Decizie nr. 57/R din 27.04.2021

În situaţia în care instanţa a fost investită cu o acţiune în revendicare imobiliară, nu poate soluţiona acţiunea prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 255/2010, invocate de pârâtă în apărare.

Art. art. 22 alin.6 Cod de procedură civilă

Prin Sentinţa civilă nr. x din 25.09.2018, pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș în dosarul nr. x/320/2018 s-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanții H.B. (născută C.) I.M. și C.N.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin C.N.A.I.R. și D.R.D.P.

Brașov.

Prin decizia civilă nr. 516 din 03.08.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/320/2018 s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii C. (nume anterior G. B.) I.M. şi C.N.A. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanţii și au solicitat casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.

În drept s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului reclamanţii au arătat că au achiziţionat în anul 2011 un teren identificat cadastral cu nr. x, înscris în CF nr, 51755/UAT Livezeni, pentru care au făcut demersurile legale necesare şi urbanistice în vederea construirii unui teren de fotbal.

Anterior acestor demersuri, întrucât existau unele informaţii cu privire la construirea în zonă a unei centuri rutiere, reclamanţii au precizat că au solicitat informaţii oficiale cu privire la afectarea acestui teren de construcţia unei viitoare rute ocolitoare a municipiului Târgu-Mureş.

Întrucât au fost asiguraţi prin răspunsul oficial primit, că în viitor construirea unei rute ocolitoare a oraşului nu îi afectează, au procedat la întocmirea de acte şi proiecte de valorificare a acestui teren, însă ulterior au fost blocaţi în toate demersurile lor de incertitudinea autorităţilor cu privire la regimul juridic viitor al acestui teren şi de refuzul acestora de a da curs solicitărilor reclamanţilor.

Reclamanţii au mai invocat faptul că în cursul anilor 2016-2017, pe terenul lor s-a ridicat un pilon imens de susţinere a centurii rutiere şi utilaje de mare tonaj staţionează constant şi distrug drumul existent, situaţie de fapt pe care au dovedit-o cu actele depuse în probaţiune.

De asemenea, s-a relevat că reclamanţii nu sunt înscrişi şi nu se regăsesc în lista anexa a HG nr. 378/2013 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş, pe DN 13 si DN 15”, fapt semnalat de ei prin adresa nr. 92/52820/2013 şi confirmat prin răspunsul cu acelaşi număr din 04.09.2013.

Totodată reclamanţii au invocat faptul că în luna septembrie 2018 prin HG nr. 753 din 20.09.2018 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul suplimentar care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş, pe DN 13 si DN 15”, publicată în M.Of. nr. 824 din 26.09.2018 s-a aprobat amplasamentul suplimentar al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş, pe DN 13 şi DN 15”, însă reclamanţii nu se regăsesc nici de această dată printre persoanele menţionate ca fiind vizate pentru începerea procedurii exproprierii.

Reclamanţii au susţinut că întrucât sunt în situaţia unei exproprieri de fapt, principiul de bază în materia acoperirii unor prejudicii este repararea în natură (art. 1386 din noul Cod civil) şi acordarea unor despăgubiri echivalente lipsei de folosinţă şi beneficiului nerealizat.

De asemenea, au solicitat primei instanţe ca în situaţia în care se va constata că imobilul este afectat parţial sau total de diverse servituţi ale utilităţilor publice, care fac imposibilă utilizarea lui conform destinaţiei sale, având în vedere că sunt în imposibilitate efectivă de exercitare a prerogativelor dreptului de proprietate să oblige pârâtele prin hotărârea pe care o va pronunţa la plata unor despăgubiri şi preluarea prin achiziţie sau închiriere a imobilului imposibil de restituit.

