Decizie nr. 423 din 02.12.2025

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 15. 07. 2024, iniţial pe rolul Tribunalului B. – Secţia a II-a Civilă (sub nr. 1274/40/2024), reclamanta SC E.

C.

SRL (împreună cu alţi 47 de reclamanţi), în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumelor de:

-60. 800,00 lei constând în actualizarea debitului stabilit prin sentințele definitive, cu rata inflației, începând cu data de scadenței debitului, respectiv septembrie 2020 și până la data plății debitului de către pârâte;

-73. 090 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată asupra debitului principal stabilit prin sentinţa definitivă, începând cu data scadenţei debitului, respectiv 01. 09. 2020, şi până la data plăţuii debitului de către pârâte (22. 05. 2024).

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripției dreptului material la acțiune, pe fond solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată

Pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripției dreptului material la acțiune, pe fond solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20. 10. 2024, pronunţată în dosarul nr. 1274/40/2024, Tribunalul B. – Secţia a II-a civilă a disjuns cererile de chemare în judecată formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. , şi a dispus formarea a câte unui nou dosar pentru fiecare dintre aceşti reclamanţi, având ca obiect pretenţii.

Prin Încheierea din 4. 11. 2024, pronunţată în dosarul nr. 2139/40/2024, Tribunalul B. – Secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Secţiei a II-a civile şi a declinat cauza în vederea soluţionării cererii formulate de reclamanta SCE.C.SRL, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B., Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2139/40/2024*, în data de 8. 11. 2024.

Prin sentinţa nr. 16 din 27 ianuarie 2025, Tribunalul B. – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15. 07. 2021, în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale.

A respins ca prescrise aceste pretenţii.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC E.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B..

A obligat pârâtele ANSVSA şi DSVSA B. să achite reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal în valoare de 160. 000 lei, stabilit prin Sentinţa nr. 117/21. 11. 2023, pronunţată în dosarul nr. 358/40/2023 al Tribunalului B. , dobândă ce se va calcula începând cu data de 15. 07. 2021 şi până la data plăţii debitului principal menţionat (22. 05. 2024).

A obligat pârâtele să achite reclamantei contravaloarea actualizării debitului cu indicele de inflaţie - 60. 800 lei.

A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată – 300 lei (taxă de timbru).

Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri reclamanta E.

C.S.R.L. (f. 4 - 6 dosar), pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. (f. 15 - 18 dosar) şi pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. (f. 09 - 14 dosar).

Prin recursul formulat, reclamanta E.

C.S.R.L. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de intimate şi obligarea intimatelor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal şi pentru perioada 01. 09. 2020 - 15. 07. 2021, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din recurs, constând în taxa judiciară de timbru.

A considerat reclamanta-recurentă că este nelegală soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare anterioară datei de 15. 07. 2021 (respectiv aferentă perioadei 01. 09. 2020-15. 07. 2021), fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 2503 alin. (1), art. 2537 pct. 2 rap. la art. 2539 şi art. 2541 din Codul civil.

În esenţă, a apreciat că prima instanţă a încălcat sau a aplicat greşit prevederile specifice prescripţiei dreptului material la acţiune, interpretând eronat că întreruperea prescripţiei debitului principal produce efecte doar în ceea ce priveşte dobânda legală remuneratorie, nu şi în cazul dobânzii legale penalizatoare.

Astfel, prima instanţă a făcut o distincţie greşită între cele două tipuri de dobânzi legale (remuneratorie şi penalizatoare), apreciind, fără temei, că doar dobânda legală remuneratorie este un accesoriu propriu zis al debitului principal, şi astfel doar faţă de aceasta se poate întrerupe termenul de prescripţie, în acelaşi condiţii ca şi pentru debitul principal.

Or, o atare distincţie este greşită, câtă vreme legiuitorul nu distinge, astfel că, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici instanţa nu putea să facă distincţie între cele două tipuri de dobânzi.

Argumentarea primei instanţe este, în viziunea acestei recurente, nelegală şi fără temei, neexistând niciun text legal care să facă o atare distincţie între cele două dobânzi legale sub aspectul naturii juridice de accesorii faţă de debitul principal.

