Decizie nr. 128/R din 22.10.2021

Invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod de procedură civilă presupune şi indicarea normelor de drept material care au fost aplicate sau interpretate greşit de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

În cadrul recursului, instanţa nu poate să reanalizeze probele administrate la fond, ci se rezumă la a constata dacă, în raport de situația de fapt stabilită definitiv de tribunal, dispozițiile legale în materie au fost corect aplicate.

Art.488 alin.1 pct. 8 Cod de procedură civilă

Prin sentinţa civilă nr. x/10.07.2020, pronunţată de Judecătoria Tg.

Mureş în dosarul nr. x/320/2020 s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.Z., în contradictoriu cu pârâții C.M. și C.I.; s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că, în fapt, la data de 10.10.2019 pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș a fost înregistrată plângerea formulată de către pârâții din prezenta cauză împotriva Ordonanței Prim-Procurorului nr. 111/II/2/2019 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, prin care s-a respins plângerea împotriva ordonanței de clasare din data de 13.09.2019, emisă în dosarul nr. x/P/2017, privind pe numitul M.Z..

În cuprinsul acestei plângeri, pârâții C.M. și C.I. au solicitat completarea urmăririi penale, emiterea rechizitoriului și trimiterea în judecată a reclamantului din prezenta cauză, M.Z., pârâţii învederând, în esență următoarele:

”1. Susnumitul folosește în continuare terenul în cauză, nu ne permite accesul pe acest teren, iar poarta de acces dinspre terenul nostru către parcela în cauză a fost blocată prin baterea unor cuie depozitarea gunoiului în fața porții;

2.

D-nul Agent Sef Principal de Politie O.D., adică persoana care a întocmit Referatul de propunere de clasare nu a fost niciodată la fata locului, pentru că dacă ar fi fost (ar fi) observat că există cărare bătătorită dinspre terenul numitului M.Z. către terenul in cauză, proprietatea mea.

3. Vaca d-lui M. paşte deseori pe acest teren, acesta fiind arat şi semănat cu lucernă de către el şi tot el coșește lucerna, bineînțeles fără acordul meu.

4. Are uscătorul de rufe pe terenul în cauză, pe care sunt uscate frecvent rufele lui şi ale familiei sale.

5. Toți vecinii au fost bătuţi de către el (subsemnatul) în decursul timpului şi, toţi oamenii din sat se tem de el pentru că îl cunosc ca pe un om violent.

6. Şi-a omorât nevasta unui frate de-al său in anii 80 tot pentru o dispută privind un teren.

7. Cu ocazia cercetării la faţa locului, inclusiv echipa operativă a fost amenințată de către acesta (subsemnatul), aceștia intrând cu forța pe teren, prin ruperea porții bătută în cuie de către făptuitor.

8. Făptuitorul când se afla între patru ochi cu mine sau nevasta, ne amenința cu moartea”.

Prin Încheierea din data de 13.12.2019 din dosarul 13094/320/2019 al Judecătoriei Târgu Mureș s-a dispus respingerea ca nefondată a plângerii formulate de pârâții C.M. și C.I. împotriva Ordonanței nr.111/II/2/2019 din 07.10.2019 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-Mureș și împotriva Ordonanței din data de 13.09.2019 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-Mureș emisă în dosarul nr.x/P/2017, prin care s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârșirea infracțiunilor de tulburare de posesie, prev. de art.256 alin.1 Cod Penal și nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art.287 alin.1 lit. g) Cod Penal.

În cauza de față, conform considerentelor acestei hotărâri judecătorești instanța a reținut că între pârâții C.M., C.I. și reclamantul M.Z. există neînțelegeri cu privire la grănițuirea unui imobil-teren în suprafață de 1421 mp situat în comuna Glodeni, sat Glodeni, jud.

Mureș.

În urma acestei situații, relația de bună vecinătate dintre aceste persoane s-ar fi deteriorat și în acest sens au existat și unele litigii în instanțele civile, care au fost finalizate prin intermediul unui executor judecătoresc, pârâții având câștig de cauză în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză.