Reclamanţii au invocat faptul că instanţa de apel, a reţinut şi a considerat în mod contradictoriu în considerentele hotărârii luate, pe de o parte, că ei au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin efectul exproprierii (art. 9 alin. 2 din Legea nr. 255/2010), astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 563 din Codul civil, iar pe de altă parte, instanţa a reţinut că datorită faptului că reclamanţii puteau uza de prevederile Legii nr. 255/2010 în vederea stabilirii in contradictoriu cu Statul Român a dreptului de despăgubire pentru expropriere, caracterul nefondat al acţiunii este fundamentat pe ideea că aceştia nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Sub acest aspect reclamanţii au relevat faptul că ei şi-au întemeiat cererea şi au investit instanţa în temeiul art. 555, 562 alin. 3, 563, 566 Cod civil, întrucât nu le-a fost comunicată intenţia de expropriere potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 255/2010, nu a fost urmată nicio altă procedură prevăzută de art. 18 din lege, deşi obligaţia de a numi comisia de verificare şi de stabilire a cuantumului despăgubirii este clar determinată de prevederile legale aplicabile, iar art. 8, 9 şi 18 din Legea nr. 255/2010, care reglementează procedura exproprierii, stabileşte termene clare, care trebuie respectate de către expropriator în considerarea efectelor pe care măsura exproprierii le produce asupra patrimoniului persoanei expropriate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, reclamanţii au invocat faptul că cererea de chemare în judecată adresată primei instanţe este o acţiune de revendicare, nefiind vorba despre o acţiune întemeiată pe legea exproprierii, iar obiectul cauzei nu este reprezentat de contestarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci este vorba despre acţiune în revendicare de drept comun.

S-a mai invocat faptul că pentru a proteja o proprietate cotropită, legiuitorul a pus la dispoziţia titularului acelei proprietăţi acţiunea în revendicare, demers care îi permite prin normele legale exprese să-şi împlinească dreptul fie în natură, fie în echivalent, dar nicidecum nu îi dă dreptul să iniţieze el sau să ceară pe cale judecătorească iniţierea procedurilor de expropriere.

În acelaşi timp, nici judecătorul nu poate da curs unei atari solicitări pe de-o parte pentru că nu are bază legală, iar pe de altă parte pentru că nu se poate subroga autorităţilor competente în materie, exproprierea făcând parte dintre acele instituţii juridice de decizie exclusivă, decizie ce nu poate fi suplinită nici măcar prin hotărâre judecătorească.

Reclamanţii au arătat că în momentul actual niciun fel de demers nu este făcut în ce priveşte procedura de expropriere, lucrarea de realizare a centurii fiind sistată.

La solicitarea instanţei, UAT Livezeni a comunicat că nu sunt efectuate planuri parcelare, iar reprezentantul legal al pârâtelor a arătat în faţa instanţei că în condiţiile în care aceste planuri nu sunt efectuate, nu se poate preciza cu exactitate suprafaţa şi poziţia terenului în litigiu.

De asemenea, pârâta a precizat că pe întreg coridorul de expropriere nu au fost emise hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, care pot fi contestate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, potrivit art. 22 alin. 1, 3 şi 4 din Legea nr. 255/2010.

Exproprierea, ca instituţie juridică, reprezintă un act de autoritate publică al Statului, în care Statul acţionează ca persoană de drept public, nu privat, prin organismele sale centrale sau locale, acestea fiind singurele în măsură să iniţieze o serie întreagă de proceduri administrative prealabile exproprierii, declararea utilităţii publice, verificarea acelor elemente care să justifice interesul naţional sau local avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, formularea propunerilor de despăgubire etc.

Toate aceste etape şi proceduri prealabile sunt supuse unor verificări specifice de legalitate şi oportunitate prevăzute expres în legile speciale ce reglementează exproprierea, iar Statul nu devine proprietar prin efectul hotărârii, ci doar beneficiar al unei obligaţii de preluare a proprietăţii, urmând să-şi lămurească singur modalitatea concretă de preluare.

