Decizie nr. 269/A din 12.05.2021

Acţiunea în constatarea inexistenţei unui drept privind salariul, în situaţia în care contestaţia la executare nu poate fi primită

- Art.35 şi 712 alin.2 Cod de procedură civilă

Prin sentinţa civilă nr. x din 09.07.2020, Tribunalul Mureş a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Pe fond, Tribunalul a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta RA A.T.T.M. în contradictoriu cu pârâtul R.P.Ş., a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.J.M. în favoarea reclamantei şi, în consecinţă, a constatat inexistenţa dreptul pârâtului de a primi drepturi salariale ce derivă din contractul individual de muncă nr. 237/01.01.2002, începând cu data de 09.05.2014.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Ca răspuns la acţiunea în constatare formulată de reclamantă şi susţinută de intervenient, pârâtul a formulat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 35 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, pârâtul a arătat că reclamantul are la dispoziţie o acţiune în realizare, de care nu a uzat și anume, contestaţia la executare prevăzută de art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Excepţia inadmisibilităţii acțiunii este neîntemeiată, din mai multe motive.

În primul rând, o contestaţie la executare de tipul celei prevăzute de art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă, prin care se solicită a se aduce lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu nu poate, de plano, să aibă semnificația juridică a unei acţiuni în realizare, în sensul prevăzut de art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă.

Prin contestația la executare prevăzută de art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care nu este decât o alternativă la procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă, nu se poate realiza un drept în sens material.

Instanţa de judecată nu poate stabili drepturi suplimentare și obligații corelative prin procedura lămuririi înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, indiferent dacă aceasta se realizează pe calea cererii de lămurire ori pe calea contestaţiei la executare.

În cadrul unui asemenea demers, se poate clarifica voinţa instanţei, în cazul în care dispozitivul hotărârii conține neclarități ori contradicții.

În al doilea rând, contestația la executare întemeiată pe prevederile art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu reprezintă o acţiune în realizarea dreptului, pe care reclamantul să o aibă la îndemână oricând.

Exercitarea unei asemenea acțiuni presupune o conduită pozitivă din partea pârâtului, împrejurare care, din nou, nu întrunește exigenţele art. 35 teza a doua din Codul de procedură civilă.

În al treilea rând, acţiunea în constatare oricum nu ar fi inadmisibilă, întrucât pretenţia înfăţişată de reclamantă prin prezenta cerere de chemare în judecată nu ar putea fi realizată pe calea unei contestații la executare care să aibă ca obiect lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

În cadrul prezentei acţiuni în constatare s-a solicitat de către reclamantă să se constate inexistenţa dreptului pârâtului de a primi drepturi salariale ce derivă din contractul individual de muncă nr. 237/01.01.2002, în raport cu situaţia rezultată în urma soluţionării definitive a două litigii dintre reclamantă şi pârât.

Prin urmare, din pretenţiile expuse în cererea de chemare în judecată, rezultă că solicitarea reclamantei depăşeşte limitele noţiunii de lămurire a înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, întrucât, în realitate, se doreşte a se stabili interpretarea efectelor coroborate a două hotărâri judecătorești diferite, mai precis, modul în care pronunţarea succesivă a acestor două hotărâri judecătoreşti a afectat raportul de muncă al pârâtului derulat în temeiul contractului individual de muncă nr. 237/01.01.2002.

Pe calea contestației la executare prevăzute de art. 712 alin. 2 din Codul de procedură civilă ori pe calea procedurii speciale prevăzute de art. 443 din Codul de procedură civilă se dă posibilitatea instanţei ca, după momentul dezînvestirii prin pronunţarea soluţiei, să aducă lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii.

Prin cererea privind lămurirea dispozitivului hotărârii, nu se poate cere modificarea acestuia, ci doar clarificarea lui, se pot interpreta doar măsurile dispuse de instanță prin hotărârea a cărei lămurire se dorește.

În toate cazurile, procedura lămuririi întinderii și cuprinsului dispozitivului hotărârii (titlului executoriu) este folosită numai atunci când există contradicții în cadrul dispozitivului.

