Decizie nr. 306 din 07.08.2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 03. 03. 2025, sub nr. 372/40/2025, reclamantul S.

S.

N. , în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B. a solicitat suspendarea Deciziei nr. 11 din 11. 02. 2025 prin care a fost sancţionat până la soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziei de sancţionare şi anularea aceleiași decizii.

Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ, ca nefondată.

În şedinţa din 19. 03. 2025, la primul termen de judecată, reclamantul a făcut o serie de precizări referitoare la cererea de suspendare, considerând motivarea actului administrativ ca fiind ilegală.

Prin încheierea din 26. 03. 2025, Tribunalul B. – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată reclamantul S.

S.

N., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B. şi a dispus suspendarea executării Decizia nr. 11/11. 02. 2025 emisă de directorul executiv al AJOFM B. până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă B., criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul pârâta a arătat că reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare.

Suspendarea executării acestui act administrativ contestat presupune îndeplinirea simultană a două condiţii obligatorii: existenţa unui „caz bine justificat” şi riscul producerii unei „pagube iminente”, cele două noţiuni fiind definite în Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte riscul producerii unei pagube iminente, instanţa a reţinut verificarea acestui aspect doar prin explicaţiile reclamantului că prin emiterea Deciziei nr. 11/11.02.2025 este împiedicat a accesa modalităţi de schimbare a locului de muncă actual, loc de unde se simte foarte stresat de conducerea actuală a instituţiei fără a exista fundament legal în acest sens şi fără existenţa unor probe concrete care să dovedească aceste supoziţii.

Instanţa a reţinut următoarele: „Analiza instanţei în cererea de suspendare este una sumară, fiind restricţionată la cercetarea acelor împrejurări de fapt şi de drept care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ contestat”.

Cele relatate mai sus, au fost surprinse în mod eronat în încheierea atacată prin prezentul recurs.

Motivarea Deciziei de sancţionare a făcut o corelaţie exactă între elementele hărţuirii la locul de muncă prevăzută în conformitate cu anexa 1, pct. 5. 2.

Hotărârea nr. 970/2023 - Metodologia privind prevenirea şi combaterea hărţuirii pe criteriul de sex, precum şi a hărţuirii morale la locul de muncă.

Având în vedere faptul că prin Raportul final nr. 10/26.02.2025 al Comisiei de primire şi soluţionare a cazurilor de hărţuire s-a demonstrat încălcarea prevederilor Hotărârii nr. 970/2023 pentru aprobarea Metodologiei privind prevenirea şi combaterea hărţuirii pe criteriul de sex, precum şi a hărţuirii morale la locul de muncă de către funcţionarul public Ș.S.N. şi că acest fapt constituie abatere disciplinară conform art. 492 alin. (2) lit. k) din O.

U.

G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ cu modificările şi completările ulterioare, respectiv „încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, altele decât cele referitoare la conflicte de interese şi incompatibilităţi” a fost emisă Decizia nr. 11/27.02.2025, fiind aplicată sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de recuperat.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

Reclamantul nu a diferenţiat distinct motivele de anulare a actului administrativ contestat şi nici motivele de suspendare ale acestuia în acţiune.

Prin emiterea Deciziei nr. 11/11.02.2025, directorul executiv al AJOFM B. a urmărit rezolvarea unei probleme stringente a instituţiei pe care o conduce şi în nici un caz lezarea drepturilor funcţionarului public reclamant.

Decizia nr. 11/11.02.2025 constituie un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate şi a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale.

În consecinţă, a solicitat recurenta-pârâtă admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi în rejudecare pe fondul cauzei, respingerea acţiunii.

Având în vedere dispoziţiile art. 494 raportat la art. 201 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul formulat de pârâtă a fost comunicat reclamantei, însă aceasta nu a depus la dosar întâmpinare pentru a-şi preciza punctul de vedere faţă de recursul declarat.

Analizând recursul, ale cărui motive de critică se subsumează prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.

Conform prevederilor art. 15 din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi cerută, pentru motivele prevăzute de art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea actului.

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Trebuie arătat că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată.

Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.

Instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Curtea apreciază că judecătorul de primă instanță a făcut o aplicare judicioasă a principiilor enunțate anterior, examinând dacă aparența de legalitate a actului administrativ contestat a fost afectată, astfel cum susține petentul.

Existența unor pretinse acțiuni de hărțuire, comise de petent la intervale considerabile de timp, poate fi apreciată ca fiind de natură a pune sub semnul întrebării caracterul sistematic al comportamentelor ce ar fi generat hărțuirea la locul de muncă.

Mai mult, admiterea, în primă instanță, a cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării actului administrativ atacat, este de natură a furniza noi argumente în favoarea ipotezei existenței dubiilor cu privire la legalitatea acestui act.

De asemenea, în dezacord cu recurenta, și Curtea apreciază ca îndeplinită și cerința pagubei iminente: este cert faptul că intimatul a inițiat repetate demersuri pentru a obține transferul la un alt loc de muncă, demersuri care au fost, și sunt, considerabil îngreunate de existența deciziei de sancționare disciplinară, fiind limitate astfel drepturile funcționarului public în cauză.

Pe cale de consecință, sunt apreciate ca nefondate criticile recurentei, Curtea urmând a respinge calea de atac promovată ca nefondată.