Decizie nr. 39/R din 10.03.2021

Penalizările de 0,2%, calculate pe zi de întârziere se acordă doar în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos.

Aşadar, când asigurătorul stabileşte corect valoarea despăgubirilor, nu pot fi acordate, pe lângă despăgubiri, penalizările prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

- Art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014

Prin Sentinţa civilă nr. x din data de 25 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. x/289/2018 a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanții B.G. și B.M.M., în contradictoriu cu pârâta S.A.R.C.I.

S.A. şi intervenientul forţat S.L. şi a fost obligată pârâta S.A.R.C.I.

S.A. la următoarele: să le plătească reclamanţilor suma de 80 de lei, cu titlu de daune materiale, să-i plătească reclamantului B.G. suma de 1.500 lei, cu titlu de daune morale, să-i plătească reclamantei B.M.M. suma de 12.500 lei, cu titlu de daune morale, să le plătească reclamanţilor penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferente daunelor materiale şi morale acordate, începând cu a 10-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive; a fost respinsă solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere aferentă sumei de 6.800 lei începând cu data de 15 septembrie 2015 şi până la data plăţii integrale a daunelor în favoarea lor şi s-a dispus obligarea pârâtei S S.A.R.C.I.

S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 1409 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 514/30.07.2020 Tribunalul Mureş a respins apelul declarat de reclamanţii B.G. şi B.M.M., împotriva încheierii civile din data de 12 iunie 2019 şi împotriva sentinţei civile nr.1227 din 25 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr.x/289/2018.

Pentru a pronunţa această decizie tribunalul a reţinut, că apelanţii îşi concentrează criticile asupra cuantumului redus al daunelor morale acordate de prima instanţă şi a neacordării penalizării de 0,2% pe zi de întârziere de la data de 15.09.2015, precum şi a penalizării de 0,2% pe zi de întârziere pentru suma de 6800 de lei la plata căreia, inclusiv a dobânzii legale a fost obligată intimata, în calitate de asigurător de răspundere civilă prin decizia nr. 457/A/28.06.2018 pronunţată în dosarul nr. x/320/2016* al Tribunalului Specializat Mureş.

Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamanţii apelanţi, având ca geneză suferinţele fizice şi psihice provocate acestora, în condiţiile producerii unui accident rutier de către intervenientul forţat, asiguratul pârâtei, tribunalul reţine că pretium dolores, semnificând daunele morale la care sunt îndreptăţite victimele, se evaluează în raport de criterii subiective, asupra cărora judecătorul are o largă marjă de apreciere, limitele acestei aprecieri fiind cele care relevă justul echilibru între dauna morală suferită şi despăgubirea ce trebuie acordată pentru a asigura compensarea suferinţelor titularilor dreptului la daune morale.

Tribunalul reţine că termenul de „daune morale” sau „prejudiciu moral” sugerează o lezare a drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul cel care, în raport de consecinţele suferite de victime, apreciază o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat victimelor.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cei în cauză pe un plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Cu privire la acest aspect, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel care le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Şi în jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Evaluarea prejudiciului moral produs şi, pe cale de consecinţă, stabilirea cuantumului daunelor morale prezintă în general un grad de dificultate sporit, tocmai datorită circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze.

Tribunalul reţine că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral, real şi efectiv produs victimelor şi suferite de acestea, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celor îndreptăţiţi să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanelor lezate, de a le acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a terţelor persoane păgubite.

În acest context, instanţa de fond a apreciat că acordarea unei sume de 1.500 de lei reclamantului şi a unei sume de 12.500 de lei reclamantei este menită a acoperi prejudiciile morale produse acestora prin fapta ilicită a intervenientului forţat.

Este real faptul că pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţii apelanţi nu există criterii legale de evaluare, aprecierea instanţei fiind suverană în această materie (desigur, cu corectivul principiului disponibilităţii în procesul civil).

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

În cauza de faţă, urmare a accidentului de circulaţie produs de intervenientul forţat, aşa cum a rezultat din probatoriul administrat, inclusiv în faza de judecată a apelului, din rapoartele de expertiză medico-legală efectuate a rezultat faptul că reclamanţii au prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 20-25 de zile de îngrijiri medicale (în cazul reclamantei B.M.M.), respectiv un număr de 2-3 zile de îngrijiri medicale (în cazul reclamantului B.G.).

Astfel, deşi reclamanţii au fost nemulţumiţi de numărul de zile de îngrijiri medicale stabilite prin rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă, aceştia apreciind că în mod eronat prima instanţă s-a raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale stabilite prin rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în primul stadiu procesual, totuşi, concluziile acestor rapoarte medico-legale efectuate în prima instanţă au fost confirmate şi prin rapoartele de nouă expertiză medico-legală efectuate în faza de judecată a apelului.

Astfel, aşa cum rezultă din rapoartele de expertiză medico-legală aflate la filele 104-115 din dosarul de apel, comisia de 3 medici care efectuat aceste noi rapoarte de expertiză medico-legală a concluzionat în acelaşi sens, respectiv în sensul că reclamanta apelantă B.M.M. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 20-25 de zile de îngrijiri medicale, iar reclamantul apelant B.G. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 2-3 de zile de îngrijiri medicale.

Or, având calitate de profesionişti în domeniu leziunile traumatice suferite de apelanţi şi numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, aceştia au ajuns la aceleași concluzii, concluzii care nu pot fi înlăturate în baza unor declaraţii de martori (nespecialişti) şi care prezintă doar aprecieri proprii subiective asupra suferinţelor fizice şi psihice suferite de reclamanţi ca urmare a accidentului rutier în care aceştia au fost implicaţi din vina intervenientului forţat.