Atât dobânda legală remuneratorie, cât şi dobânda legală penalizatoare solicitată de recurentă au un caracter accesoriu în raport cu debitul principal, astfel că din interpretarea per a contrario a textului de lege de la art. 2503 alin. (1) din Codul civil rezultă că odată cu întreruperea prescripţiei pentru un drept principal se întrerupe şi prescripţia privind dreptul accesoriu, respectiv şi în cazul dobânzii legale penalizatoare solicitate în prezenta cauză.

În cauză, termenul de prescripţie s-a întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată pentru plata debitului principal (suma de 80. 000 lei/contract aferentă perioadei ianuarie - august 2020), conform dispozițiilor art. 2537 pct. (2) din Codul civil.

A mai arătat că sumele de bani achitate reclamantei în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive constituie debitul principal faţă de care s-a întrerupt termenul de prescripţie, prin efectul admiterii acţiunii, conform dispozițiilor art. 2537 pct. 2 rap. la art. 2539 din Codul civil.

În concret, prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi admiterea acţiunii, termenul de prescripţie pentru plata creanţei principale se întrerupe odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în acest sens fiind şi prevederile art. 2541 alin. (4) din Codul civil, din care rezultă că noul termen de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acţiunii privind plata debitului principal.

O atare concluzie rezultă şi din interpretarea per a contrario a textului de lege de la art. 2539 alin. 3 Cod civil, rezultând că prescripţia se consideră întreruptă cât timp hotărârea judecătorească are putere executorie, respectiv pe durata cuprinsă între momentul rămânerii definitive şi pierderea puterii executorii.

În atare condiţii, prin efectul întreruperii termenului de prescripţie, se şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începe să curgă un nou termen de prescripţie, conform dispozițiilor art. 2541 alin. (1) şi (2) din Codul civil.

Prin pronunţarea deciziei de către Curtea de Apel S. în dosarul privind plata debitului principal, a început să curgă un nou termen de prescripţie, calculat de la data pronunţării deciziei definitive.

Chiar dacă dobânda legală penalizatoare se calculează zi cu zi, termenul de prescripţie s-a întrerupt odată cu rămânerea definitivă a hotărârii privind plata debitului principal, iar cauza de întrerupere şterge prescripţia începută înainte (art. 2541 alin. (1) din Codul civil).

Prin urmare, în ceea ce priveşte plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada 01. 09. 2020 - 15. 07. 2021, este incident principiul accesorium sequitur principale, în sensul că atât timp cât în raport cu debitul principal a fost întrerupt termenul de prescripţie, atunci şi faţă de accesorii s-a întrerupt termenul de prescripţie, acest termen nefiind împlinit în cauză.

Astfel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01. 09. 2020 - 15. 07. 2021 este nefondată, fiind întreruptă prescripţia şi pentru această perioadă, sens în care se impune respingerea excepţiei invocate de intimate.

Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul procedură civilă, pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

A arătat că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi-a îndeplinit întocmai obligaţia stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătoreşti din dosarul nr. 358/40/2023, în termenul legal de 30 zile, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Astfel, prin Nota de punere în executare nr. 825 din 13. 05. 2024, aprobată de Preşedintele A.N.S.V.S.A. , s-a procedat la demararea procedurilor de punere în executarea sentinţei civile nr. 117/21. 11. 2023 definitivă prin decizia civilă nr. 149/25. 04. 2024, sub aspect financiar.

O altă critică vizează faptul că instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a reţinut că îndreptăţirea reclamantei la suma acordată, în cele din urmă, prin hotărâre judecătorească a fost stabilită în mod clar şi necondiţionat prin dispoziţiile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prevederi în vigoare anterior litigiului principal şi, evident, anterior litigiului de faţă, situaţie în care nu pot fi primite susţinerile relative la inexistenţa vreunei culpe în sarcina instituţiilor pârâte.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, dobânda legală i se cuvine creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenţei şi data plăţii efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligaţii băneşti exigibile.

Or, în speţă, instanţa de fond în mod eronat a considerat că A.N.S.V.S.A. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

De asemenea, a invocat şi dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) şi d) din Cod civil.

