Decizie nr. 367/A din 30.09.2021

Personalul contractual din cadrul unei case de cultură, fără personalitate juridică, aflată în subordinea primăriei este salariat potrivit dispoziţiilor Anexei VIII din Legea nr. 153/2017 şi îi sunt aplicabile limitele prevăzute de art. 11, respectiv de art. 38 alin. 1 şi alin. 2 lit. b) din aceeaşi lege.

Art. 11 şi Anexa VIII din Legea nr. 153/2017

Prin Sentinţa civilă nr. x/12 mai 2021, Tribunalul Mureş a respins excepţia tardivităţii, a admis acţiunea formulată de reclamantul M.C.N., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului R. şi, în consecinţă:

- a obligat pârâtul la stabilirea şi calcularea în favoarea reclamantului a drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 18.12.2017 în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1-2 din Legea nr. 153/2017 şi ale Anexei VIII, cap.

II, lit.

A, pct.

IV din Legea nr. 153/2017, respectiv în funcţie de coeficientul 3,40 din Anexa 1 la H.C.L. nr. 134/2017;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite conform celor dispuse mai sus şi drepturile salariale încasate, aceste diferenţe urmând a se achita pentru perioada cuprinsă între data de 18.12.2017 şi data la care se vor achita drepturile salariale conform celor de mai sus;

- a dispus că sumele mai sus arătate, acordate cu titlu de diferenţe de drepturi salariale, vor fi actualizate cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică, calculat pentru perioada cuprinsă între data scadenţei sumelor şi data de 11.04.2021;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumelor acordate cu titlu de diferenţe de drepturi salariale, dobânda urmând a fi calculată pentru perioada cuprinsă între data scadenţei sumelor şi data de 11.04.2021;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a diferenţei dintre dobânda legală penalizatoare şi dobânda legală remuneratorie aferentă sumelor acordate cu titlu de diferenţe de drepturi salariale, actualizate conform art. 39 alin. 4 din O.U.G. nr. 114/2018, diferenţa dintre dobânzi urmând a fi calculată pentru perioada cuprinsă între data de 12.04.2021 şi data plăţii efective a sumelor amintite mai sus;

- a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 4.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că este neîntemeiată excepţia tardivității introducerii acțiunii, deoarece cauza dedusă judecății nu are ca obiect contestarea unor decizii de salarizare, ci calcularea și plata unor diferențe de drepturi salariale, al căror regim juridic este guvernat de prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune (reglementată de art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 2 din Codul muncii), iar nu de sancțiunea tardivității.

În plus, conform Deciziei nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, procedura de contestare a deciziilor de salarizare nu are caracter obligatoriu și prealabil.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că potrivit contractului individual de muncă încheiat cu Municipiul R., reclamantul este încadrat în funcția de șef birou la Casa de Cultură „D.E.N.” Reghin şi că elementul aflat în divergență, care a stat la baza nașterii conflictului dintre părți, constă în decelarea cadrului normativ incident salarizării, reclamantul susţinând că se aplică prevederile art. 11 alin. 1-2 din Legea nr. 153/2017 şi ale Anexei VIII, cap.

II, lit.

A, pct.

IV (Familia ocupaţională „Administraţie”) din Legea nr. 153/2017, respectiv în funcţie de coeficientul 3,40 din anexa 1 la H.C.L. nr. 134/2017, pe când pârâtul a opinat că sunt incidente prevederile cuprinse în anexa III capitolele I-V (Familia ocupațională „Cultură”) din aceeași lege, pentru care coeficienții și salariile sunt cele stabilite de lege, neputând fi incluse în cele prevăzute de art. 11, pentru a fi stabilite și aprobate în baza unui act administrativ adoptat de către consiliul local.

Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtului, reţinând că potrivit organigramei aprobate prin H.C.L. al Municipiului R. nr. 73/26.04.2018, Casa de Cultură „D.E.N.” nu are personalitate juridică, ci este un compartiment al autorităţii publice locale, făcând parte din aparatul de specialitate al primarului, deci nu constituie o instituţie publică din domeniul culturii, cu personal propriu, în sensul O.U.G. nr. 189/2008, pentru a fi aplicabile prevederile Cap.

V din Anexa III (Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură”) la Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, sunt aplicabile în cazul reclamantului prevederile art. 11 alin. 1-2 din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora pentru personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, iar nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în Anexa nr.

VIII, cap.

II, subcap. 1, lit.

A, secțiunea (pct.) IV, aici regăsindu-se și Tabelul „Funcții de conducere”, nr. crt. 6, „șef birou”.

Deci, este vorba exact de funcţia deţinută de reclamant, astfel cum aceasta a fost stabilită în statul de funcţii aprobat prin H.C.L. al Municipiului R. nr. 73/2018 (cu modificările ulterioare), precum și prin H.C.L. nr. 134/27.07.2017, modificat prin H.C.L. nr. 262 din 11.12.2018 (privind stabilirea salariilor de bază pentru personalul contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului), în care s-a prevăzut nomenclatorul cu ierarhia funcţiilor contractuale şi salariile de bază aferente acestora (în cazul reclamantului, pentru funcția de „șef birou” fiind prevăzut coeficientul de 3,40 în Anexa 1 la H.C.L. nr. 134/2017).

