Curtea de Apel TÂRGU MUREȘ · x/102/2021

Decizie nr. 590/R din 17.11.2022

Instanță: Curtea de Apel TÂRGU MUREȘ
Dosar: x/102/2021
Obiect: Anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a administratorului societății. Dovada relei-credințe
Soluție
Sursa: portal.just.ro

- art. 25 alin. 2 lit. b şi d din Legea nr. 207/2015

Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.

Se mai constată că prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credinţă de un anumit tip de comportament materializat prin existenţa unor acte de încălcare a obligaţiilor legale ori printr-un comportament abuziv.

Raportat la circumstanţele speţei, Curtea reţine că modalitatea de gestionare a resurselor existente ale societăţii reţinute de organul fiscal, precum şi de către expertul judiciar, concomitentă cu neplata niciunei obligaţii fiscale, în lipsa oricăror împrejurări care să circumstanţieze comportamentul intimatei-reclamante în calitate de asociat/administrator şi să justifice consecinţele create din perspectiva existenţei bunei-credinţe, fundamentează concluzia că este îndeplinită condiţia relei-credinţe.

Prin Sentința nr. x/07.04.2022, pronunțată în dosarul nr. x/102/2021, Tribunalul Mureş – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta I.C., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., a anulat Decizia nr. x/16.11.2020 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice B. și Decizia nr. x/47/11.08.2020 emisă de Administrația județeană a Finanțelor Publice M. şi a exonerat reclamanta de la plata sumei de 91.642 lei stabilită în sarcina sa prin Decizia nr. x/47/11.08.2020 emisă de Administrația județeană a Finanțelor Publice M..

De asemenea, a obligat pârâtele în solidar să achite reclamantei suma de 3900 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs formulată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. împotriva Sentinței nr. x/07.04.2022, pronunțate de Tribunalul Mureş – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a solicitat casarea hotărârii atacate și în rejudecare, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii introductive, menținerea Deciziei nr. x/16.11.2020 emise de DGRFP B. și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/47/11.08.2020 emisă de A.J.F.P.

M., precum și respingerea solicitării de exonerare a reclamantei de la plata sumei de 91.642 lei.

De asemenea, s-a solicitat exonerarea instituției pârâte de la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținându-se că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac exercitate, în esență, s-a arătat că raționamentul prezentat în considerentele hotărârii atacate cuprinde aspecte contradictorii, în contextul în care deşi judecătorul fondului constată acumularea de datorii de către societatea indicată și omisiunea plății debitelor datorate bugetului de stat, a concluzionat că pârâta nu a probat reaua credință a reclamantei în acest sens.

Sub acest aspect, s-a susţinut că reaua - credință a reprezentantului legal al societății rezultă tocmai din faptul că deși debitoarea a dispus de sumele de bani necesare achitării obligațiilor fiscale, reprezentantul legal al acesteia a înțeles să le utilizeze în alte scopuri, neachitând obligațiile fiscale cu toate că avea cunoștință de existența lor atât din evidența contabilă cât și din actele - comunicate de organele fiscale, (somatii, titluri executorii).

Modul deficitar în care au fost gestionate resursele financiare ale societății a condus la acumularea unor datorii suplimentare şi la intrarea societății în incapacitate de plată.

Astfel, s-a apreciat că instanţa de prim grad, în mod eronat, a concluzionat că pârâta ar fi omis să facă demersuri pentru a proba reaua credință a reclamantei-intimate, subliniind că legiuitorul este în drept să stabilească modalitatea în care trebuie sa procedeze administratorul, iar alegerea de către reclamanta intimată a unei modalități de a proceda în raport cu societatea, prin care a abandonat obligațiile legale, nu poate conduce la luarea în considerare a acestei atitudini, ca fiind de bună credință.