A solicitat instanţei de recurs să constate netemeinicia celor dispuse de instanţa de fond, în situaţia în care instanţa nu poate dispune plata drepturilor solicitate majorate şi indexate, deoarece instituţia pârâtă nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, invocând în acest sens dispoziţiile art. 14 alin. 2 şi art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, din care reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

În speţă, creanţa de 160. 000 lei a devenit certă, lichidă şi exigibilă la data de 25. 04. 2024, dată la care hotărârea care stabilea creanţa a rămas definitivă.

Prin urmare, anterior datei de 25. 04. 2024, dobânda nu poate începe să curgă şi nu poate fi datorată, căci ar însemna ca ea să fi curs înainte de stabilirea de o manieră certă şi definitivă a creanţei la care s-ar aplica.

Aşadar, orice pretenţie cerută pentru o perioadă anterioară datei de 25. 04. 2024, data când creanţa de 160. 000 lei a devenit certă, este neîntemeiată.

În concluzie, a apreciat că instanţa de fond nu a avut în vedere că, raportat la faptul că plata sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare şi actualizarea cu indicele de inflaţie se poate face numai prin intervenţia legiuitorului şi, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală penalizatoare, instituţia publică nu are la dispoziţie alte surse de finanţare, în afara celor alocate prin lege.

Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat instanţei analizarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 451-453 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă care prevede că instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

De asemenea, a învederat şi prevederile exprese ale art. 452 din Codul de procedură civilă potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie sa facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor B. a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru cercetarea fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii acţiunii ca fiind nefondată.

A arătat că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material impuse de dispoziţiile art. 1530 şi art. 1531 Codul civil.

A susţinut că reclamantei i-¬au fost achitate sumele datorate în mod rapid şi adecvat, fiind efectuată plata sumei dispusă de instanţă prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul 358/40/2023 al Tribunalului B. , aşa cum de altfel recunoaşte şi aceasta prin cererea introductivă de instanţă, iar în ceea ce priveşte actualizarea cu rata de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, aceasta excede celor dispuse de instanţă, iar solicitarea unor astfel de sume este neîntemeiată, conducând la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.

Pârâta şi-a îndeplinit întocmai obligaţia stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, în termenul legal de 30 de zile.

A mai arătat că, în speţă, instanţa de fond nu a motivat în niciun fel împrejurarea în care D.

S.V.S.A.

B. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

Cadrul legal lacunar rezultat din economia textului art.

IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019 nu poate fi imputat D.S.V.S.A.

B. , astfel încât aceasta să poată fi obligată, retroactiv, la plata unor despăgubiri şi daune moratorii pentru prestaţii neefectuate de reclamantă în acord cu cerinţele legale.

Se impune a preciza faptul că, în virtutea prevederilor legale existente şi din necesitatea respectării acestora, în nici un caz D.

S.

V.

S.

A.

B. nu putea proceda nici la decontarea altor activităţi decât cele stabilite prin procedura de decontare prevăzută de Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 106/2015 şi nici la schimbarea modalităţii/formei/termenelor de decontare prevăzute de acest ordin.

Este real faptul că odată cu apariţia O.

U.

G. nr. 117/2020 au fost aduse modificări substanţiale O.

U.

G. nr. 42/2004, inclusiv Legii nr. 236/2019, astfel că abia în urma publicării acestor modificări s-a stabilit în mod concret care anume alte activităţi, faţă de cele prevăzute de Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 106/2015 (plătite pe bază de tarif), intră în categoria celor a căror modalitate de decontare către prestator/concesionar se realizează printr-o sumă, pentru fiecare contract, astfel că de la data intrării în vigoare a O.

U.

G. nr. 117/2020, modalităţile de realizare a plăţilor către prestatori/concesionari sunt cele stabilite la art. 5 din Anexa la O.

U.

G. nr. 117/2020 (respectiv Anexa 2^1 din O.

G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.

U.

G. nr. 117/2020), deci atât pe bază de tarif (conform Ordinului nr. 106/2015), cât şi prin suma stabilită conform art. 15 alin. (7) din O.

U.