Faţă de cele ce preced, Tribunalul a concluzionat că este incontestabilă apartenenţa reclamantului la personalul contractual din cadrul Familiei ocupaţionale „Administraţie” din primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, cărora li se aplică dispoziţiile speciale ale art. 11 şi art. 38 alin. 1 şi alin. 2 lit. b) din Legea nr. 153/2017, pârâta invocând în mod vădit eronat prevederile art. 36 alin. 1 şi art. 38 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 153/2017, care cuprind regula în materie.

În consecință, văzând și dispozițiile art. 208-216 din Legea nr. 62/2011 și ale art. 166-168 și art. 169 alin. 1 din Codul muncii, Tribunalul a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale cuvenite, iar în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit a făcut aplicarea prevederilor art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza întâi şi art. 1535 alin. 1 din Codul civil, respectiv ale art. 1 alin. 3, art. 2 şi art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 39 alin. 1-5 din O.U.G. nr. 114/2018 și interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) prin Decizia nr. 75/2020, dispunând actualizarea diferenţelor salariale datorate cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale până la data pronunţării hotărârii, iar în continuare a diferenţei dintre dobânda legală şi cea remuneratorie, până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. 1, art. 452 și art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial achitat de către reclamant.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâtul Municipiul R., solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii.

Prin intermediul memoriului de apel s-a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepția tardivităţii, deoarece drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite prin Dispoziţia nr. 1844/15.12.2017, iar acesta nu a urmat procedura de contestare prevăzută de art. 37 din Legea nr. 153/2017, obligatorie conform Deciziei în interesul legii nr. 9/2017.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, apelantul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală din perspectiva reţinerii împrejurării conform căreia Casa de Cultură „D.E.N.” nu este o instituţie publică de cultură, în accepţiunea O.U.G. nr. 189/2008, neavând personalitate juridică, însă domeniul de activitate de care aparține o autoritate sau instituție publică este stabilit potrivit legii, în toate cazurile prin actul normativ de înființare, organizare și funcționare, astfel că salarizarea personalului se face potrivit domeniului de care aparține autoritatea sau instituția publică în care este încadrat.

S-a mai arătat că H.C.L. al Municipiului R. nr. 134/2017 se aplică doar personalului din Familia ocupațională „Administrație”, prevăzut în Anexa nr.

VIII Cap.

I lit.

A pct.

III și Cap.

II lit.

A pct.

IV, conform art. 11 din Legea 153/2017, și nu instituțiilor de cultură, care sunt cuprinse în Anexa III capitolele I-V - Familia ocupațională „Cultură” din aceeași lege, şi pentru care coeficienții și salariile sunt cele stabilite de lege şi nu pot fi incluse în cele prevăzute de art. 11 pentru a fi stabilite și aprobate în baza unui act administrativ adoptat de către consiliul local.

De asemenea, prima instanţă în mod greşit nu a luat în considerare Adresa nr. 555/DM/15.03.2019, prin care Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a reţinut că salarizarea personalului din cadrul bibliotecilor, muzeelor şi caselor de cultură fără personalitate juridică de la nivelul municipiilor şi oraşelor se face pe domenii de activitate, conform prevederilor art. 38 alin. 2, respectiv art. 38 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 153/2017, rezultând că salarizarea reclamantului a fost corect efectuată.

Pe de altă parte, prin H.C.L. al Municipiului R. nr. 261/11.12.2018 s-a modificat anexa nr.

II la H.C.L. nr. 73/26.04.2018 privind aprobarea organigramei, a statelor de funcții ale aparatului de specialitate al primarului, precum și ale instituțiilor și serviciilor subordonate Consiliului Local R., înlocuindu-se funcția din manager în șef serviciu, astfel că abia de la această dată Casa de Cultură „D.E.N.” a funcţionat ca un compartiment și tot de la aceeași dată s-au aprobat coeficienții care stau la baza determinării salariilor de bază pentru funcțiile de specialitate - personal contractual din cadrul casei de cultură, prin H.C.L.

Reghin nr. 262/11.12.2018 privind completarea H.C.L. nr. 134/27.07.2017, funcţia ocupată de reclamant având un coeficient de 2,80.

În probaţiune, apelantul a depus Adresa nr. 555/DM/15.03.2019 (filele 15-17).

Reclamantul a depus întâmpinare la apel, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în care sens s-a arătat că excepţia tardivităţii a fost în mod corect respinsă, raportat la obiectul acţiunii şi la considerentele Deciziei în interesul legii nr. 9/2017, în contextul în care nu se contestă actele emise de Primar, ci calcularea şi plata drepturilor salariale datorate conform prevederilor legale aplicabile categoriei profesionale din care face parte.