Legea sancționează faptul intenționat de a nu lămuri situația fiscală a societății prin achitarea la scadenţă a obligațiilor fiscale.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, s-a arătat că în speță este vorba despre pasivitatea reclamantei-intimate, constând într-o inacțiune reprezentată de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cu rea credință, deși a declarat venituri, nu a efectuat nici un demers pentru a diminua obligația fiscală a societății față de buget.

Față de aspectele constatate și prezentate de către inspectorii fiscali, s-a susținut că în mod temeinic s-a procedat la angajarea răspunderii solidare a reclamantei, administrator în cadrul societății în perioada 27.08.2015-27.07.2016, asociat unic în perioada 27.08.2015-15.11.2017, din nou administrator în perioada 27.02.2018 - până in prezent, cu debitoarea declarată insolvabilă SC L.

SRL, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/47/11.08.2020 pentru obligații fiscale restante în sumă de 91.642 lei, motiv pentru care apreciem ca atât decizia anterior menționata cât și Decizia nr. x/-16.11.2020 emisa de DGRFP B. în soluționarea contestației pe cale administrativă sunt la adăpost de orice critică.

În altă ordine de idei, s-a susținut că instanța de fond a avut în vedere doar situațiile de fapt expuse în cadrul întâmpinării şi a cererii introductive, fără a exemplifica raționamentul bazat pe actele normative care au condus la adoptarea soluției, fără a realiza procesul de verificare în concret a mijloacelor de probă administrate în primă instanță, şi nu în ultimul rând fără a asigura o analiza nemijlocită a acestora.

În acest sens, s-a subliniat că în adoptarea soluției, instanta de fond s-a bazat numai pe concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, fără a avea în vedere întregul material probator administrat în cauză, obiecțiunile formulate de instituția pârâtă cu privire la raportul de expertiză, cât și dispozițiile legale incidente în cauză.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, s-a arătat că fundamentul acordării cheltuielilor avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și contravaloarea onorariilor avocațiale îl reprezintă culpa procesuală.

Astfel, pentru acordarea acestor categorii de cheltuieli este necesar ca partea căreia i se impută plata lor să se afle în culpă procesuală, sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli.

În opinia recurentei, această condiție nu este întrunită în cauză, sens în care a solicitat exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta intimată.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă I.C. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

În susținerea poziției procesuale exprimate, reclamanta a arătat că motivul de recurs pe care și-a întemeiat pârâta calea de atac exercitată este nefondat, hotărârea pronunțată în prim grad este legală și temeinică, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei deduse judecății.

Astfel, a arătat că în mod corect s-a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate faptul că dispozițiile legale avute în vedere de organele fiscale nu îi sunt aplicabile de vreme ce în perioada în care a administrat societatea a declarat şi a achitat taxele şi impozitele datorate bugetului de stat.

Sub acest aspect a subliniat faptul că la momentul la care a cesionat părțile sociale ale L.

S.R.L., această societate nu înregistra nicio datorie bugetului de stat.

Datoriile au fost acumulate exclusiv în mandatul noului administrator, iar în momentul în care recuperat societatea a avut credința că ele vor fi achitate din activitatea curentă, însă în contextul epidemiologic survenit de răspândirea virusului COVID 19 a împiedicat realizarea acestui deziderat.

Astfel, intimata-reclamantă a susținut că buna sa credință rezultă din împrejurarea că pe întreaga perioadă a desfășurării activității sale a declarat debitele pe care le avea faţă de bugetul de stat, iar împrejurarea că anumite debite nu au mai putut fi achitate din motive obiective, neexistând lichidități, nu poate fundamenta atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 Cod de procedură fiscală.

În plus, a subliniat că materialul probator administrat în cauză a relevat faptul că disponibilitățile financiare existente în societate au fost folosite exclusiv la plata obligațiilor societăţii, reclamanta creditând în mai multe ocazii diverse sume de bani în acest sens, sume pe care nu le-a mai recuperat.

