Decizie nr. 369/A din 23.06.2021

Cererea de repunere în termenul de contestare a uni decizii de sancţionare disciplinară trebuie depusă în 15 zile de la data încetării împiedicării, iar depăşirea acestui termen trebuie temeinic justificată

- Art. 252 alin. 5 din Codul muncii;

- art. 186 alin.2 Cod de procedură civilă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 18 septembrie 2020, sub numărul de dosar x/102/2020, reclamanta M.L.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.J.S.T.

Mureş, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea sancţiunii primite prin decizia nr. 33/10.08.2020, respectiv radierea sancţiunii din dosarul personal al reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâta D.J.S.T.

Mureş a invocat excepția tardivității a contestaţiei și, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de reclamantă, împotriva deciziei nr. 33 din 10.08.2020 privind aplicarea sancțiunii cu „avertisment scris” și menținerea deciziei ca fiind temeinică și legală.

Referitor la excepția tardivității, pârâta a solicitat respingerea contestației ca tardivă, având în vedere că, potrivit art. 252 alin. 5 din Codul muncii - Legea nr. 53/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare, decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Decizia de sancționare disciplinară nr. 33 din 10.08.2020 a fost comunicată salariatei în data de 13.08.2020, așa cum se vede și pe exemplarul înmânat instanței de către reclamantă, astfel producând efecte de la data comunicării.

Comunicarea s-a predat personal salariatei, cu semnătură de primire, cu mențiunea ca poate fi contestată de salariată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Astfel, salariata M.L.L., în calitate de reclamantă, nu a depus în termen de 30 de zile contestația, iar nerespectarea acestui termen atrage decăderea din exercitarea dreptului de a depune contestație.

Reclamanta a formulat cerere de repunere în termen, întemeiată pe prevederile art. 186 alin. 1 Cod procedură civilă, și pe faptul că în decizia contestată s-a indicat greșit că aceasta poate fi contestată la unitatea emitentă, fără a se indica instanța competentă la care sancțiunea disciplinară poate fi contestată.

Prin sentinţa civilă nr. x/23.02.2021 Tribunalul Mureş a respins cererea de repunere în termen; a admis excepţia tardivităţii contestaţiei şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta M.L.L..

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că Decizia de sancționare disciplinară nr. 33/10.08.2020, emisă de pârâtă și atacată în cauza dedusă judecății, a fost comunicată reclamantei, personal contractual, la data de 13.08.2020, cu datarea și luarea de semnătură a reclamantei, ocazie cu care acesta a menționat pe decizie că o va contesta în termenul de 30 de zile.

În cuprinsul deciziei nu este menționată instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată, deși indicarea acestui element este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 252 alin. 2 lit. f din Codul muncii.

Dimpotrivă, decizia cuprinde mențiunea dolosivă că aceasta se contestă „la sediul DJST Mureș”.

Reclamanta s-a conformat indicației din cuprinsul deciziei de sancționare și a depus la unitatea pârâtă contestația nr. 1283/24.08.2020.

Ulterior, la data de 18.09.2021, reclamanta a sesizat instanța de judecată, cu cererea de anulare a deciziei de sancționare disciplinară nr. 33/10.08.2020, emisă de pârâtă.

Cererea de repunere în termenul de introducere a acțiunii a fost formulată de către reclamantă separat, ulterior, la o distanță de peste două luni, numai la data de 20.11.2020 (data depunerii la oficiul poștal – f. 35 dosar fond).

În conformitate cu dispozițiile art. 252 alin. 5 din Codul muncii, decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Acest termen legal nu a fost respectat de către reclamantă, care a înregistrat acțiunea peste termenul legal de decădere.

Pe de altă parte, potrivit art. 186 alin. 1 – 2 Cod procedură civilă, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.

În acest context, instanța a remarcat faptul că reclamanta a invocat un motiv temeinic justificat pentru repunerea în termen (încălcarea de către pârâtă a obligației de menționare în cuprinsul deciziei a instanței competente la care sancțiunea poate fi contestată, dublată de indicarea dolosivă a faptului că unitatea pârâtă ar fi competentă să soluționeze contestația), și a depus cererea de chemare în judecată înlăuntrul termenului de 15 zile de la data încetării împiedicării (prezumându-se că inducerea sa în eroare de către pârâtă trebuia să înceteze cel târziu după expirarea unui termen rezonabil de cel mult 30 zile calculat de la data depunerii contestației nr. 1283/24.08.2020, pe fondul constatării de către reclamantă a faptului că nu a primit niciun răspuns la contestație).