În mod evident, lămurirea dispozitivului titlului executoriu se poate raporta numai la cele statuate de instanța de judecată în cuprinsul hotărârii şi poate avea în vedere numai cele cercetate efectiv de această instanță, precum și cele care au constituit obiect al sesizării făcute de părțile împricinate.

Intervenirea ulterior a unor împrejurări noi, cum este în prezenta speţă, în cazul pronunțării unei noi hotărâri judecătorești care vizează acelaşi raport juridic al părţilor ce s-a dezbătut într-o formă sau alta în litigiul anterior, nu poate constitui temei de lămurire a hotărârii iniţiale, întrucât nu a făcut obiectul sesizării instanţei și nici nu a putut fi luată în considerare de aceasta în vreun fel.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se constată că reclamanta a solicitat să se verifice dacă, în contextul luării de către angajator a unor măsuri referitoare la raportul de muncă şi al pronunţării a două hotărâri judecătoreşti succesive în care s-a antamat această problemă între părţi, contractul individual de muncă al pârâtului mai poate fi considerat ca supravieţuind sau dimpotrivă, el trebuie considerat ca încetat, cu toate consecințele ce decurg de acolo, inclusiv inexistenţa dreptului pârâtului de a mai pretinde drepturi salariale de la reclamantă.

Iniţial, prin dispoziția nr. 215/16.04.2013, emisă de reclamantă, pârâtul R.P.Ş. a fost concediat ca urmare a desfiinţării locului său de muncă.

Această dispoziţie a fost atacată, fiind anulată prin sentinţa civilă nr. 2303/20.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 316/A/12.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş.

Ca urmare a anulării dispoziţiei, instanţa a dispus reintegrarea pârâtului în funcţia deţinută anterior, precum și plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care pârâtul ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost emisă dispoziția nr. 215/16.04.2013, calculată începând cu data de 16.04.2013 și până la data reintegrării în funcția deținută anterior.

Ulterior pronunţării sentinței menţionate, s-a emis dispoziţia nr. 115/24.04.2014 de către Preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, precum și dispoziția nr. 49/24.04.2014 de către Regia Autonomă „A.T.” Târgu Mureș, prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al pârâtului R.P.Ş. ca urmare a faptului că acesta nu a exercitat opțiunea între continuarea raportului de muncă și beneficiul pensiei din sistemul public, conform dispozițiilor relevante din Legea nr. 329/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 1540/28.10.2014 pronunţată de Tribunalul Mureș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 302/A/16.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureș, s-a anulat dispoziția nr. 49/24.04.2014, emisă de pârâta Regia Autonomă „A.T.” Târgu Mureș, dar a fost menţinută dispoziţia nr. 115/24.04.2014 emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Mureş și s-a reţinut, în esență, că în urma neexercitării opțiunii între pensie şi salariu, contractul individual de muncă al numitului R.P.Ş. a încetat încă din luna decembrie 2009.

Pentru a clarifica întinderea raportului juridic de muncă dintre părţi, având în vedere antecedența litigiilor purtate între acestea, atât cele două hotărâri judecătorești menţionate anterior, cât şi hotărârile judecătoreşti ulterioare pronunțate în diversele proceduri de executare silită, se impune să se dea eficienţă, în prealabil, principiului puterii lucrului judecat, invocat chiar de pârât.

Potrivit art. 431 alin. 2 din Codul de procedură civilă, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Consecința practică este aceea că în ipoteza în care instanţele de judecată pronunţă două sau mai multe hotărâri judecătorești succesive, prin care tranşează aceeaşi problemă de drept, într-un al treilea litigiu ar trebui să fie valorificată prima dintre hotărâri.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în litigiile care au avut loc între părţi rezultă că, deşi reintegrarea pârâtului în funcţia deţinută anterior deciziei de încetare a raporturilor de muncă nu s-a realizat, emiterea unei noi decizii prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de muncă, împiedică pârâtul să mai pretindă drepturi de natură salarială.

În acest context, cererea reclamantei este întemeiată, urmând a se stabili data de la care aceste drepturi salariale nu se mai cuvin.