Concluzionând, reclamanta a arătat că în cauză nu există elemente de fapt obiective şi certe care să justifice stabilirea răspunderii sale, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 25 alin. 2 lit. b, c şi d din Legea nr. 207/2015.

Analizând hotărârea atacată cu recurs prin raportare la motivele de recurs şi apărările invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 C. pr. civ. se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin hotărârea atacată, prima instanţă a admis acțiunea formulată de către intimata- reclamantă I.C. şi a anulat deciziile emise de către organul fiscal recurent prin care se constata şi angaja răspunderea solidară a acesteia cu debitoarea societatea L.

SRL în vederea realizării creanţelor fiscale în limita sumei de 91.642 lei, apreciind că nu poate fi reţinută reaua-credinţă a intimatei-reclamante și pretinsa deturnare a veniturilor societății de către aceasta, nefiind dovedită existența relei credințe a administratoarei pentru disfuncționalitățile constatate, reţinându-se mai ales încercarea ei de a redresa societatea, inclusiv prin creditării societății cu bani proprii, bani din care o valoare importantă a rămas nerecuperată.

Organul fiscal recurent consideră, în esenţă, că instanţa de fond a dat o greşită interpretare/a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 25 alin. 2 lit. b, c şi d din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reţinând în mod greşit faptele în raport de exigenţele acestuia, reaua-credinţă fiind evidentă în contextul în care societatea a dispus de sumele de bani necesare achitării obligaţiilor fiscale, însă reprezentantul legal al acesteia a înţeles să le utilizeze în alte scopuri decât plata acestora.

Curtea a reţinut în primul rând că potrivit art. 25 alin. 2 lit. b, c şi d din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Raportat la criticile aduse hotărârii primei instanţe şi la considerentele acesteia, instanţa de recurs are a analiza îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii solidare a administratorului cu societatea debitoare pentru debitele fiscale, mai exact a condiţiei referitoare la reaua-credinţă manifestată de către asociat/administrator care a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitorului declarat insolvabil.

Raportat la circumstanţele speţei, Curtea reţine că gestionarea deficitară a resurselor existente ale societăţii, concomitentă cu neplata obligaţiilor fiscale, în lipsa oricăror împrejurări care să circumstanţieze comportamentul intimatei-reclamante în calitate de asociat/administrator şi justifice consecinţele create din perspectiva existenţei bunei-credinţe, atrag concluzia că este îndeplinită şi condiţia relei-credinţe.

În cauză, prin actele contestate s-a reţinut că în raportarea financiară anuală întocmită pentru anul 2019 debitoarea figura la data de 01.01.2019 cu active imobilizante în sumă de 148.129 lei, valoarea acestora fiind diminuată la data de 31.12.2019 la suma de 4.632 lei, de asemenea, la 31.12.2019 înregistra stocuri în cuantum de 8.170 lei şi creanţe în sumă de 44.972 lei, active neidentificate faptic de către executorii fiscali.

S-a mai reţinut că în raportarea financiară anuală întocmită pentru anul 2018 se constata la data de 01.01.2018 că debitoarea deţine active circulante compuse din stocuri în valoare de 9.418 lei, creanţe comerciale în sumă de 45.959 lei şi casa în lei în sumă de 95.711, pentru ca până la sfârşitul anului, la 31.12.2018, valoarea acestora să scadă, respectiv stocurile la suma de 670 lei, creanţele la suma de 40.959 lei şi 797 lei sold debitor cont 5311.

La data de 3.12.2018 debitoarea figura cu obligaţii fiscale datorate bugetului general consolidat al statului în sumă de 67.289 lei, condiţii în care s-a observat că activele identificate menţionate mai sus, ar fi acoperit în totalitate obligaţiile societăţii existente la acea dată.

Mai mult, la data de 31.12.2017 obligaţiile fiscale restante ale societăţii erau în cuantum de 24.358 lei, debitoarea realizând în cursul anului 2017 venituri totale în sumă de 386.946 lei, rezultând din nou faptul că existau mijloace de plată a debitelor fiscale.