S-a mai arătat că este legală şi soluţia adoptată pe fondul cauze, deoarece Casa de Cultură „D.E.N.” funcţionează ca un compartiment aflat în subordinea Instituţiei Primarului şi nu are personalitate juridică proprie, contractul individual de muncă al reclamantului fiind încheiat cu Municipiul R., în calitate de angajator, iar din această perspectivă salarizarea trebuie să se facă în baza H.C.L. nr. 134/2017, emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, din chiar cuprinsul Adresei nr. 555/DM/15.03.2019 reieşind că domeniul de care aparţine autoritatea publică în cadrul căreia funcţionează compartimentul casei de cultură este administraţie publică.

Examinând apelul din perspectiva motivelor invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, reglementat prin dispoziţiile art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Excepţia tardivităţii acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 153/2017, a fost în mod corect respinsă prin hotărârea atacată, întrucât obiectul pretenţiilor reclamantului nu îl formează contestarea vreunui act emis de către angajator sub aspectul salarizării, ci obligarea acestuia la calcularea şi plata diferenţelor de drepturi salariale datorate în raport cu normele legale incidente personalului din care face parte, iar din această perspectivă este pe deplin aplicabil raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul considerentelor Deciziei în interesul legii nr. 9/2017, potrivit cărora nici admisibilitatea şi nici nerespectarea termenelor de contestare nu sunt condiţionate de o procedură administrativă prealabilă (paragrafele 48-50).

Relativ la rezolvarea dată fondului cauzei, Curtea a constatat că potrivit Contractului individual de muncă nr. 1367/15.12.2017, încheiat în calitate de angajator cu Municipiul R., reclamantul este încadrat în funcția de „șef birou” (personal contractual) la Casa de Cultură „D.E.N.”, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de specialitate al Primarului, conform organigramei aprobate prin H.C.L. al Municipiului R. nr. 102/2015, iar ulterior prin H.C.L. nr. 73/26.04.2018.

Prin urmare, în contextul în care casa de cultură nu are personalitate juridică, aceasta nu poate fi considerată o instituţie publică de cultură, în accepţiunea O.U.G. nr. 189/2008, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 27 din acest act normativ, atribuţiile managerului instituţiei publice de cultură se raportează la o unitate cu personalitate juridică - subiect de drept distinct, cu buget distinct şi personal propriu, în calitate de angajator.

De asemenea, nu este o instituţie publică din domeniul culturii, în accepţiunea prevederilor Cap.

V din Anexa III (Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Cultură”) la Legea nr. 153/2017, ci doar un aşezământ cultural care este înfiinţat şi funcţionează în cadrul municipiului pârât - persoană juridică de drept public, care îi asigură resursele umane, materiale şi financiare, potrivit dispoziţiilor art. 11 din O.U.G. nr. 118/2006.

Din această perspectivă, Tribunalul a concluzionat în mod corect că este incontestabilă apartenenţa reclamantului la personalul contractual din cadrul Familiei ocupaţionale „Administraţie”, fiindu-i aplicabile sub aspectul salarizării dispoziţiile speciale ale art. 11 alin. 1 şi 2, respectiv art. 38 alin. 1 şi alin. 2 lit. b) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora pentru personalul contractual din cadrul Familiei ocupaţionale „Administraţie” din primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, iar nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în Anexa nr.

VIII, Cap.

II, lit.

A, pct.

IV, funcţia deţinută de reclamant (şef birou) regăsindu-se în Tabelul „Funcții de conducere” la nr. crt. 6.

Prin urmare, observând că salarizarea personalului contractual din cadrul Municipiului R. se realizează în baza H.C.L. nr. 134/27.07.2017, iar pentru funcţia de „şef birou” s-a prevăzut în Anexa nr. 1 coeficientul de salarizare 3,40, Curtea constată că nu poate fi primită susţinerea apelantului, în sensul că salarizarea reclamantului ar fi fost legal stabilită prin raportare la un coeficient de 2,80, conform celor dispuse prin H.C.L. nr. 262/11.12.2018 privind completarea H.C.L. nr. 134/27.07.2017, deoarece identificarea acestui coeficient s-a făcut în mod eronat prin aplicarea prevederilor art. 36 alin. 1 şi art. 38 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 153/2017, coroborat cu cele din Anexa III, Cap.

I-IV, aplicabile Familiei ocupaţionale „Cultură”.

De asemenea, nu este de natură a conduce la o altă soluţie în cauză invocarea de către apelant a Adresei nr. 555/DM/15.03.2019, comunicată de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale ca răspuns la o petiţie formulată de Federaţia Sindicatelor Pro Administraţie din România, Curtea reţinând sub acest aspect că din chiar conţinutul respectivei adrese rezultă că salarizarea personalului se face potrivit domeniului de care aparţine autoritatea sau instituţia publică, or, Casa de Cultură „D.E.N.” funcţionează în subordinea Instituţiei Primarului Municipiului R., fiind în mod evident un compartiment ce aparţine „administraţiei publice”, iar nu domeniului „cultură”.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelul dedus judecăţii este legală şi temeinică, astfel că aceasta urmează a fi păstrată, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea căii de atac, ca nefondată.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1, coroborat cu art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă, apelantul va fi obligat la plata în favoarea intimatului a sumei de 3.570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial (filele 41-42 dosar Curte).