Decizie nr. 55/R din 27.04.2021

Nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedura civilă.

Art. 452 alin.1 lit. b, art. 6 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Prin Sentinţa civilă nr. x din 12.11.2019 pronunţată de Judecătoria Gheorgheni în dosarul civil nr. x/234/2019 s-au dispus următoarele:

-a fost respinsă cererea formulată de reclamantul P.A. împotriva pârâtului L.A.E..

- a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant L.A.E. în contradictoriu cu reclamantul-pârât P.A..

-au fost respinse ca nefondate cererile formulate privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. x din 25.11.2020, pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a respins ca nefondat apelul formulat împotriva sentinței civile nr. x din 12.11.2019 a Judecătoriei Gheorgheni de apelantul - pârâtul-reclamant reconvenţional L.A.E., în contradictoriu cu intimatul - reclamant-pârât P.A..

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reținut că excepția inadmisibilității, invocată la fond și respinsă de prima instanță, este neîntemeiată deoarece art. 253 alin. 3 Cod civil permite instanței să dispună obligarea autorului faptei să îndeplinească orice măsuri necesare pentru a se ajunge la restabilirea dreptului atins, cum ar fi: obligarea autorului faptei, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Din aceste prevederi legale rezultă că nu există o enumerare limitativă a măsurilor care pot fi dispuse împotriva autorului faptei ilicite în asemenea cazuri, astfel că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la a-și cere scuze în mod public și de a depune un anunț cu caracter de scuze în ziare locale poate fi solicitată ca un mijloc de restabilire a dreptului atins.

Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că în perioada 2015 – 2018 reclamantul a formulat mai multe plângeri penale împotriva pârâtului pentru săvârșirea unor infracțiuni care aveau legătură cu exercitarea atribuțiilor de primar de către pârâtul L.A.E., soluția dată de parchet fiind în toate aceste cazuri clasarea ca urmare a împrejurării că din cercetarea penală efectuată rezultase că faptele de care era acuzat pârâtul nu există.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul constată că aceasta a fost în mod întemeiat respinsă de prima instanţă, deoarece în condiţiile în care pârâtul are calitatea de primar, în această calitate trebuie să se aștepte să se confrunte și cu astfel de acuzații.

Totodată, nu este dovedita exercitarea cu rea credinţă a activităţii de sesizare a parchetului, reaua credinţă presupunând că reclamantul - pârât reconvenţional a sesizat parchetul, deşi ştia că apelantul nu e vinovat.

Or, apelantul nu a arătat în mod concret, pentru fiecare faptă în parte, care ar fi elementele din care să rezulte că reclamantul - pârât reconvenţional ar fi ştiut că el este nevinovat.

Împotriva acestei decizii, recurentul L.A.E. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea Deciziei civile nr. x din 25.11.2020, pronunţată de Tribunalul Harghita.

S-a arătat că, prin intermediul întâmpinării formulate în faţa primei instanțe, s-a invocat excepția inadmisibilității primelor două capete de cerere ale acțiunii introductive de instanță.

Aparent, la termenul de judecată din 29.10.2019, instanța a pus în discuție „excepțiile invocate de pârât, prin întâmpinare".

Cu toate acestea, nici prin încheierea de ședință din 29.10.2019, dar nici prin sentința criticată, instanța de fond nu s-a pronunțat, în nici un fel, asupra acestor excepții, impunându-se mențiunea că era vorba de o singură excepție, nefiind necesară folosirea pluralului.

Dispozițiile art. 253 Cod civil reglementează remediile împotriva încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Prin raportare la remediile legale expres prezentate de acest text de lege, este evident că primele două capete de cerere au fost și sunt inadmisibile, întrucât astfel de remedii nu sunt reglementate de legislația în materie, motiv pentru care apreciez că se impune modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reconvenționale ca inadmisibilă și nu ca nefondată.