Totodată, faptul că reclamantul s-a aflat o anumită perioadă în concediu medical şi, cu atât mai mult faptul că acesta s-a aflat pentru mai multe zile în concediu de odihnă nu poate în niciun caz constitui un criteriu de care instanţa să ţină cont în evaluarea daunelor morale, având în vedere faptul că, de principiu, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru recuperarea fizică este criteriul în funcţie de care se acordă, în general, despăgubirile băneşti pentru suferinţele fizice cauzate de fapta ilicită, iar din declaraţiile martorilor nu rezultă împrejurări speciale care ar fi trebuit să fie avute în vedere de instanţă în realizarea evaluării suferinţelor fizice şi psihice ale apelanţilor şi cuantumului daunelor morale care se impun a fi acordate acestora.

În consecinţă, s-a apreciat de instanţa de apel că, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale constatate de specialişti în domeniu ca fiind necesare pentru recuperarea reclamanţilor, prima instanţă în mod întemeiat s-a raportat la acest criteriu de evaluare a daunelor, respectiv la faptul că reclamanta apelantă B.M.M. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 20-25 de zile de îngrijiri medicale, iar reclamantul apelant B.G. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 2-3 de zile de îngrijiri medicale.

În ceea ce priveşte suma apreciată ca fiind proporţională, în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru recuperarea reclamanţilor, s-a apreciat de instanţa de apel că prima instanţă în mod corect a acordat suma de 500 de le pe zi, acesta fiind un cuantum care a fost apreciat ca fiind rezonabil în practica constantă a instanţelor judecătoreşti, astfel că sunt neîntemeiate susţinerile reclamanţilor în sensul că prin acordarea unui astfel de cuantum pe zi de îngrijire medicală ar fi nerezonabil.

Faţă de cele reţinute anterior, şi tribunalul apreciază că sumele stabilite de prima instanţă cu titlu de daune morale în favoarea reclamanţilor au fost stabilite în mod corect, proporţional cu traumele fizice şi psihice suferite de aceştia, că acestea asigură o justă şi integrală despăgubire şi că un astfel de cuantum nu duce nici la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.

Tribunalul reţine ca fiind judicioasă aprecierea primei instanţe, iar în lipsa altor probe sau situaţii de fapt invocate în apel, care să schimbe faptele şi criteriile reţinute de prima instanţă, nu are motive pentru a schimba cuantumul acestor daune.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor referitoare la faptul că prima instanţă ar fi respins în mod neîntemeiat cererea acestora de acordare a penalităţilor de 0,2% pe zi, începând cu data de 15.09.2015, s-a reţinut că şi acestea sunt neîntemeiate.

În acest sens în ceea ce priveşte criticile referitoare la momentul de la care prima instanţă a acordat plata penalităţilor de întârziere, respectiv din a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, tribunalul constată că este corectă dispoziţia primei instanţe, întrucât cererea depusă la asigurător pentru acordarea de daune morale de către titularii dreptului nu obligă asigurătorul să se conformeze unei asemenea cereri, deoarece, aşa cum titularul dreptului are libertatea de a fixa obiectul pecuniar al daunelor morale, tot astfel asiguratorul este îndreptăţit să nu fie de acord cu un astfel de obiect, sau cel puţin cu cuantumul solicitat de titulari.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat, atât evaluarea, cât şi acordarea acestor daune morale sunt guvernate de criterii subiective, astfel că pot diferi în procesul de cerere şi acordare a lor.

Pe de altă parte, daunele morale se constituie într-un prejudiciu moral care, deşi are o geneză ex tunc, se determină post factum prin evaluare de către instanţa judecătorească, în absenţa unui acord între titularul dreptului şi asigurător.

Prin urmare, sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale, evaluate şi acordate de instanţă, nu poate decât să urmeze unei hotărâri judecătoreşti definitive, deoarece penalitatea însăși reprezintă un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de daune morale, prin aceeaşi hotărâre judecătorească.

S-a mai reţinut de instanţa de apel că apelanţii au invocat dispoziţiile art. 36 alin 2 din Ordinul nr. 14/2011, însă acest ordin nu mai era în vigoare la data producerii riscului asigurat, fiind în vigoare Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă în cauză).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 37, alin. 4 din Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă în cauză, raportat la data producerii riscului asigurat): „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

Art. 38 din Norme prevede că „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător”.

Or, în speţă, s-a constatat de instanţa de apel că părţile nu s-au înţeles asupra cuantumului despăgubirilor cu titlu de daune morale pe care asigurătorul urma să le plătească reclamanţilor.

Astfel, conform adresei nr. 1946/07.11.2015 (filele 275-276 dosar prima instanţă), reclamanţii au arătat că apreciază că sunt îndreptăţiţi la plata unor despăgubiri în cuantum de 1.428 de lei şi respectiv de 15.000 de lei.

Aşa cum rezultă din oferta trimisă prin e-mail în data de 29.01.2018 de pârâta societatea de asigurare reclamanţilor privind oferta de despăgubire în sumă de 1.350 de lei pentru B.G. şi în sumă de 11.250 de lei pentru B.M.M., rezultă că societatea de asigurare a făcut o ofertă de despăgubire rezonabilă reclamanţilor, însă aceştia nu au acceptat-o (deşi solicitaseră prin adresa nr. 1946/07.11.2015 despăgubiri în cuantum de 1.428 de lei şi respectiv de 15.000 de lei), astfel că ulterior, în august 2018, reclamanţii au formulat cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 37, alin. 4 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asigurătorul este obligat la plata penalizării de 0,2%, calculată pe zi de întârziere doar în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos.