Față de aceste aspecte, coroborat cu declarațiile făcute de părți atât prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare, dar și în fața instanței pe rolul căreia s-a aflat dosarul nr. x/320/2019, învestite cu soluționarea plângerii împotriva soluției de clasare, se conturează o relație de dușmănie între părțile procesuale, fondată pe multiplele litigii derulate între aceștia privind grănițuirea unui imobil-teren în suprafață de 1421 mp situat în comuna Glodeni, sat Glodeni, jud.

Mureș.

Instanța a constatat că părțile procesuale și-au întemeiat pretențiile materiale pe răspunderea civilă delictuală, cu scopul atragerii răspunderii civile pentru atingerile aduse demnității, onoarei și imaginii lor în comunitate.

În drept, prima instanţă a reţinut că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și condițiile generale în care se poate angaja răspunderea se regăsesc în art. 1349 alin. (1)-(2) și în art. 1357 – 1371 din noul Cod civil, art. 1381 – 1395 din noul Cod civil, care reglementează regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în condițiile răspunderii civile delictuale în totalitatea cazurilor.

Astfel, potrivit art. 1357 Cod civil: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

În plus, prin art. 1349 se consacră răspunderea delictuală, stipulându-se că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

De asemenea, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Prima instanţă a reţinut că prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, în lipsa căruia nu se poate stabili o obligație de reparare, reprezintă o condiție esențială a răspunderii civile delictuale.

În speță, instanţa a constatat că este vorba de prejudiciul nepatrimonial (extrapatrimonial sau moral).

Un astfel de prejudiciu presupune ca victima să fi resimțit efectiv o suferință morală sau fizică.

Repararea acestui prejudiciu nu constituie o compensare economică a unei valori patrimoniale, ci repararea satisfăcătoare a lezării unui drept fundamental al personalității.

Evaluarea va consta în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze suferințele victimei.

În ceea ce privește prejudiciul moral materializat într-o suferință, el trebuie să depășească măsura a ceea ce este normal suportabil.

Trebuie evaluată gravitatea suferinței, și nu neapărat gravitatea atingerii.

Pe de altă parte, caracterul ilicit al atingerii rezidă din încălcarea unei interdicții de a vătăma sau a înlătura starea de bine a altei persoane.

Or, drepturile personalității, fiind drepturi absolute, orice atingere care le-ar fi adusă este prohibită și, ca urmare, ilicită.

Prima instanţă a mai reţinut că prejudicii nepatrimoniale sunt cele care sunt cauzate prin atingerile aduse personalității afective sau sociale ale unei persoane, cum ar fi moartea unei rude apropiate, atingerile aduse vieții private sau intime, atentatele la onoarea, demnitatea și cinstea victimei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c.

Regatul Unit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În legătură cu natura daunelor morale, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar și atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale.

Întinderea daunelor morale nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur, nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în funcție de circumstanțele de fapt ale cauzei.

În prezenta cauză, referitor la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, prima instanță a constatat că reclamantul a invocat atingerea adusă imaginii sale.

În concret, susținerile din cadrul plângerii formulate de pârâți, prin care aceştia afirmă că agentul de poliție nu a fost la fața locului, altfel ar fi observat cărarea bătătorită, faptul că vaca reclamantului paște pe acest teren deseori, că reclamantul are uscătorul de rufe pe terenul în cauză nu sunt de natură a leza dreptul la imagine al reclamantului, acestea fiind făcute cu ocazia exercitării dreptului de a formula plângere penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Instanța a constatat că susținerile inserate în plângerea penală sunt făcute pe fondul stării conflictuale prelungite existente între părți și a relației de dușmănie existentă între aceștia.

Referitor la restul susținerilor, conform cărora toți vecinii au fost bătuți de reclamant, faptul că acesta și-a omorât nevasta unui frate de-al său, că echipa operativă a fost amenințată, deși reclamantul arată că pretențiile sale se întemeiază pe faptul că i s-a denigrat imaginea în comunitate urmare a plângerii împotriva soluției de clasare introduse de către pârâți pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, prima instanță a constatat că nu s-a dovedit existența prejudiciului moral.

În concret, deși se susține de către reclamant că i s-a degradat imaginea în comunitatea din care face parte, instanța a constatat că afirmațiile pârâților nu au fost făcute în mod public în localitatea din care părțile fac parte, ci pe calea unei plângeri penale introduse pe rolul instanței de judecată, plângere care conform dispozițiilor Codului de procedură penală s-a soluționat în cameră de consiliu, fără prezența publicului.

