Decizie nr. 466/A din 09.09.2021

Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 se desprinde concluzia potrivit căreia instanța de judecată poate să examineze în fond cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 numai în situația în care unitatea deţinătoare a emis o decizie în soluţionarea notificării, iar aceasta a fost contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, sau atunci când persoana îndreptăţită - a cărei notificare nu a fost soluţionată, s-a adresat instanţei înăuntrul termenului de 6 luni de la expirarea termenelor de soluționare prevăzute de art. 33 din lege.

- Art. 35 alin.2 din legea nr. 165/2013

Prin Sentinţa civilă nr. x/16 martie 2021, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. Beclean, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului XX şi Municipiul XX.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că prin Notificarea nr. 1109/E/10.09.2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. x Odorheiu Secuiesc, compus din teren în suprafață de 2.502 mp. şi construcţia cu destinaţia „casă de cultură”, notificare ce nu a fost soluționată de Primăria Odorheiu Secuiesc în termenele prevăzute de art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013.

În acest context Tribunalul a constatat că, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 35 alin. 3 din aceeaşi lege, instanța de judecată poate să soluționeze în fond cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 numai în situația în care există o decizie a entității notificate sau atunci când acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de 6 luni de la expirarea termenelor de soluționare prevăzute de art. 33, reclamantul neaflându-se într-o atare ipoteză.

Prin urmare, făcând trimitere şi la Decizia nr. 45/14.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Tribunalul a concluzionat că reclamantul are la îndemână acțiunea pentru obligarea unităţii deţinătoare la soluționarea notificării, după care se poate adresa eventual instanței, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 33, pentru analiza pe fond a cererii de restituire.

Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii anterior descrise, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, evocarea fondului de către instanţa de apel, consecutiv cu admiterea acţiunii formulate.

În motivarea apelului s-a arătat că în mod greşit Tribunalul nu a soluţionat pe fond cererea de restituire a imobilului, deoarece prin Decizia în interesul legii nr.

XX/19.03.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului solicitat, iar acest refuz nu poate rămâne necenzurat, instanţa de judecată fiind competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a mai arătat că obligaţia prevăzută de art. 25 alin 1 din Legea nr. 10/2001 nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară a entităţii notificate, creându-se astfel premisa unor noi litigii, iar în acest context apelantul este îndreptăţit să obţină soluţionarea favorabilă a notificării, rezultând din înscrisurile depuse că imobilul revendicat a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român.

Intimaţii au depus întâmpinare la apel, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând că hotărârea atacată este legală şi temeinică din perspectiva celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 45/14.10.2019, care este obligatorie pentru instanţe, conform prevederilor art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Analizând apelul prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, reglementat prin dispoziţiile art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea adresată primei instanţe, reclamantul a solicitat să se dispună rectificarea suprafeţei de teren înscris în C.F. nr. x Odorheiu Secuiesc (nr. vechi x Beclean), sub nr. top. 103, 104 de la 2.554 mp. suprafaţă tabulară la 2.502 mp. cât este în realitate, să se constate preluarea abuzivă şi fără titlu valabil a imobilului menţionat şi a construcţiei cu destinaţia „casă de cultură”, să se dispună retrocedarea acestora în natură şi intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, concomitent cu rectificarea denumirii titularului dreptului, din Composesoratul din Comuna Beclean în denumirea actuală, C.P.P.

Beclean.

În motivarea cererii, reclamantul a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a-i soluţiona Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Executorul judecătoresc sub nr. 1109/E/10.09.2001 şi direcţionată către Primăria Municipiului Odorheiu Secuiesc, unde s-a format dosarul intern nr. 210/2001, solicitând, prin urmare, ca respectiva notificare să-i fie examinată pe fond direct de către instanţa de judecată.

Sub acest aspect, Curtea constată la data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a devenit aplicabilă în privinţa tuturor cererilor formulate şi depuse în termen legal la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi (conform prevederilor art. 4), iar prin dispoziţiile art. 33 legiuitorul a instituit un nou termen în favoarea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de cel mult 36 de luni, începând cu data de 1 ianuarie 2014, termen care în cauză este evident că nu a fost respectat.

Pentru această situaţie, însă, deveneau incidente prevederile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora “în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. 1 în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor”.

Or, reclamantul nu a uzat de acest drept în termenul menţionat, acţiunea fiind înregistrată la data de 3 iunie 2020, ceea ce face ca prezentul său demers în instanţă să fie tardiv, aceasta nemaifiind abilitată a-i examina pe fond notificarea în absenţa unei decizii emise de către unitatea deţinătoare a imobilului revendicat, o atare concluzie desprinzându-se din conţinutul prevederilor art. 35 alin. 3, potrivit cărora instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii, în condiţiile legii, numai în cazurile prevăzute la alin. 1 și 2 (dispoziţiile alin. 1 reglementând ipoteza în care notificarea a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 33, iar persoana îndreptăţită a contestat decizia în termen de 30 de zile de la comunicare - reclamantul neregăsindu-se în această situaţie).

Prin urmare, astfel cum corect a sesizat şi Tribunalul prin hotărârea apelată, din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 se desprinde concluzia potrivit căreia instanța de judecată poate să examineze în fond cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001 numai în situația în care unitatea deţinătoare a emis o decizie în soluţionarea notificării, iar aceasta a fost contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, sau atunci când persoana îndreptăţită - a cărei notificare nu a fost soluţionată, s-a adresat instanţei înăuntrul termenului de 6 luni de la expirarea termenelor de soluționare prevăzute de art. 33 din lege.

Această interpretare a fost confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit prin Decizia nr. 45/14.10.2019 că, în aplicarea prevederilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. 3 şi că obligația entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menține chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Din această perspectivă, cât timp obligația de soluționare a notificării subzistă în sarcina intimaţilor-pârâţi, Curtea constată că este corectă aprecierea primei instanţe, în sensul că reclamantul are la îndemână acţiunea în justiţie pentru obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei decizii de soluţionare a notificării, pe care în eventualitatea unei rezolvări nefavorabile o va putea ataca în justiţie, prin valorificarea dreptului său la analiza pe fond a cererii de restituire, instanţa supremă subliniind în considerentele deciziei menţionate că prevederile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 nu exclud promovarea unei alte cereri în justiţie decât cea expres reglementată de acest text de lege.

Prin urmare, este neîntemeiată critica potrivit căreia prima instanţă ar fi soluţionat în mod greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului, nefiind de natură a conduce la o altă soluţie în cauză formularea unor petite subsecvente cererii principale sau invocarea Deciziei în interesul legii nr.

XX/19.03.2007, care a avut ca obiect de interpretare aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, în prezentul litigiu fiind incidente dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelul dedus judecăţii este legală şi temeinică, astfel că aceasta urmează a fi păstrată, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea căii de atac, ca nefondată.