Decizie nr. 268/A din 12.05.2021

Continuarea activităţii de către salariat, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, se poate face doar cu acordul angajatorului

Art. 56 alin.4 din Codul muncii

Prin sentinţa civilă nr. x din 14.07.2020, Tribunalul Mureş a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi lipsei de interes, iar pe fond a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul M.

S. în contradictoriu cu pârâtele S.N.G.N.

R.

SA. şi S.N.G.N.

R.

SA- Sucursala Târgu Mureş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariatul pârâtei de rândul II în funcţia de inginer geolog.

Înainte de îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare, reclamantul a solicitat pârâtei să-şi continue activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată.

Cererea reclamantului nu a fost primită, astfel că la data de 25.09.2019 a încetat contractul individual de muncă încheiat între părţi.

Reclamantul s-a adresat instanţei solicitând anularea refuzului pârâtelor, obligarea acestora să-i permită să continue activitatea şi plata drepturilor salariale de care ar fi beneficiat în cazul continuării activităţii.

Pârâtele s-au apărat invocând mai multe excepţii: inadmisibilitatea acţiunii, tardivitatea respectiv lipsa de interes. Toate aceste apărări formulate pe cale de excepţie nu sunt întemeiate.

Cererea reclamantului de a constata caracterul nelegal al refuzului pârâtelor pentru continuarea activităţii, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, nu este inadmisibilă pentru că instanţa de judecată este abilitată să verifice modul de executare a contractului individual de muncă şi atunci când constată încălcarea dispoziţiilor legale, să le înlăture.

Acţiunea civilă formulată de reclamant nu este tardivă.

Reclamantul nu a contestat decizia de încetare a contractului individual de muncă, astfel că dispoziţiile art. 268 alin.1 lit. a şi ale art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 nu sunt incidente în cauză.

În fine, excepţia lipsei de interes nu poate fi primită pentru că, în ipoteza în care acţiunea ar fi admisă, iar reclamantul şi-ar relua activitatea, pensia pentru limită de vârstă de care beneficiază ar putea fi cumulată cu salariul, conform dispoziţiilor art. 118 alin.1 lit. a din Legea nr. 263/2010.

Pe fond, acţiunea reclamantului este neîntemeiată.

Reclamantul a îndeplinit la data de 25.09.2019 condiţiile de vârstă şi de stagiu pentru a se pensiona.

Anterior, reclamantul a formulat o cerere de prelungire a activităţii, cerere pe care pârâtele au respins-o.

În adresele pe care pârâtele le-au comunicat reclamantului, ca răspuns la cererea de continuare a activităţii, se face trimitere la condiţiile stabilite de conducerea pârâtei de rândul I, condiţii pe care reclamantul nu le îndeplineşte.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii, pe care reclamantul le invocă, nu impun angajatorului anumite condiţii pentru a refuza continuarea activităţii de către un salariat care îndeplineşte condiţiile de acordare a pensiei pentru limită de vârstă.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamantul M. S. a formulat apel solicitând anularea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei ori trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea apelului, reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere argumentele aduse pe parcursul judecăţii.

Astfel, Tribunalul, după o cronologie sumară a situaţiei de fapt, a reţinut că cererea reclamantului de continuare a activităţii nu a avut în vedere dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii, deşi cererea a fost formulată la nici o lună după ce dispoziţiile codului muncii au fost modificate prin introducerea acestei norme.

În aceste condiţii, la data cererii reclamantului pentru continuarea activităţii exista cadrul legal care îi permitea să-şi continue activitatea şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare.

O altă critică pe care reclamantul o aduce hotărârii instanţei de fond vizează modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. 4 din Codul muncii.

Tribunalul, analizând dispoziţiile incidente în cauză, a concluzionat că angajatorul, pârâtele din prezenta cauză, nu au impuse condiţii la exprimarea acordului pentru continuarea activităţii de către un salariat.

O astfel de interpretare este greşită pentru că i-ar conferi angajatorului puteri discreţionare, fără limite în executarea contractului individual de muncă, ceea ce contravine prevederilor art. 31 alin. 2 din Constituţia României, ale art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a UE dar şi dispoziţiilor art. 2 lit. m din Legea nr. 554/2004.