Mai mult decât atât, conform principiului necontradictorialității care guvernează faza de urmărire penală, aceasta s-a desfășurat în mod nepublic, fără ca datele din dosar să fie cunoscute de alte persoane.

În plus, la ședința de judecată în cadrul căreia a fost analizată plângerea împotriva soluției de clasare au participat părțile din prezenta cauză, procurorul de ședință, completul de judecată, acestora din urmă revenindu-le obligația de confidențialitate cu privire la faptele de care iau cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Instanța a apreciat că inclusiv modalitatea aleasă de către reclamant, adică cea a suportării costului publicării în trei cotidiene naționale și în cotidianul național de limbă maghiară a ”Romaniai Magyar Szo” a hotărârii definitive nu ar conduce la înlăturarea pretinsului prejudiciu, ci mai degrabă la cauzarea acestuia, prin faptul că va deveni accesibil publicului larg, cu atât mai mult cu cât faptele ilicite reclamate nu au fost comise prin mijlocirea presei.

Prima instanţă a mai reţinut că este important de subliniat că prezentarea unor persoane la instanțe, organe de poliție, atunci când sunt părți în procese sau chiar terți este o obligație ce le revine, conform art. 10, art.11 Cod procedură penală.

Chiar trecând peste această obligație, instanța nu a constatat efectiv existența prejudiciului moral produs reclamantului.

Altfel spus, reclamantul a invocat faptul că prin atitudinea pârâților i s-a cauzat un prejudiciu de imagine în comunitate, însă, această afirmație nu a fost dovedită în condițiile art. 249 Cod procedură civilă.

Chiar dacă așa ar fi fost realitatea, nu s-a constatat că reclamantului i s-a adus atingere personalității umane, așa cum impune art. 1381, alin. 1 Cod civil.

Or, pentru a se admite o astfel de acțiune, instanța trebuie să perceapă din probele administrate existența prejudiciului cert creat păgubitului.

În practica judiciară s-a reținut că reclamantul trebuie să demonstreze fapta ilicită și drepturile afectate.

Altfel spus, în funcție de antrenarea răspunderii civile delictuale este adevărat că în situația lezării valorilor umane legate de demnitate, prestanță în societate, perceperea pregătirii profesionale, important este a se stabili existența faptei ilicite, dar pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel care le pretinde să prezinte un minimum de argumente și indicii cu care să demonstreze în ce măsură drepturile personal nepatrimoniale i-au fost afectate.

Din acest punct de vedere, prima instanță a constatat că este necesară existența unor elemente probatorii de natură a-i permite să identifice anumite criterii de evaluare a întinderii prejudiciului moral, nefiind suficient a se da instanței libertate totală de exprimare bazată pe gradul de percepere a judecătorului al universului psihic al fiecărei persoane.

Așadar, având în vedere că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulativ impuse prin dispozițiile art. 1357 și următoarele din Codul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În baza art. 451 și art. 453 Cod procedură civilă, luând în considerare soluția de respingere a acțiunii, prima instanță a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată şi a respins și cererea pârâților de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel reclamantul M.Z., iar prin decizia civilă nr. 172/11.03.2021 Tribunalul Mureş a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziţii de drept material ori de drept procesual.

Prima instanţă a făcut referire şi la dispoziţiile legale incidente în speţă, dar a făcut şi o corectă aplicare practică a acestora la situaţia dată, cercetarea probelor realizată de judecătorie fiind conformă cu informaţiile aflate la dosar.

Nu este fondată critica apelantului referitoare la nelegala compunere a completului de judecată C25 - civil, raportat la dispozițiile art. 23, alin, 1, din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, apelantul aflându-se în eroare cu privire la calitatea judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă.

Este neîntemeiată şi critica apelantului referitoare la faptul că prima instanţă în mod nelegal ar fi respins ca tardiv formulate cererile în probaţiune pe care reclamantul le-a solicitat la primul termen de judecată, întrucât prin cererea inițială acesta a făcut mențiunea expresă că până la primul termen de judecată va solicita şi alte probe necesare şi utile cauzei.

În acest sens, dispoziţiile art. 194, alin. 1, lit. e) Cod procedură civilă statuează în mod imperativ faptul că „cererea de chemare în judecată va cuprinde (între altele) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150.

