Decizie nr. 468/A din 09.09.2021

Acordarea sumei de 10.000 lei lunar pentru beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu era condiţionată de elaborarea normelor metodologice la care fac trimitere prevederile art. V.

Art. IV din legea nr. 236/2019

Prin Sentinţa civilă nr. x/2 martie 2021, Tribunalul Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor D.S.V.S.A.

Mureş şi A.N.S.V.S.A., iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea formulată de reclamanta M.E.V.

S.R.L. şi, în consecinţă:

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 60.000 lei aferent perioadei ianuarie - iunie 2020, pentru Contractul de concesiune nr. 299/01.09.1999, încheiat între părţi;

- a obligat pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumei de 60.000 lei lunar, de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective;

- a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 1.550 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că pârâtele dispun de legitimare procesuală pasivă, acestea fiind părţi în Contractul de concesiune nr. 299/01.09.1999 şi în actele adiţionale ulterioare, pe care se întemeiază acţiunea.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a constatat că la data la care a intrat în vigoare Legea nr. 236/2019 (publicată în Monitorul oficial nr. 1004/13.12.2019), reclamanta era beneficiara unui contract de concesiune încheiat pentru realizarea activităţilor prevăzute de alin. 2 al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, în care situaţie aceasta este îndreptăţită să solicite aplicarea prevederilor art.

IV din Legea nr. 236/2019, potrivit cărora beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a legii, pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. 2 al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

Totodată, Tribunalul a subliniat că faptul neemiterii normelor metodologice de aplicare a prevederilor menţionate în termenul de 90 de zile instituit prin art.

V din Legea nr. 236/2019 nu constituie un impediment pentru admiterea acţiunii, un astfel de eveniment nefiind impus de legiuitor ca o condiţie pentru acordarea drepturilor prevăzute de art.

IV, astfel că de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile beneficiarilor contractelor de concesiune cu privire la plata sumelor din litigiu.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a dobânzii legale aferente debitului principal, Tribunalul a reţinut că sunt incidente prevederile art. 1531 din Codul civil - care statuează principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării la termen a obligaţiei de plată de către debitor.

De asemenea, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a contravalorii cheltuielilor de judecată constând în 1.200 lei taxă de timbru judiciar şi 350 lei onorariu avocaţial.

Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel pârâtele, ambele solicitând schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii prin efectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, pârâta A.N.S.V.S.A. invocând, totodată, şi excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului în soluţionarea cauzei.

Prin intermediul memoriului de apel, pârâta A.N.S.V.S.A. a susţinut că în raport de prevederile art. 8, art. 10 alin. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 1 din Legea nr. 98/19.05.2016, competenţa de soluţionare a prezentului litigiu în primă instanţă revine Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, apelanta a susţinut că aceasta aparţine D.S.V.S.A.

Mureş, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi căreia, în calitate de ordonator terţiar de credite, îi revine competenţa exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor solicitate în cauză.

Sub acelaşi aspect, apelanta D.S.V.S.A.

Mureş a susţinut că nu dispune de legitimare procesuală pasivă, întrucât rolul său se rezumă numai la achitarea sumelor pretinse de beneficiarii contractelor de concesiune, după virarea fondurilor necesare în acest scop de către A.N.S.V.S.A..

Pe fondul cauzei, s-a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât apelantele nu se află în culpă pentru neemiterea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art.

V din Legea nr. 236/2019, fiind făcute demersuri legislative în acest sens, iar acordarea sumei de 10.000 de lei lunar nu este condiţionată doar de existenţa unui contract încheiat de medicul veterinar anterior datei de 16 decembrie 2019, deoarece O.U.G. nr. 117/22.07.2020 a fost emisă tocmai pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004 şi pentru abrogarea art.

IV alin. 2 şi art.

V din Legea nr. 236/2019, în considerarea faptului că era insuficient reglementată la nivelul legislaţiei primare acordarea acestor sume beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităţilor sanitar-veterinare publice.

S-a mai arătat că faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 117/22.07.2020, plata sumei de 10.000 de lei nu se face oricum, ci doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 5 alin. 1 - art. 8 cap.

II din acest act normativ, în care sunt indicate modalităţile de realizare a plăţilor de către prestator spre achizitor, respectiv depunerea decontului şi a documentelor justificative întocmite de către beneficiarii contractelor, urmată de verificarea şi avizarea acestora, rezultând astfel că dreptul reglementat de art.

IV din Legea nr. 236/2019 este unul sub condiţie, nefiind născut la data solicitării.

De asemenea, apelantele au criticat şi soluţia privind plata dobânzii legale, susţinând că intimata-reclamantă nu deţine împotriva lor o datorie certă, lichidă şi exigibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1535 alin. 1 şi 2 şi art. 1535 alin. 1, iar sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate, au solicitat cenzurarea acestora în acord cu prevederile art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă, susţinând că suma de 1.550 lei este disproporţionată în raport de complexitatea cauzei şi prestaţia avocaţială.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că hotărârea atacată este legală şi temeinică, în care sens a subliniat că singura condiţie necesară pentru acordarea dreptului prevăzut de art.