Deşi reclamanta a pretins că obligaţia de a plăti drepturi salariale pârâtului a încetat la data la care a avut loc reintegrarea în muncă, prin înregistrarea în Revisal a acestei măsuri, în realitate, odată cu comunicarea dispoziţiei nr. 115/24.04.2014 a Preşedintelui Consiliului Județean Mureş, dispoziţie a cărei legalitate a fost confirmată de instanţele judecătoreşti, a încetat şi dreptul pârâtului de a solicita aceste drepturi.

Pe de altă parte, pârâtul a susţinut că emiterea dispoziției nr. 115/24.04.2014 a Preşedintelui Consiliului Județean Mureş și chiar pronunțarea hotărârii judecătorești reprezentate de sentința civilă nr. 1540/28.10.2014 a Tribunalului Mureș, care a menținut în ființă această dispoziție, sunt irelevante pentru desfășurarea raportului său de muncă.

Totodată, plecând de la unul din considerentele cuprinse de Curtea de Apel Târgu Mureș în decizia civilă nr. 302/A/16.04.2015 (prin care s-a respins apelul pârâtului și s-a menținut sentința civilă nr. 1540/28.10.2014 pronunțată de Tribunalul Mureș), a afirmat că după așa-zisa încetare de drept a contractului individual de muncă din luna decembrie 2009 s-ar fi încheiat un nou contract, lovit de nulitate, și care își produce efectele în continuare, întrucât nulitatea nu a fost constatată prin acordul părților și nici printr-o hotărâre judecătorească.

Apărările pârâtului sunt neîntemeiate.

Astfel, în primul rând, pârâtul ignoră tocmai puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti.

După cum am arătat deja, în decizia civilă nr. 876/21.12.2015 pronunţată de Tribunalul Mureș s-a reţinut că pârâtul R.P.Ş. nu mai are cu reclamanta Regia Autonomă „A.T.” Târgu Mureș raporturile de muncă în considerarea cărora a solicitat obligarea acesteia la plata penalităților prevăzute de art. 906 Cod de procedură civilă, deoarece situația de fapt avută în vedere la pronunțarea titlului executoriu de care apelantul se prevalează, respectiv sentința civilă nr. 2303/20.11.2013 a Tribunalului Mureș nu mai subzistă, pârâtul nemaideţinând funcția în considerarea căreia acea hotărâre a fost pronunțată.

În al doilea rând, în pasajul din decizia civilă nr. 302/A/16.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureş la care face trimitere pârâtul în mod repetat, instanţa de apel a arătat în mod expres că nu s-a încheiat un nou contract de muncă.

Mai mult decât atât, referirea la dispozițiile art. 57 alin. 5 din Codul muncii a avut în vedere strict regimul juridic al drepturilor bănești pe care le poate pretinde pârâtul, întrucât potrivit acestui text de lege, persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.

În concluzie, în baza sentinței civile nr. 2303/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul Mureş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 316/A/12.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, angajatorul Regia Autonomă „A.T.” Târgu Mureș avea obligația de a-l reintegra pe angajatul R.P.Ş., în funcţia deţinută anterior, aceea de director general.

Această obligaţie nu a fost executată, fapt stabilit cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 868/26.02.2015 de către Judecătoria Tg.

Mureş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 466/22.09.2015 pronunțată de Tribunalul Mureş.

În acest context, dreptul angajatului de a încasa drepturile salariale de la angajatorul său, care nu l-a primit la muncă și nu l-a reintegrat în mod efectiv, a rămas în ființă chiar și după data de 17.01.2014, când s-a realizat o pretinsă reintegrare, repudiată de instanţa de judecată.

Pe de altă parte însă, prin dispoziția nr. 115/24.04.2014 a Preşedintelui Consiliului Judeţean Mureş s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului, încetare care se produsese formal în luna decembrie 2009, dar faptic a devenit operaţională numai la data comunicării acestui act către destinatarul său, respectiv 09.05.2014.

De la acest moment, odată cu stingerea efectivă a raportului de muncă dintre părţi, se stinge atât obligația angajatorului de a-l reintegra efectiv pe angajat în funcţia deținută anterior, cât și dreptul angajatului de a pretinde salarii de la angajatorul său.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a formulat apel pârâtul solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului, pârâtul a apreciat că dezlegarea dată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii este neîntemeiată.