Or, în cauză, faţă de suma solicitată de reclamanţi cu titlu de despăgubire (1.350 de lei, respectiv 11.250 de lei) şi de cea oferită de asigurător cu titlu de despăgubire (daune morale în cuantum de 1.350 de lei, respectiv în cuantum de 11.250 de lei) şi având în vedere suma stabilită de instanţă (de 1.500 de lei pentru B.G., respectiv de 12.500 de lei pentru B.M.M.), rezultă că asigurătorul a oferit cu titlu de despăgubire sume într-un cuantum aproximativ egal cu cele stabilite de instanţă, deci proporţional cu leziunile suferite de reclamanţi, astfel că nu se poate susţine faptul că asigurătorul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos (pentru a fi aplicabile prevederile art. 38 din Normă), reclamanţii fiind deci cei care nu au acceptat cuantumul oferit de asigurător şi au demarat procedura judiciară (astfel că nu se pot prevala de propria culpă), caz în care penalitatea urmează a fi acordată doar după stabilirea debitului principal de către instanţă, în mod definitiv, acesta fiind momentul care trebuie avut în vedere pentru obligarea asigurătorului la plata penalităţii stabilite de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, atâta timp cât instanţa a acordat reclamanţilor despăgubiri într-un cuantum aproximativ egal cu cel solicitat de aceştia în anul 2015, dar şi cu cel oferit de pârâtă înainte de demararea procedurii judiciare de către reclamanţi (ofertă neacceptată de aceştia) nu se poate constata că asigurătorul şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos obligaţiile, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ceea ce priveşte această chestiune invocată de apelanţi, s-a reţinut şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în decizii de speţă în situaţii similare, concluzionând în acelaşi sens, respectiv acela că penalizarea se plăteşte de asigurător doar după comunicarea hotărârii judecătoreşti, în cazul în care părţile nu ajung la o înţelegere.

Astfel, în decizia nr. 1316/2016 pronunţată de Secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Înalta Curte a reţinut că „legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor”, situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurător fiind reglementată prin Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora despăgubirea se plătește de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Rezultă că până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități”.

Astfel, Înalta Curte a statuat că, deoarece în cauza respectivă nu s-a ajuns la un consens între reclamanți și societatea de asigurare, neexistând o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirii, pentru a fi aplicabile dispozițiile menţionate anterior, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluționării cererii de despăgubire, dat fiind că reclamanții și societatea de asigurare cuantifică în mod fundamental diferit acest prejudiciu, rezultă că nu sunt aplicabile dispoziţiile normei privind obligaţia de a plăti penalitatea începând cu a 10-a zi de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, ci cele privind plata penalităţii de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În ceea ce priveşte criticile apelantului B.G. referitoare la respingerea cererii sale de acordare a penalităţii de 0,2% pe zi de întârziere pentru suma de 6.800 de lei, la care se adaugă dobânda legală (sume acordate reclamantului conform deciziei pronunţate în dosarul nr. x/320/2016*), începând cu data de 15.09.2015, s-a reţinut de instanţa de apel, că nici acestea nu sunt întemeiate.

În acest sens, este adevărat că prin dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a înțeles să evalueze anticipat prejudiciul suferit de persoana păgubită ca urmare a nerespectării obligațiilor ce îi reveneau asigurătorului RCA, astfel că persoana păgubită se poate prevala de această clauză penală pentru a obține daune moratorii în situația încălcării altor obligații de către asigurătorul RCA.

Însă, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta a înţeles să nu se prevaleze de această dispoziţie legală specială, ci de norma legală generală, care acordă posibilitatea de a solicita dobânda legală, în condițiile art. 1.535 din Codul civil.

Or, în aceste condiţii, în care în dosarul nr. x/320/2016* al Tribunalului Specializat Mureş, reclamantul a ales să solicite dobânda legală pentru suma neachitată de asigurător, de 6.800 lei (reprezentând diferenţă de despăgubire pentru autoturismul avariat în urma producerii riscului asigurat), iar instanţa a admis cererea acestuia, obligând asigurătorul la plata dobânzii legale pentru această sumă de bani, rezultă că reclamantul nu mai are dreptul ulterior să solicite repararea prejudiciului prin acordarea (pe lângă dobânda legală, solicitată în baza normei de drept comun) şi a penalizării prevăzute de legea specială, atâta timp cât acesta a optat deja pentru solicitarea reparării prejudiciului prin plata dobânzii legale, deci prin aplicarea normei generale, deoarece în acest caz ar obţine o dublă reparaţie a prejudiciului.

Or, cum Norma ASF are un caracter special, derogatoriu de la regimul dobânzii legale, iar reclamantul a înţeles să solicite în dosarul nr. x/320/2016* dobânda legală, rezultă că, ulterior, după admiterea cererii reclamantului astfel cum a fost formulată şi acordarea dobânzii legale pentru suma de 6.800 de lei, acesta nu mai are posibilitatea de a solicita şi penalizarea stabilită printr-o normă specială, reclamantul alegând modalitatea de reparare integrală a prejudiciului prin acţiunea formulată în dosarul menţionat, în care a ales să solicite obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Aceasta deoarece, în ceea ce priveşte solicitarea apelantului de obligare a asigurătorului şi la plata dobânzii legale de la data de 15.09.2015 (solicitare admisă în dosarul nr. x/320/2016*), cât şi a penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere de la aceeaşi dată (solicitarea din prezentul dosar), instanţa reţine că acestea nu se pot cumula, deoarece au aceeaşi natură juridică, ambele reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti la termen, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1535 din Codul Civil, reclamantul neputând solicita dobânzi moratorii în baza a două temeiuri legale diferite pentru unu şi acelaşi prejudiciu suferit.

