Decizie nr. 21/A din 20.01.2021

Nefinalizarea procedurii de expropriere din cauze neimputabile proprietarului imobilului nu îl împiedică pe acesta să se adreseze instanţei pentru a obliga expropriatorul la plata sumelor stabilite şi consemnate la CEC.

- Art. 4-9 şi 20 din legea nr. 255/2010

Prin sentinţa civilă nr. x din 28 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/102/2020 de Tribunalul Mureş s-au dispus următoarele:

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii petitului I al cererii privind constatarea refuzului nejustificat al expropriatorului de a emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, invocată din oficiu şi respingerea ca inadmisibil a petitului I al cererii formulate de reclamantul A.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Administrare a Infrastructurii Rutiere privind constatarea refuzului nejustificat al expropiatorului de a emite Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor;

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii petitului III invocată prin întâmpinare;

- respingerea ca inadmisibil a petitului III al cererii formulate de reclamantul A.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania de Administrare a Infrastructurii Rutiere privind obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului Despăgubirilor individuale;

- respingerea ca nefondate a excepţiei inadmisibilităţii petitului I invocată prin întâmpinare, a excepţiei lipsei de interes a petitului II privind stabilirea despăgubirilor individuale şi a excepţiei inadmisibilităţii petitului IV privind obligarea pârâtului la consemnarea acestor sumelor chiar şi în lipsa hotărârii individuale de stabilire a cuantumului despăgubirilor invocate prin întâmpinare;

- admiterea în parte a acţiunii civile formulată de reclamantul A.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin C.N.A.I.R.

În consecinţă, instanța de fond a dispus următoarele:

- a stabilit că pârâtul datorează reclamantului cu titlu de despăgubire, suma de 20.517 lei, reprezentând despăgubirile stabilite pentru terenul expropriat în suprafaţă de 977 mp din tarla 46 parcela 1354/1/1/2;

- a obligat pârâtul să efectueze plata sumei de 20.517 lei în favoarea reclamantului în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, chiar şi în lipsa hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzilor legale penalizatoare aferente sumei de 20.517 lei, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești şi până la plata efectivă a sumelor datorate;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial de 500 lei;

- a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a procedat cu prioritate la soluţionarea excepţiilor invocate conform art. 248 Cod procedură civilă.

Astfel cu privire la petitul I s-a reținut că pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii pe motiv că nici art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi nici Decizia nr. 14/2019 a ÎCCJ nu garantează dreptul persoanei expropriate de a solicita instanţei să constate refuzul nejustificat al expropriatorului în emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Având în vedere motivele invocate în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate invocată de pârât prin întâmpinare Tribunalul a apreciat că se impune respingerea acesteia, deoarece pentru formularea unei acţiuni în justiţie nu este necesar ca un text de lege să prevadă expres posibilitatea de a se adresa instanţei, ci această posibilitate este recunoscută oricărei persoane conform art. 21 din Constituţie.

Cu toate acestea, în privinţa petitului I, Tribunalul a invocat din oficiu la termenul de judecată din 14.07.2020 excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare faţă de prevederile art. 35 Cod procedură civilă.

Această excepție a fost admisă, având în vedere că reclamanta putea solicita chiar realizarea dreptului, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei datorate pentru expropriere, acţiune pe care de altfel a şi exercitat-o, fiind cuprinsă în petitul 4.

Este adevărat că potrivit Deciziei RIL a ÎCCJ nr. 14/2019, instanţa investită cu cererea expropriatului privind neplata despăgubirii pentru expropriere trebuie să verifice dacă refuzul de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirii este justificat sau nu, însă această verificare constituie un element al judecării acţiunii în realizare, iar nu o cerere distinctă care în raport de art. 35 Cod procedură civilă ar fi inadmisibilă.

Cu privire la petitul II prin care s-a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor individuale datorate de pârât cu luarea în considerare a despăgubirilor estimate, pârâtul a invocat excepţia lipsei de interes, pe care instanţa a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că pârâta nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor individuale, ci doar decizia de expropriere prin care a estimat aceste despăgubiri, iar până la stabilirea lor prin hotărârea comisiei ori prin hotărârea instanţei, despăgubirile, chiar dacă au fost consemnate, nu pot fi plătite conform art. 21 din Legea nr. 55/2010, existând deci interes pentru a solicita instanţei stabilirea acestora.

Referitor la petitul III al cererii privind obligarea pârâtului să emită hotărârea de stabilire a despăgubirii s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţie pe care Tribunalul a admis-o, respingând ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtului să emită hotărârea de stabilire a despăgubirii, având în vedere că astfel cum a solicitat chiar şi reclamantul la petitul II, în cazul refuzului nejustificat de emitere a hotărârii de stabilire a despăgubirii, despăgubirea se va stabili de către instanţă conform Deciziei ÎCCJ nr. 14/2019, plata despăgubirilor făcându-se în acest caz în baza hotărârii instanţei, iar nu a hotărârii comisiei.

S-a mai reţinut că instanţa nu ar putea să stabilească suma datorată de pârât cu titlu de despăgubire pentru expropriere, cum a solicitat reclamantul la petitul II şi să oblige totodată pârâtul să emită hotărâre de stabilire a despăgubirii, cum a solicitat la petitul III, deoarece odată stabilită despăgubirea de către instanţă, etapa emiterii hotărârii de către comisie a fost depăşită, plata făcându-se în temeiul hotărârii instanţei iar despăgubirea astfel stabilită nu ar mai putea fi reanalizată/ redusă sau majorată de către comisie.

În privința petitului IV s-a invocat prin întâmpinare excepţia inadmisibilităţii, excepţie pe care instanţa a respins-o ca nefondată, având în vedere că, după cum rezultă din chiar formularea petitului IV, ceea ce a solicitat reclamanta prin acest petit nu este consemnarea sumelor conform art. 7 din Legea nr. 255/2010, cum greşit a reţinut pârâta, ci obligarea pârâtului la plata despăgubirii pentru expropriere, conform art. 21 din Legea nr.255/2010.

În ceea ce privește fondul cauzei, analizând cererile şi apărările părţilor, prin prisma probelor administrate și pe baza dispoziţiilor legale incidente, prin sentința instanței de fond s-a reţinut că prin Decizia nr. 201/01.04.2016, depusă la dosar, emisă de C.N.A.D.N.R.

S.A. s-a dispus exproprierea coridorului de expropriere al lucrării de utilitate publică de interes naţional, Secţiunea 1C, subsecţiunea Ogra - Târgu-Mureş, pe teritoriul localităţilor Cristeşti, Gh.

Doja, Ogra, Sânpaul, Ungheni şi Târgu-Mureş din jud.

Mureş, din cadrul obiectivului de investiţii „Autostrada Braşov - Târgu-Mureş - Cluj - Oradea”.

Prin HG nr. 729/2015 a fost aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional anterior menţionată, iar în anexa ce face parte integrantă din decizia de expropriere, figurează autoarea reclamantului, numita A.M., cu teren arabil extravilan din tarlaua 46 a loc.

Ungheni parcela 1354/1/1/2, în suprafaţă totală de 3927 mp din care s-a hotărât exproprierea a 977 mp, estimându-se despăgubirea aferentă la suma de 20.517 lei.

După cum rezultă din certificatul de moştenitor suplimentar nr. x/22.03.2016, eliberat de Societatea Profesională Notarială Consiliul et Auxilium, de pe urma defunctei A.M., decedată în 02.03.2008 au rămas dreptul de proprietate asupra terenului arabil extravilan în suprafaţă totală de 3927 mp, situat în Ungheni, dobândit prin reconstituire în baza Legii nr. 18/1991, conform TP nr. 121101/31.07.2003, emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Mureş, acesta fiind moştenit în cote egale de câte ¼ parte de A.G., A.D., A.Ş. şi A.M..