S-a concluzionat în mod întemeiat că potrivit situaţiilor financiare încheiate în perioada 2017-2019, perioadă din care provin şi obligaţiile fiscale neachitate, activele patrimoniale ale debitoarei erau superioare faţă de datoriile acesteia, conferind astfel societăţii capacitatea de a-şi acoperi datoriile din surse proprii.

Curtea a mai reţinut că inclusiv în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuate în cauză s-a constatat, în cuprinsul răspunsului la obiectivul 7 al expertizei (pag. 18 expertiză), că veniturile realizate de societate au fost realizate exclusiv în perioada septembrie-decembrie 2017 în sumă de 105.451 lei, începând cu luna ianuarie 2018 nemaifiind înregistrate venituri din exploatare, însă, pentru obţinerea acestor venituri, societatea a înregistrat cheltuieli de exploatare şi de personal în sumă totală de 518.299 lei, din anexa 14 a raportului de expertiză rezultând că aceste cheltuieli au fost efectuate în perioada septembrie 2017-decembrie 2019, din care cheltuielile de personal până în iunie 2019.

S-a arătat în cuprinsul raportului de expertiză faptul că din documentele şi informaţiile prezentate nu s-a putut aprecia asupra naturii activităţilor derulate de către societatea debitoare care să îi permită să formuleze concluzii asupra modului de decontare a serviciilor prestate de societate, cu toate acestea, în opinia expertului, cheltuielile înregistrate după data de 01.01.2018 nu îşi găsesc corespondentul în veniturile societăţii, deoarece începând cu această dată nu s-au mai întocmit facturi pentru decontarea serviciilor prestate.

Concluzia specialistului desemnat în cauză a fost în sensul că, cheltuielile de exploatare efectuate în perioada septembrie-decembrie 2017 sunt aferente veniturilor din exploatare, însă, cheltuielile de exploatare înregistrate după data de 01.01.2018 nu îşi găsesc corespondentul în veniturile din exploatare, deoarece începând cu acea dată nu au mai fost emise facturi pentru serviciile prestate.

În acest context, neputând fi decelată o justificare raţională, este lipsită de relevanţă creditarea societăţii de către intimata-reclamantă conform datelor din anexa 12 la raport, cu atât mai mult cu cât rezultă că a înţeles să acorde preferinţă restituirii către sine însăşi a sumei totale de 81.409,88 lei în detrimentul obligaţiilor fiscale generatoare de accesorii, obligaţii în sumă de 79.525 lei la data de 31.12.2019, susţinerile acesteia din recurs referitoare la efectuarea de cheltuieli cu îngrijirea medicală a soţului său fiind simple susţineri.

Curtea a mai reţinut că prin raportul de expertiză contabilă nu a fost exonerată intimata-reclamantă de răspundere nici în privinţa lipsurilor reţinute de organul fiscal în baza datelor înscrise în raportările financiare anuale întocmite chiar de societate, fiind menţionat în mod expres la răspunsul la obiectivul nr. 2 privind gestiunea contabilă că nu a regăsit în evidenţele contabile registrul-inventar şi cartea mare.

În raportările financiare, pentru anul 2019, debitoarea figurează la data de 01.01.2019 cu active imobilizante (instalaţii tehnice şi maşini, alte instalaţii, utilaje şi mobilier) în sumă de 148.129 lei, valoare diminuată la 31.12.2019 la suma de 4.632 lei, procesul-verbal de predare-primire prezentat în susţinerea contestaţiei nefiind relevant întrucât este referitor la predarea unui autoturism achiziţionat în regim de leasing în anul 2017 firmei BT L.T.

SA fără a se preciza valoarea acestuia din evidenţele contabile, iar pentru activele existente scriptic în sold nu au fost prezentate informaţii sau documente justificative, acestea nefiind identificate nici faptic.

De asemenea, nu au fost identificate fizic nici stocurile în valoare de 8.170 lei evidenţiate în situaţia financiară anuală.