Însă reclamanta nu a formulat cererea de repunere în termen, potrivit art. 186 alin. 2 Cod procedură civilă, împreună cu cererea de chemare în judecată la data de 18.09.2020 (dată care marchează încetarea în concret și efectivă a împiedicării, inducerea în eroare încetând cu certitudine la acea dată, de vreme ce reclamanta a îndeplinit actul de procedură la data respectivă) sau în termenul de 15 de la încetarea împiedicării (calculat, deci, din data de 18.09.2020).

Cererea de repunere în termenul de introducere a acțiunii a fost depusă de către reclamantă cu întârziere nejustificată, numai la data de 20.11.2020, peste termenul de 15 zile impus de art. 186 alin. 2 Cod procedură civilă, considerent pentru care tribunalul a respins cererea reclamantei de repunere în termen.

Pe cale de consecință, văzând dispozițiile art. 252 alin. 5 din Codul muncii, precum și pe cele ale art. 208-216 din Legea nr. 62/2011, instanța a admis excepţia tardivităţii introducerii acțiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termen legal apel reclamanta, solicitând anularea în tot a hotărârii atacate şi respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond; în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, respingerea excepţiei tardivităţii şi admiterea pe fond a cererii de chemare in judecata.

În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esenţă, că, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, instanţa de fond a dispus respingerea acestea, fără a motiva efectiv aceasta soluţie.

Ceea ce instanţa de fond a omis sa aibă în vedere este faptul că, în condiţiile în care decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, termenul pentru depunerea contestaţiei, la instanţa competentă potrivit legii, nu a început să curgă la data comunicării deciziei de sancţionare, ci la data când reclamanta a aflat care este instituţia la care trebuie să depună contestaţia.

Instanţa de fond a analizat cererea de repunere în termen, dar nu a analizat excepţia tardivităţii, deşi aceasta avea prioritate.

Prin răspunsul la întâmpinare a solicitat analizarea cererii de repunere in termen numai in subsidiar, in măsura in care instanţa apreciază că termenul pentru depunerea contestaţiei a fost depăşit.

S-a mai arătat că reclamanta nu are pregătire juridică, prin urmare, atâta timp cât, în decizia nr.33/10.08.2020, a fost menţionat faptul că, in speţa, contestaţia se depune la DJST Mureş, a procedat în consecinţă, considerând că a respectat termenul de 30 de zile indicat.

Pentru ca nu a primit răspuns de la DJST Mureş, s-a interesat telefonic de situaţia contestaţiei formulate, moment la care a aflat ca aceasta trebuia depusa la Tribunalul Mureş, motiv pentru care, de îndată, s-a conformat, acţiunea fiind formulată la data de 18.09.2020.

Astfel, termenul pentru formularea contestaţiei la tribunal curge de la data la care a aflat care este instanţa competenta potrivit legii, şi nu de la data comunicării deciziei, aşa cum afirmă intimata în susţinerea excepţiei invocate.

În ceea ce priveşte termenul de 15 zile pentru formularea cererii de repunere in termen, această cerere este formulată ca urmare a invocării de către intimata a excepţiei tardivităţii şi a consultării unui avocat.

Anterior acestui moment, reclamanta a considerat că termenul de 30 de zile a fost respectat prin faptul ca a depus contestaţia la angajator, aşa cum era indicat în decizia de sancţionare.

Pe fondul cauzei, sub aspectul legalităţii deciziei contestate, dincolo de faptul ca decizia nu cuprinde a precizare corecta cu privire la instanţa la care trebuie contestata, aceasta nu cuprinde nici precizarea "prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil care au fost încălcate de către salariat", aspect prevăzut, din nou, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 252 alin 2 lit. b din Codul muncii.

Menţiunea din cuprinsul deciziei la art.61 lit. a coroborat cu art.248 alin 1 lit. a din Codul muncii nu satisface aceste exigente legale, deoarece art. 61 lit. a Codul muncii face referire la concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, iar art. 248 alin 1 lit. a din Codul muncii face referire la sancţiunea avertismentului, dar niciunul dintre aceste articole nu indica prevederile legale sau de ordine interioara care ar fi fost încălcate de reclamantă.

Sancţiunea nulităţii deciziei de sancţionare care nu cuprinde unul sau mai multe dintre elementele obligatorii, are caracter absolut, iar nu relativ, deoarece nu este de natura convenţionala, ci legală.