G. nr. 117/2020 coroborat cu prevederile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 (respectiv cei 10. 000 lei/ lună, exclusiv TVA).

De asemenea, O.

U.

G. nr. 117/2020, menţionând la art.

III că dispoziţiile sale se aplică tuturor contractelor aflate în derulare (de concesionare sau subsecvente/de servicii), prin prevederile sale acest act normativ revizuind şi drepturile şi obligaţiile părţilor aflate în relaţii contractuale, indiferent de modalitatea de atribuire a contractului, respectiv tipul de contract (concesionare sau acord cadru/contract subsecvent pentru pentru realizarea acestuia), în acest sens, la art. (2) - (4) din Anexa la O.

U.

G. nr. 117/2020, fiind prevăzute, în mod imperativ, drepturile şi obligaţiile părţilor, adică ale recurentei, respectiv ale titularilor de contracte încheiate cu aceasta.

Totodată, prevederile art.

I din O.

U.

G. nr. 117/2020, modificând art. 15 alin. (2) şi alin. (6) - (9) din O.

G. nr. 42/2004, stabilesc la alin. (7) pentru care dintre activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) se acordă, în mod concret, suma de 10. 000 lei, exclusiv TVA, fără însă a se putea face abstracţie de faptul că la art. 6 din Anexa la O.

U.

G. nr. 117/2020 (respectiv 2^1 din O.

G. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.

U.

G. 117/2020) se stabileşte faptul că şi suma de 10. 000 lei, exclusiv TVA, ce se acordă pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 al. (7) din Ordonanţă, se plăteşte în baza decontului şi a documentelor justificative.

Modelul decontului justificativ pentru activităţile prevăzute la art. 15 alin. (7) din O.

G. nr. 42/2004 este cel stabilit prin „Anexa la prevederi specifice” din O.

U.

G. nr. 117/2020, iar documentele justificative care trebuie să însoţească decontul justificativ sunt cele stabilite la alin. (3) al art. 6 din O.

U.

G. nr. l 17/2020 (respectiv Anexa 2^1 din O.

G. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.

U.

G. 117/2020), modalitatea de decontare concretă fiind cea prevăzută la alin. 4) -7) ale art. 6 si respectiv art. 7 şi art. 8 din Anexa la O.

U.

G. nr. 117/2020.

Abia Decizia nr. 9/2023 din 29 mai 2023 pronunţată în Dosarul nr. 936/1/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează obligativitatea acordării acestor sume chiar şi în lipsa unor norme de aplicare a legii, respectiv în lipsa deconturilor justificative şi a documentelor doveditoare.

De asemenea, a invocat şi dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) şi d) din Cod Civil şi a solicitat instanţei să constate netemeinicia solicitării de plată a drepturilor solicitate majorate şi indexate, deoarece instituţia nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, în acest sens invocând dispoziţiile Legii nr. 500/2002, art. 14 alin. 2, art. 29 alin. 3, din care reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

În concluzie, raportat la faptul că plata sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare şi a ratei de inflaţie se poate face numai prin intervenţia legiuitorului şi, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală, a solicitat instanţei să constate că instituţia nu are la dispoziţie alte surse de finanţare, în afara celor alocate prin lege.

În situaţia în care reclamanta intimată va solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din recurs, a solicitat instanţei analizarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 451 - 453 din Codul de procedură civilă.

Reclamanta recurentă a formulat întâmpinare la recursurile pârâtelor (f. 30 – 32 dosar) prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, hotărârea primei instanţe fiind legală şi întemeiată.

A arătat că, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, recurentele-pârâte nu au executat la termenul scadent obligaţia de plată a debitului principal, întârziind plata cu aproape 4 ani de la data scadenţei, ceea ce atrage în sarcina recurentelor răspunderea pentru daune moratorii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1535 Cod civil, fiind în culpă pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.

Potrivit textului legal anterior menţionat creditorul nu este ţinut să dovedească un prejudiciu, acesta rezultând, practic, din simplu fapt al neexecutării de către recurente a obligaţiei principale la termen.