În acest sens, pârâtul a arătat că acţiunea în constatare formulată de reclamantă este întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, dispoziţii care împiedică un astfel de demers dacă reclamantul are la îndemână o acţiune în realizarea dreptului.

În contextul raporturilor juridice dintre părţi şi a litigiilor care au avut ca obiect executarea obligaţiilor contractului individual de muncă, reclamanta avea posibilitatea ca, în temeiul art. 712 alin. 2 Cod de procedură civilă, să formuleze o contestaţie la titlu care să lămurească întinderea sau aplicarea titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2303 din 20.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Aşa cum a arătat deja reclamanta, s-au formulat mai multe contestaţii la executare dar niciuna nu a avut în vedere cererea adresată instanţei pentru a lămuri titlul executoriu.

În ceea ce priveşte natura juridică a contestaţiei la titlu, nu se poate face abstracţie de interpretarea constantă dată de instanţa supremă, interpretare potrivit căreia contestaţia poate fi considerată o acţiune în realizare.

În raport cu aceste împrejurări, pârâtul a subliniat că niciunul dintre cele trei argumente reţinute de instanţa de fond nu poate fi primit pentru că reclamanta putea să ceară lămuriri privind întinderea şi aplicarea titlului executoriu pe care îl invocă în cauză.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că Tribunalul a făcut o prezentare exhaustivă a soluţiilor date în litigiile generate de punerea în executare a hotărârii privind de reintegrarea în muncă a pârâtului, în calitate de salariat.

De asemenea, pârâtul a arătat că instanţa de fond a reţinut corect puterea de lucru judecat ce rezultă în urma pronunţării sentinţei civile nr. 868 din 26.02.2015, pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş în dosarul nr. 5137/320/2014 (hotărâre rămasă definitivă prin respingerea apelului), însă nu a ţinut cont de cele stabilite de Curtea de Apel Târgu Mureş prin decizia civilă nr. 302/A din 16.04.2015.

Pârâtul a subliniat că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei menţionate că încetarea contractului individual de muncă al pârâtului a intervenit de drept în luna decembrie 2009 şi că nu mai era necesară emiterea unei dispoziţii scrise a angajatorului.

În acest context, dispoziţia nr. 115/24.04.2014, emisă de preşedintele Consiliului Judeţean Mureş este superfluă, neputând justifica o soluţie de admitere a cererii în constatare privind drepturile salariale cuvenite pârâtului.

Mai mult, părţile nu au înţeles să pună capăt contractului individual de muncă, ci au procedat la încheierea unui act adiţional la data de 30.04.2011.

Revenind la interpretarea deciziei civile nr. 302/A din 16.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, pârâtul a subliniat că ulterior încetării de drept a contractului individual de muncă părţile s-au aflat în situaţia unui contract lovit de nulitate absolută, fiind aplicabile dispoziţiile art. 57 alin. 5 din Codul muncii, iar în aceste condiţii reclamanta trebuia să asigure punerea în executare a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 2303/20.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş, trebuia să reîncadreze în muncă pârâtul şi să-i plătească drepturile salariale ce i se cuveneau.

Oricum, a arătat pârâtul, prin sentinţa civilă nr. 1540 din 28.10.2014 pronunţată de Tribunalul Mureş, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 302/A din 16.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, dispoziţia emisă de reclamantă a fost anulată şi prin urmare, contractul individual de muncă al pârâtului a continuat să-şi producă efectele, aceasta deoarece obligaţia de reintegrare în muncă revenea reclamantei şi nicidecum intervenientei cu care pârâtul nu avea raporturi de muncă.

În final, pârâtul a arătat că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este admisibilă şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 453 alin.1 Cod de procedură civilă.

Reclamanta a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea apărării, reclamanta a arătat că nu sunt întemeiate criticile aduse hotărârii instanţei de fond, atât în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii cât şi în ceea ce priveşte soluţia dată pe fond cauzei.

În acest sens, reclamanta a arătat că interpretarea constantă a instanţei supreme invocată de pârât nu este de natură să anuleze argumentele primei instanţe.

Chiar din fragmentul citat de către pârât rezultă că atunci când contestaţia la executare reprezintă o veritabilă cale de atac în faza de executare silită, ea nu poate echivala cu o acţiune în realizarea dreptului căci rezultatul celor două demersuri nu poate fi identic.