Ca urmare a contractului de donaţie autentificat sub nr. 516/22.03.2016 la Societatea Profesională Notarială Consiliul et Auxilium, reclamantul a dobândit şi cotele de câte ¼ parte ale lui A.G., A.D. şi A.M., devenind astfel unic proprietar al terenului sus-menționat.

Acest teren figurează înscris în cartea funciară nr. 53777 Ungheni, ca imobil fără localizare certă şi cu suprapunere parţială cu coridorul de expropriere pentru care a fost atribuit numărul cadastral xxx, înscris în CF xxx Ungheni.

De asemenea, în urma includerii suprafeţei de 977 mp din acest teren în anexa la decizia de expropriere din 01.04.2016, dreptul de proprietate asupra acelei suprafeţe de teren a intrat în patrimoniul statului, conform art. 9 alin. 4 din Legea nr. 255/2010, la data emiterii deciziei de expropriere.

Despăgubirile pentru transferul dreptului de proprietate au fost estimate de pârâtă la suma de 20.517 lei, sumă pe care reclamantul nu a contestat-o, ci a solicitat să îi fie achitată, însă pârâta a afirmat că din cauza lipsei planurilor parcelare, nu a putut emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Instanța de fond a apreciat că această susţinere nu poate fi primită pentru a justifica neplata sumei, având în vedere că de la data transferului dreptului de proprietate (01.04.2016) şi până la data formulării acțiunii introductive au trecut peste patru ani, timp apreciat de instanţă ca fiind nerezonabil.

S-a constatat astfel că pârâta nu a respectat termenele stabilite de legea specială, în care urma să numească comisia de verificare a dreptului de proprietate şi să procedeze la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi apoi la efectuarea plăţii acestor despăgubiri, sub acest aspect făcându-se trimitere la prevederile art.18 și art. 19 alin. 1 din Legea nr. 255/2010.

În ceea ce privește procedura de plată a despăgubirilor stabilite de expropriator, Tribunalul a reținut incidența în cauză și a prevederilor art. 15 pct. 17 și art. 16 din H.G. nr. 53/2011, precum și a prevederilor art. 20 și art. 21 din Legea nr. 255/2010.

Totodată, în considerentele sentinței instanței de fond s-a reținut că potrivit art. 5 alin. 4 din Legea nr. 255/2010, pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică prevăzute la art. 2 alin. 1, în termen de 6 luni de la data publicării actului normativ de aprobare a indicatorilor tehnico-economici, în scopul eliberării coridorului de expropriere de orice sarcini, unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să procedeze la întocmirea documentaţiilor topo-cadastrale - a planurilor parcelare - aferente imobilelor care fac parte din coridorul de expropriere şi la predarea acestora către expropriator, sub sancţiunea prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de aceste prevederi, Tribunalul a apreciat că pârâta avea posibilitatea, şi chiar obligaţia, în măsura în care neîndeplinirea de către unitatea administrativ-teritorială a obligaţiei de întocmire a planurilor parcelare o împiedica să îşi execute propriile obligaţii faţă de titularii drepturilor de proprietate afectaţi de măsura exproprierii să solicite, pe calea acţiunii arătate de art. 24 din Legea nr. 554/2004, obligarea unităţii administrativ-teritoriale să întocmească planurile parcelare.

În plus, reclamantul avea posibilitatea să se asigure de executarea acestei obligaţii prin solicitarea obligării autorităţii administrativ-teritoriale la plata amenzii sau a penalităţii menţionate în art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul nu a făcut dovada îndeplinirii niciunui astfel de demers, astfel că refuzul său de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirii şi de a efectua plata în favoarea reclamantului sub pretextul că nu s-ar fi întocmit planurile parcelare şi documentaţiile cadastrale a fost apreciat de instanță ca fiind nejustificat.

Pe de altă,parte, condiţionarea virării sumei de întocmirea planurilor parcelare a fost apreciată ca nejustificată și din perspectiva faptului că independent de localizarea terenului reclamantului, este cert că pentru suprafaţa indicată în decizia de expropriere, de la data emiterii deciziei conform art. 9 alin. 4 din Legea nr. 255/2010, a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea Statului Român şi ulterior acest transfer nu a fost desfiinţat.

În plus, într-o ipotetică localizare a terenului reclamantului în afara coridorului de expropriere sau într-o mai mică măsură în coridorul de expropriere nu s-ar putea justifica diminuarea despăgubirilor datorate reclamantului, fără o modificare corespunzătoare a întinderii transferului de proprietate şi deci a suprafeţei expropriate din patrimoniul acestuia, menţionate în anexa din decizia de expropriere.

În situația în care s-ar descoperi că s-au emis mai multe titluri de proprietate pentru aceeaşi tarla pentru o suprafaţă care însumată depăşeşte suprafaţa tarlalei, de natură a determina reducerea proporţională conform art. 11 alin 20 din Legea 7/1996, instanța a apreciat că tot nu se va putea reduce valoarea despăgubirii în limita reducerii suprafeţei deoarece în acest caz, ca urmare a operării transferului dreptului de proprietate în favoarea pârâtului, reclamantul nu ar mai putea obţine despăgubirea menţionată la art. 11 alin. 21 din Legea nr. 7/1996, pe care de altfel ar fi datorat-o tot dobânditorul dreptului de proprietate, respectiv Statul Român.

În acest context, s-a considerat că nu se poate aprecia că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, deoarece aceasta nu corespunde exigenţelor art. 21 alin. 1 din Constituţia României, republicată şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de vreme ce afectează însăşi substanţa dreptului de acces la o instanţă, fără a exista justificarea unui scop legitim şi fără păstrarea raportului rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Faţă de considerentele sus-menționate, reţinând că neemiterea hotărârii de stabilire a despăgubirii este nejustificată şi că reclamantul nu a contestat despăgubirea estimată de expropriator, iar conform art. 22 alin. 7 din Legea nr. 255/2010, despăgubirea acordată de instanţă nu poate fi nici inferioară celei estimate de expropriator, nici superioară celei solicitate de reclamant, Tribunalul a stabilit că despăgubirea datorată pentru expropriere este 20.517 lei.

Ca atare, în baza art. 21 din Legea nr. 255/2010 pârâta a fost obligată la plata acestei sumei menționate în favoarea reclamantului, în termen de 90 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, chiar şi în lipsa hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Faţă de Decizia ÎCCJ nr. 31/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinând că până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de fond nu se putea aprecia că sumele estimate de pârâtă erau certe şi exigibile, Tribunalul a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilite de către instanţă, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a sumelor datorate.

În cauză s-a făcut și aplicarea art. 453 alin.1 raportat la art.452 Cod de procedură civilă, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată, în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocaţial.

Având în vedere că pârâta a căzut în pretenţii, în baza art. 453 Cod procedură civilă, cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A.Ş., cât şi pârâta Compania de Administrare a Infrastructurii Rutiere.

Prin apelul declarat, reclamantul A.Ş. a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în integralitate a acţiunii formulate, inclusiv a petitului I, care a fost respins ca inadmisibil, precum şi a petitului privind dobânzile penalizatoare, care a fost admis în parte, cu cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual, respectiv cu cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea apelului reclamantul a arătat că prin sentinţa atacată s-a admis în parte acţiunea sa, respingându-se petitul I și admiţându-se petitul privind penalităţile de întârziere doar de la data rămânerii definitive a sentinţei, fiind acordate cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei.

Reclamantul a susținut că în privința acestor aspecte, sentinţa atacată este netemeinică, solicitând să se dispună modificarea acesteia, în sensul admiterii în integralitate a solicitărilor formulate.

În ceea ce priveşte petitul I privind constatarea refuzului nejustificat al intimatului de a emite decizie de despăgubire în mod individual, apelantul reclamant a apreciat că în mod eronat instanţa a ridicat din oficiu excepția inadmisibilității şi a admis această excepţie, motivat de faptul că avea la dispoziţie o acţiune în realizare, în cercetarea căreia instanţa ar fi putut constata acest refuz.