Pasivitatea timp de 5 ani a expropriatorului (calculând această perioadă începând cu septembrie 2013), data de la care reclamanţii au considerat că se naşte dreptul de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, le-a produs un prejudiciu semnificativ şi cert, pe care aceştia l-au cuantificat prin raportare la profitul pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi construit pe terenul respectiv, aşa cum şi-au propus încă de la achiziţionare, un teren de fotbal cu destinaţia comercială şi care le-ar fi adus venituri lunare în toată această perioadă.

Reclamanţii au mai susţinut că în cazul lor, dreptul proprietarului de a se bucura, în mod exclusiv, de toate atributele care le conferă dreptul de proprietate este serios afectat, fiind influenţat hotărâtor de atitudinea autorităţilor administraţiei publice implicate în gestiunea acestor proiecte care aveau incidenţă majoră asupra zonei în care se afla terenul lor.

Pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, invocând faptul că prin motivele de recurs nu s-a invocat nicio cauză de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii atacate, ci s-au reiterat pur şi simplu motivele iniţiale ale acţiunii, motive asupra cărora instanţa de fond şi apel s-au pronunţat şi au dat soluţii potrivit legii.

În opinia pârâtului, criticile referitoare la contradictorialitatea hotărârii atacate sunt neîntemeiate, pârâtul susţinând că motivarea hotărârii nu este contradictorie, ci din contră, prin această hotărâre s-a reţinut că este neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, respectiv că sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor în sensul că terenul lor nu ar fi fost expropriat, deoarece prima instanţă a constatat că terenul a fost expropriat în baza legii, aceştia având la dispoziţie acţiunea prevăzută de Legea nr. 255/2010 pentru a solicita şi primi despăgubirea pentru terenul expropriat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că în speţă ne regăsim într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 9 alin. 3 din Legea nr. 255/2010, respectiv în ipoteza proprietarilor neidentificaţi, în condiţiile în care, deşi nu sunt nominalizaţi în mod expres în anexa la HG nr. 378/2013, totuşi, ulterior s-a dovedit că terenul acestora se află printre cele indicate în anexa cu proprietari neidentificaţi, având în vedere că ulterior s-a identificat la măsurători o suprapunere parţială a coridorului de expropriere cu număr cadastral 51755 (terenul reclamanţilor).

Totodată, s-a invocat faptul că celelalte critici ale reclamanţilor referitoare la nerespectarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 255/2010 sunt critici care pot fi valorificate exclusiv în cadrul unei acţiuni promovate de reclamanţi în temeiul legii speciale, acţiune prin care reclamanţii au posibilitatea să îşi valorifice dreptul de a primi despăgubirea cuvenită pentru terenul expropriat, acestea nefiind admisibile in cadrul unei acţiuni de drept comun de revendicare.

Examinând recursul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate, precum şi la dispozițiile legale incidente, Curtea a reţinut următoarele:

Prin acţiunea introductivă reclamanţii H.B. (născută C.) I.M. și C.N.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin C.N.A.I.R. și D.R.D.P.

Brașov, în principal, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate, liniștită posesie și adus la starea inițială, imobilul situat în Livezeni, județul Mureș, în suprafață de 2667 mp, identificat cadastral x, înscris în CF nr. x/UAT Livezeni, obligarea pârâților la plata sumei de 724.000 lei pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 21.12.2015 - 21.12.2018 și în continuare la plata unei sume de 16.000 lei lunar până la restituirea terenului, cu plata efectivă a sumelor precizate la pct. 2 în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, în contul indicat de reclamanţi.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâților la achiziționarea/închirierea terenului, în situația în care se constată că redobândirea posesiei bunului revendicat prin restituirea în natură este imposibil de realizat şi obligarea pârâților la plata sumei de 724.000 lei pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 21.12.2015 - 21.12.2018 și în continuare la plata unei sume de 16.000 lei lunar până la achiziționarea/închirierea terenului, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului Judecătoria a reţinut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, teren intravilan, în suprafață de 2.667 mp, înscris în CF nr. 51631 Livezeni, nr. cadastral 51755, prin contractul de vânzare - cumpărare, autentificat prin încheierea nr. 3421/31.08.2011 de către BNP Asociați T..