Când reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică.

În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată.

Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător”.

Or, reclamantul a arătat prin cererea de chemare în judecată cererile sale în probaţiune, respectiv înscrisurile şi cererea de a se solicita dosarul penal, acesta arogându-şi dreptul (nepermis de lege) de a propune ulterior orice alte probe necesare şi utile cauzei, până la primul termen de judecată.

Însă, şi în ceea ce priveşte acest aspect, apelantul se află în eroare, deoarece dispoziţiile Codului procedură civilă nu îi permit să propună probe oricând doreşte.

În acest sens sunt foarte clare şi dispoziţiile art. 254, alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 254, alin. 1 Cod procedură civilă, reclamantul era obligat să arate toate cererile în probaţiune prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, acesta neavând posibilitatea de a completa cererile în probaţiune la primul termen de judecată decât în condiţiile strict prevăzute de alin. 2 al art. 254 Cod procedură civilă.

Or, în cauză, reclamantul nu a dovedit că se afla în vreuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de alineatul 2 al art. 254 Cod procedură civilă (care stabilesc excepţiile de la regula imperativă impusă de alin. 1 al textului legal), pentru propunerea probelor într-un moment ulterior celui al formulării cererii de chemare în judecată.

Mai mult, cererea în probaţiune privind interogatoriul pârâţilor şi audierea agentului de poliţie ar fi putut să fie solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, neputând fi vorba despre faptul că nevoia administrării acestor probe ar fi rezultat din dezbateri sau din cercetarea judecătorească, iar reclamantul nu ar fi putut-o prevedea, iar administrarea acestor probe conducea la amânarea judecăţii; totodată, nu a existat nici acordul expres al părţii adverse şi nici nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul nu a putut propune aceste probe prin cererea de chemare în judecată dina numite motive întemeiate, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat şi de asistenţa unui avocat, care a redactat cererea de chemare în judecată.

În acest sens s-a arătat şi în doctrina juridică: „subliniem că probele noi la care se referă dispoziţia legală menţionată (cu referire la art. 204, alin. 1 Cod procedură civilă – n.n.) nu sunt dovezile pe care, din varii motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, sau după caz, din modificarea cererii de chemare în judecată... sancţiunea nerespectării termenelor stabilite de lege pentru indicarea probelor în procesul civil constă în decăderea părţilor din dreptul de a propune probele cu care tind să îşi dovedească pretenţiile şi apărărilor lor” (G.

Boroi, M.

Stancu – Drept procesual civil – Ediţia a V-a, revizuită şi adăugită, Ed.

Hamangiu, 2020, pag. 512).

Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate şi criticile apelantului referitoare la faptul că prima instanţă în mod greşit ar fi apreciat că nu sunt îndeplinite cele 4 condiții ale răspunderii civile delictuale şi anume: săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăția, prejudiciul şi legătură de cauzalitate dintre ele (apelantul considerând că aceste condiţii ale atragerii răspunderii delictuale ale pârâţilor ar fi fost îndeplinite).

Apelantul a învederat că prejudiciul pe care l-a suferit ar fi un prejudiciu moral şi ar consta în faptul că „prin adresarea unor cuvinte jignitoare prin intermediul plângerii i s-au produs unele neliniști şi suferințe interioare care o să îl macine probabil până la sfârșitul vieții”.

Or, faptul că reclamantul afirmă că prin susţinerile din plângerea penală formulată de pârâţi i s-ar fi produs „unele nelinişti şi suferinţe interioare”, fără a dovedi aceste afirmaţii cu probe (propuse în termenul legal) nu este suficient pentru a se şi constata faptul că afirmaţiile sale sunt reale.

În procesul civil, părţile sunt obligate să îşi dovedească pretenţiile şi afirmaţiile pe care le fac, în baza probelor propuse în termen legal, iar judecătorul îşi formează convingerea şi pronunţă hotărârea doar în baza probelor administrate în cauză.

Or, cum în speţă reclamantul nu a dovedit presupusele suferinţe psihice pe care afirmă că i le-ar fi produs pârâţii, rezultă că în mod legal prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea acestuia.