În consecinţă, tribunalul a pronunţat soluţia menţionată mai sus.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții reclamanţi B.G. şi B.M.M. solicitând, admiterea recursului și în consecință să se dispună modificarea în parte a deciziei civile nr. 514/30.07.2020, respectiv: obligarea intimatei la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daună morală în favoarea subsemnatei; să fie obligată intimata Ia plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daună morală în favoarea subsemnatului; să obligați intimata Ia plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 15.09.2015. până la data plății integrale a daunei morale în favoarea recurentei; la plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 15.09.2015 până la data plății integrale a daunei morale în favoarea subsemnatului; la plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere aferentă sumei de 6800 lei începând cu data de 15.09.2015 până la data plății integrale a daunei în favoarea recurentului, respectiv până la data de 01.09.2019.; să obligați intimata la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Instanța de apel a apreciat eronat că recurentul nu poate să se prevaleze decât ori de legea generală (solicitând plata unei dobânzi legale) ori de legea specială (solicitând plata penalităților de 0.2% prevăzute de către Norma ASF nr, 23/2014) și astfel ajunge Ia concluzia că cererea privind obligarea asigurătorului la plata penalităților de întârziere este neîntemeiată.

În realitate, cele două legi nu se exclud, deoarece legea generală — plata dobânzii legale- are menirea de a acoperi contravaloarea deprecierii valorii oferite cu titlu de despăgubire, iar legea specială - plata penalității de întârziere-are menirea de a sancționa pasivitatea și reaua credință a asiguratorului.

Or, în mod evident acesta era și raționamentul art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, deoarece este de notorietate faptul că deseori se întâmplă ca asigurătorul să facă o ofertă derizorie sau să amâne despăgubirea mult peste termenul legal prevăzut de lege.

În situația de față asigurătorul a făcut o plată derizorie la 7 luni de la producerea accidentului, fapt constatat prin decizia nr. x/28.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/320/2016* a Tribunalului Specializat Mureș, iar plata diferenței de despăgubire stabilit de către instanță nu s-a făcut decât în urma executării silite.

Iată, asigurătorul de cel puțin de două ori a fost de rea-credință.

În aceste condiții, simplul fapt că a fost obligat la plata dobânzii legale nu atinge finalitatea prevăzută de legiuitor, respectiv ca în viitor să despăgubească la timp victimele accidentelor și nu acoperă nici dauna efectivă suferită de subsemnatul, care am pierdut mașina și am fost nevoit să duc lipsa acesteia mai mult de patru ani de zile până când am reușit să recuperez contravaloarea acesteia.

Simplul fapt că în dosarul nr. x/320/2016 al Judecătoriei Tîrgu-Mureș, nu a solicitat plata acestor penalități, ci doar dobânda legală aferentă acestei sume, nu îl împiedică să formuleze o cerere cu privire la plata penalităților, cele două sancțiuni nu se exclud, ci se completează.

S-a susţinut de recurenţi că, instanţa de apel este în eroare, deoarece plata penalităţilor de 0,2 % a fost stabilită prin Legea nr.136/1995 începând cu data de la care asigurătorul avea obligaţia de a soluţiona favorabil cererea şi nicidecum de la a 10-a zi de la comunicarea hotărârii definitive.

De altfel, nu are niciun raţionament susţinerea instanţei, deoarece dacă plata penalităţilor ar fi obligatorie doar de la a 10-a zi de la comunicarea hotărârii judecătoreşti, niciun asigurător nu s-ar strădui, să repare corect dauna suferită mai mult, aceştia ar fi interesaţi să tragă cât mai mult de timp plata daunei ştiind că nu au de suferit nici o sancţiune.

Or, tocmai aplicarea penalităţilor de întârziere are menirea de a evita defavorizarea păgubitului de către asigurător.

Având în vedere că din considerentele deciziei nr. x/A/28.07.2018 a Tribunalului Specializat Mureş rezultă cu certitudine că asigurătorul a diminuat oferta pentru dauna materială cauzată de distrugerea autoturismului, plătind în cadrul dosarului de daună nici măcar jumătate din valoarea acestuia ( doar suma de 5998 lei din dauna efectivă de 13150 Iei), se impune obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % de Ia data de 15.09.2015. - data la care trebuia să facă o ofertă corectă - până la plata integrală a acestei sume, respectiv 01.11.2019, dată la care a fost recuperată suma de către BEJ T.V..

Doar în plus, prezentul proces este pe rolul instanţei din data de 07.08.2018, dată de la care asigurătorul cunoştea pretenţia privind plata penalităţii, însă nici măcar debitul de 6800 de lei nu l-a plătit de bună voie ci trebuia executat silit.

În concluzie, instanţa în mod nelegal şi neîntemeiat a respins cererea privind obligarea intimatei la plata unor penalităţi de 0,2 % aferente sumei de 6800 lei, începând cu data de 15.09.2015, dată la care trebuia să facă o ofertă corectă pentru acoperirea daunei cauzate de distrugerea maşinii, până la data de 01.

II .2019, dată la care s-a recuperat integral dauna.

Instanţa a reţinut corect că au suferit şi vătămări corporale în urma accidentului însă a stabilit în mod eronat numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor şi a stabilit sume derizorii pentru acoperirea daunelor morale suferite, dând o motivare contradictorie, străină naturii cauzei, încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă şi aplicând greşit normele de drept material încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În susţinerea respingerii cererii privind nivelul daunelor morale, instanţa a invocat că daunele se stabilesc ţinând cont de numărul zilelor de îngrijire medicală, iar acestea trebuie să rezulte din certificatul medico-legal sau din expertiza medico - legală.

Întinderea prejudiciului, fiind o chestiune de fapt, poate fi demonstrată prin orice mijloc de probă.

Ca atare, dovada zilelor de îngrijire „medicală necesare până la recuperarea integrală nu se face doar prin raportul de expertiză medico-legală, ci şi, prin orice alte mijloace de probă, probe pe care le-au administrat în cauză.

Sub acest aspect, consideră că nici instanţa de apel nu a făcut o interpretare corectă a probelor, necoroborând concediile medicale acordate cu alte probele (martori audiaţi etc.) şi a concluzionat greşit că au avut nevoie de 3 respectiv de 25 de zile de îngrijiri medicale pentru a se recupera integral.

Prin urmare, instanţa nu a luat în considerare faptul că, nu doar că au suferit leziuni foarte grave, dar au pierdut o perioadă şi şansa de a duce viaţa normală ce au avut-o anterior producerii accidentului.

Pe lângă şocul emoţional suferit, nu se mai pot bucura de aceeaşi stare de sănătate.

Or, instanţa de apel ca de altfel şi prima instanţă se opreşte la o sumă inferioară chiar celei cuprinse în oferta de despăgubire aparţinând intimatei.

Astfel la data de 21,03, 2019 au depus un set de înscrisuri printre care se află şi oferta asigurătorului din data de 20.12,2018 prin care oferă suma 2000 lei şi suma 15500 lei.

Instanţa de apel păstrând, o despăgubire mai mică decât cea oferită de asigurător, practic le-a îngreunat situaţia în propria cale de atac împotriva soluţiei asigurătorului.

Analizând probele administrate şi ignorând principiile rezonabilităţii si a proporţionalităţii, instanţa apreciază că sumele în cuantum de 1500 lei, respectiv 12500 lei, sunt de natură a reprezenta o reparaţie echitabilă şi adecvată pentru suferinţele morale încercate.

Având în vedere că a primit 21 zile de îngrijiri medicale, aşa cum rezultă din actele medicale anexate (certificat medico-legal şi certificate de concediu de odihnă), pentru a se recupera integral, este clar că suma de 1500 lei nici pe departe nu acoperă dauna suferită,

În decizia nr. 2431/2015 ( Secţia I civilă), instanţa supremă a arătat că despăgubirea nu trebuie să fie, însă, simbolică, dar nici să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, cuantumul ei fiind stabilit prin decizia suverană a instanţei, luată în funcţie de fiecare cauză în parte.

Despăgubirea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a le uşura ori compensa, pe cât posibil, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic din cauza imposibilităţii, eu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Consideră că suma de 1500 lei, stabilită cu titlu de daune morale nu acoperă nici pe departe suferinţele cauzate şi cu atât mai puţin nu uşurează situaţia sa, în calitate de victimă.

De asemenea, suma de 12500 lei, cu titlu de daune morale, nu atenuează prejudiciul nepatrimonial suferit, pe lângă gravitatea prejudiciului moral ce trebuie luată în seamă pentru stabilirea indemnizaţiei, trebuie să se analizeze şi un al doilea criteriu, cel al echităţii.

Astfel, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare, şi despăgubirea ce trebuie acordată trebuie sa fie una substanţială.

În cauză, despăgubirea nu este una justă, raţională sau echitabilă, practic nu asigură efectiv o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.

Deşi instanţa de apel nu vorbeşte în mod expres despre Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat la iniţiativa Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în anul 2012, totuşi menţine nivelul de 500 lei/zi stabilit de acest Ghid.

În aceste condiţii este evident că cel puţin tacit în susţinerea soluţiei, instanţa acordă importanţă Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale elaborat la iniţiativa Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii în anul 2012 şi adoptă o decizie întemeiată în parte, şi pe criterii cuprinse în acest ghid.

Recurenţii consideră că în situaţia unor astfel de cazuri, cum este şi cea prezentă, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În acest context, raportarea instanţei de apel la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat la iniţiativa Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, ghid care propune o sumă medie pe zi de îngrijire medicală, fără a ţine cont şi de particularităţile speţei, apare ca injustă.

În acest sens, a decis şi Tribunalul Bacău (Decizia civilă nr. 86/ A/ 2016 din data de 22 Ianuarie 2016, pronunţata de Tribunalul Bacău, definitivă).

Conform doctrinei şi jurisprudenţei, la stabilirea daunelor morale ce decurg din suferinţa fizică şi psihică, se impune ca instanţa să aibă în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) C. civ . raportat nu numai la zilele de îngrijiri medicale acordate, ci în raport de un corolar de elemente respectiv: urmările vătămătoare produse, leziunile descrise în actele medicale, consecinţele în planul psiho-social şi gradul de afectare/perturbare a cursului vieţii.

Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale nu reprezintă un material cu valoare probatorie, fiind un instrument ce valorifică exclusiv interesele asigurătorilor, intimata fiind tocmai o societate de asigurări.

Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale realizat la iniţiativa FPVS şi UNSAR (Uniunea Societăţilor de Asigurare din România) este lipsit de orice valoare atât ca şi probă cât şi ca practică Judiciară.

Deci, se poate observa cu uşurinţă că Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale nu, este decât o simplă recomandare şi nicidecum nu trebuie luat în calcul pentru stabilirea daunelor morale, neavând importanţa pe care instanţa încearcă să i-o confere.

Într-o speţă, Tribunalul Ilfov a înlăturat susţinerea apelantei în sensul că, la stabilirea daunelor morale, prima instanţă trebuia să ţină cont de media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale, potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale, elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având în vedere acest document are caracter orientativ, de recomandare, nefiind obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti (Decizia civilă nr. 1230/A pronunţată la data de 30.03.2018 de Tribunalul Ilfov).

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi instanţa supremă, Secţia I civilă, prin decizia nr. 1021/2017, reţinând că ghidul menţionat conţine date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, fiind elaborat. cu titlu de recomandare, pentru uzul societăţilor de asigurări, de către Fondul de protecţie a victimelor străzii.

A considerat Înalta Curte că datele statistice, cuprinse în ghid, cu privire la media despăgubirilor acordate de instanţe nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral ci un instrument de lucru la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativa şi. deci, caracter obligatoriu pentru instanţe.

Instanţa trebuie să aibă în vedere numărul de zile de concediul medical, perioada în care au avut suferinţe traumatice ca urmare a accidentului auto.

Însuşi ghidul de care se prevalează instanţa instituie regula conform căreia despăgubirea pe bază de punctaj are o valoare medie, care se acordă numai în situaţia în care partea vătămată nu dovedeşte, în funcţie de particularităţile litigiului - că întinderea prejudiciului este mai mare.

Întinderea prejudiciului, fiind o chestiune de fapt, poate fi demonstrată prin orice mijloc de probă.

Ca atare, dovada, zilelor de îngrijire medicală necesare până la recuperarea integrală nu se face doar prin raportul de expertiză medico-legală, ci şi prin orice alte mijloace de probă, probe pe pare le-au administrat în pauză.

Sub acest aspect, consideră că instanţa de apel nu a făcut o interpretare corectă a probelor, necoroborând concediile medicale acordate cu alte probele (martori audiaţi etc.) şi a concluzionat greşit că au avut nevoie de 3 respectiv de 25 de zile de îngrijiri medicale pentru a se recupera integral.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la obligarea asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a aplicat, greşit, normele de drept material încălcând astfel prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel a considerat că. asigurătorul datorează aceste penalităţi de la a 10-a zi de la pronunţarea sentinţei, în condiţiile în care din probele administrate rezultă indubitabil că asigurătorul că nu a făcut nici o ofertă de despăgubire în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, iar ulterior, la trei ani de la depunerea cererii de despăgubire, a făcut o ofertă derizorie.

Este de neînţeles motivarea instanţei în sensul că asigurătorul nu poate fi obligat la plata

penalităţilor decât începând cu a 10-a zi de la data depunerii cererii de despăgubire pe motiv că asigurătorul nu este obligat să accepte cererea de despăgubire depusă de partea vătămată.

Or, nici nu au susţinut că asigurătorul este obligat să accepte cererea de despăgubire, dar susţin că este obligat să se pronunţe cu privire la cerere şi să facă o ofertă corectă în termenul legal prevăzut de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

Este nelegală susţinerea instanţei de apel, cum că sancţiunea penalităţii de întârziere pentru neplata daunelor morale nu poate decât să urmeze calea unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului accesoriu al acesteia, deoarece, altfel ce logică juridică ar avea prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 21 Legea nr. 136/1995.

Practic, dacă s-ar admite susţinerea instanţei de apel, s-ar încuraja tergiversarea despăgubirii părţilor vătămate, deoarece în lipsa unei sancţiuni de 0,2 % niciun asigurător nu ar fi interesat să plătească în timp rezonabil despăgubirea.

Pe de altă parte, este logic că după o ofertă care a întârziat 3 ani să primească nişte penalităţi, având în vedere că după ce au suferit şi au fost puşi pe drumuri ca să-şi câştige dreptatea.

Instanţa scuteşte asigurătorul de la plata penalităţilor pe motiv că suma oferită eu titlu de daună morală este apropiată cu cea solicitată, însă omite că această sumă era solicitată în septembrie 2015 iar oferta era făcuta abia în 2018.

La soluţionarea acestui capăt de cerere trebuie pornit de la faptul că, în cauza de faţă asigurătorul a fost şi este de rea-credinţă deoarece pe tot parcursul soluţionării dosarului a furnizat informaţii eronate instanţei.

Astfel, deşi au făcut dovada că au depus cererea de despăgubire la sucursala asigurătorului din Târgu-Mureş la data de 15.09.2015, intimata susţine în continuare că doar la data de 03.02. 2016 au formulat cererea de despăgubire nr.

RCA/MS 270/2015.

Potrivit art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCS nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

Potrivit prevederilor art. 38 din acelaşi act normativ „Dacă asigurătorul nu îndeplineşte obligaţiile în termen prevăzut de art. 37 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificativ despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de către asigurător, se aplică o penalitate de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere"

Acesta prevedere este menită de a acoperi paguba produsă de neplată la termen a unor daune cauzate de un eveniment asigurat.

În cazul de faţă se impune obligarea intimatei la plata acestor penalităţi, deoarece acesta iniţial nu a făcut nici o ofertă, iar după trei ani a făcut o ofertă derizorie.

Art. 38 din Norme ASF nr. 23/2014, prevede în mod expres că în cazul în care asigurătorul nu face ofertă de despăgubire sau face o ofertă derizorie, urmează să fie obligat la plata unor astfel de penalităţi.

Intimata, cu rea-credinţă a diminuat suma oferită pentru despăgubire.

Acesta este motivul pentru care solicită obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 15.09.2015, până la data plăţii integrale a contravalorii reparaţiei autovehiculului.

Totodată, consideră că plata acestei penalităţi se datorează de la data de 15.09.2015 şi nu de la data pronunţării deciziei mai sus menţionate cum solicită pârâta, deoarece menirea acestei penalităţi este tocmai de a determina asigurătorii să evalueze corect dauna şi să nu-i plimbe pe păgubiţi în mod inutil prin instanţele de judecată.

Prin întâmpinarea formulată intimata S.A.R.

C.I.

S.A a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că aspectele invocate în motivarea recursului nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Instanţa de recurs reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului motivat de faptul că recurentul nu a indicat motive de nelegalitate ce ar afecta decizia atacată, făcând trimitere exclusiv la aspecte ce vizează temeinicia instanţei de apel, aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului declarat, recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art.488 pct.6 și 8 Cod procedură civilă, potrivit căruia constituie motiv de casare când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cauză, din motivarea formulată, rezultă că recurenții invocă faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere probele administrate în cauză și nu a făcut o corectă apreciere a lor, aspecte ce țin de temeinicia hotărârii atacate și pe care instanța de recurs nu le poate analiza, cum bine a observat și intimata.

Însă recurenții s-au referit și la modul de aplicare a dispoziţiile legale prevăzute de Codul civil ce reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor datorate pentru prejudiciile morale respectiv a prevederilor art. 1391 alin.4 Cod civil precum și a prevederilor referitoare la acordarea penalităților, respectiv art.37 și 38 din Norma ASF nr.23/2014.

În concret, recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat criteriile stabilite de lege pentru cuantificarea daunelor morale și de asemenea a aplicat greșit dispozițiile referitoare la penalități.

În consecinţă, sub aspectul excepţiei invocate, apreciem că susţinerile intimatei sunt neîntemeiate, recurentul invocând aplicarea şi interpretarea greşită a textelor de lege referitoare la acordarea daunelor morale, respectiv a prevederilor art. 1391 alin.4 Cod civil precum și a prevederilor referitoare la acordarea penalităților, respectiv art.37 și 38 din Norma ASF nr.23/2014, urmând ca excepția nulității recursului să fie respinsă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 Cod procedură civilă, potrivit căruia constituie motiv de casare când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei instanța de recurs observă că atât hotărârea primei instanțe, cât și cea a instanței de apel oferă răspunsuri la solicitările recurenților fiind motivate corespunzător.

Astfel la pag.17-19 din considerentele Deciziei civile nr. 514/30.07.2020 Tribunalul Mureş s-au prezentat motivele referitoare la daunele morale, la pag.19-21 cele referitoare la momentul de la curge acordarea penalităților de 0,2% pe zi, iar la pag.21-22 cele ce privesc cumulul penalităților cu dobânda legală.

Prin urmare hotărârea este motivată, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, potrivit căruia constituie motiv de casare când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În ceea ce privește cumularea penalităților și a dobânzii legale Curtea a constatat că într-adevăr considerentele instanței de apel privind imposibilitatea cumulului dobânzii legale cu acordarea penalităților nu pot fi reținute, însă se observă că s-a menținut hotărârea primei instanțe Sentinţa civilă nr. 1227 din data de 25 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 2728/289/2018, care în considerente a arătat că „în ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor, instanţa o apreciază ca neîntemeiată având în vedere pe de o parte faptul că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri, reclamantul B.G. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6800 lei precum şi la plata dobânzii legale (nu la plata penalităţilor la care susţine că era îndreptăţit), iar pe de altă parte, având în vedere şi considerentele mai sus expuse, instanţa apreciază că pârâta ar putea fi obligată la plata acestor penalităţi doar începând cu a 10 zi de la data comunicării hotărârii definitive prin care a fost obligată la plata de despăgubiri.

Instanţa reţine faptul că pârâta a precizat în mod expres faptul că Decizia Civilă nr. 457/A din data de 28 iunie 2018 a Tribunalului Specializat Mureş nu i-a fost comunicată, iar reclamanţii nu numai că nu au făcut dovada comunicării acestei decizii (deşi sarcina probei le revenea potrivit dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă), dar nici măcar nu au negat susţinerile pârâtei.”

Instanța de recurs apreciază prin urmare că prevederile legale au fost corect aplicate de prima instanță, considerentele hotărârii pronunţate de această instanţă fiind legale, deoarece reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere aferentă sumei de 6800 lei „începând cu data de 15 septembrie 2015 și până la data plății integrale”, în condițiile în care prima instanță a apreciat corect că pârâta ar putea fi obligată la plata acestor penalităţi doar începând cu a 10 zi de la data comunicării hotărârii definitive prin care a fost obligată la plata de despăgubiri.

Or în această situație revenea recurenților sarcina dovedirii comunicării Decizia Civilă nr. 457/A din data de 28 iunie 2018 a Tribunalului Specializat Mureş, sau cel puțin a notificării existenței creanței, conform art.249 Cod procedură civilă, pentru ca instanţele din prezentul dosar, să poată aprecia asupra momentului curgerii penalităților.