Faptul că recurentele au fost obligate la plata debitului principal în baza unor hotărâri judecătoreşti nu poate înlătura culpa acestora, câtă vreme instanţa nu a făcut altceva decât să constate îndreptățirea intimatei la încasarea sumelor de bani, obligaţie ce nu a fost îndeplinită la termen de către recurente.

În acest sens, a invocat practică judiciară naţională în cauze similare.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, textul legal de la art.

IV din Legea nr. 236/2019 prevedea foarte clar că beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii primesc lunar suma de 10. 000 lei, însă această normă juridică a fost nesocotită de recurente, care au rămas în pasivitate şi au refuzat timp de aproape 4 ani punerea în aplicare a acestor prevederi, fiind necesară acţionarea acestora în judecată pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, a drepturilor intimatei şi obţinerea sumelor de bani la care aceasta era îndreptăţită.

Astfel, ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiei de plată de către ambele recurente, acestea sunt obligate să suporte atât dobânda legală penalizatoare (daune moratorii), cât şi actualizarea debitului cu rata inflaţiei, sume de bani ce se calculează pentru toată perioada cuprinsă între data scadenţei obligaţiei de plată a debitului principal şi data plăţii efective a debitului.

Doar prin actualizarea sumelor de bani cu indicele de inflaţie şi prin obligarea recurentelor la plata dobânzii legale penalizatoare se acoperă integral prejudiciul încercat de intimată, iar plata realizată de pârâtele recurente va constitui, în final, o plată integrală.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1531 Cod civil, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, intimata-creditoare are dreptul la daune-interese constând în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei damnum emergens (pierderea efectivă), dar şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care creditorul a fost lipsit-lucrum cessans-, respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale (penalizatoare).

Actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal îşi are raţiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei, consacrat prin norma juridică anterior evocată, prin această actualizare urmărindu-se acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate.

În acest sens s-a pronunţat şi ÎCCJ prin Decizia nr. 2061/13. 10. 2015 şi Decizia nr. 1022/2024.

Referitor la solicitarea recurentelor de reducere a cheltuielilor de judecată, a precizat că această critică nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, în acest sens invocând Decizia RIL nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare şi motivul de recurs vizând proporţionalitatea cheltuielilor de judecată este nefondat.

Examinând recursul reclamantei SC E. C. SRL, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor formulate, Curtea reține următoarele:

Calea de atac vizează soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește acordarea dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 15. 07. 2021.

A reținut instanța de fond, corelând dispozițiile art. 2517, art. 1 alin. 1, 3 din OG nr. 13/2011, art. 1535 alin. 1, art. 2503 alin. 2 cod civil, concluzia că dobânda solicitată, date fiind natura și caracteristicile sale, de sancțiune, penalizatoare, se calculează pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de plată a sumei de bani, de la scadența acestui debit principal, putând fi astfel solicitată doar pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii.

Criticile reclamantei, în esență, sunt în sensul că dobânda, indiferent că este remuneratorie, ori penalizatoare, are caracter accesoriu în raport de debitul principal, astfel că, din interpretarea per a contrario a textului art. 2503 alin. 1 cod civil, rezultă că odată cu întreruperea prescripției pentru un debit principal se întrerupe și prescripția privind dreptul accesoriu.

Or, atâta timp cât acțiunea de plată a debitului principal, admisă, a întrerupt prescripția, conform art. 2537 pct. 2, art. 2539 cod civil, cu efectele prevăzute la art. 2541 alin. 1, 2 cod civil, în sensul că s-a șters prescripția începută anterior, începând să curgă un nou termen de prescripție de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, aceleași efecte se produc și în privința dobânzii, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Criticile reclamantei, încadrabile în cazul de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, sunt nefondate, în opinia Curții.

Daunele moratorii, fiind drepturi de creanţă, acţiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 cod civil („Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”).

Nici în codul civil, nici în vreo reglementare specială, nu există o prevedere expresă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii ori cu privire la întreruperea prescripției, însă cu toate acestea, nu poate fi aplicată mecanic maxima accesorium sequitur principale și extins efectul întreruptiv al prescripției dreptului la acțiune principală, și la accesorii.

Sub acest aspect, în mod greșit reclamanta s-a prevalat de interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 2503 alin. 1 cod civil, deși sensul normei, potrivit acestei metode de interpretare este cu totul altul.