Deşi apelantul consideră că ar fi „evident” faptul că exista o afectare aptă de a-i produce efecte negative în plan moral, aceste susţineri nu pot fi avute în vedere, nefiind în niciun caz evident faptul că prin susţinerile dintr-o plângere penală soluţionată în procedură nepublică i s-ar fi produs prejudicii în plan moral, cu atât mai mult cu cât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, din înscrisurile administrate în probaţiune, a rezultat că între reclamant şi pârâţi există o relaţie de duşmănie, iar atitudinea pârâţilor, care au formulat plângerea penală, a fost determinată şi de comportamentul reclamantului.

S-a mai reţinut că apelantul, deşi afirmă că i s-a afectat demnitatea şi onoarea prin faptele pârâţilor (prin susţinerile acestora din cadrul plângerii penale), totuşi nu dovedeşte în ce fel i-au fost afectate onoarea şi demnitatea şi imaginea în comunitate.

Deşi acesta a arătat în motivarea cererii că afirmaţiile pârâţilor ar fi fost făcute „cu intenţia directă de a mă discredita atât în faţa consătenilor, cât şi în faţa instanţei de judecată”, reclamantul nu a dovedit susţinerile sale.

Mai mult, aşa cum în mod corect a arătat şi prima instanţă, afirmaţiile pârâţilor din prezenta cauză din cuprinsul unei plângeri penale soluţionate în camera de consiliu (la care nu au participat consătenii reclamantului) nu aveau cum să îl discrediteze pe reclamant în faţa consătenilor săi.

Totodată, afirmaţiile pârâţilor din cuprinsul plângerii nici nu aveau cum să îl discrediteze pe reclamant în faţa instanţei de judecată, deoarece rolul instanţei este acela de soluţiona astfel de cereri, în baza actelor dosarelor, acesta fiind rolul instanţelor, astfel că în niciun caz o plângere penală nu ar avea rolul de a „discredita” o persoană care ajunge în faţa instanţei; mai mult, prin faptul respingerii plângerii formulate de pârâţi s-a confirmat nevinovăţia reclamantului din prezenta cauză, neputând fi în niciun caz vorba despre o discreditare a acestuia în faţa instanţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul solicitând casarea în tot a hotărârii recurate, hotărârea fiind data cu aplicarea greşita a normelor de drept si, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu ar fi dovedit afirmaţiile ca i s-au adus cuvinte jignitoare prin intermediul plângerii penale.

Plângerea făcuta de către intimaţi, n-a avut nicio legătura cu obiectul dosarului întocmit la Parchet ci, a fost făcuta in scopul direct, fatis, de a-l discredita, în plângere făcându-se o adevărata caracterizare a reclamantului ca fiind violent, criminal, un adevărat pericol pentru societate.

Când au întocmit plângerea, intimaţii nu au cunoscut faptul ca aceasta va fi judecata in Camera de Consiliu si, chiar daca ar fi ştiut acest lucru, ei au făcut plângerea numai pentru a a-l denigra.

În aceste împrejurări, denigrarea este certa, ea nici nu poate fi dovedită prin alte mijloace, certitudinea rezultând din înscrisurile depuse de către intimaţi, la una din cele mai importante instituţii ale statului si, nu se refera la o stare de fapt ci, efectiv la o campanie de denigrare.

Din cele de mai sus, rezulta ca prima condiţie a răspunderii civile delictuale - săvârşirea unei fapte ilicite - este îndeplinita.

Comunitatea din care fac parte părţile este relativ mica, aproape tot satul ştiind de cele inserate în conţinutul plângerii.

Nici Constituţia, nici prevederile C.E.D.O. nu fac referire că, intr-o situaţie de duşmănie, se pot aduce ofense, jigniri, care să pună într-o stare de inferioritate vreuna din părţi.

In speţă, prejudiciul suferit de către reclamant este un prejudiciu moral si constă în faptul ca prin adresarea unor cuvinte jignitoare prin intermediul Plângerii, a dus la producerea unor nelinişti si suferinţe interioare pe care le-a trăit şi care o să-l macine probabil, pana la sfârşitul vieţii.

În drept reclamantul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Examinând recursul invocat în cauză în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.8 Cod procedură civilă, invocat de recurent, instanţa reţine următoarele:

Fiind o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, recursul formulat în cauză va fi examinat strict raportat la motivele invocate de recurent.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 noul Cod procedură civilă, respectiv că recursul este întemeiat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul nu indică normele de drept material ce ar fi fost încălcate de instanţa de apel.