Totodată conform art.254 alin. 6 Cod procedură civilă, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Aceste aspecte țin însă de temeinicia hotărârilor instanțelor de fond și nu de nelegalitatea acestora, în recurs nefiind posibilă administrarea de probe asupra situației de fapt, astfel că acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 15 septembrie 2015 până la data plăţii integrale a daunelor morale în favoarea lor, instanţa de recurs observă că în mod corect instanța de apel a apreciat că din coroborarea dispoziţiilor art. 37 alin. 4 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 rezultă că asigurătorul este obligat la plata penalizării de 0,2%, calculată pe zi de întârziere doar în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte în mod defectuos.

Or, în cauză, faţă de suma solicitată de reclamanţi cu titlu de despăgubire (1.350 de lei, respectiv 11.250 de lei) şi de cea oferită de asigurător cu titlu de despăgubire (daune morale în cuantum de 1.350 de lei, respectiv în cuantum de 11.250 de lei) şi având în vedere suma stabilită de instanţă (de 1.500 de lei pentru B.G., respectiv de 12.500 de lei pentru B.M.M.), rezultă că asigurătorul a oferit cu titlu de despăgubire sume într-un cuantum aproximativ egal cu cele stabilite de instanţă, deci proporţional cu leziunile suferite de reclamanţi, astfel că nu se poate susţine faptul că asigurătorul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos (pentru a fi aplicabile prevederile art. 38 din Normă),reclamanţii fiind deci cei care nu au acceptat cuantumul oferit de asigurător şi au demarat procedura judiciară caz în care penalitatea urmează a fi acordată doar după stabilirea debitului principal de către instanţă, în mod definitiv, acesta fiind momentul care trebuie avut în vedere pentru obligarea asigurătorului la plata penalităţii stabilite de art. 38 din Norma ASF nr.23/2014.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a textelor de lege referitoare la acordarea daunelor morale, respectiv a prevederilor art. 1391 alin. 4 Cod civil instanţa de recurs reţine că motivul de recurs invocat se referă strict la modalitatea de apreciere a instanţei de apel asupra cuantumului daunelor morale datorate de intimată recurenților, recurenții susţinând că în mod greşit instanţa de apel a acordat un cuantum majorat a daunelor morale, prin aplicarea greşită a criteriilor de evaluare.

În examinarea deciziei atacate raportat la motivul de recurs invocat, trebuie arătat că, instanţa de recurs, date fiind limitele în care cauza mai poate fi soluţionată în această cale extraordinară de atac, nu mai poate face reaprecieri asupra probelor, pentru a atrage astfel, cu privire la elementele de fapt ale cauzei, concluzii care să le combată pe cele la care s-a oprit instanţa de fond şi cea de apel.

Astfel, fiind obligată să se raporteze la statuările de fapt, întemeiate pe probele administrate în cauză, reţinute de instanţa de apel, instanţa de recurs, reţinând că din situaţia de fapt astfel cum a fost dovedită, rezultă dreptul recurenților la plata unor daune morale pentru acoperirea prejudiciului moral, urmează a verifica în ce măsură dispoziţiile de drept material incidente, au fost respectate.

Cum în mod corect au apreciat atât instanţa de fond cât şi cea de apel, în cauză sunt incidente dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 şi ale Codului civil, dispoziţii care instituie dreptul de apreciere al instanţei de judecată de a stabili cuantumul daunelor morale.

Nici Norma ASF nr. 23/2014, nici dispoziţiile din Codul civil invocate în motivarea recursului, nu prevăd criteriile de evaluare a prejudiciului moral, recurentul făcând o confuzie între criteriile pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere la aprecierea existenţei unor prejudicii morale ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri şi criterii exacte de evaluare ale acestor despăgubiri.

Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, nu mai poate examina elementele de fapt, respectiv consecinţele efective de ordin psihic suferite de recurent urmare a accidentului auto suferit, pentru că acest aspect nu ar implica decât o reevaluare a probatoriului și a situației de fapt, ceea ce excede motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, în limita căruia poate fi exercitat controlul judiciar.

Iar în ceea ce priveşte criteriile pe care instanţa de apel trebuia să le aibă în vedere la stabilirea prejudiciului moral, acestea sunt enunţate în mod corect în decizia atacată: gravitatea leziunilor traumatice ale reclamantului şi consecinţele de ordin psihic ale acestora asupra vieţii reclamantului, posibilitatea înlăturării consecinţelor accidentului asupra victimei, urmărindu-se ca despăgubirile să fie echitabile şi proporţionale faţă de consecinţele accidentului rutier şi să nu constituie o îmbogăţire fără just temei pentru reclamant şi nici o eventuală amendă excesivă pentru pârâtă.

În consecinţă, fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond de a aprecia asupra cuantumului daunelor morale, instanţa de recurs reţine că asupra cuantumului acestor daune nu mai poate face aprecieri.

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

În acest context, a arătat instanţa de apel, în mod corect, că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

În ceea ce priveşte eventuala eroare din considerentele hotărârii instanţei de apel asupra datei depunerii cererii de despăgubire, se observă că potrivit art.442 alin.1 Cod procedură civilă, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere, iar conform art.445 Cod procedură civilă, Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444.

Prin urmare instanţa de recurs nu va analiza această solicitare, care este inadmisibilă în recurs.

În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, se va proceda la respingerea recursului.