Astfel, stipulând că, „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”, acest text de lege reglementează, ca regulă, prescrierea și a acțiunii privind un drept accesoriu, odată cu prescrierea acțiunii privind un drept principal.

Interpretat per a contrario înseamnă că, dacă legea prevede expres că prescripția dreptului principal la restituirea unei sume de bani nu afectează dreptul la dobânzi, atunci, chiar dacă a trecut termenul de prescripție pentru suma principală, se poate cere plata dobânzilor.

Cu toate că este o aplicație a principiului de drept-accesorium sequitur principale, art. 2503 alin. 1 cod civil are incidență limitată, strict pentru această ipoteză particulară, în care se constată prescripţia dreptului material la acţiune privind un drept principal, nu şi într-o situaţie, precum cea în speță, în care dreptul principal a fost solicitat şi acordat pe calea unei alte acţiuni, iar accesoriile fac obiectul unui litigiu separat.

Curtea reține, aidoma instanței de fond, că prescripţia dreptului material la acţiune privind dobânzile moratorii trebuie analizată pornind de la natura acestora, de prestații succesive, astfel că prezintă relevanță art. 2526 cod civil - „Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă (.. .)”, coroborat cu art. 2503 alin. 2 cod civil - „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate”, în corelare cu normele de drept substanțial care le reglementează, ale art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011 – „Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare”, respectiv ale art. 1535 alin. 1 – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, (.. .)”.

Rezultă din coroborarea acestor dispoziții legale concluzia că, în cazul obligaţiilor băneşti, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru plata dobânzilor moratorii nu este legat de începutul prescripției dreptului la acţiune privind pretenţia principală, ci se raportează la data la care ele (dobânzile) devin exigibile, care coincide cu data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, ci se dobândeşte, „zi cu zi” (pro rata temporis).

În consecinţă, în cazul dobânzilor, dreptul la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zile de întârziere şi se prescrie după trecerea unui termen de 3 ani.

Dobânda se acumulează şi, deci, devine exigibilă „zi cu zi”, pe măsura trecerii timpului în care creanţa principală trebuia să fie plătită.

Termenul de 3 ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de 3 ani.

Așadar, data dobândirii dobânzilor este sfârşitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile.

Prin urmare, este corect a se conchide că cererea în justiție având ca obiect plata capitalului nu întrerupe prescripția dreptului la acțiune privind plata dobânzilor, chiar dacă acestea sunt un accesoriu al creanței principale, având în vedere că cele două prescripții sunt autonome, întrucât privesc drepturi distincte.

Desigur că, în sens larg, izvorul ambelor este contractul, însă ca urmare a manifestării de voință a părților, existența lor este determinată de împrejurări diferite: dreptul de a cere plata sprijinului financiar în cuantum de 10. 000 de lei lunar stipulat la art.

IV alin. 1 din Legea nr. 236/2019 este determinat de îndeplinirea obligației corelative de prestare a serviciului asumat conform contractului, în timp ce dreptul de a cere plata dobânzii își are sursa în neexecutarea la timp a obligației de plată a respectivului sprijin financiar de către cealaltă parte.

Dobânzile fiind distincte de obligația de plată a debitului principal, dreptul de a le solicita este ocrotit, în plan procesual, de un drept la acțiune distinct, și, din punct de vedere al întreruperii prescripției, li se aplică regula potrivit căreia, înreruperea civilă a prescripției nu operează de la o obligație la alta sau de la o acțiune la alta (non fit interruptio de re ad rem nec de quantitate ad quantitatem), întrucât cele două acțiuni, deși derivă dintr-un singur raport juridic, privesc ocrotirea a două drepturi diferite.

De asemenea, nu se poate face abstracție de faptul că, dacă pretențiile accesorii sunt exigibile, nimic nu împiedică pe creditor de a le reclama odată cu pretenția principală.

Pentru toate considerentele învederate, Curtea reține că instanța de fond a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând plata dobânzii penalizatoare aferente debitului principal, calculate pentru intervalul 01. 09. 2020-15. 07. 2021, astfel că, în baza art. 496 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

Examinând recursurile formulate de către pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor B. și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor B. , prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor invocate, Curtea reține următoarele:

Pârâtele au dezvoltat critici comune împotriva sentinței Tribunalului, pe care le-au circumscris cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, astfel că vor fi analizate împreună.