Caracterului arbitrar al poziţiei pârâtei rezultă şi din împrejurarea că, prin adresa nr. 31855/25.09.2019, au fost instituite condiţii suplimentare pentru continuarea activităţii, condiţii care nu sunt prevăzute de art. 56 alin.4 din Codul muncii şi care nu îşi au nicio justificare, fiind adăugiri la cadrul legal.

De asemenea, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru că nu a răspuns criticilor aduse refuzului arbitrar al pârâtei în continuarea activităţii.

În acest sens, reclamantul a subliniat că a susţinut acţiunea civilă invocând încălcarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României pentru că refuzul a fost nemotivat; că prin cele trei criterii cuprinse în adresa nr. 311447/17.09.2019, s-a creat o discriminare directă şi s-a adăugat la lege; că decizia de aprobare sau de respingere cererii de prelungire a contractului individual de muncă ar trebui să se bazeze pe criterii obiective şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile cuprinse în Directiva nr. 1999/70/CE prin care se urmăreşte prevenirea abuzurilor.

Toate aceste argumente nu au fost analizate de instanţa de fond, Tribunalul pronunţând o hotărâre nelegală.

Pârâta S.N.G.N. R. SA a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca neîntemeiat. În apărare, pârâta a susţinut că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.

Pe fond, pârâta a arătat că cererea reclamantului de continuare a activităţii, după împlinirea condiţiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, a fost analizată în raport cu dispoziţiile art. 56 din Codul muncii.

Potrivit acestor dispoziţii, contractul individual de muncă a încetat de drept, iar continuarea activităţii se poate realiza doar cu aprobarea angajatorului.

Reclamantul nu a solicitat continuarea activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, ci încheierea unui nou contract, solicitare care a fost analizată prin raportare la criteriile stabilite la nivel de societate.

Reclamantul a atacat refuzul pârâtei de a desfăşura activitatea în cadrul societăţii şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare susţinând că decizia nu a fost motivată pentru ca mai apoi să invoce că refuzul întemeiat de aceste norme interne constituie o adăugare la lege.

Oricum, a susţinut pârâta, nu există nicio dispoziţie legală care să o oblige să aprobe o astfel de cerere.

În final, pârâta a precizat că trimiterile la legislaţia europeană şi la practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu este relevantă în cauză pentru că vizează contracte individuale de muncă încheiate pe perioadă determinată, contracte diferite de cel în baza căruia reclamantul şi-a desfăşurat activitatea.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

În fapt, reclamantul a fost angajatul pârâtei de rândul II în funcţia de inginer, în baza unui contract individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată (filele 23-26 din dosarul de fond).

La data de 04.06.2019, reclamantul s-a adresat conducerii Sucursale R.

Târgu Mureş o cerere prin care solicită ca, în condiţiile în care contractul individual de muncă încetează de drept la data de 25.09.2019, să-şi continue activitatea prin încheierea unui nou contract individuale de muncă, pe durată determinată.

Cererea a fost înregistrată sub numărul 18635 (fila nr. 65 dosar de fond).

Sucursala R.

Târgu Mureş, prin Serviciu resurse umane, salarizare a emis la data de 25.09.2019 un răspuns la solicitarea reclamantului prin care a respins cererea de continuare a activităţii în cadrul sucursalei.

În acest răspuns, pârâta de rândul II a făcut trimitere la adresa nr. 31144 din 17.09.2019 a Direcţiei Resurse umane din cadrul societăţii prin care s-au stabilit condiţiile de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 93/2019 (lege care completează dispoziţiile art. 56 din Codul muncii) şi a comunicat reclamantului că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în această adresă, ceea ce face ca cererea să nu poată fi aprobată (fila 13 dosar de fond).

Nemulţumit de acest răspuns, reclamantul s-a adresat conducerii centrale susţinând că respingerea cererii sale este nejustificată (filele 14-17 dosar de fond).

Petiţia adresată de reclamant conducerii societăţii a fost la rândul ei respinsă.

În conţinutul răspunsului dat de conducere (filele 18-20 dosar de fond) se precizează că cererea de a încheia un nou contract individual de muncă pe perioadă determinată a fost soluţionată deşi nu este asumată prin semnarea ei, iar răspunsul i-a fost comunicat de conducerea sucursalei.

De asemenea, conducerea societăţii pârâte şi-a motivat respingerea cererii invocând dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 96/2019, cu precizarea că pentru a fi încheiat un nou contract este necesar acordul angajatorului, acord care nu a fost dat pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate stabilite prin norme internă.