Pe de altă parte, contestaţia la titlu, cale pe care pârâtul susţine că reclamanta o avea la îndemână, era neavenită pentru că ar fi însemnat că reclamanta trebuia să solicite instanţei lămuriri cu privire la obligaţia de reintegrare stabilită printr-o hotărâre definitivă, prin raportare la o dispoziţie emisă ulterior de către intervenienta accesorie.

O astfel de cerere depăşea limitele contestaţiei la titlu pentru că ar fi condus la o completare a soluţiei dată, fapt ce contravine dispoziţiilor art. 712 alin. 2 şi 443 Cod de procedură civilă.

Pe fond, reclamanta a arătat că toate criticile aduse în apel de către pârât nu reprezintă altceva decât o reiterare a argumentelor respinse temeinic de instanţa de fond.

Soluţia este legală şi are în vedere împrejurarea că nu exista o limită în timp a obligaţiei de reintegrare a pârâtului, obligaţie care nu mai putea subzista după ce, prin dispoziţia nr. 115 din 24.04.2014 emisă de preşedintele Consiliului Judeţean Mureş, s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă.

De asemenea, a susţinut reclamanta, apărarea pârâtului se bazează pe interpretarea greşită, trunchiată a considerentelor deciziei civile nr. x/A din 16.04.2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

În acest sens, reclamanta a arătat că instanţa de apel a constatat că raporturile de muncă au încetat de drept, fără ca în cauză să fie necesară respectarea dispoziţiilor prevăzute de normele generale adică de art. 56 alin. 2 din Codul muncii.

În final, reclamanta a subliniat că, pe de o parte pensia de care beneficiază pârâtul nu poate fi cumulată cu salariul, iar pe de altă parte, raporturile de muncă au fost stabilite prin contractul individual de muncă nr. 65 din 23.03.2001 între pârât, în calitate de salariat şi între reclamantă şi intervenientă în calitate de angajator.

La rândul său, intervenientul C.J.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Intervenientul a apreciat ca legal demersul reclamantei, demers care se întemeiază pe dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă.

Evident că acţiunea în constatare îndeplineşte condiţiile legale, pentru că reclamanta are capacitate şi calitate procesuală în cauză şi justifică un interes real, respectiv interesul de a preîntâmpina acţiunile abuzive ale pârâtului.

De asemenea, intervenientul a susţinut că acţiunea în constatate iniţiată de reclamantă este singura posibilă, contestaţia la executare fiind doar o cale de atac specifică fazei executării silite.

Pe fondul cauzei, intervenientul a susţinut demersul reclamantei prin care s-a urmărit să se constate că raporturile de muncă au încetat prin efectul legii, iar după emiterea dispoziţiei nr. 115/2014, a cărei legalitate a fost constatată printr-o hotărâre definitivă, a încetat şi dreptul pârâtului de a pretinde salariul.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

În fapt, conform celor reţinute de Tribunalul Mureş în hotărârea pronunţată în dosarul nr. 2338/102/2014, reclamantul a fost angajat al Consiliului Judeţean Mureş în funcţia de director general al Regiei Autonome A.T.T.M., în baza contractului individual de muncă nr. 237/01.01.2002.

La data de 07.09.2012, preşedintele Consiliului de administraţie al reclamantei RA A.T.T.M. a emis o dispoziţie prin care s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă.

Dispoziţia a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 221/17.01.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş.

La data de 16.04.2013, vicepreşedintele Consiliului de administraţie al reclamantei a emis o nouă dispoziţie prin care pârâtul a fost concediat ca urmare a desfiinţării locului de muncă.

Şi această dispoziţie a fost contestată.

Prin sentinţa civilă nr. 2303 din 20.11.2013, Tribunalul Mureş a admis contestaţia, a dispus reintegrarea în muncă a pârâtului şi plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate de care pârâtul ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost emisă dispoziţia contestată.

Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelurilor formulate de reclamantă şi intervenientul C.J.M..