Au arătat pârâtele că și-au îndeplinit rapid și întocmai obligația stabilită în sarcina lor prin hotărârea judecătorească, fiind emisă nota nr. 823/13. 05. 2024 aprobată de Președintele ANSVSA.

Însă, așa cum în mod corect a apreciat instanța de fond, această apărare/critică nu poate fi primită, în condițiile în care plata s-a efectuat cu o întârziere de aproape 4 ani, prin nesocotirea clauzelor contractuale și a dispozițiilor legale aplicabile acestuia, având în vedere perioada pentru care s-au obținut drepturile prin hotărârea judecătorească (ianuarie-august 2020), precum și baza legală reținută de instanță, reprezentată de art.

IV din Legea nr. 236/2019, care prevedea în favoarea reclamantei o plată lunară, aferentă acelui interval, în sumă de 10. 000 lei, ca echivalent al serviciului prestat.

Dreptul reclamantei la dobânzi (ca daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei contractuale) s-a născut odată cu expirarea termenelor și fără ca pârâtele să efectueze plata, întrucât această conduită a lor a constituit o faptă ilicită, plasându-le în sfera delictuală, fiind de drept în întârziere conform art. 1523 alin. 2 lit. e cod civil.

Așadar, este irelevant momentul la care s-a pronunţat hotărârea definitivă de obligare a pârâtelor la respectarea contractului şi la plata sumei datorate contractual, efectul tipic al acestei hotărâri judecătoreşti fiind cel declarativ, adică un efect retroactiv care se întoarce la momentul scadenţei dreptului de creanţă recunoscut.

Altfel, ar însemna ca durata procedurii să profite tocmai părţii care nu şi-a executat obligațiile asumate.

Referitor la critica, în sensul că instanţa de fond nu ar fi motivat în niciun fel împrejurarea în care DSVSA B. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale, Curtea o constată ca fiind nefondată, având în vedere că Tribunalul a reţinut în mod expres că omisiunea/refuzul instituțiilor pârâte de a recunoaște un drept legal perfect caracterizat, conferit reclamantei prin dispozițiile art.

IV din Legea nr. 236/2019, reprezintă o faptă prejudiciatoare, săvârșită cu vinovăție, care deschide creditoarei posibilitatea acordării de despăgubiri, în condițiile art. 1530, art. 1531 cod civil.

Nefondată este și critica ambelor pârâte, privind lipsa oricărei culpe în sarcina lor.

Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1530 cod civil, care se referă la neexecutarea culpabilă sau, în orice caz, fără justificare, a obligațiilor contractuale, și din prevederile art. 1547 cod civil, potrivit cărora, „Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”.

În ce privește proba culpei, legiuitorul reglementează un sistem legal bazat pe prezumții, stipulând la art. 1548 cod civil că prin simplul fapt al neexecutării unei obligaţii contractuale, culpa debitorului este prezumată.

Revine debitorului sarcina de a răsturna această prezumție, dovedind că neexecutarea s-a datorat unei cauze străine, neimputabile lui.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat obiectul litigiului, care vizează exclusiv chestiunea debitelor accesorii (dobândă, inflație), în timp ce asupra debitului principal s-au pronunțat instanțele în mod definitiv, în dosarul nr. 358/40/2023, stabilind că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei, constând în contravaloarea serviciilor sanitar-veterinare de interes public naţional prestate în perioada ianuarie-august 2020, iar pârâtele nu au efectuat plata, deşi aveau această obligaţie, atât în temeiul contractului de concesiune/prestări servicii, cât şi al dispoziţiilor art.

IV din Legea nr. 236/2019.

Condițiile răspunderii contractuale în privința pârâtelor au fost analizate în acel litigiu, inclusiv culpa lor în neexecutare și nu mai pot fi repuse în discuție, întrucât ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a statuării jurisdicționale.