Aşa cum rezultă din susţinerile reclamantului dar şi din adresa nr. 35949 din 15.10.2019, la data de 25.09.2019, prin decizia directorului de sucursală nr. 347 din 23.09.2019, reclamantul şi-a încetat activitatea ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

Din conţinutul contractului individual de muncă nr. 3384 din 19.11.2007 dar şi din solicitarea şi răspunsul dat solicitării, reclamantul a avut un contract individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată care a încetat de drept, iar acţiunea civilă a fost iniţiată pentru că pârâtele au refuzat să încheie un nou contract individual de muncă pe perioadă determinată.

Aceste precizări sunt necesare pentru a stabili exact starea de fapt, în contextul în care în cererea de chemare în judecată dar şi în apel reclamantul susţine că a cerut menţinerea în activitate, iar cererea iniţial înregistrată la pârâtă nu era întemeiată în drept.

În raport cu starea de fapt reţinută, Curtea constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 56 din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse la alin. 1 lit. c, la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului de cotizare, contractul individual de muncă încetează de drept.

Cu toate acestea, în temeiul alin. 4 din acelaşi articol, pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi menţinut în aceeaşi funcţie maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului individual de muncă.

Reclamantul nu a contestat că îndeplinea condiţiile de acordare a pensiei pentru limită de vârstă şi, odată cu aceasta, că înceta de drept contractul individual de muncă, ci doar că pârâta a refuzat legal să îl menţină în activitate pe perioadă determinată.

Chiar dacă prin cererea adresată conducerii sucursalei, reclamantul nu şi-a întemeiat în drept cererea, prin răspunsul dat, pârâta a avut în vedere aceste noi dispoziţii ale art. 56 alin. 4, introduse prin Legea nr. 93/2019.

În aceste condiţii, instanţa de fond a fost chemată să analizeze legalitatea deciziilor pârâţilor doar sub aspectul respectării dispoziţiilor care reglementează dreptul unui salariat de a continua activitatea, după îndeplinirea condiţiilor de vârstă şi de stagiu de cotizare pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

Acesta este şi motivul pentru care instanţa de fond a respins apărările formulate de pârâţi pe cale de excepţie, apărări prin care s-a susţinut că acţiunea civilă este inadmisibilă, tardivă şi lipsită de interes.

Dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii dau posibilitatea salariaţilor să îşi continue activitatea, în baza unui nou contract de muncă încheiat pe perioadă determinată de cel mult 3 ani, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii: se formulează o cerere cu cel puţin 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă şi angajatorul îşi exprimă acordul pentru încheierea unui nou contract individual de muncă.

Acest contract poate fi prelungit anual, sigur, prin acordul părţilor.

În cazul reclamantului a fost îndeplinită prima condiţie, dar nu şi cea de-a doua.

Reclamantul nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 56 alin.4 din Codul muncii, dar ea a fost analizată de pârâtă prin raportare la aceste dispoziţii, iar cererea este supusă acestor reglementări.

De asemenea, reclamantul nu a semnat cererea, dar pârâta a analizat-o şi a soluţionat-o, astfel că aceste aspecte nu afectează legalitatea demersului reclamantului.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, legiuitorul a stabilit că încheierea unui nou contract individual de muncă, după încetarea de drept a contractului încheiat pe perioadă nedeterminată, se poate face doar cu acordul angajatorului.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 56 alin. 4 din Codul muncii rezultă că prelungirea activităţii după pensionare nu are loc de drept, ci este condiţionată de acordul angajatorului, salariatul având doar o vocaţie care trebuie să fie confirmată de angajator.

Dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii nu cuprind reguli speciale în ceea ce priveşte condiţiile în care angajatorul îşi exprimă acordul pentru continuarea activităţii salariatului.

Curtea nu poate să fie de acord cu interpretarea dată de reclamant dispoziţiilor incidente în cauză, interpretare potrivit căreia simpla solicitare venită la termen este suficientă pentru ca pârâta să încheie un nou contract individual de muncă pe perioadă determinată.

Faptul că reclamantul a lucrat la societatea pârâtă nu-l îndreptăţeşte să-şi continue activitatea indiferent de interesul angajatorului.