Conform extrasului CF depus la dosar, imobilul se suprapune cu coridorul de expropriere, pentru care a fost atribuit numărul cadastral 53139 și a fost înscris în CF 53139 Livezeni.

Reclamanții nu au formulat plângere împotriva încheierii de carte funciară mai sus amintită.

Conform adresei C.N.A.I.R. nr. 84543/2017, la momentul întocmirii documentației cadastrale de înscriere în cartea funciară a coridorului de expropriere, prestatorul serviciilor cadastrale a identificat terenul reclamanților și a constatat faptul că acesta se suprapune parţial cu coridorul de expropriere, figurând la pozițiile 90 și 93 din Anexa nr. 2 a HG nr. 378/2013, neputându-se preciza cu certitudine suprafața aferentă acestei suprapuneri, în lipsa planurilor parcelare.

S-a mai reţinut că în vederea efectuării lucrării de interes național „Varianta de ocolire a orașului Târgu-Mureş, pe DN 13 - DN 15” s-a emis Decizia de expropriere nr. 1272/11.09.2013, iar în Anexa nr. 2 a Hotărârii nr. 378/12.06.2013 sunt cuprinse imobilele proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al acestei lucrări.

S-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 9 alin. 3 din Legea nr. 255/2010 în raport de care s-a constatat că în speţă ne regăsim într-una din situațiile expuse de articolul de lege menţionat, respectiv ipoteza proprietarilor neidentificați, în condițiile în care, deși nu sunt nominalizați în mod expres în HG nr. 378/2013, s-a identificat la măsurători o suprapunere parțială cu numărul cadastral 51755.

Instanţa de fond a apreciat că orice critici referitoare la modul în care s-a realizat procedura în sine, nerespectarea etapelor reglementate expres de art. 4 din Legea nr. 255/2010, constituie aspecte pe care instanța nu le poate analiza în litigiul pendinte, câtă vreme constituie aspecte ce țin de legalitatea emiterii Deciziei de expropriere, act administrativ supus controlului instanței specializate în acest sens și cu respectarea prevederilor legale speciale în această materie.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că atâta timp cât potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 255/2010 decizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru predarea bunului imobil, atât pentru cei expropriați, cât și pentru cei care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, în speţă nu sunt îndeplinite condițiile art. 563 Cod civil prevăzute pentru acţiunea în revendicare, reclamanții pierzând prin efectul exproprierii dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

În ceea ce priveşte dreptul la despăgubiri, s-a reţinut că în cazul încălcării dreptului de proprietate al persoanelor expropriate în ipoteza unei exproprieri „gratuite”, legiuitorul a reglementat prin art. 18-23 din Legea nr. 255/2010 funcționarea comisiei de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale și acordarea despăgubirilor şi, ca atare, reclamanții aveau posibilitatea de a uza de dispozițiile art. 23 din actul normativ mai sus evocat, respectiv de a se adresa instanțelor de drept comun în vederea stabilirii în contradictoriu cu Statul Român a dreptului la despăgubire pentru expropriere.

Pe de altă parte, ca o formă suplimentară de protecție a persoanelor expropriate, legiuitorul a prevăzut în art. 35 din Legea nr. 33/1994 că în situaţia în care în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizat potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

În acest context instanţa de fond a respins ca nefondată acțiunea introductivă.

Examinând apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile sus-menţionate, Tribunalul a apreciat că acesta este nefondat şi în acest sens a reţinut că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, nefiind dată cu încălcarea vreunor dispoziţii de drept material ori de drept procesual şi, de asemenea, modul în care prima instanţă a interpretat mijloacele de probă administrate în cauză este şi el ferit de critici.