Ulterior, la data de 24.04.2014, a fost emisă dispoziţia nr. 115 prin care preşedintele Consiliului Judeţean Mureş a constatat că a încetat de drept contractul individual de muncă nr. 237/01.01.2002, în temeiul Legii nr. 329/2009.

Dispoziţia a fost comunicată pârâtului la data de 09.05.2014, iar la data de 24.04.2014, reclamanta RA A.T.T.M. a emis la rândul său dispoziţia nr. 49 prin care constata încetat de drept contractul individual de muncă.

Această dispoziţie a fost comunicată pârâtului la data de 10.05.2014.

Aceste două dispoziţii emise de reclamantă şi de intervenientul din prezenta cauză au fost contestate de pârât.

Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 1540 din 28.10.2014, a admis în parte contestaţia pârâtului, a anulat dispoziţia emisă de reclamantă şi a respins contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emisă de intervenient.

Hotărârea a fost menţinută prin respingerea apelului formulat de pârât (decizia civilă nr. 302/A din 16.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş).

Şi după pronunţarea acestor hotărâri judecătoreşti, între părţi a continuat litigiul având ca obiect punerea în executare a sentinţei civile nr. 2303 din 20.11.2013 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 3392/102/2013, privind reintegrarea pârâtului pe postul deţinut anterior emiterii dispoziţiei de concediere (dosarul nr. 8144/320/2015 dosarul nr. 6408/320/2018, dosarul 6410/320/2018 sau dosarul nr. 3727/320/2018).

Reclamanta a sesizat Tribunalul Mureş solicitând ca, în temeiul art. 35 din Codul de procedură civilă, să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se constate că începând data reintegrării în muncă ori începând cu data emiterii dispoziţiei prin care se constata încetat de drept contractul individual de muncă, înceta şi dreptul pârâtului de a mai solicita drepturi de natură salarială în temeiul contractului individual de muncă nr. 237 din 01.01.2002.

În principal, pârâtul a opus cererii reclamantei excepţia inadmisibilităţii invocând caracterul subsidiar al acţiunii.

În esenţă, pârâtul a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 35 Cod de procedură civilă, acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului său de a mai pretinde drepturi în temeiul contractului individual de muncă nu poate fi primită pentru că reclamanta avea deschisă calea unei contestaţii la titlu întemeiată pe dispoziţiile art. 712 alin. 2 Cod de procedură civilă, contestaţie prin care se putea stabili întinderea sau aplicarea titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2302 din 20.11.2913 pronunţată de Tribunalul Mureş.

Trei sunt motivele pentru care instanţa de fond a apreciat că excepţia inadmisibilităţii nu poate fi primită şi toate au în vedere situaţia particulară invocată de reclamantă şi rezultată în urma litigiilor dintre cele două părţi.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, în anul 2013, reclamanta a fost obligată să reintegreze în muncă pârâtul şi să-i plătească despăgubiri, ca urmare a anulării unei decizii de concediere, pentru ca în anul 2014, intervenientul să emită o dispoziţie prin care constata că, încă din anul 2009, contractul individual de muncă înceta de drept, ca efect al Legii nr. 329/2009.

Această dispoziţie a fost menţinută de instanţa de judecată.

Contestaţia la titlu pe care o invocă pârâtul ca o acţiune în realizare, nu constituie o alternativă la acţiunea în constatare formulată de reclamantă.

În cadrul unei contestaţii formulată împotriva sentinţei civile 2302 din 20.11.2913 pronunţată de Tribunalul Mureş, instanţa nu putea decât să stabilească înţelesul, limitele şi modalitatea de aplicare a titlului executoriu, or în cauză reclamanta invoca tocmai o situaţie care excede celor judecate de Tribunalul Mureş şi de Curtea de Apel Târgu Mureş în acel dosar.

Instanţa ar fi fost chemată să lămurească până când se cuvin pârâtului drepturile salariale de care a fost lipsit ca urmare a concedierii ilegale, fără să poată avea în vedere că printr-o dispoziţie ulterioară, validată de instanţele judecătoreşti, se constata că a încetat de drept contractul individual de muncă încă din anul 2009.

O astfel de soluţie ar încălca autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 430 şi 431 Cod de procedură civilă.