IV din Legea nr. 236/2019 este ca medicul veterinar să fi avut încheiat cu pârâtele, anterior datei de 16 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a legii) un contract de concesiune sau de prestări servicii în baza O.G. nr. 42/2004, fiind de remarcat şi faptul că normele metodologice nici nu au mai fost adoptate, astfel că menţiunea prevăzută la art.

V a devenit caducă şi ulterior a şi fost abrogată prin O.U.G. nr. 117/2020.

Examinând apelurile din perspectiva motivelor invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, reglementat prin dispoziţiile art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În cauză, prin Sentinţa civilă nr. 3847/26 octombrie 2020, Judecătoria Târgu Mureş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea litigiului în favoarea Tribunalului Mureş - Secţia civilă, instanţă care, la primul termen de judecată şi în condiţii de deplină regularitate procedurală, şi-a constatat propria-i competenţă, fără ca vreuna dintre părţi să formuleze obiecţiuni, iar din această perspectivă nu poate fi primită critica apelantei A.N.S.V.S.A., în sensul competenţei instanţei de contencios administrativ, aceasta neuzând în termen de dreptul conferit de art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul calităţii procesuale pasive a apelantelor, Curtea constată că soluţia primei instanţe este legală, observând în acest sens că la baza demersului judiciar iniţiat de intimata - reclamantă se află Contractul de concesionare nr. 299/01.09.1999, încheiat iniţial cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de concedent, pe o durată de 15 ani, prelungit mai apoi prin Actul adiţional nr. 8/13.08.2014 până la data de 28.02.2022, iar prin Actul adiţional nr. 9/23.03.2015 contractul a fost modificat, pârâta A.N.S.V.S.A. - prin D.S.V.S.A.

Mureş dobândind calitatea de concedent şi subrogându-se în drepturile şi obligaţiile Agenţiei Domeniilor Statului în ceea ce priveşte activităţile sanitar-veterinare publice şi de interes naţional (filele 6-18 dosar Judecătorie, vol.

I).

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că din cuprinsul actelor adiţionale menţionate rezultă că acestea au fost încheiate în temeiul O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar prin dispoziţiile art.

IV alin. 1 din Legea nr. 236/2019 (publicată în Monitorul oficial nr. 1004/13.12.2019), s-a stabilit că:

„Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 lei din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora”.

Totodată, conform prevederilor art.

V din Legea nr. 236/2019, urma ca în termen de 90 de zile de la data intrării acesteia în vigoare, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, să elaboreze normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004, eveniment care nu s-a mai produs.

Tribunalul a reţinut în mod corect, din coroborarea textelor de lege anterior evocate, că acordarea sumei de 10.000 lei lunar pentru beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu era condiţionată de elaborarea normelor metodologice la care fac trimitere prevederile art.

V, astfel încât criticile apelantelor sub acest aspect sunt apreciate ca neîntemeiate, singura condiţie premisă pentru beneficiul sumei în discuţie fiind reprezentată de existenţa unui contract de concesiune în derulare, cerinţă care s-a constatat a fi îndeplinită.

Că este aşa o confirmă chiar prevederile art.

III din O.U.G. nr. 117/2020, potrivit cărora contractele de concesiune şi de prestări servicii aflate în curs de derulare îşi păstrează valabilitatea şi continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor şi, indiferent de valoarea acestora, li se aplică prevederile art.

IV alin. 1 din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, concluzia primei instanţe, în sensul că pretenţiile beneficiarilor contractelor de concesiune cu privire la plata sumelor stabilite prin art.

IV alin. 1 din Legea nr. 236/2019 sunt justificate încă de la data intrării în vigoare a legii menţionate, este pe deplin întemeiată, neputând fi primită susţinerea apelantelor din perspectiva adoptării ulterioare a O.U.G. nr. 117/2020, care produce efecte numai pentru viitor, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 656 din 24 iulie 2020.

În ceea ce priveşte critica referitoare la acordarea dobânzii legale aferente sumei datorate de către apelante în baza hotărârii atacate, Curtea a constatat că Tribunalul a aplicat în mod corect principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat prin dispoziţiile art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza întâi şi art. 1.535 alin. 1 din Codul civil, stabilind acest beneficiu de la data introducerii acţiunii, conform prevederilor art. 1522 alin. 1 din Codul civil.

De asemenea, este neîntemeiată şi solicitarea privind cenzurarea cheltuielilor de judecată, Curtea constatând sub acest aspect că un onorariu avocaţial în cuantum de 350 lei nu excede în mod disproporţionat complexităţii cauzei şi prestaţiei apărătorului ales al reclamantei, restul sumei de 1.200 lei reprezentând echivalentul taxei judiciare de timbru, iar din această perspectivă au fost corect aplicate prevederile art. 453 alin. 1, coroborat cu art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză, constatând că soluţia criticată prin intermediul acestora este legală şi temeinică, fiind pronunţată în acord cu probatoriul administrat şi cu normele de drept incidente raportat la obiectul acţiunii, astfel că se impune a fi păstrată.