Concluzia este aceeași, indiferent dacă apărările contrare ale pârâtelor au fost înlăturate de instanțe sau, dimpotrivă, sunt unele noi, pe care au neglijat să le invoce în litigiul precedent.

Sub acest aspect, este de observat că, subsumat lipsei culpei lor, pârâtele au invocat, în esență, un cadru legal lacunar rezultat din economia textului art.

IV alin. 1 al Legii nr. 236/2019, inexistența unei proceduri concrete de decontare a acestor sume până la apariția OUG nr. 117/2020 și faptul că abia prin decizia ÎCCJ nr. 9/2023 s-a statuat obligativitatea acordării acestor sume chiar și în lipsa unor norme de aplicare a legii, a deconturilor justificative și a documentelor doveditoare.

Reține Curtea că prin această decizie nr. 9/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art.

V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020”.

Mai reține că instanța anterioară, învestită cu acțiunea în răspundere contractuală privind debitul principal, în dosarul nr. 358/40/2023, și-a întemeiat soluția pe aspectele tranșate în această decizie și care, în esență, contrazic apărările/criticile pârâtelor.

Astfel, Instanța Supremă a statuat că: dreptul era conturat cu suficientă claritate şi precizie prin lege, respectiv prin art.

IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019; adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenţei înseşi a dreptului; dreptul prevăzut prin lege este unul necondiţionat şi poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate şi precizie; pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei OUG nr. 117/2020, respectiv perioada 16. 12. 2019 - 24. 07. 2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, OUG nr. 117/2020 neputând fi aplicată retroactiv; prevederile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Instanța Supremă a mai statuat că, „lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art.

IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate.

Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă”.

Prin urmare, Curtea conchide că pârâtele nu pot invoca, cu succes, lipsa culpei pentru a nu fi obligate la plata dobânzii legale, câtă vreme această chestiune a fost tranșată jurisdictional cu ocazia obligării pârâtelor la plata debitului principal, ținând cont totodată de natura dobânzii, aceea de drept accesoriu, de specificul acestei despăgubiri, menită să completeze prejudiciul, în lumina principiului reparației integrale consacrat prin art. 1530 cod civil, în condițiile prevăzute de art. 1535 cod civil raportat la prevederile OG nr. 13/2011.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 1523 alin. 2 lit. a şi d cod civil, Curtea constată că acestea prevăd două cazuri în care debitorul se află de drept în întârziere, pârâtele limitându-se la a le menționa simplu, fără a argumenta motivul pentru care le aduce în discuție, fără a arăta modul în care invocarea lor ar fi de natură să schimbe soluţia în cauză şi fără a aduce o critică raţionamentului primei instanţe prin prisma lor.

Nerelevante sunt susținerile pârâtelor, în sensul că plata sumelor reprezentând dobânda legală și actualizarea cu rata inflației ar putea fi realizată doar prin intervenția legiuitorului, respectiv că, în lipsa unor prevederi legale, nu dispun de alte surse de finanțare, trimițând la prevederile art. 14 alin. 2 și art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Curtea constată că modul de alocare a fondurilor în bugetul pârâtelor ține exclusiv de organizarea internă a acestora și nu influențează obligațiile pe care le au în ceea ce privește plata dobânzii legale.

În concluzie, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1531 alin. 1, 2 cod civil, ale art. 1535 cod civil, raportat la art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011, stabilind că sumelor cuvenite/acordate reclamantei ca debit principal li se aplică dobânda legală (ca beneficiu nerealizat) și actualizarea cu rata inflației (ca remediu pentru pierderea efectiv suferită).

În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru în cuantum de 300 de lei, temeiul obligării pârâtelor la suportarea acestora l-a constituit art. 453 alin. 1 cod procedură civilă, prin prisma culpei lor, ca părți care au pierdut procesul.

Pe de altă parte, instanța de fond nu a obligat pârâtele la plata vreunui onorariu de avocat, astfel că este neavenită critica acestora, vizând cenzurarea onorariului, conform art. 451 alin. 2 cod procedură civilă.

Oricum, critica este una de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul unei cereri de recurs, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii („În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă”).

Pentru toate considerentele învederate, Curtea, în baza art. 496 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursurile pârâtelor, ca nefondate.