Pe fond, reclamanta a solicitat să se constate că începând cu data de 17.01.2014, odată cu reintegrarea pârâtului pe postul deţinut, a încetat şi dreptul acestuia de a mai pretinde salariul în baza contractului individual de muncă.

Instanţa de fond, în temeiul art. 431 alin. 2 Cod de procedură civilă şi în raport cu cele constatate de Judecătoria Târgu Mureş prin sentinţa civilă nr. 868 din 26.02.2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 466 din 22.09.2015 pronunţată de Tribunalul Mureş, a constatat că nu a existat o reintegrare a pârâtului pe funcţia deţinută înaintea concedierii şi, prin urmare, pretenţia reclamantei de a se constata că pârâtul nu mai are dreptul de a primi salarii începând cu data de 17.01.2014, nu poate fi primită.

Reclamanta nu a formulat apel şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 477 Cod de procedură civilă, Curtea va analiza temeinicia hotărârii instanţei de fond prin raportare la cererea subsidiară admisă în parte de Tribunalul Mureş.

Reclamanta a susţinut că pârâtul nu mai poate pretinde drepturi salariale după emiterea dispoziţiei nr. 115 din 24.04.2014, comunicată la data de 09.05.2014.

Această dispoziţie a făcut obiectul unei contestaţii formulate de pârât, iar Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 1540 din 28.10.2014 (sentinţă rămasă definitivă) a respins contestaţia, constatând legalitatea acestei dispoziţii.

La rândul său, pârâtul a susţinut că i se cuvin în continuare drepturile salariale atâta vreme cât reclamanta nu a procedat la reintegrarea sa în muncă.

Abia după reintegrarea în muncă părţile pot, de comun acord, să procedeze la constatarea nulităţii contractului individuale de muncă sau să se adreseze instanţei pentru a pronunţa o hotărâre în acest sens.

Până la acel moment, contractul individual de muncă îşi produce, în continuare, efectele.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, pentru soluţionarea cererii reclamantei, Curtea trebuie să aibă în vedere dezlegările date anterior de instanţele judecătoreşti în litigiile anterioare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 şi 431 Cod de procedură civilă, Curtea constată că după emiterea dispoziţiei nr. 115 din 24.04.2014 şi mai ales după comunicarea acestei decizii, efectele contractului individual de muncă au încetat.

Prin dispoziţia menţionată s-a constatat încetat de drept contractului individual de muncă şi, în pofida a ceea ce a susţinut pârâtul, între părţi au încetat raporturile de muncă.

După emiterea dispoziţiei şi după comunicarea acesteia, solicitarea drepturilor de natură salarială nu mai are un suport legal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 55 din Codul muncii raportat la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 329/2009, contractul individual de muncă al reclamantului a încetat de drept.

După constatarea încetării de drept a contractului individual de muncă, între părţi nu s-a născut un nou raport de muncă care să genereze drepturi şi obligaţii.

Trimiterile pe care pârâtul le face la considerentele deciziei civile nr. 302/A din 16.04.2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, au în vedere perioada anterioară emiterii dispoziţiei prin care s-a constatat încetat de drept contractul individual de muncă, mai exact perioada dintre momentul la care a intervenit încetarea de drept a contractului şi momentul în care a fost emisă şi comunicată dispoziţia prin care a fost constatată încetarea de drept a contractului.

Doar pentru această perioadă, Curtea de Apel Târgu Mureş a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 57 alin. 5 din Codul muncii.

Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de fond şi pentru că a avut în vedere la soluţionarea acţiunii dispoziţia nr. 115/24.04.2014, dispoziţie pe care a apreciat-o ca fiind fără efect, sub aspectul raporturilor de muncă dintre părţi.

Curtea a constatat că dispoziţia pe care pârâtul o consideră ca fiind inutilă a fost supusă analizei legalităţii tocmai la sesizarea pârâtului.

Cu ocazia acestei analize, instanţa a constatat legalitatea acestei dispoziţii ,sub aspectul respectării condiţiilor de formă prevăzute de art. 56 alin. 2 din Codul muncii, dar şi efectele pe care le produce în ceea ce priveşte raporturile de muncă.

În concluzie, Curtea a constatat că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin.1 Cod de procedură civilă, a respins apelul pârâtului.