Instanța de apel nu a analizat în niciun fel problema modului de soluționare a excepției, ci pur și simplu a afirmat că „nu există o enumerare limitativă a măsurilor care pot fi dispuse împotriva autorului faptei ilicite în asemenea cazuri".

Această soluție contravine în mod flagrant prevederilor art. 253 Cod civil, care stabilesc în mod clar și limitativ remediile în speță, fiind astfel incident atât motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, cât și cele prevăzute de pct. 5 și 6 al aceluiași articol, având în vedere împrejurarea că excepția nu a fost soluționată în mod efectiv, nici prin încheierea care cuprinde mențiunea punerii în discuție a excepţiei, dar nici prin sentința finală, iar soluția s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă.

În primul rând, recurentul a apreciat că hotărârea pronunțată asupra apelului formulat în privința cererii reconvenționale formulate de dânsul încalcă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă.

Astfel cum rezultă din cuprinsul scurtei motivări a deciziei criticate, instanța pur și simplu a formulat o apreciere care poate fi considerată străină de obiectul cauzei, în condițiile în care nicio parte nu a invocat un astfel de argument, fără a se fi trecut la măcar o minimă analiză a criticilor de apel invocate de recurent, nemaivorbind de o rejudecare a cauzei, conform principiului efectului devolutiv al apelului.

Potrivit art. 425 alin. (1) Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă, considerentele și dispozitivul, iar în cuprinsul considerentelor se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârilor judecătorești se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei, a fost soluționat procesul.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenție.

Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina „tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora (cauza Van de Hurk c.

Tările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, S59; în același sens, cauza Albina c.

România, hot. din 28 aprilie 2005, S30).

Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât „numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (cauza Hirvisaari c.

Finlanda din 27 septembrie 2001).

Din alt punct de vedere, necesitatea motivării hotărârii în sensul indicat de normele imperative ale art. 261 alin. 1 pct. 5 înlătură arbitrariul și face posibil controlul judiciar (a se vedea: Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 9C/2016-R, www.rolii.ro) .

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanță superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigența a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinenţa.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedura civilă.

Or, în aceste condiții, a fost încălcat dreptul recurentului reclamant la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond a cererii formulate de reclamant pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. (a se vedea: Curtea de Apel Oradea, Secția a II - a civilă, de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 2333/R/ CA/29.06.2015, portal.just.ro).

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest sens, Înalta Curte a precizat că motivarea unei hotărâri nu este problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea: Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casare și Justiție).

Obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

În speță, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare (a se vedea Decizia nr.

Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Cutii de Casație și Justiție).

Așadar, dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei „justiția a fost servită”.

Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție.

Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat ”ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c.

Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, S59; în același sens, cauza Albina c.

România, hot. din 28 aprilie 2005, S30).

Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c.

Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că „deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează” (cauzele Ruiz Torija c.

Spania, hot. din 9 decembrie 1994, S 29; Helle c.

Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c.

Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, S 34 sau Dimitrellos c.

Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, S 15).

Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c.

România (hot. din 28 aprilie 2005, S 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți.

Această obligație este justificată, întrucât „numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției” (hot.

Hirvisaari c.

Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea apreciază că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Tot în sensul celor solicitate de recurent s-a pronunțat Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosarul nr. 194/96/2016, apreciind că o hotărârea trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă. (a se vedea Decizia nr. 361/R/07.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș).

Într-o speță mai recentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă în condițiile în care instanța a cărei hotărâre se atacă emite considerente contradictorii și nu prezintă - aplicat și coerent - argumentele pe care și-a întemeiat soluția (a se vedea Decizia nr. 784 din 12 februarie 2020, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În conformitate cu dispozițiile art. 405 Cod de procedură civilă, „Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.”

Evident, prin raportare la motivul de casare pe care l-a invocat recurentul, respectiv cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod de procedură civilă, sunt incidente și dispozițiile art. 405 din același cod.

