia realizării construcţiei în conformitate cu prevederile autorizaţiei iniţiale”.

Din dispoziţiile normative citate mai sus rezultă, pe de o parte, că premisa emiterii autorizaţiei pentru continuarea lucrărilor este expirarea termenului de valabilitate al autorizaţiei iniţiale (inclusiv cel acordat prin prelungirea valabilităţii), fără a fi finalizate lucrările, acestea urmând a fi continuate exclusiv în baza noii autorizaţii, fără a fi necesară întocmirea unei noi documentaţii tehnice sau obţinerea altor avize.

În consecinţă, nu se poate pune problema executării unor lucrări în baza vechilor autorizații, căci acestea nu mai produc efecte după emiterea autorizaţiilor pentru continuarea lucrărilor, fiind fără relevanţă din această perspectivă şi discuţia referitoare la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 55/2020.

Pe de altă parte, tocmai din faptul că autorizaţia nouă se emite în baza aceleiaşi documentaţii, pentru continuarea lucrărilor „corespunzător stadiului fizic al realizării” acestora, rezultă că trebuie să existe o suprapunere/concordanţă între stadiul lucrărilor la momentul expirării valabilităţii autorizaţiei iniţiale şi lucrările autorizate în continuare.

Or, în cauză nu au fost autorizate în continuare lucrările la infrastructură, la partea de fundaţie şi stabilizare versant, care figurau în primele autorizaţii şi nu au fost realizate până la data emiterii noilor autorizaţii.

Neexistând această corespondenţă între lucrările rămase de executat şi cele autorizate în continuare, instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea autorizaţiilor de construire din 2020.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului pârât în sensul că noile autorizaţii sunt emise automat, prin efectul legii, pentru toate lucrările rămase de executat, indiferent de menţiunile din cuprinsul acestora.

Curtea are în vedere faptul că atât art. 7 alin. 6 ind. 1 din legea nr. 50/1991 cât şi art. 54 alin. 3 din Norme prevăd că noua autorizaţie se emite „corespunzător stadiului fizic al realizării lucrărilor” şi „pentru lucrările de construcţii rămase de executat”, ceea ce presupune în mod necesar stabilirea în prealabil a stadiului fizic de realizare a construcţiei şi a lucrărilor rămase.

Spre deosebire de aceste dispoziţii, la art. 7 alin. 7 şi alin. 7 ind. 1 din Legea nr. 50/1991 este prevăzută posibilitatea prelungirii autorizaţiei iniţiale pentru o perioadă de maxim 12 luni, prelungire care se înscrie în originalul autorizaţiei iniţiale, fără a fi necesară prezentarea altei documentaţii.

Prelungirea vizează toate lucrările iniţial autorizate şi nefinalizate, fără a fi necesară indicarea lor.

Or, şi diferenţa de reglementare între cele două situaţii susţine concluzia expusă în sensul că, fiind emisă o nouă autorizaţie, aceasta trebuie să cuprindă expres lucrările la care se referă.

Obligaţii în acest sens revin atât solicitantului, care trebuie să indice lucrările executate şi pe cele rămase, cât şi autorității publice emitente, care nu se poate exonera prin faptul că nu a efectuat verificări, astfel încât actul emis să corespundă situaţiei de fapt.

De altfel, se observă că prin adresa nr. x din 7.08.2020, Direcţia Urbanism – Serviciul Autorizări Construcţii a solicitat pârâtului completarea documentaţiei, între altele, prin depunerea de fotografii din care să reiasă stadiul lucrărilor (f.130-135 vol.

VI).

Completarea de către pârât a documentaţiei nu a fost însă urmată de verificări, astfel încât autorizaţiile să fie emise corespunzător situaţiei reale.

Buna sau reaua credinţă a pârâtului recurent la solicitarea eliberării autorizaţiilor este lipsită de relevanţă în cauză, întrucât, chiar dacă neindicarea tuturor lucrărilor rămase este rezultatul unei simple omisiuni, aceasta nu este de natură a înlătura constatarea nelegalităţii actelor.

Nu se poate considera nici că această omisiune constituie un aspect strict formal iar nu de fond, căci cuprinderea tuturor lucrărilor care urmează a fi executate este o chestiune esenţială, care ţine de fondul autorizaţiei de construire.

Este neîntemeiată şi critica vizând analiza de către instanţa de fond a problemei cauzei eventualelor vătămări ale reclamanţilor, respectiv executarea lucrărilor sau viciile la emiterea autorizaţiilor de construire.