Aşa cum s-a arătat deja, dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii conferă o vocaţie reclamantului de a continua activitatea, însă, fiind vorba de un nou contract individual de muncă, sunt aplicabile principiile fundamentale care guvernează raporturile de muncă la încheierea contractelor individuale de muncă: consensualismul şi buna-credinţă ( art. 8 din Codul muncii).

În conformitate cu aceste principii fundamentale, după îndeplinirea condiţiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă decizia pârâţilor de a respinge cererea reclamantului va fi analizată doar în raport cu interesul pârâtei de a continua activitatea reclamantului.

Acest criteriu este singurul care trebuie avut în vedere în situaţiile reglementate de art. 56 alin. 4 din Codul muncii pentru a asigura respectarea bunei-credinţe a părţilor din raporturile de muncă, pentru a asigura eliminarea arbitrariului în aplicarea dispoziţiilor legale.

Reclamantul a susţinut că pârâta, refuzând să încheie un nou contract individual de muncă a fost arbitrară pentru că nu a fost motivată.

Legiuitorul nu a stabilit condiţii de formă pentru exprimarea acordului pentru încheierea unui contract individual de muncă Nici chiar în cazul special prevăzut de art. 56 alin. 4 din Codul muncii, în care cele două părţi se află angajate în relaţii de muncă, legiuitorul nu a stabilit forma în care angajatorul trebuie să-şi exprime acordul/dezacordul la cererea ce încheiere a unui contract individual de muncă pe perioadă determinată.

Cu toate acestea, în aplicarea principiului exercitării cu bună-credinţă a drepturilor, angajatorul are obligaţia de a comunica un răspuns justificat şi raportat la criteriul mai sus indicat - interesul angajatorului.

În cauză, pârâtele au răspuns solicitării reclamantului prin adresa formulată de conducerea sucursalei din Târgu Mureş, unde reclamantul îşi desfăşura activitatea dar şi prin răspunsul dat ce conducerea centrală la petiţia formulată de reclamant.

În ambele răspunsuri, pârâtele, prin organele sale de conducere, s-au raportat la noile dispoziţii introduse la art. 56 din Codul muncii dar şi la criteriile interne pe care le-a stabilit pentru aplicarea acestor dispoziţii.

Aceste criterii interne sunt în concordanţă cu interesul pârâtei, singurul element în raport cu care poate fi analizat răspunsul dat la cererea reclamantului.

Curtea nu poate accepta argumentele reclamantului în susţinerea nelegalităţii deciziei de respingerea cererii de continuare a activităţii.

Pârâta de rândul I nu a adăugat la lege atunci când a stabilit criterii interne pentru a analiza cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 56 alin 4 din Codul muncii, ci doar a asigurat astfel criterii obiective pe care să le folosească conducerea descentralizată.

Sigur, pârâta nu avea nevoie de asemenea criterii prestabilite, fiind suficient ca răspunsul la solicitarea unui salariat să fie justificat în raport cu interesul angajatorului.

Curtea constată, de asemenea, că aceste criterii interne nu au un caracter arbitrar, aşa cum susţine reclamantul.

Ele ţin cont de interesul angajatorului pentru desfăşurarea activităţii, în funcţie proiectele în care pârâta este implicată, de efectele pe care încetarea activităţii le-ar produce şi de procedura de recrutare a personalului.

Niciunul dintre aceste criterii nu sunt subiective şi toate au în vedere interesul pârâtei de a asigura desfăşurarea activităţii sale.

În susţinerea acţiunii civile dar şi în criticile aduse hotărârii instanţei de fond, reclamantul a apreciat că refuzul pârâtelor de a încheia un nou contract individual de muncă este nelegal pentru că nu a ţinut cont de diferite acte normative care interzic exercitarea discreţionară a puterii de către autorităţi publice sau private ori de hotărâri pronunţate de Curtea Constituţională sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea apreciază şi aceste critici ca nefondate.

În primul rând, Curtea constată că normele de drept material incidente în cauză sunt cuprinse în Codul muncii şi au în vedere raporturile născute dintr-un contract individual de muncă.

Din această perspectivă, dispoziţiile cuprinse în partea dedicată Dispoziţiilor generale din Legea contenciosului administrativ nu au nicio legătură cu raporturile juridice deduse judecăţii.