Reclamantul a relevat că în speță ne aflăm în procedura specială reglementată de Legea nr. 33/1994 şi de Legea nr. 255/2010 și conform prevederilor instituite de acest cadru legal, se impune emiterea în mod obligatoriu a unei decizii de expropriere.

Ca atare, reclamantul a considerat că suntem în faţa unei situaţii care reglementează emiterea unui act administrativ cu caracter absolut prin care se finalizează faza despăgubirii din procedura exproprierii și, practic, el avea posibilitatea investirii instanţei de judecată doar cu această solicitare, fără a investi instanţa cu un petit de obligaţie de plată - plata despăgubirii.

Dat fiind că această solicitare putea fi formulată în mod independent de următoarele, în opinia reclamantului, în mod nejustificat, instanţa de fond a respins ca inadmisibil petitul I.

Pe de altă parte, reclamantul a invocat faptul că necesitatea cercetării pe fond, dar şi admiterea acestui petit rezultă ca urmare a investirii instanţei de judecată cu petitul final, respectiv plata dobânzilor penalizatoare pentru neîndeplinirea obligaţiilor intimatului pârât.

În ceea ce priveşte petitul având ca obligarea intimatului pârât la plata dobânzilor penalizatoare, reclamantul a considerat că în mod eronat instanţa de fond a admis acest petit doar de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate, motivând această soluție prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 31/2020.

În acest sens, reclamantul a arătat că prin respectiva decizie se lămureşte problematica dobânzilor penalizatoare sub forma daunelor moratorii, prin raportare la prevederile art. 1535 Cod civil, însă acea hotărâre nu se referă decât la obligaţia de plată, or în prezentul dosar, el a înţeles să investească instanţa cu constatarea neîndeplinirii şi a unei obligaţii de a face, refuz de emitere a deciziei de despăgubire, în mod nejustificat.

În opinia reclamantului, instanţa de fond avea obligaţia ca în atare situaţie şi prin raportare la modalitatea de formulare a petitului privind dobânzile penalizatoare, dar şi prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 31/2020 să analizeze pertinenţa acestei pretenţii din perspectiva a două perioade, dar şi a două obligaţii distincte pe care expropriatorul le are faţă de titularul dreptului de proprietate, respectiv o obligaţie de a face - de emitere a deciziei de despăgubire, dar şi o obligaţie de a plată - de a preda suma de bani ce reprezintă despăgubirea ca urmare a exproprierii, ambele obligaţii fiind purtătoare de daune moratorii sau interese, calculate raportat la dobânzile penalizatoare.

Reclamantul a relevat că în procedura specială a exproprierii şi prin raportare la Legea nr. 255/2010, la Legea nr. 33/1994, dar şi la Decizia nr. 31/2020, pronunţată de ÎCCJ se identifică două etape privind despăgubirea.

Prima etapă o reprezintă emiterea unei decizii individuale de despăgubire - obligaţie de a face şi a doua etapă, plata sumelor de bani stabilite ca urmare a parcurgerii primei etape - obligaţie de plată, astfel cum a stabilit şi ÎCCJ prin ultima decizie pronunţată în materie (nr. 31/2020), ambele etape fiind în sarcina intimatului CNAIS.

În raport de prevederile legale incidente în cauză, s-a invocat faptul că niciun demers nu a fost îndeplinit de către intimatul CNAIS.

Dată fiind pasivitatea culpabilă a intimatului pârât în nedemararea procedurii despăgubirii, în opinia reclamantului, instanţa de fond trebuia să analizeze pretenţiile sale prin raportare la neîndeplinirea acestei obligaţii şi prin raportare la prevederile art. 1.536 Cod civil.

S-a mai arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează faptul că procedura specială se completează cu prevederile legii comune, Codul civil şi totodată stabileşte existenţa a două obligaţii în sarcina intimatului, de emitere decizie despăgubire, dar şi de plată a unei sume de bani, prima fiind scadentă la o dată anterioară celei de plată.

În atare situaţie, s-a susţinut că se impune a se analiza şi îndeplinirea condiţiilor de aplicare a sancţiunii pentru obligaţia de a face şi nu doar pentru obligaţia de a plăti, în speţă, o atare condiţie fiind îndeplinită, ca urmare a constatării unui refuz nejustificat al intimatului pârât de a emite decizia de despăgubire.

Astfel, din actele dosarului rezultă că acea comisie care trebuia numită în termen de maxim 5 zile de la data publicării deciziei de expropriere a fost de fapt numită în data de 26.03.2018, deci la mai bine de doi ani de la data publicării deciziei respective.

În concluzie, reclamantul a invocat faptul că termenele stabilite de legiuitor au fost cu mult depăşite de către expropriator, lăsând situaţia terenului în litigiu în nelucrare din propria sa culpă.

Reclamantul a precizat că a solicitat obligarea intimatului pârât la plata de penalităţi de întârziere sub forma dobânzilor legale începând cu data publicării deciziei de expropriere din 01.04.2016.

Având în vedere că Legea specială nr. 255/2010 se completează cu prevederile dreptului comun (Codul civil), sunt aplicabile în această procedură prevederile art. 1535 Cod civil, pentru obligaţia de plată.

De asemenea, legea specială se coroborează şi cu prevederile art. 1536 Cod civil, care reglementează daunele interese sub forma dobânzilor penalizatoare, care se aplică obligaţiei de a face, obligaţie care nu a fost îndeplinită de către intimat, fiind necesară intervenţia instanţei de judecată în scopul soluţionării litigiului dintre părţi.

S-a solicitat a se avea în vedere că în speţă se poate reţine un refuz al expropriatorului de a emite decizia de despăgubire, de vreme ce acesta nu a înţeles în decurs de 2 ani de zile nici măcar să numească Comisia de verificare a dreptului de proprietate, ajungându-se la o păgubire a titularului dreptului de real.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a contestat sumele ofertate, ci le-a acceptat, astfel că suma ofertată prin decizia de expropriere devine certă de la momentul ofertării.

În acest context, în ceea ce priveşte obligaţia de a face, reclamantul a susţinut că se impun a se aplica daune interese sub forma dobânzilor legale, obligaţia fiind ajunsă la scadenţă încă de la data emiterii deciziei de expropriere sau cel mai târziu în termen de maxim 20 zile de Ia data publicării ei.

În ceea ce priveşte cea de a doua etapă, cea definită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind o obligaţie de plată, este evident că prin rămânerea definitivă a sentinţei, obligaţia de plată a intimatei devine scadentă, impunându-se a se percepe daune moratorii sub forma dobânzilor penalizatoare legale.

Referitor la cheltuielile de judecată, reclamantul a considerat că nici această dispoziţie a instanţei de fond nu este corectă, în modalitatea în care s-a soluţionat.

În acest sens reclamantul a arătat că motivul care a generat începerea procedurii în faţa instanţei a fost lipsa de diligenţă a intimatului pârât, scopul acestei proceduri fiind obţinerea sumelor de bani reprezentând despăgubiri.

Reclamantul a susţinut că raportat la valoarea pretenţiilor onorariul avocaţial nu este exorbitant şi, pe de altă parte, chiar şi din punct de vedere al analizei complexităţii dosarului sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se acorda în integralitate onorariul avocaţial.

De asemenea, multitudinea deciziilor pronunţate în ultima perioadă în materie, dar şi multitudinea legislaţiei în materie au generat o perioadă de muncă considerabilă din partea avocatului în pregătirea dosarului, finalitatea acestei munci concluzionându-se în forma acţiunii redactate.

Mai mult decât atât, propunerea UNBR în privinţa onorariilor minimale practicate de către avocaţi este de minim 1.000 lei/proces, cu atât mai mult cu cât acesta este şi evaluabil în bani.

Prin apelul formulat, pârâta C.N.A.I.R.

SA a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată din etapa de fond şi din apel pe cale separată.

Consideră sentinţa atacată ca fiind parţial nelegală şi netemeinică, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale respectiv art. 5 alin. (4) lit. a), art. 18, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 7, art. 15 şi art. 16 din HG nr. 53/2011 şi art. 24 raportat la art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 9 alin. (2) şi art. 22 Cod procedură civilă precum şi a practicii obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia RIL nr. 14/2019.

Referitor la excepţia lipsei de interes a capătului de cerere numărul 2 prin care s-a solicitat „stabilirea cuantumului despăgubirilor individuale datorate de către expropriator (...), cu luarea în considerare a despăgubirilor estimate de expropriator”, pârâta a apreciat că instanţa de fond a respins în mod greşit a respins această excepţie.

În opinia pârâtei lipsa de interes în privinţa capătului de cerere numărul 2 reiese din prevederile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 255/2010, care se referă chiar în prima teză la „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii”.

În condiţiile în care textul de lege menţionat reglementează dreptul persoanei expropriate de a contesta suma stabilită cu titlu de despăgubire în procedura exproprierii, iar reclamantul a precizat foarte clar în motivele acţiunii că se impune ca instanţa de judecată să aibă în vedere ofertele de despăgubire înaintate de către expropriator până în prezent, dar şi faptul că este de acord cu despăgubirile stabilite, pârâta a susţinut că demersul care face obiectul capătului de cerere numărul 2 este lipsit de interes raportat la art. 22 alin. 1 din Legea nr. 255/2010, care se referă la expropriatul nemulţumit, adică la cel care contestă cuantumul despăgubirilor.

Prin pronunţarea unei soluţii de admitere, reclamantul nu poate obţine mai mult decât ceea ce deja s-a stabilit prin H.G. nr. 729/09.09.2015.

Pe de altă parte, raportat la aspectele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia RIL nr. 14/2019, persoana expropriată se poate adresa instanţei de judecată printr-o acţiune având ca obiect obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor numai în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri, ceea ce, în opinia pârâtei, nu este cazul în prezenta speţă, întrucât emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor este împiedicată de neîndeplinirea obligaţiei legale de către UAT Ungheni de întocmire a planurilor parcelare.

Astfel, fiind în prezenţa unei lipse justificate a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, pârâta a invocat faptul că petitul din acţiunea introductivă prin care se solicită obligarea expropriatorului la plată este nu doar lipsit de interes, ci şi inadmisibil.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere numărul 4 prin care s-a solicitat „obligarea expropriatorului la consemnarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, chiar şi în lipsa emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în termen de 90 de zile de la data soluţionării definitive a prezentului dosar”, pârâta a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că din formularea acestui capăt de cerere ar rezulta că ceea ce solicită reclamantul nu este consemnarea sumelor conform art. 7 din Legea nr. 255/2010, ci obligarea sa la plata despăgubirii pentru expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 255/2010.

În acest context s-a susţinut că prin reţinerea acestor considerente, instanţa de fond a încălcat principiul dreptului de dispoziţie al părţilor, prevăzut de art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă.

Din formularea capătului de cerere numărul 4 rezultă fără echivoc că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtei la consemnarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, conform art. 7 din Legea nr. 255/2010, iar nu obligarea la plata despăgubirii pentru expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 255/2010, o atare solicitare fiind de altfel lipsită de interes din moment ce prin capătul de cerere numărul 3 reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, care să conţină valoarea despăgubirilor, acesta fiind practic capătul de cerere prin care a solicitat plata despăgubirii pentru expropriere.

Mai mult, pârâta a arătat că deşi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere numărul 4 a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 14.07.2020, conform încheierii de şedinţă de la acel termen, instanţa de fond a unit excepţia cu fondul cauzei şi nu a pus în discuţia părţilor o eventuală precizare/recalificare a acestui capăt de cerere ca fiind o cerere de obligare la plată, în loc de o cerere de consemnare a sumelor de bani.

Doar prin sentinţa atacată, judecătorul fondului a recalificat capătul de cerere numărul 4 ca fiind o cerere de obligare la plata despăgubirilor, fără ca acest aspect să fi fost în prealabil pus în discuţia părţilor, încălcându-se prevederile art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, care instituie în sarcina judecătorului obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

S-a arătat, de asemenea, că persoana expropriată, chiar şi în cazul contestării cuantumului despăgubirilor şi cu atât mai mult în lipsa contestării acestora, nu poate să solicite instanţei de judecată obligarea expropriatorului la consemnarea sumelor, întrucât consemnarea face parte din procedura exproprierii, obligaţie ce a fost îndeplinită după adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 729/2015 şi în acest sens, pârâta a precizat că a depus recipisa de consemnare nr. 4192477/2 din data de 07.03.2016 prin care a fost consemnată suma de 20.517 lei, stabilită cu titlu de despăgubire, pe seama şi la dispoziţia numitei A.M., antecesoarea reclamantului, pentru imobilul în litigiu.

Pârâta a apreciat că fiind o procedură obligatorie în sarcina expropriatorului, consemnarea sumelor prevăzute în H.G. nu poate fi solicitată pe cale judiciară de către persoana expropriată, decât eventual atunci când consemnarea nu s-a făcut deloc, deşi ar exista H.G. de declanşare a procedurilor de expropriere.

Ceea ce a solicitat reclamantul prin capătul de cerere numărul 4 este să se consemneze despăgubiri ce deja sunt consemnate, într-un cuantum identic cu cel stabilit deja de expropriator, pârâta susţinând că solicitarea acestuia este lipsită de obiect şi inadmisibilă.

Pe fondul apelului, pârâta a invocat faptul că a respectat întocmai termenele prevăzute de art. 18 din Legea nr. 255/2010 şi a numit comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real prin Decizia directorului general al CNADNR nr. 188 din 28.03.2016, însă comisia legal numită a fost în imposibilitate de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor, datorită neîndeplinirii de către UAT Ungheni a obligaţiei legale de întocmire a planurilor parcelare avizate de OCPI Mureş, obligaţie instituită de art. 5 alin. 4 lit. a din Legea nr. 255/2010 şi art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 53/2011.

Astfel, pentru întrunirea Comisiei şi întocmirea hotărârilor de stabilirea a cuantumului despăgubirilor, este obligatorie depunerea şi avizarea documentaţiilor cadastrale de către OCPI Mureş.

Pentru a fi posibilă depunerea şi avizarea documentaţiilor cadastrale, este obligatorie întocmirea de către unităţile administrativ-teritoriale a planurilor parcelare, astfel cum prevede art. 5 alin. 4 lit. a) din Legea nr. 255/2010.

Întrucât această obligaţie nu este stabilită în sarcina expropriatorului, pârâta a apreciat că nu se poate vorbi despre un refuz nejustificat de emitere a hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Astfel pârâta a arătat că nu se poate proceda la emiterea acestor hotărâri până nu este finalizată etapa de întocmire a planurilor parcela de către UAT Ungheni, şi aceasta deoarece doar în baza planurilor parcelare se cunoaşte suprafaţa reală expropriată şi implicit suma reală ce constituie despăgubirile.

Pârâta a precizat că acest aspect i-a fost comunicat reclamantului prin adresa înregistrată cu nr. x/501/30.03.2020, depusă la dosar, susţinerile sale fiind confirmate şi de A.N.C.P.I., prin adresa nr. x/24.03.2017.

De asemenea, în Cartea Funciară nr. 53777 Ungheni, depusă anexat cererii de chemare în judecată, sub B2 este făcută menţiunea: „imobilul înregistrat în planul cadastral fără localizare certă datorată lipsei planului parcelar”.

În concluzie, pârâta a invocat faptul că se află în imposibilitate obiectivă de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor, datorită neîndeplinirii de către UAT Ungheni a obligaţiei legale prevăzute de art. 5 alin. 4 lit. a) din Legea nr. 255/2010 şi art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 53/2011 de aplicare a Legii nr. 255/2010 de întocmire a planurilor parcelare.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute de judecătorul fondului în sensul că pârâta ar fi avut posibilitatea de a se asigura de executarea acestei obligaţii prin solicitarea obligării autorităţii administrativ-teritoriale la plata amenzii sau a penalităţii menţionate în art. 24 din Legea nr. 554/2004, s-a invocat faptul că art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu deschide calea unei acţiuni în justiţie prin care să poată obţine obligarea UAT Ungheni la întocmirea planului parcelar, ci instituie obligativitatea executării unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost admisă o acţiune în contencios administrativ, sub sancţiunea amenzii.

Obligaţia UAT Ungheni de întocmire a planurilor parcelare prevăzută de art. 5 alin. 4 lit. a din Legea nr. 255/2010 şi art. 7 alin. 2 din H.G. nr. 53/2011 este o obligaţia legală de sine stătătoare, sui generis, pe care această entitate trebuie să şi-o îndeplinească în baza prevederilor legale, iar nu o obligaţie stabilită în favoarea sa, în calitate de expropriator, astfel că, pârâta nu are calitatea de creditor al respectivei obligaţii şi nu are calitate procesuală activă pentru a sesiza instanţa printr-o acţiune având ca obiect solicitarea de amendare a UAT Ungheni pentru rămânerea în pasivitate.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, chiar şi în cazul în care ar avea calitate procesuală activă pentru a solicita instanţei de executare amendarea UAT Ungheni pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de întocmire a planurilor parcelare, tot nu ar putea obţine constrângerea acestei entităţi să îşi execute în natură obligaţia legală, ci doar penalităţi şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei.

Pârâta a susţinut că singurele demersuri aflate la îndemâna sa sunt notificările repetate adresate UAT Ungheni prin care i-a atras atenţia acestei entităţi referitor la obligaţia legală de a întocmi planurile parcelare.

Totodată, pârâta a precizat că, astfel cum rezultă din aceleaşi notificări, a solicitat concursul Consiliului Judeţean Mureş şi al Instituţiei Prefectului Judeţului Mureş pentru a determina UAT Ungheni şi celelalte UAT-uri afectate de coridorul de expropriere să îşi îndeplinească obligaţia legală de întocmire a planurilor parcelare.

Ca atare, pârâta a apreciat că nu se poate reţine pasivitatea sa, atât timp cât a apelat la toate mijloacele aflate la dispoziţia sa pentru a putea finaliza şi ultima etapă a procedurii de expropriere, după întocmirea de către UAT-uri şi recepţionarea de către OCPI Mureş a planurilor parcelare.

Totodată pârâta invocat faptul că prin sentinţa atacată s-a reţinut şi că nu ar fi justificată condiţionarea virării despăgubirilor de întocmirea planurilor parcelare nici din perspectiva faptului că independent de localizarea terenului reclamantului, cert ar fi că pentru suprafaţa indicată în decizia de expropriere, de la data emiterii deciziei conform art. 9 alin 4 din Legea 255/2010, a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea Statului Român şi că acest transfer nu a fost desfiinţat până la această dată, pârâta apreciind că şi aceste constatări ar fi eronate, în lipsa planului parcelar.

În consecinţă, pârâta a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţiile invocate de ea şi a admis, în parte, în mod neîntemeiat şi nelegal cererea de chemare în judecată.

Reclamantul A.Ş. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea apelului declarat de pârâtă, invocând faptul că începând cu anul 2016 şi până în prezent, a fost lipsit în mod evident şi culpabil, de despăgubirile care i se cuveneau ca urmare a exproprierii terenurilor ale căror proprietar este, iar instanţa de fond în mod corect a constatat că există un refuz din partea expropriatorului de a-l despăgubi.

Pe de altă parte s-a susținut că în mod corect prima instanţă a constatat necesitatea emiterii unei decizii de expropriere, date fiind prevederile legale în materie.

În acest sens reclamantul a arătat faptul că apelanta C.N.A.I.R.

SA este persoana juridică ce are obligaţia de a emite aceste decizii de expropriere individuale.

În ciuda tuturor susţinerilor sale cum că nu ea este cea obligată la emiterea deciziilor de despăgubire, acea comisie despre care face vorbire, de verificare a dreptului de proprietate este numită de către expropriator.

Astfel nu se poate vorbi despre o lipsă a responsabilităţii apelantei pârâte în cadrul procedurii de expropriere, privind decizia de despăgubire individuală.

S-a mai arătat că reclamantul nu se putea judeca în contradictoriu cu Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate din cadrul UAT Ungheni, pentru emiterea unei decizii de despăgubire individuală, de vreme ce această comisie nu are recunoscută personalitate, şi deci nici calitate procesuală, ea neexistând ca persoană de drept privat sau public, astfel că devine evidentă necesitarea de a fi soluţionat litigiul în contradictoriu cu persoana juridică sub care această comisie funcţionează.

De asemenea, în lipsa unei decizii de despăgubire individuală, legiuitorul nu prevede eliberarea sumelor de bani ce reprezintă despăgubirea proprietarului desproprietărit.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a apelantei C.N.A.I.R.

SA în refuzul de a iniţia procedura despăgubirii individuale, s-a susținut că o primă şi elocventă probă este cea cuprinsă în răspunsul comunicat, prin care reclamantului i s-a comunicat faptul că acea comisie de verificare a dreptului de proprietate a fost numită abia în cursul anului 2018, deci la doi ani de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de expropriere, cu toate că legiuitorul prevedea un termen de 5 zile în acest sens.

Astfel este evidentă o lipsă de diligență din partea apelantei în ceea ce priveşte intenţia acesteia de despăgubire a proprietarilor expropriaţi.

Reclamantul a invocat că în ciuda celor menţionate de către apelanta pârâtă, s-au parcurs toate etapele necesare pentru a trece la etapa despăgubirii proprietarilor expropriaţi, documentaţia cadastrală și efectuarea demersurilor necesare trecerii terenurilor expropriate, din proprietatea privată în cea publică a statului fiind o procedură ulterioară celei de despăgubire.

Pe de altă parte, reclamantul a susținut că procedura despăgubirii reprezintă o etapă independentă de cea a întocmirii documentaţiei cadastrale a terenului - coridor expropriat, acest lucru rezultând din prevederile legale cuprinse în normele de aplicare a Legii nr. 255/2010.

Privitor la dobânda legală penalizatoare, s-a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 31/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat faptul că acordarea acestei dobânzi nu este compatibilă cu procedura contestării valorii stabilite prin decizia de expropriere publicată în 01.04.2016, motivând faptul că în cazul contestării sumei înaintate de către expropriator nu se poate vorbi despre creanţă certă, decât prin stabilirea acestei sume prin hotărâre definitivă.

În cazul de faţă, dat fiind faptul că reclamantul nu a contestat valoarea ofertată de către apelanta pârâtă C.N.A.I.R. SA, acesta a apreciat că această sumă a devenit creanţă certă la data publicării ei în Monitorul Oficial.

S-a mai invocat faptul că din întreaga poziţie procesuală a apelantei pârâte rezultă un refuz total de a-i acorda reclamantului despăgubirile, chiar şi în lipsa contestării sumei ofertate de către acesta.

Mai mult decât atât, astfel cum a arătat şi prima instanţă, s-a susținut că apelanta pârâtă avea la dispoziţie posibilitatea obligării celui responsabil cu efectuarea planurilor parcelare prin intermediul instanţei de judecată, demers neadoptat de către aceasta.

Mai mult decât atât, dacă apelanta pârâtă a considerat că vinovată de acest prejudiciu se face unitatea teritorial-administrativă, soluţia nu este de respingere a pretenţiilor sale, căci acest aspect nu duce la netemeinicia acţiunii, ci modalitatea de îndreptare era cea de chemare în garanţie a UAT-ului pentru prejudiciul suferit.

În acest context, în opinia reclamantului, devine din nou evident necesară aplicarea unei măsuri atât coercitive faţă de cel aflat în poziţie de superioritate legislativă, de a-şi îndeplini obligaţiile legale, dar şi de sancţionare pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a acestor obligaţii, şi de acoperire a prejudiciului resimţit de către partea adversă pentru lipsa de diligență a expropriatorului.

În plus, astfel cum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat în cuprinsul motivării Deciziei nr. 31/2020, prezenta procedură a despăgubirii este compatibilă şi se completează cu prevederile Codului civil în materia daunelor moratorii.

De la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei de expropriere nr. 204/01.04.2016, expropriatorul avea o obligaţie de a face, dar şi o obligație de plată, şi anume o obligaţie de emitere a unei decizii de despăgubire individuală, dar şi cea de a achita contravaloarea despăgubirii, astfel cum a fost ofertată prin decizia de expropriere, nici una din cele două obligaţii nefiind îndeplinită de către apelanta C.N.A.I.R.

SA.

În atare situaţie, date fiind şi explicaţiile ÎCCJ în cuprinsul motivării Deciziei nr. 31/2020, sentinţa pronunţată este la adăpost de orice critici, deoarece raţionamentul acestei soluţii s-a bazat pe prevederile legale în materie.

Apelanta pârâtă C.N.A.I.R. SA, a solicitat prin întâmpinarea formulată, respingerea apelului declarat de reclamantul A.Ş. şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de apel prin care s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii capătului de cerere nr.

I s-a susținut că în mod legal şi corect acest capăt de cerere a fost a respins ca inadmisibil, în raport de prevederile art. 35 Cod procedură civilă.

Având în vedere că, prin capătul de cerere I, reclamantul a solicitat instanţei constatarea unei stări de fapt, respectiv pretinsul refuz nejustificat în emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că soluția de respingere este legală, acest petit fiind incompatibil cu specificul acţiunii în constatare.

Referitor la motivul de apel prin care s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a capătului de cerere V, s-a invocat faptul că prin motivele de apel reclamantul nu a ţinut cont de prevederile Deciziei ÎCCJ nr. 31 /2020.

Pe de altă parte s-a considerat că aprecierile reclamantului potrivit cărora: „Prima etapă se impune a fi demarată în termen scurt, căci Legea 255/2010 prevede în cuprinsul art. 18 ca în termen de maxim 5 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei de Expropriere să se numească Comisia de Verificare a Dreptului de Proprietate, care trebuie să parcurgă prima etapă de verificare a actelor, de emitere a unei Decizii Individuale de despăgubire, decizie care apoi este supusă confirmării de către instanţa de judecată, conform art. 21 din Legea 33/1994”, sunt într-o flagrantă contradicţie cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel s-a relevat că decizia de expropriere nu se publică în Monitorul Oficial și în al doilea rând, Comisia de verificare a dreptului de proprietate nu a putut emite procesul - verbal şi hotărârea de stabilire a despăgubirilor, întrucât UAT Ungheni nu a întocmit planurile parcelare în baza cărora se poate întocmi documentaţia cadastrală individuală pentru imobilul afectat de coridorul de expropriere.

În al treilea rând, Comisia de verificare a dreptului de proprietate, doar în baza documentaţiei cadastrale avizate şi recepţionate de către OCPI, emite procesul - verbal şi hotărâre de stabilire a despăgubirilor, acestea nefiind supuse confirmării instanţei de judecată.

De asemenea, s-a susținut că aspectele invocate cu privire la incidenţa art. 13 din Legea nr. 33/1994 nu pot fi primite, având în vedere că pentru imobilul din litigiul pendinte cadrul juridic aplicabil este reprezentat de Legea nr. 255/2010, precum şi de Hotărârea Guvernului nr. 53/2011 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

În ceea ce priveşte susţinerile potrivit căror nu a fost numită Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real, s-a arătat că aceasta a fost numită prin Decizia Directorului General al CNAIR SA nr. 188/28.03.2016.

Totodată pârâta a relevat că prin poziţiile procesuale depuse la dosarul cauzei a arătat în detaliu motivele pentru care nu a fost posibilă emiterea procesului - verbal şi a hotărârii de stabilire a despăgubirilor de către Comisia de verificare a dreptului de proprietate, întrucât UAT Ungheni nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 5 alin. 4 lit. a din Legea nr. 255/2010 şi art. 7 alin. 2 din HG nr. 53/2011, respectiv de întocmire a planurilor parcelare pentru imobilele afectate de traseul obiectivului de investiţie.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel privind cheltuielile de judecată s-a arătat că în speță trebuie avute în vedere prevederile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă și ale art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

În consecință, având în vedere aspectele expuse, detaliate şi motivate, pârâta a solicitat respingerea în totalitate a apelului declarat de reclamant.

Reclamantul a formulat răspuns față de întâmpinarea depusă de pârâtă și a solicitat respingerea apărărilor invocate de aceasta.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate în cele două memorii de apel și în raport de efectul devolutiv al acestei căi de atac și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Prin acţiunea introductivă, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul A.Ş. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin C.N.A.I.R. următoarele:

- să se constate refuzul nejustificat al expropriatorului în emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, individual pe numele reclamantului pentru terenul proprietatea sa personală, care face parte din tronsonul Ungheni-Brașov, în procedura exproprierii terenurilor privind autostrada Brașov-Târgu-Mureş-Cluj- Oradea, cuprinse în decizia de expropriere nr. 201/01.04.2016, emisă în baza Hotărârii nr. 792/09.09.2015, privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru autostradă, pentru terenul situat în tarlaua 46 parcela 1354/1/1/2;

- să se stabilească cuantumul despăgubirilor individuale datorate de către pârâtă, în calitate de expropriator, față de reclamant, pentru terenul descris la petitul I și cuprinse în decizia de expropriere nr. 201/01.04.2016, cu luarea în considerare a despăgubirilor estimate de pârâtă prin decizia menţionată;

- să fie obligată pârâta la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor individuale, care să conțină sumele stabilite la petitul II, în baza art. 20 din Legea 255/2010;

- să fie obligată pârâta la consemnarea acestor sume, conform art. 21 din Legea nr. 255/2010 și art. 17 din HG nr. 53/2011 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii nr. 255/2010, chiar și în lipsa emiterii hotărârii individuale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în termen de 90 zile de la data soluționării definitive a prezentului dosar, prin raportare la art. 21 din Legea 255/2010;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare, aferente acestor sume, începând cu data emiterii deciziei de expropriere nr. 201/01.04.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirilor;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, instanţa de fond a admis în parte acţiunea dedusă judecăţii, prin această sentinţă fiind totodată soluţionate mai multe excepţii invocate, unele fiind admise, iar altele respinse, conform celor consemnate în dispozitivul sentinţei menţionate.

În considerentele sentinţei pronunţate de Tribunal au fost redate pe larg aspectele avute în vedere la soluţionarea excepţiilor, precum şi starea de fapt reţinută de instanţă şi prevederile legale incidente în cauză, astfel că acestea nu se mai impun a fi reluate de instanţa de apel.

Sentinţa pronunţată de Tribunal a fost atacată cu apel şi de către reclamant, şi de către pârâtă, prin memoriile de apel fiind formulate critici atât cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor invocate în cauză, cât şi cu privire la fondul cauzei.

În acest context vor fi analizate mai întâi motivele de apel invocate de ambele părţi, care privesc soluţionarea excepţiilor, urmând ca apoi să fie analizate motivele de apel referitoare la fondul cauzei.

Prin sentinţa atacată a fost admisă în primul rând excepţia inadmisibilităţii petitului I al acţiunii introductive privind constatarea refuzului nejustificat al expropriatorului de a emite hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, excepţie care a fost invocată din oficiu de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 Cod procedură civilă, în temeiul căruia a fost admisă excepţia menţionată, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Prin acest text de lege este stabilit caracterul subsidiar al cererii pentru constatarea existenţei unui drept în raport cu cererea în realizare, astfel că în ipoteza investirii instanţei cu o cerere în constatare, deşi partea avea la îndemână cererea în realizarea dreptului invocat, o astfel de cerere este inadmisibilă.

În speţă, trebuie avut în vedere faptul că în urma declanşării procedurii de expropriere a unei suprafeţe de teren proprietatea reclamantului, aceasta nu a fost finalizată, nefiind parcurse toate etapele prevăzute de Legea nr. 255/2010, acesta fiind contextul în care reclamantul, în calitate de proprietar expropriat, s-a adresat instanţei, prin acţiunea formulată, solicitând ca pârâta să fie obligată să îşi îndeplinească obligaţiile ce îi revin în cadrul raportului obligaţional stabilit între părţi în temeiul legii menţionate.

Prin urmare, din moment ce reclamantul, prin acţiunea formulată, a declanşat procedura judiciară, în cadrul căreia a solicitat determinarea cuantumului despăgubirilor datorate de pârâtă şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că primul capăt de cerere din acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibil, verificarea caracterului justificat sau nejustificat al refuzului pârâtei de a emite hotărârea de stabilire a despăgubirilor fiind un element al cererii în realizare.

Prin urmare critica reclamantului din apel referitoare la modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâtă, prin memoriul de apel formulat de aceasta a fost reiterată excepţia lipsei de interes a capătului de cerere numărul II, prin care s-a solicitat de către reclamant stabilirea cuantumului despăgubirilor individuale datorate de către expropriator, cu luarea în considerare a despăgubirilor estimate de către acesta, pârâta susţinând că în mod greşit a fost respinsă această excepţie.

După cum s-a mai precizat, Legea nr. 255/2010 stabileşte etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, una dintre aceste etape fiind consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor (art. 4 lit. b şi art. 7 din Legea nr. 255/2010).

Excepţia lipsei de interes a reclamantului a fost invocată prin raportare la prevederile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 255/2010, conform cărora expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, pârâta susţinând că din moment ce reclamantul a declarat că este de acord cu cuantumul despăgubirii oferite de expropriator nu poate justifica un interes în privinţa petitului II.

Este adevărat că prevederile legale anterior menţionate se referă la „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii”, însă trebuie avut în vedere că în cazul reclamantului procedura administrativă de stabilire a despăgubirii prevăzută de Legea nr. 255/2010 nu a fost finalizată, nefiind emisă hotărârea individuală de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 19 și art. 20 din lege.

În acest context nu are relevanţă faptul că reclamantul a precizat că acceptă cuantumul despăgubirii oferite de expropriator, deoarece trebuie avut în vedere faptul că până la emiterea hotărârii individuale de stabilire a cuantumului despăgubirii acesta nu poate benefica de plata cuantumului despăgubirii estimate, acesta fiind şi motivul pentru care reclamantul s-a adresat instanţei în vederea stabilirii acesteia prin hotărârea instanţei şi obligării pârâtei la plată.

În consecinţă, în mod justificat a fost respinsă de instanţa de fond excepţia lipsei de interes a reclamantului.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere numărul IV, care a fost respinsă de instanța de fond, pârâta a susținut că instanța a reținut în mod greșit că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru expropriere, conform art. 21 din Legea nr. 255/2010, deși acesta solicitase consemnarea sumelor conform art. 7 din Legea nr. 255/2010.

Susținerile pârâtei se apreciază a fi nefondate, în contextul în care despăgubirea estimată și propusă de pârâtă, deși a fost consemnată la dispoziția reclamantului, acesta nu poate beneficia efectiv de suma respectivă atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, fiind împiedicată de neîntocmirea planurilor parcelare.

Reclamantul nu a contestat consemnarea sumei propuse de expropriator, însă scopul urmărit prin declanșarea procedurii judiciare a fost obținerea unei hotărâri judecătorești, în temeiul căreia să poată proceda la încasarea acestei sume și prin urmare în mod justificat a reținut instanța de fond că solicitarea reclamantului vizează obligarea pârâtei la plata despăgubirii cuvenite și nu consemnarea acesteia de către pârâtă.

Prin urmare soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității petitului IV al acțiunii introductive este corectă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a invocat faptul că în mod greşit instanţa de fond nu a ţinut cont că s-a aflat în imposibilitate de a emite hotărârea individuală de stabilire a despăgubirilor din cauza neîndeplinirii de către UAT Ungheni a obligaţiei de întocmire a planurilor parcelare.

Faţă de susţinerile pârâtei trebuie avut în vedere că în speţă, în privinţa terenului în litigiu s-a iniţiat procedura de expropriere în condiţiile Legii nr. 255/2010, iar în anul 2016 a fost emisă decizia de expropriere, fiind estimată totodată şi despăgubirea cuvenită pentru terenul expropriat.

Ulterior expropriatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a emite în favoarea reclamantului hotărâre individuală de stabilire a despăgubirii, pârâta invocând faptul că s-a aflat în imposibilitate de a-şi îndeplini această obligaţie şi de a finaliza procedura prevăzută de lege din cauza inexistenţei planurilor parcelare pentru UAT Ungheni.

Instanţa de apel reţine că scopul Legii nr. 255/2010 a fost acela ca în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, procedura să se finalizeze cu celeritate pentru a se putea efectua lucrările respective, acesta fiind şi motivul pentru care s-au prevăzut termene scurte în cadrul etapelor procedurii respective.

Celeritatea unei astfel de proceduri nu poate însă afecta dreptul persoanei expropriate prin întârzierea negocierii şi achitării despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat şi a crea numai dreptul statului de a intra cu rapiditate în proprietatea terenului necesar investiţiei de interes naţional, judeţean şi local.

Aceste termene au fost prevăzute în favoarea tuturor părţilor implicate în procesul de expropriere, altfel s-ar ajunge la o inegalitate a poziţiei părţilor în cadrul procedurii de expropriere.

Conform prevederilor art. 9 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, aşa cum s-a consemnat de altfel şi în decizia de expropriere, această decizie constituie titlu executoriu, fără alte formalităţi, pentru predarea bunurilor imobile, transferul dreptului de proprietate operând de drept la data emiterii deciziei de expropriere.

Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale se impune a se constata că prin emiterea deciziei, transferul dreptului de proprietate în favoarea statului a operat de drept la data emiterii deciziei, deci la acel moment s-a născut şi dreptul la despăgubire al proprietarului terenului expropriat.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirii cuvenite persoanei expropriate, procedura nu s-a finalizat.

Deşi pârâta a invocat faptul că se află în imposibilitate de a emite hotărârea individuală de stabilire a despăgubirii ce urmează a i se plăti reclamantului, din cauza inexistenţei planurilor parcelare, trebuie avut în vedere că lipsirea reclamantului atât de dreptul său de proprietate, cât şi de despăgubirea prevăzută de lege, pentru o perioadă de timp nedeterminată, nu poate fi acceptată.

În acest context instanţa de apel apreciază că inexistenţa planurilor parcelare invocată de pârâtă nu îl poate pune pe reclamant în imposibilitate de a se adresa instanţei pentru a-şi valorifica drepturile conferite de Legea nr. 255/2010, cu atât mai mult cu cât aspectele invocate de pârâtă nu îi sunt imputabile reclamantului, iar neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a emite şi de a comunica hotărârea individuală de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se circumscrie unui termen rezonabil, în condiţiile în care măsura exproprierii a fost luată în anul 2016.

Pe de altă parte trebuie precizat că Legea nr. 255/2010 stabileşte etapele procedurii de expropriere care intră în domeniul său de reglementare, conform art. 4 lit. a din legea menţionată prima etapă fiind aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local.

Prin art. 5 şi 6 din Legea nr. 255/2010 sunt prevăzute obligaţiile ce revin expropriatorului în derularea etapei sus-menţionate, acestea fiind menite să pregătească asigurarea bazei materiale şi a documentaţiei tehnice justificative necesare realizării lucrării de interes public care determină măsura exproprierii.

Prin art. 5 alin. 4 lit. a din Legea nr. 255/2010, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, se prevede că pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică prevăzute la art. 2 alin. 1 din lege, în termen de 6 luni de la data publicării actului normativ de aprobare a indicatorilor tehnico-economici, în scopul eliberării coridorului de expropriere de orice sarcini, unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să procedeze la întocmirea documentaţiilor topo-cadastrale - a planurilor parcelare - aferente imobilelor care fac parte din coridorul de expropriere şi la predarea acestora către expropriator, sub sancţiunea prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În raport de aceste prevederi legale, instanţa de apel apreciază că în mod justificat a reţinut instanţa de fond că în măsura în care din cauza neîndeplinirii de către unitatea administrativ-teritorială a obligaţiei de întocmire a planurilor parcelare, expropriatorul a fost împiedicat să îşi execute propriile obligaţii faţă de proprietarii afectaţi de măsura exproprierii, pârâta avea posibilitatea să solicite pe calea acţiunii arătate de art. 24 din Legea nr. 554/2004, obligarea unităţii administrativ-teritoriale să întocmească planurile parcelare.

Susţinerile pârâtei în sensul că nu avea la îndemână acest demers nu pot fi primite în contextul în care clarificarea situaţiei juridice a zonelor afectate de expropriere ţine de etapa I a procedurii de expropriere, reglementată de art. 5 şi 6 din Legea nr. 255/2010, iar raportul juridic obligaţional dintre expropriator şi expropriat ia naştere doar în cea de-a doua etapă a procedurii de expropriere, care conform art. 4 lit. b din Legea nr. 255/2010 constă în consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor.

Obligaţiile expropriatorului din această etapă sunt prevăzute de art. 7 şi de art. 8 din Legea nr. 255/2010 şi acestea constau în consemnarea sumelor individuale estimate ca despăgubiri şi notificarea către proprietarii vizaţi a intenţiei de expropriere.

Prin urmare, în condiţiile în care în urma exproprierii reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa şi totodată, ca urmare a nefinalizării într-un termen rezonabil a formalităţilor aferente acestei procedurii, reclamantul este pus într-o situaţie incertă în privinţa încasării despăgubirii ce i se cuvine, instanţa de apel reţine că soluţia instanţei de fond de obligare a pârâtei la plata către reclamant a despăgubirii estimate, al cărei cuantum a fost acceptat de reclamant, este legală şi temeinică, motivele de apel invocate de pârâtă în legătură cu fondul cauzei fiind nefondate.

În ceea ce priveşte motivele de apel invocate de reclamant în legătură cu fondul cauzei, aceste privesc daunele-interese acordate prin sentinţa atacată.

Sub acest aspect, Curtea reţine că prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat, printre altele, şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, aferente despăgubirii cuvenite, începând cu data emiterii deciziei de expropriere nr. 201/01.04.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirii.

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond a admis în parte această solicitate a reclamantului şi a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzilor legale penalizatoare aferente sumei de 20.517 lei, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate şi până la plata efectivă a sumelor datorate.

Prin memoriul de apel reclamantul a criticat sentinţa instanţei de fond cu privire la această dispoziţie, invocând faptul că în contextul în care pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor legale şi nu a emis în termenele prevăzute de Legea nr. 255/2010 hotărâre individuală de stabilire a despăgubirii, se impune obligarea acesteia la plata de dobânzi de la data emiterii decizie de expropriere.

Faţă de criticile formulate de reclamant, instanţa de apel reţine că în cadrul procedurii exproprierii reglementată de Legea nr. 255/2010, persoana de la care s-a expropriat imobilul are dreptul de a primi o compensaţie pentru bunul ce face obiectul transferului dreptului de proprietate şi, concomitent, expropriatorului îi revine obligaţia corelativă de a consemna şi de a plăti persoanei expropriate despăgubirea aferentă bunului expropriat.

În cadrul procedurii de expropriere, suma cuvenită persoanei de la care s-a expropriat un bun se eliberează persoanei îndreptăţite la cerere, la care trebuie anexată fie declaraţia autentică de acceptare a cuantumului despăgubirii propuse de expropriator, fie hotărârea judecătorească definitivă de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În cazul reclamantului, după declanşarea procedurii de expropriere, aceasta nu a fost finalizată şi în acest context reclamantul s-a adresat instanţei pentru valorificarea dreptului său de a fi despăgubit.

Prin urmare, doar din momentul în care hotărârea judecătorească prin care a fost stabilită despăgubirea devine definitivă, reclamantul se poate prevala de un titlu de creanţă, care îi conferă dreptul de a solicita despăgubirea cuvenită şi doar de la acest moment pot fi solicitate daune-interese moratorii în cazul în care pârâta nu se conformează titlului executoriu obţinut de reclamant.

Ca atare, în mod justificat instanţa de fond s-a raportat la acest moment cu ocazia soluţionării cererii reclamantului de acordare de dobânzi legale penalizatoare, această soluţie fiind în concordanţă şi cu Decizia nr. 31/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin memoriul de apel reclamantul a invocat faptul că instanţa de fond a analizat cererea sa de obligare a pârâtei la plata de dobânzi legale penalizatoare doar prin raportare la prevederile art. 1535 din Codul civil, susţinând că pretenţiile sale trebuiau să fie analizate şi prin raportare la prevederile art. 1536 din Codul civil.

Prin art. 1535 din Codul civil sunt reglementate daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, iar prin art. 1.536 din Codul civil sunt reglementate daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face (altele decât cele având ca obiect plata unei sume de bani).

Prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale penalizatoare, pe motiv că din culpa pârâtei nu a fost despăgubit pentru bunul expropriat.

Prin urmare, ceea ce s-a avut în vedere a fost obligaţia pârâtei de a-i plăti reclamantului o sumă de bani, plată la care acesta era îndreptăţit în temeiul Legii nr. 255/2010.

După cum s-a mai precizat art. 1536 din Codul civil se referă la daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face, acest text de lege prevăzând că în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală.

În contextul în care prin acţiunea introductivă s-au solicitat dobânzi legale penalizatoare pentru neîndeplinirea unei obligaţii băneşti, în mod justificat instanţa de fond s-a raportat doar la prevederile art. 1535 din Codul civil, distincţia dintre cele două obligaţii, sub aspectul daunelor-interese fiind făcută de reclamant doar în apel.

Prin apelul declarat reclamantul a mai invocat faptul că dispoziţia instanţei de fond referitoare la cheltuielile de judecată nu este corectă, pe motiv că nu i s-a acordat în integralitate onorariul avocaţial.

Prin sentinţa anterior menţionată pârâta fost obligată să îi plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 500 lei, constând în onorariu avocaţial.

Faţă de susţinerile reclamantului trebuie avut în vedere că doar această sumă a fost justificată de reclamant, fiind depusă la dosar o singură chitanţă, respectiv chitanţa nr. 356 din 05.03.2020, prin care s-a achitat suma de 500 de lei, cu titlu de onorariu avocaţial (fila 119 dosar fond) şi, ca atare, instanţa de fond nu avea cum să acorde cheltuieli de judecată într-un cuantum mai ridicat, astfel cum a pretinde reclamantul.

Prin urmare, criticile formulate de reclamant cu privire la dobânzile legale penalizatoare şi cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi primite, motivele de apel invocate sub acest aspect fiind nefondate.

Faţă de cele ce preced, având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelurile deduse judecăţii este legală şi temeinică, astfel că aceasta urmează a fi păstrată, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea ca nefondate a căilor de atac declarate de reclamant şi de pârâtă.