Întreaga motivare a recursului privește interpretarea eronată de către instanţele de fond şi apel a probelor administrate, respectiv faptul că s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa prejudiciului moral, că din probele administrate nu rezultă nici existenţa unui prejudiciu şi nici aceea a săvârşirii de către pârâţi a unei fapte ilicite de natură a crea reclamantului un prejudiciu.

Curtea a reţinut că probațiunea nu poate fi analizată și nici reinterpretată în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se examinează strict elementele de nelegalitate ale sentinței recurate.

De asemenea, instanța de control judiciar mai amintește și împrejurarea că, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, este necesar ca norma juridică de drept material să fie încălcată sau aplicată greșit iar interpretarea şi aprecierea probelor administrate în fața primei instanțe, nu se circumscriu noțiunii de norme de drept material, ele putând fi, eventual, reapreciate, în cadrul căii de atac devolutive a apelului, nicidecum în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum s-a solicitat de recurent.

Verificările instanței de recurs se rezumă în a constata dacă în raport de situația de fapt stabilită definitiv de tribunal, dispozițiile legale în materie au fost corect aplicate, aceasta fiind semnificația cazului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Însă, în recurs nu au fost deduse spre a analiză critici concrete cu privire la aplicarea normelor de drept material situației de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond şi apel, ci critici de netemeinicie privind aprecierea probatoriului, ce exced cazurilor de casare limitativ prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Astfel fiind, a reaprecia caracterul înscrisurilor formulate de pârâţi împotriva reclamantului ca fiind defăimătoare, reprezintă o chestiune ce are legătură cu temeinicia hotărârii şi nu cu legalitatea acesteia, astfel încât să poată fi casată hotărârea instanţei de apel astfel cum a solicitat recurentul.

Pe de altă parte trebuie arătat şi faptul că în mod corect, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au examinat condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 1349, 1357, 1358 Cod civil.

Curtea a reţinut că într-adevăr existenţa unei plângeri penale ar fi putut da naştere unui prejudiciu în privinţa recurentului, în condiţiile îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 15 Cod civil.

Art.15 Cod civil, denumit marginal Abuzul de drept , prevede că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, instituția juridică a bunei-credințe fiind reglementată de art. 14 Cod civil: orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri; buna-credință se prezumă până la proba contrară.

Abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției, prejudiciului cauzat unei alte persoane și legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Or, în speță, este evident că prin formularea plângerii penale, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, pârâţii au exercitat, în limitele legale, un drept prevăzut de lege, respectiv de art. 51 din Constituția României, ce garantează dreptul cetățenilor români la petiționare, și de art. 288 Cod procedură penală, cu privire la modalitățile de sesizare a organelor de urmărire penală, simpla descriere a circumstanțelor de săvârșire a faptei, circumstanțe ce au inclus referiri la persoana reclamantului, nefiind de natură a conferi caracter abuziv exercițiului acestui drept, și ca atare, caracter ilicit faptei.

În mod evident orice plângere penală este de natură a provoca o anumită tensiune celui la care aceasta se referă, tocmai de aceea acordarea de daune morale trebuie să-și găsească suport în prejudiciul moral suferit de reclamant pe planul aprecierii sociale, întinderea prejudiciului trebuind să fie probată sau prezumată.

Numai prejudiciul de o anumită gravitate, în condițiile concrete al faptului prejudiciator, poate conduce la acordarea unei compensații bănești, la stabilirea existenței acestuia trebuind să se ia în considerare caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale cărora le-a fost cauzat prejudiciul, persoana victimei, mediul social din care face parte, educația, standardul de moralitate, personalitatea acesteia.

Cu alte cuvinte, prejudiciul moral trebuia dovedit.

În cauza dedusă judecății, reclamantul nu a produs dovezi care să demonstreze că afirmațiile pârâților din cuprinsul plângerii i-au afectat imaginea, astfel cum au reţinut în mod corect instanţele de fond şi apel.

In concluzie, apreciind că decizia este legală în raport de criticile formulate de recurentul reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 498 Cod procedură civilă recursul acestuia va fi respins ca nefondat.