În primul rând, Tribunalul a constatat faptul că este nefondată critica reclamanţilor referitoare la faptul că prin hotărârea atacată, prima instanţă ar fi reţinut în mod contradictoriu în considerentele hotărârii că, pe de o parte, reclamanţii ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin efectul exproprierii, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 563 Cod civil, iar pe de altă parte, că datorită faptului că în opinia instanţei puteau uza de art. 23 din Legea nr. 255/2010 în vederea stabilirii în contradictoriu cu Statul Român a dreptului de despăgubire pentru expropriere, caracterul nefondat al acţiunii a fost fundamentat pe ideea că nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

În acest sens s-a avut în vedere faptul că prin hotărârea instanţei de fond s-a reţinut că este neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, respectiv că sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor în sensul că terenul lor nu ar fi fost expropriat, prima instanţă reţinând în mod corect faptul că în speţă ne regăsim într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 9 alin. 3 din Legea nr. 255/2010, respectiv în ipoteza proprietarilor neidentificaţi, în condițiile în care, deși nu sunt nominalizați în mod expres anexa la în H.G. nr. 378/2013, totuşi, ulterior s-a dovedit că terenul acestora se află printre cele indicate în anexă cu proprietari neidentificaţi, deoarece ulterior s-a identificat la măsurători o suprapunere parțială a coridorului de expropriere cu numărul cadastral 51755 (terenul reclamanţilor).

S-a mai reţinut că sunt neîntemeiate şi susţinerile reclamanţilor în sensul că terenul care s-a aflat anterior în proprietatea lor nu ar fi fost expropriat, în contextul în care pe terenul care s-a aflat în proprietatea lor şi care se regăseşte între parcelele expropriate, identificate în lista anexă la HG nr. 378/2013, chiar dacă acest teren a fost menţionat cu proprietar necunoscut (însă din probaţiunea administrată rezultă în mod cert că este vorba de terenul revendicat de reclamanţi).

Reclamanţii au recunoscut că pe terenul lor s-a ridicat un pilon de susţinere a lucrării în vederea realizării căreia s-a efectuat procedura de expropriere ceea ce conduce la faptul evident că pe terenul reclamanţilor au fost începute lucrările pentru realizarea obiectivului în vederea căruia s-a procedat la exproprierea terenurilor aflate pe culoarul de expropriere, respectiv la concluzia că terenul reclamanţilor a fost expropriat conform legii şi utilizat pentru scopul în care s-a realizat exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Totodată s-a reţinut că sunt neîntemeiate şi criticile apelanţilor în sensul că în speţă s-ar pune problema unei exproprieri de fapt, deoarece (deşi pe terenul lor s-a edificat un pilon al lucrării de utilitate publică în vederea realizării căreia s-a dispus exproprierea) în prezent lucrarea de realizare a centurii este sistată.

În ceea ce priveşte aspectul invocat de reclamanţi în sensul că ei nu sunt înscrişi şi nu se regăsesc în lista anexă a Hotărârii de Guvern nr. 378/2013 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu Mureş, pe DN 13 şi DN 15” şi nici în lista anexă a Hotărârii nr. 753 din 20.09.2018, s-a apreciat că trebuie avut în vedere că listele respective cuprind şi terenuri cu proprietari neidentificaţi, şi, totodată, chiar în condiţiile în care aceste liste nu au identificaţi toţi proprietarii terenurilor expropriate, totuşi terenul reclamanţilor se află între cele expropriate conform listelor respective (între cele cu proprietari neidentificaţi), atâta timp cât acest fapt este confirmat prin înscrierea privind suprapunerea terenului lor cu coridorul de expropriere, efectuată în cartea funciară şi despre efectuarea căreia reclamanţii au fost notificaţi (înscriere pe care nu au atacat-o cu plângere).