Prin întâmpinarea formulată, intimata pârâtă a solicitat, motivat, respingerea apelului.

Examinând apelul dedus judecăţii prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică astfel, instanţa de apel pornind de la situaţia de fapt reţinută în mod corect, urmează a se pronunţa în raport de argumentele ce constituie obiectul apelului reclamantului.

Reclamantul a invocat faptul că instanţa de fond nu a motivat admiterea excepţiei tardivităţii contestaţiei.

Reţinem că aceste susţineri sunt neîntemeiate:

Astfel, pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în considerentele hotărârii atacate, aspect necontestat de altfel prin apelul declarat, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra cererii de repunere în termenul de formulare a contestaţiei.

Respingând această solicitare, instanţa a constatat incidenţa prevederilor art. 252 Codul muncii, respingând astfel ca tardivă contestaţia împotriva deciziei de sancţionare.

Ordinea soluţionării cererii de repunere în termen şi a excepţiei tardivităţii a fost corect stabilită de instanţa de fond.

În mod corect instanţa a examinat mai întâi cererea de repunere în termen, urmată apoi de soluţionarea excepţiei tardivităţii.

Astfel, referitor la cererea de repunere în termenul de formulare a contestației, instanța de fond a apreciat în mod corect că este neîntemeiată.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art.186 alin.1 Cod procedură civilă, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Motivul invocat de către reclamantă în cadrul cererii sale de repunere în termen nu constituie un motiv temeinic justificat, așa cum prevede legiuitorul, care să conducă la repunerea acesteia în termenul de declarare a contestației.

Astfel, s-a invocat de către reclamantă faptul că nu are cunoştinţe juridice şi că în decizia de sancţionare a fost indicat greşit unde trebuie depusă contestaţia şi numai după angajarea unui apărător a cunoscut care este instituţia competentă să soluţioneze contestaţie, implicit cea la care trebuie înregistrată contestaţia împotriva deciziei de sancţionare.

Aceste aspecte nu constituie însă motive de repunere în termen, în condițiile în care eroarea de drept procesual nu poate fi invocată de parte ca motiv temeinic justificat pentru neexercitarea dreptului în termenul imperativ.

În literatura de specialitate s-a precizat că prin motive temeinic justificate trebuie să se înțeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute (forța majoră).

Astfel, poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depășirea unui termen procedural legal îmbolnăvirea părții, spitalizarea acesteia, închiderea intempestivă singurului oficiu poștal din localitate în ultima zi a termenului etc.

În consecință, dat fiind că repunerea în termen nu se poate dispune decât pentru motive temeinice de fapt, eroare de drept nu poate fi considerată că îndeplinește această condiție și, deci, nu este de natură să o justifice.

Ca atare, în mod corect, în lipsa dovedirii unor astfel de motive, instanţa de fond a respins cererea de repunere în termen.

Mai mult, faptul că pârâta a indicat greşit instituţia la care trebuie depusă contestaţia, nu are legătură cu soluţionarea cererii de repunere în termen.

Cererea de repunere în termen trebuia formulată, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, odată cu contestaţia înregistrată la instanţa de judecată sau în cel mult 15 zile de la data înregistrării contestaţiei la instanţă, respectând astfel prevederile art. 186 alin. 2 Cod procedură civilă, pentru că, se presupune că de la data înregistrării contestaţiei la instanţă, eroarea reclamantei cu privire la competenţa soluţionării contestaţiei sale, a încetat.

Or în cauză, deşi contestaţia a fost înregistrată la data de 18.09.2020, cererea de repunere în termen a fost formulată la 23.11.2020.

În consecinţă, faţă de aspectele anterior reţinute, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de repunere în termen şi a admis excepţia tardivităţii contestaţiei, raportat la prevederile art. 252 alin. 5 din Codul muncii: „Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.”

Conform acestor dispoziții legale, termenul de introducere a contestației împotriva măsurilor de sancționare disciplinară este de 30 de zile calendaristice de la data la comunicării deciziei .

Acesta este un termen legal (fiind prevăzut de lege), imperativ (deoarece marchează limitele de timp înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură) și absolut (nerespectarea sa afectând valabilitatea contestației ca act de procedură).

Faptul că decizia de sancţionare ar fi lovită de nulitate absolută, este un aspect ce nu poate fi examinat decât în urma formulării în termen a unei contestaţii.

Pentru considerente le de fapt și de drept expuse, constatând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta M.L.L..