Având în vedere că motivul de nelegalitate reţinut în cauză constă tocmai în faptul că nu au fost autorizate toate lucrările rămase a fi efectuate, vătămările produse sunt deopotrivă o consecinţă a emiterii nelegale a autorizaţiilor şi a modului de executare a lucrărilor, neputându-se face o diferenţiere între acestea.

A se stabili că eventuale prejudicii sunt produse strict prin executarea lucrărilor ar presupune a delimita lucrările autorizate de cele executate în fapt, pentru a se verifica dacă există sau nu o concordanţă între acestea.

Or, în cauză, aşa cum s-a reţinut, lucrările la partea de infrastructură, care au produs consecinţele păgubitoare, nu au fost cuprinse în autorizaţia pentru continuarea lucrărilor, această omisiune constituind totodată şi viciul care a condus la anularea autorizaţiilor de construire.

Curtea mai subliniază că analiza instanţei de recurs se realizează prin prisma criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, în condiţiile art. 487 şi art. 488 Cod procedură civilă.

Criticile formulate prin cererea de recurs cu privire la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a autorizaţiilor de construire din 2020 (vizând faptul că din eroare în cererea de emitere a autorizaţiilor au fost omise lucrările la infrastructură şi că autorizaţiile au fost eliberate pentru toate lucrările rămase de executat) au fost examinate, conform considerentelor de mai sus.

Motivele invocate de recurent prin notele scrise depuse la dosar ulterior înregistrării recursului (în sensul că de fapt lucrările la infrastructură se realizau în baza autorizaţiilor din 2016 care ar fi produs în continuare efecte în privinţa acestor lucrări, sau că în DTAC autorizat în 2016 nu există structură subterană care să se încadreze în noţiunea de „infrastructură”) nu vor fi analizate, având în vedere că nu au fost invocate prin memoriul de recurs şi în interiorul termenului de recurs, recurentul neputând să-şi schimbe poziţia procesuală sau să formuleze noi apărări ulterior acestui moment.

Referitor la criticile vizând neanalizarea de către instanţa de fond a celui de-al doilea motiv de nelegalitate a autorizațiilor de construire invocat de reclamanţi, Curtea constată că şi acestea sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, în condiţiile în care instanţa de fond a constatat întemeiat primul motiv de nelegalitate invocat, analiza celuilalt motiv ar fi fost lipsită de utilitate, nefiind de natură a conduce la o altă soluţie.

Întrucât Curtea a apreciat ca fiind legală soluţia primei instanţe de anulare a autorizaţiilor de construire, discuţiile cu privire la al doilea motiv de nelegalitate sunt, şi în acest context, lipsite de finalitate practică.

Curtea apreciază însă că sunt întemeiate criticile recurentului referitoare la obligarea doar a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, instanţa de fond reţinând că îi aparţine culpa pentru emiterea în această modalitate a autorizaţiilor.

Conform considerentelor expuse mai sus, Curtea a constatat că ambilor pârâţi le incumbă responsabilitatea pentru emiterea autorizaţiilor de construire, ambilor revenindu-le obligaţii pe care nu le-au respectat.

Ca urmare, faţă de dispoziţiile art. 455 Cod procedură civilă şi art. 1382 Cod civil, pârâţii urmează a fi obligaţi în solidar la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.

x/2022, pe care o va casa în parte, iar în rejudecare va admite excepţia inadmisibilităţii petitului având ca obiect constatarea încetării efectelor autorizaţiilor de construire nr. 74/2016, x/2016, x/2016 şi x/2016 şi va respinge ca inadmisibilă această cerere.

Fiind respins unul dintre capetele de cerere, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, va fi modificată şi soluţia referitoare la cheltuielile de judecată, urmând a fi obligaţi în solidar pârâţii Pop Mircea-Horea şi Primarul municipiului Cluj-Napoca la plata către reclamanţi a sumei de 4.700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond.

Va fi respins recursul formulat împotriva încheierilor din 3.05.2022 şi 14.06.2022.

Având în vedere soluţia de admitere a recursului formulat împotriva sentinței, conform dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 Cod procedură civilă, intimaţii K.A. şi K.B.I. vor fi obligaţi, în solidar, la plata către recurentul Pop Mircea-Horea a cheltuielilor de judecată parţiale în recurs, în cuantum de 2.000 lei.