Mai departe, din cuprinsul înscrisurilor anexate întâmpinării și cereri reconvenționale, respectiv adresei transmise prin e-mail la 14.10.2019 (dar și cel atașat prezentului recurs), rezultă că, de mai mulți ani, pârâtul reconvențional - personal sau prin persoane fizice și juridice interpuse - în loc să aibă o minimă contribuție la bunăstarea sau dezvoltarea comunității (având până recent calitatea de consilier local), are obiceiul de a formula plângeri penale absolut nefondate, adresându-se tuturor parchetelor posibile.

De subliniat este faptul că acesta formulează numeroase plângeri, iar după ce acestea se clasează, nu atacă aceste soluții, de aici putându-se deduce că și acesta cunoștea foarte bine caracterul nefondat al sesizărilor și că scopul lor este perturbarea activității primăriei, respectiv șicanarea noastră.

Ordonanțele de clasare depuse în fața primei instanțe reflectă însă doar o imagine privind dosarele soluționate.

Pe lângă acestea, există numeroase plângeri nesoluționate, la momentul de față fiind greu să se indice măcar un număr aproximativ al dosarelor de urmărire penală.

Inclusiv în prezent recurentul-pârât primeşte în mod regulat solicitări din partea tuturor parchetelor și organelor de poliție, numeroase solicitări de transmitere unor documentații voluminoase şi este chemat în mod periodic pentru a da declarații, datorită acestor plângeri absolut nefondate și abuzive.

Intimatul P.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.

Curtea a reţinut următoarele:

Recurentul a invocat prin recursul declarat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.

Conform art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă, casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Art.488 pct. 6 Cod procedură civilă prevede că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin.1 lit. b) Cod procedură civilă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanța de recurs remarcă faptul că în hotărârea instanței de apel nu se face referire la temeiul în drept al hotărârii, nefiind indicat nici un articol din Codul de procedură civilă.

De asemenea nu există nici o argumentare sau interpretare gramaticală, logică, etc. la care instanța să facă referire.

Or, din moment ce s-a considerat că din anumite prevederi reiese o concluzie, trebuia să se argumenteze, făcându-se referire la principiile de drept, argumentația legală, interpretări de drept, probe, etc.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenție.

Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de alta parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanță superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigența a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinenţa.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedura civilă.

Or, în aceste condiții, a fost încălcat dreptul recurentului la un proces echitabil și i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv casarea în totalitate a sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de fond a cererii formulate de reclamant pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție.

Practica instanței supreme este orientată și ea în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

În același sens s-a pronunțat jurisprudența națională și europeană, inclusiv cea invocată de recurent (a se vedea: Curtea de Apel Oradea, Secția a II - a civilă, de contencios administrativ si fiscal, Decizia nr. 2333/R/CA/29.06.2015, Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casare și Justiție, Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Cutii de Casație și Justiție).

Astfel motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigentelor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Motivarea trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „ascultate”, adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina „tribunalului”, obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora (cauza Van de Hurk c.

Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, S59; în același sens, cauza Albina c.

România, hot. din 28 aprilie 2005, S30).

Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c.

Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că „deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează” (cauzele Ruiz Torija c.

Spania, hot. din 9 decembrie 1994, S 29; Helle c.

Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c.

Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, S 34 sau Dimitrellos c.

Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, S 15).

Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c.

România (hot. din 28 aprilie 2005, S 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți.

Această obligație este justificată, întrucât „numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției” (hot.

Hirvisaari c.

Finlanda din 27 septembrie 2001).

Prin raportare la motivele de casare pe care l-a invocat recurentul, respectiv cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 Cod de procedură civilă, sunt incidente și dispozițiile art. 405 din același cod.

Instanța de apel nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiții, în baza art.496, 498 alin. 2 Cod procedură civilă admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare, aceasta nepronunțându-se asupra fondului, prin neanalizarea susținerilor apelantului și argumentarea soluției.

Față de soluția adoptată, nu se mai impune analizarea recursului prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct.8 Cod procedură civilă.