În aceste condiţii, s-a reţinut că orice pretenţii pe care reclamanţii le au în contradictoriu cu expropriatorul pot fi valorificate doar în cadrul procedurilor speciale reglementate de legea specială, iar în niciun caz în baza dreptului comun, respectiv prin intermediul unei acţiuni în revendicare, deoarece terenul reclamanţilor a făcut obiectul actului normativ de expropriere, aceştia nemaifiind în prezent proprietari (cel puţin asupra părţii din teren care a fost expropriată), pentru a fi în măsură să solicite restituirea posesiei terenului de la presupusul posesor neproprietar (deoarece în urma exproprierii, acesta a dobândit calitatea de proprietar pentru partea de teren expropriat).

Mai mult, nefiind încă întocmită documentaţia cadastrală, în cauză nici nu se cunoaşte dacă doar o parte sau tot terenul reclamanţilor a fost expropriat, fiind necesar ca reclamanţii să urmeze procedura prevăzută de legea specială pentru a primi despăgubirile, procedură în cadrul căreia se va constata şi ce anume suprafaţă din terenul reclamanţilor a fost expropriată conform actului normativ de expropriere.

Totodată s-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi admisibilă acţiunea în revendicare, deoarece pe de o parte, reclamanţii nu mai sunt proprietari (terenul fiind expropriat), iar pe de altă parte, pârâta nu deţine terenul fără drept, ci îl deţine în calitate de proprietar (în urma exproprierii acestuia, prin H.G. nr. 378/2013 - în care terenul reclamanţilor este cuprins, însă cu proprietari neidentificaţi, fiind totuşi identificaţi ulterior, astfel cum rezultă din documentaţia întocmită de C.N.A.D.N.R.

S.A. în anul 2016, în baza căreia s-a efectuat şi înscrierea în cartea funciară a reclamanţilor a suprapunerii cu coridorul de expropriere).

Instanţa de apel a considerat că nu se poate susţine faptul că terenul reclamanţilor nu a fost expropriat în baza H.G. nr. 378/2013, deoarece potrivit art. 9 alin. 3 din Legea nr. 255/2010 decizia de expropriere a fost emisă și şi-a produs efectele, iar suprapunerea terenului reclamanţilor cu coridorul de expropriere a fost constatată ulterior, în anul 2016, astfel că rămâne ca foştii proprietari să urmeze procedurile stabilite de legea specială menţionată, pentru a primi despăgubirea cuvenită pentru terenul expropriat.

S-a apreciat, de asemenea, că este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor în sensul că terenul lor nu ar fi fost expropriat, această susţinere fiind contrazisă de mijloacele de probă administrate, din care rezultă că terenul lor se suprapune cu coridorul de expropriere (reclamanţii neatacând încheierea de carte funciară prin care s-a constatat suprapunerea, deşi le-a fost comunicată).

În legătură cu celelalte critici ale apelanţilor referitoare la nerespectarea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 255/2010 s-a reţinut că acestea sunt critici care pot fi valorificate exclusiv în cadrul unei acţiuni promovate de reclamanţi în temeiul legii speciale, acţiune prin care aceştia au posibilitatea să îşi valorifice dreptul de a primi despăgubirea cuvenită pentru terenul expropriat (acestea nefiind admisibile în cadrul unei acţiuni de drept comun de revendicare, care este inadmisibilă în condiţiile în care în urma exproprierii terenului reclamanţilor, aceştia nu mai au calitatea de proprietari, putându-se prevala doar de dispoziţiile legii speciale).

În concluzie, în condiţiile în care prima instanţă a constatat în mod întemeiat faptul că imobilul reclamanţilor a fost expropriat, s-a reţinut că este corectă şi concluzia referitoare la faptul că, în aceste condiţii, orice nemulţumiri ale reclamanţilor referitoare la modul în care s-a realizat procedura de expropriere în sine, respectiv la faptul că reclamanţii nu au primit încă până la acest moment despăgubirea cuvenită pentru imobilul expropriat constituie aspecte care nu pot fi soluţionate în cadrul unei acţiuni în revendicare în baza dreptului comun, atâta timp cât este aplicabilă o lege specială, care reglementează procedura exproprierii şi a plăţii despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat.

În consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile, pronunţată de judecătorie.

În ceea ce priveşte recursul dedus judecăţii, declarat de reclamanţii H.B. (născută C.) I.M. și C.N.A., Curtea a reţinut că în speţă, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea introductivă pe prevederile art. 555, art. 562 alin. 3, art. 563, art. 566 Cod civil, care se referă la conţinutul şi întinderea dreptului de proprietate privată şi la apărarea acestui drept pe calea acţiunii în revendicare.

Din actele dosarului rezultă că reclamanţii au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3421/2011, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Livezeni, județul Mureș, în suprafață de 2667 mp, înscris în CF nr. x Livezeni, nr. cadastral x.

Prin HG nr. 378/2013 s-a aprobat declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere al lucrării de utilitate publică „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş, pe DN 13 şi DN 15”, în anexa 2 la această hotărâre fiind prevăzută lista cuprinzând imobilele suspuse exproprierii şi sumele individuale aferente despăgubirii proprietarilor.

În anexa la această hotărâre figurează mai multe parcele de teren de pe raza localităţii Livezeni, însă parcela de teren cu nr. cadastral x, aparţinând reclamanţilor, nu este menţionată în anexa respectivă.

De asemenea, reclamanţii, care sunt proprietarii imobilului anterior menţionat, nu figurează în anexa la hotărârea în discuţie, nefiind nominalizaţi.

Ulterior adoptării HG nr. 378/2013, reclamanţilor li s-a comunicat încheierea CF nr. x din 13.06.2016, conform căreia imobilul aparţinând reclamanţilor se suprapune cu coridorul de expropriere, fiindu-i atribuit numărul cadastral x, imobilul fiind înscris în CF nr. x Livezeni.

Totodată pe terenul în discuţie s-a ridicat un pilon de susţinere a centurii rutiere.

Prin HG nr. 753 din 20.09.2018 s-a aprobat amplasamentul suplimentar al lucrării de utilitate publică de interes naţional „Varianta ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş, pe DN 13 şi DN 15”, însă nici reclamanţii şi nici parcela de teren în litigiu nu figurează în anexa la această hotărâre, care cuprinde imobilele situate pe amplasamentul suplimentar, care fac parte din coridorul de expropriere al lucrării vizate de această hotărâre, proprietarii sau deţinătorii acestora şi sumele individuale aferente despăgubirilor.

Prin acţiunea introductivă reclamanţii au invocat încălcarea dreptului lor de proprietate, în contextul în care au fost lipsiţi, de către autorităţile statale, de acest drept şi de posibilitatea de valorificare a beneficiilor pe care le-ar fi putut obţine prin exercitarea dreptului respectiv, fără ca în cazul lor să fie demarată şi respectată procedura exproprierii pentru transferul dreptului de proprietate şi fără a beneficia de despăgubiri.

Instanţa de apel, prin decizia pronunţată, decizie prin care a confirmat sentinţa primei instanţe, prin care acţiunea introductivă a fost respinsă, a analizat cauza în raport de prevederile legale prin care este reglementată procedura exproprierii, reţinând că reclamanţii au fost lipsiţi de atributele dreptului de proprietate prin efectul exproprierii şi, ca atare, pentru a-şi valorifica pretenţiile trebuie să acţioneze în conformitate cu prevederile speciale cuprinse în Legea nr. 255/2010 şi nu calea dreptului comun prin promovarea unei acţiuni de drept comun având ca obiect revendicarea terenului şi plata de despăgubiri.

În ceea ce priveşte recursul dedus judecăţii, prin memoriul de recurs reclamanţii au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 Cod procedură civilă, referitoare la conţinutul hotărârii judecătoreşti, prin aceste prevederi legale fiind consacrată legislativ obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată.

Conform art. 425 Cod procedură civilă, motivarea unei hotărâri judecătoreşti are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Cerinţele legale prevăzute de art. 425 Cod procedură civilă trebuie analizate în corelaţie cu prevederile art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă, conform cărora revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, precum şi cu prevederile art. 22 alin. 4 Cod de procedură civilă, potrivit cărora, judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Sub acest aspect trebuie avut în vedere faptul că, cererea de chemare în judecată constituie actul prin care se determină limitele şi cadrul în care se desfăşoară întreaga activitate judiciară, iar judecătorul nu poate schimba starea de fapt invocată de reclamanţi, motivele de fapt constituind, potrivit art. 194 şi art. 196 Cod procedură civilă, unul din elementele cererii de chemare în judecată, care trebuie să fie indicat de reclamanţi, sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au invocat faptul că au fost lipsiţi de dreptul de proprietate, fără ca în cazul lor să fie iniţiată procedura exproprierii şi au şi demonstrat acest aspect, în contextul în care nu au fost cuprinşi în cele două hotărâri prin care s-a dispus cu privire la expropriere, deşi terenul lor era identificat din punct de vedere cadastral şi de asemenea, reclamanţii, în calitate de proprietari, erau identificaţi, dreptul lor de proprietate fiind înscris în cartea funciară.

Cu toate acestea atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel nu s-au pronunţat cu privire la starea de fapt invocată de reclamanţi şi nu au soluţionat cauza în raport cu prevederile legale pe care aceştia şi-au întemeiat acţiunea.

Instanţa de recurs apreciază că în condiţiile în care în speţă reclamanţii au dovedit că au pierdut prerogativele dreptului de proprietate, fără ca în cazul lor să fie demarată procedura exproprierii, instanţele trebuiau să se raporteze la conţinutul cererii de chemare în judecată promovate de ei şi la scopul urmărit de ei prin promovarea acestei cereri şi astfel să analizeze pretenţiile deduse judecăţii prin prisma prevederilor legale invocate.

Procedând la calificarea acţiunii reclamanţilor ca fiind o acţiune în privinţa căreia este aplicabilă o lege specială, deşi reclamanţii au promovat o acţiune de drept comun, instanţa de apel şi prima instanţă s-au pronunţat pe o altă stare de fapt decât cea cu care au fost investite şi au aplicat alte norme juridice decât cele incidente în raport cu argumentele dezvoltate de părţi.

Omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la argumentele reclamanţilor referitoare la nerespectarea în cazul lor a prevederilor speciale din Legea nr. 255/2010 referitoare la expropriere, respectiv de a analiza pretenţiilor deduse judecăţii prin prisma prevederilor de drept comun invocate, echivalează cu omisiunea acesteia de a se pronunţa asupra acţiunii cu care a fost investită şi de a cerceta fondul pricinii, precum şi cu omisiunea de a oferi o motivare care să respecte cerinţele prevăzute de art. 425 Cod procedură civilă, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Reclamanţii au invocat prin memoriul de recurs şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, care vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau în spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cazul acestui motiv de recurs reclamanţii au invocat faptul că acţiunea introductivă este o acţiune în revendicare, nefiind o acţiune întemeiată pe Legea exproprierii, însă în contextul în care această acţiune nu a fost analizată prin prisma prevederilor legale din materia revendicării, invocate de reclamanţi, în recurs nu se poate stabili o eventuală încălcare sau aplicare greşită a prevederilor legale din materia revendicării şi, ca atare, incidenţa acestui motiv de recurs nu se impune a fi analizată.

Faţă de cele ce preced, având în vedere incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă şi, totodată, ţinând seama de faptul că în fazele procesuale anterioare procesul a fost soluţionat fără a se intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 496 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă şi art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat integral decizia pronunţată de instanţa de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Mureş.

În rejudecare, în urma analizării stării de fapt rezultate din probele administrate şi a aspectelor invocate de părţi se va judeca şi soluţiona cauza în raport de prevederile legale invocate de reclamanţi.