Intimata-reclamantă a adoptat o atitudine pasivă considerând că revine organului fiscal sarcina de a dovedi reaua sa credinţă, însă, Curtea a reţinut că răspunderea îi revine dânsei în calitate de administrator pentru bunurile şi activele societăţii, în lipsa acestora şi în lipsa prezentării oricărei justificări a acestei situaţii fiind pe deplin justificată reţinerea relei-credinţe a celui responsabil de integritatea patrimoniului şi care deţinea dreptul de dispoziţie asupra acestora.

De asemenea, din cuprinsul raportului de expertiză mai rezultă că intimata-reclamantă a încasat în calitate de asociat unic în luna noiembrie 2017 suma de 16.435 lei cu titlu de dividende în condiţiile în care din anexa 10 la raportul de expertiză rezultă că obligaţiile bugetare aferente drepturilor salariale plătite angajaţilor nu au fost plătite începând cu luna septembrie 2017, nefiind plătit nici impozitul aferent dividendelor menţionate

Astfel, din constatările efectuate atât de către organul fiscal odată cu emiterea actelor contestate, cât şi de către expertul judiciar, raportat la dispoziţiile legale menţionate mai sus, Curtea a reţinut că reiese reaua-credinţă a intimatei-reclamante prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă a activelor debitorului şi prin neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, precum şi atitudinea pasivă a acesteia.

În toată perioada cât intimata-reclamantă a deţinut calitatea de administrator al societăţii debitoare nu a achitat nicio obligaţie fiscală a societăţii şi nici nu a încercat în vreo modalitate reducerea cuantumului obligaţiilor fiscale deşi rezultă în mod cert că ar fi avut mijloace băneşti necesare.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii în temeiul art. 25 alin. 2 lit. c din Legea nr. 207/2015 Curtea a constatat că recurenta-pârâtă nu a formulat critici distincte care să vizeze dezlegarea dată de prima instanţă sub acest aspect.

Însă, totodată, se reţine că aceasta nu este de natură a împiedica posibilitatea de a se reţine întrunirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii intimatei-reclamante întrucât este de ajuns să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la oricare dintre cazurile reglementate de alin. 2 al art. 25, în speţă fiind verificată îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii în conformitate cu prevederile lit. b şi d ale alin. 2 art. 25 din Legea nr. 207/2015.

În acest context, instanţa a constatat că organul fiscal a dovedit reaua-credinţă a intimatei-reclamante, raportat la acţiunile întreprinse anterior emiterii actului contestat şi care nu pot conduce la o altă concluzie, buna-credinţă fiind doar o simplă susţinere a intimtei-reclamante, răsturnată de pârâţi prin dovezile prezentate în faţa primei instanţe, în mod greşit fiind făcută aplicarea prevederilor art. 25 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 sub aspectul analizării condiţiei relei-credinţe, exigenţele textului legal nefiind corect interpretate şi, în consecinţă, aplicate, de către prima instanţă.

Curtea nu a considerat întemeiată susţinerea din recurs a intimatei-reclamante referitoare la inadmisibilitatea angajării răspunderii în condiţiile în care procedura falimentului a fost închisă, pentru că, aşa cum arată textul art. 25 Cod procedură fiscală enunţat mai sus, instituirea răspunderi în acest caz se atrage pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil şi prin urmare Legea 85/2014 nu exclude procedura atrageri solidare menţionată în Cod procedură fiscală pentru recuperarea creanţelor bugetare, nefiind în conflict cu procedura insolvenţei şi fiind o procedură paralelă şi complementară.

Prin urmare, raportat la cele expuse mai sus, s-a admis recursul declarat, a fost casată hotărârea atacată, şi, în rejudecare, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către intimata-reclamantă împotriva actelor contestate, respectiv decizia nr. x/16.11.2020 a DGRFP B. şi decizia nr. x/47/11.08.2020.