În plus, aşa cum s-a subliniat deja, normele cuprinse la art. 56 din Codul muncii sunt norme speciale care reglementează modalitatea în care se poate încheia contract de muncă pe perioadă determinată, la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare.

De asemenea, trimiterile la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt relevante în cauză pentru că nu au în vedere raporturile de muncă dintre un angajator şi un salariat, ci raporturi dintre instituţii naţionale sau europene şi cetăţeni.

În al doilea rând, reclamantul a înţeles să facă trimiteri la diferite principii cuprinse în Constituţia României, însă fără a iniţia procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională are competenţă deplină în controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, iar pentru sesizarea Curţii trebuie să fie parcursă o anumită procedură.

Fără a proceda la o astfel de analiză, Curtea constată că aceste principii se regăsesc în Capitolul II din Codul muncii, art. 3 şi 5, iar normele incidente în cauză nu aduc atingere acestor principii.

Astfel, dreptul angajatorului de a hotărî în raport cu propriile interese dacă încheie un nou contract individual de muncă, după ce contractul încheiat pe perioadă nedeterminată a încetat, nu aduce atingere dreptului la muncă.

Aşa cum s-a precizat deja, încheierea unui nou contract individual de muncă se poate realiza doar cu acordul părţilor, în condiţiile exercitării cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege, iar condiţia consensualismului nu este în măsură să afecteze dreptul la muncă.

Pe de altă parte, această condiţie prevăzută de art. 56 alin.4 din Codul muncii nu aduce atingere nici principiului egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii.

În cauză, pârâta de rândul I a stabilit o serie de criterii care, în concordanţă cu propriul interes, stabileşte condiţiile în care se pot încheia contracte de muncă pe perioadă determinată, la data la care contractul individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată încetează de drept.

În al treilea rând, reclamantul a susţinut că modul de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. 4 din Codul muncii de către pârâţi şi de către instanţa de fond contravine Hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-46-17 din 28.02.2018.

Din soluţia dată de curtea europeană, reclamantul a concluzionat că refuzul angajatorului de a încheia un nou contract individual de muncă încalcă Directiva 1999/70/CE care impune ca refuzul să fie întemeiat pe motive obiective.

Nici această critică nu pate fi primită pentru că, pe de o parte refuzul pârâtei este motivat şi se raportează la criterii obiective, iar, pe de altă parte, situaţia avută în vedere de directiva invocată este diferită decât cea a reclamantului care se afla la momentul cererii sale la finalul unui contract încheiate pe perioadă nedeterminată.

Oricum, în hotărârea invocată de reclamant, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-a stabilit că acordul angajatorului impus în legislaţia naţională germană nu încalcă Directiva nr. 2000/78/CE.

În concluzie, Curtea a constatat că Tribunalul Mureş a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 56 alin.4 din Codul muncii.

Cea dea doua critică formulată de reclamant împotriva hotărârii instanţei de fond vizează modul în care hotărârea a fost motivată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin.1 lit. b Cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, considerentele, parte a hotărârii în care sunt redate: obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă din probele administrate şi motivele de fapt de drept pe care se întemeiază hotărârea, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Tribunalul Mureş a reţinut în considerentele hotărârii susţinerile părţilor, a stabilit starea de fapt rezultată din administrarea probelor, şi a apreciat că acţiunea reclamantului nu este întemeiată pentru că dispoziţiile art. 56 alin. 4 din Codul muncii condiţionează încheierea unui nou contract individual de muncă de acordul pârâtei, acord care nu este condiţionat prin lege.

Curtea a constatat că hotărârea atacată îndeplineşte condiţiile legale, respectă cerinţele prevăzute de art. 452 alin.1 lit. b Cod de procedură civilă.

Raţionamentul pe care se fundamentează hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază şi răspunde atât argumentelor aduse de reclamant în susţinerea acţiunii cât şi apărărilor formulate pe care de excepţie de către pârâtă.

Astfel, la pagina 12 , paragraf ultim şi în continuare în pagina 13, Tribunalul a expus argumentele pentru care excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi lipsei de interes nu sunt întemeiate.

Apoi, în pagina 14 paragrafele 2-4, Tribunalul reţine starea de fapt rezultată din probele administrate şi interpretează dispoziţiile de drept material incidente în cauză, înlăturând argumentele aduse de reclamant în susţinerea acţiunii.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului.