Decizie nr. 157 din 23.10.2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B., la data de 18.04.2022, sub nr. 843/40/2022, reclamanta K.D. a chemat în judecată pe pârâta S.C.

S.

S.R.L D., reprezentată prin administrator T.V., solicitând ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună:

- obligarea pârâtei societatea comercială S.

S.R.L. la restituirea sumei în valoare totală de 350.000 lei, sumă plătită de reclamantă, societății comerciale pârâte, la solicitarea asociatului T.R. și a contabilei Ș.A., cu titlu de „depuneri din vânzări” în perioada 21.11.2019 — 06.12.2019, pentru a redresa/restabiliza casieria societății care, datorită unei administrări defectuoase, a înregistrat multe pierderi, „găuri în casierie ”, solicitare întemeiată pe dispozițiile art. 1341 din Codul civil;

- obligarea societății comerciale pârâte S.

S.R.L., la plata sumei de 11.865 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 7.105,00 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 4.760 lei reprezentând onorariu avocațial, în conformitate cu prevederile art. 452 și art. 453 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr.2 din 17.01.2024, Tribunalul B. – Secţia a II-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată.

Prin Decizia nr.211 din 07 iunie 2024, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a Civilă a admis apelul formulat de reclamanta K.D., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Ca urmare, Secţia a II-a Civilă a Tribunalului B. a fost învestită la data de 25.07.2024, cu soluţionarea cererii principale, în rejudecare - cauza fiind înregistrată sub nr. 843/40/2022*.

Tribunalul B., prin sentinţa nr. 8/21.02.2025, a respins excepţia puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată; a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia puterii de lucru judecat, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că Sentinţa civilă nr. 90/21.11.2022 pronunţată de Tribunalul B. în Dosarul nr. 844/40/2022 priveşte o plată din perioada 19.04.2019-03.05.2019 efectuată de reclamantă către societatea S.S.

SRL, iar în prezentul dosar plata vizează perioada 21.11.2019-06.12.2019 şi este efectuată către S.

SRL.

Fiind vorba despre plăţi efectuate unor societăţi diferite în perioade diferite, ar trebui reanalizată situaţia de fapt, faţă de sentinţa anterioară nefiind îndeplinită prezumţia de lucru judecat.

Tribunalul a reţinut, pe fondul cauzei, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei societatea comercială S.S.R.L. la restituirea sumei în valoare totală de 350.000 lei, sumă plătită de reclamantă cu titlu de „depuneri din vânzări” în perioada 21.11.2019 — 06.12.2019.

Reclamanta a indicat ca temei de drept instituţia plăţii nedatorate.

A constatat instanţa de fond, analizând extrasele de informare ale Oficiului Registrului Comerţului, că reclamanta este asociată în cadrul societăţii S.

SRL.

În temeiul hotărârii AGA soc.

S.

SRL nr. 37/26.03.2019, au fost repartizate dividendele aferente anului 2018.

Din ordinele de plată de la filele 15-19 reiese că reclamanta a transferat societăţii pârâte în perioada 21.11.2019 — 06.12.2019, suma de 350.000,00 lei, cu titlu de depuneri din vânzări.

Referitor la natura operaţiunii juridice, reclamanta a susţinut că a efectuat plata la solicitarea dlui T.R. şi a contabilului şef al societăţii, dna Ș.A., cu scopul de a redresa şi restabiliza casieria societăţii, care, din cauza unei administrări defectuoase, a înregistrat multe pierderi şi găuri în casierie.

A mai susţinut reclamanta că, ulterior, a înţeles că a fost înşelată şi indusă în eroare cu scopul direct şi nemijlocit de a o deposeda de dividendele cuvenite.

A observat judecătorul fondului, referitor la plata sumei de 350.000,00 lei, că societatea pârâtă a susţinut că reclamanta a efectuat plata cu intenţia de a executa o obligaţie de restituire a sumelor încasate din fondurile societăţii, sume care au excedat dividendelor cuvenite.

Tribunalul a reţinut, în drept, că potrivit art. 1469 alin. (2) din Codul civil, plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei, iar potrivit art. 1470, orice plată presupune o datorie.

Referitor la plata nedatorată, art. 1341 din Codul civil prevede că cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. (...).

Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.

Aşadar, plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.

Pentru naşterea obligaţiei de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe o plată, plata să fie nedatorată, să existe o eroare.

Plata presupune şi o componentă voliţională şi anume intenţia de a executa obligaţia pentru stingerea unei datorii.

Dacă această componentă nu există, nu putem vorbi de o plată, ci eventual de o liberalitate care nu mai este însă supusă restituirii.

Existenţa acestei condiţii este relativ necesară pentru admisibilitatea acţiunii în repetiţiune, deoarece eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert Liahu Doru reiese faptul că nici reclamanta şi nici asociatul T.R. nu au datorii către societatea pârâtă, datorii ce sunt rezultate din preluarea unor sume din disponibilul existent în casierie sau în cont, astfel încât sumele plătite în anul 2019 nu au la bază o datorie către S.

SRL.

De asemenea, a mai arătat expertul că firma pârâtă nu are ca obiect de activitate „acordare de împrumuturi.” Din susţinerile reclamantei din cadrul cererii de chemare în judecată reiese faptul că a convenit cu reprezentantul societăţii pârâte să transfere o sumă de bani în scopul redresării financiare a societăţii, reclamanta efectuând plata în temeiul acestei convenţii.

A mai arătat că a procedat de această manieră pentru că a avut încredere în asociatul T.R., acesta fiind fostul ei soţ.

Instanţa de fond a apreciat, raportat la situaţia de fapt reţinută, că presupusa eroare invocată de reclamantă se referă la elemente extrinseci raportului juridic, legate de situaţia financiară a societăţii pârâte, şi nu la cauza operaţiunii juridice, nefiind astfel îndeplinite condiţiile restituirii sumei de 350.000,00 lei în temeiul plăţii nedatorate.

Existenţa unei presupuse erori cu privire la situaţia de fapt avută în vedere la încheierea convenţiei de plată a sumei poate constitui temei al nulităţii actului juridic, fără a fi aptă să susţină teza plăţii nedatorate.

În concluzie, întrucât eroarea invocată a vizat circumstanţe anterioare şi concomitente actului juridic în temeiul căruia reclamanta a efectuat plata şi nu însăşi existenţa obligaţiei sale de plată izvorâtă din convenţia părţilor, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile plăţii nedatorate, motiv pentru care a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 8/21.02.2025, reclamanta K.D. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, păstrând soluţia cu privire la excepţia puterii de lucru judecat.

În memoriul de apel s-au arătat următoarele:

A precizat apelanta că prezenta cale de atac pe care a formulat-o vizează atât soluţia pe fond, per se (nu şi cea privitoare la puterea lucrului judecat), cât şi modul în care a fost administrat procesul şi care a dus la această soluţie nelegală, fiind şi de această dată încălcate principii fundamentale ale procesului civil.

Deşi, a dat curs îndrumărilor instanţei de apel cu privire la puterea lucrului judecat, punând-o în discuţia părţilor în vederea respectării principiului contradictorialităţii, Tribunalul B. a încălcat, totuşi, principiile fundamentale ale procesului civil, după cum urmează:

Tribunalul B. a reţinut o multitudine de amănunte din primul ciclu procesual (finalizat), fără a se preocupa de aspectele şi probele relevante în etapa de soluţionare pe fond a cauzei.

Lectura hotărârii nu relevă criteriile avute în vedere de Tribunalul B. atunci când a preluat pasaje ale actelor procedurale efectuate în primul ciclu procesual, culese într-un mod randomizat şi redate chiar în modalitatea expressis verbis, însă e clar că a existat o preocupare inutilă pentru chestiuni lipsite de relevanţă, în detrimentul celor care contau în soluţionarea cauzei.

În opinia apelantei Tribunalul B. a respins nemotivat proba testimonială, deşi, raportat la considerentele avute în vedere vizavi de condiţia erorii, avea obligaţia să se convingă cu privire la reprezentarea avută de reclamantă asupra situaţiei de fapt în momentul efectuării plăţilor.

Câtă vreme a considerat că eroarea invocată de reclamantă este doar presupusă şi că ea se referă la „elemente extrinseci raportului juridic” legate de situaţia financiară a societăţii pârâte şi că nu se referă la cauza operaţiunii juridice, trebuia să o audieze pe martora B.R., care s-a aflat de câteva ori lângă reclamantă atunci când a fost apelată telefonic de către T.R. şi Ș.A. pentru a depune bani cu titlul depuneri din vânzări şi care era părerea ei cu privire la aceste solicitări.

A apreciat apelanta că, pe fondul cauzei, soluţia de respingere a acţiunii este nelegală, motivarea fiind şi ea criticabilă sub aspectul neraportării la toate argumentele si explicaţiile părţilor, având, totodată şi caracter contradictoriu; pe de-o parte, instanţa de rejudecare recunoaşte existenţa erorii, dar, pe de altă parte o anihilează.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţia erorii, instanţa de rejudecare nu a ţinut cont de explicaţiile reclamanie şi nici de susţinerile pârâtei din întâmpinare.

Apelanta a arătat că plăţile sumelor care totalizează 350.000 lei s-au făcut la insistenţele lui R.

T.şi ale Auricăi Ştefan, care au determinat-o să creadă că deficitul din casieria societăţii i se datorează, insistenţe care au fost recunoscute implicit.

Această stare de fapt ar trebui să circumstanţieze considerentul instanţei de rejudecare potrivit căruia între părţi ar fi existat o convenţie, fiindcă dacă s-ar putea admite totuşi că făcând plata cerută de „reprezentantul societăţii”, ar fi existat o convenţie, nu se poate ignora determinarea conduitei reclamantei prin aceste persuasiuni care au creat eroarea.

În faţa instanţei de fond pârâta, prin întâmpinare, a afirmat că „plata s-a făcut nu din eroare, ci în deplină cunoştinţă de cauză, reclamanta cunoscând că este debitor al societăţii”.

Fiind dovedit prin Raportul de expertiză că reclamanta nu avea nicio datorie, nefiind debitor al societăţii şi fiind evidenţiat astfel caracterul mincinos al afirmaţiilor pârâtei, instanţa trebuia să tragă concluzia corectă coroborând toate aceste elemente, dar nefiind imparţială nu a valorificat corespunzător această afirmaţie şi nici întregul C. al pârâtei care nu avea decât rolul de a duce la rezultatul de respingere a acţiunii.

Concluzia nu putea fi decât aceea că reclamanta s-a aflat în eroare când a făcut plata, fiind făcută să creadă că ea este cea care a generat şi starea financiară precară, deci că ea ar fi fost datoare.

I s-a spus că ea a cauzat problemele societăţii şi că ea este cea care trebuie să plătească.

Neavând acces la actele societăţii, nu avea cum să ştie dacă e corect şi real sau nu ceea ce i se spune.

În cauză s-a întocmit un Raport de expertiză din care a rezultat că reclamanta nu avea nicio datorie către societate, contrar celor susţinute de pârâtă prin întâmpinare.

Din analiza conturilor, rezultă ca nu au fost înregistraţi bani cu titlu de donaţie, dar Tribunalul B. nu a ţinut cont de elementele de mai sus pe care, dealtfel nici nu le-a menţionat în hotărâre, încălcându-i astfel reclamantei şi dreptul la un proces echitabil.

Tribunalul B. a recunoscut eroarea, dar a considerat că atâta vreme cât eroarea a fost determinată de intimată prin agenţii săi, este vorba de o alterare a consimţământului.

Respingând acţiunea pentru acest considerent, Tribunalul B. a decis implicit că reclamanta ar fi trebuit să promoveze un alt tip de acţiune prin care să ceară anularea actului juridic (care, în fapt este reprezentat de plata per se, neexistând un alt instrumentam în afara OP şi extraselor de cont).

Faţă de faptul că existenţa erorii nu este condiţionată de modul de formare, neavând relevanţă spontaneitatea vs. determinarea prin doi, trebuind doar să existe, chiar dacă s-ar admite existenţa convenţiei în baza consimţământului viciat, nu este un considerent care să poată întemeia soluţia de respingere a acţiunii, fiindcă existenţa erorii subsemnatei, nu poate fi negată.

A apreciat apelanta că în acest context soluţia este netemeinică şi nelegală atât prin prisma soluţiei per se, cât şi prin prisma modului de soluţionare, fără a se fi pus în discuţia părţilor afectarea consimţământului ca sursă a unui alt temei juridic.

Astfel, într-o altă modalitate decât instanţa de fond în soluţionarea dintâi (Sentinţa civilă nr. 2/17.01.2024) a încălcat şi ea principiul contradictorialitatii, al oralităţii, al dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil.

Prin întâmpinare (filele 16-18), intimata S.C. S. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat, motivele evocate în combaterea apelului vizând următoarele aspecte:

Pentru exercitarea acţiunii în restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 1341 Cod civil trebuie ca plata să fi fost făcută din eroare, cu credinţa de a fi stins prin plată o obligaţie civilă.

În cauză nu este îndeplinită această condiţie, plata fiind făcută de reclamantă nu din eroare şi nu cu titlu de plată a unei datorii, ci voluntar, în scopul redresării financiare a Societăţii.

Din chiar cererea de chemare în judecată şi din răspunsul la întâmpinare depus la 20 iunie 2022 rezultă fără echivoc faptul că plata s-a făcut, în cunoştinţă de cauză, nu pentru a stinge o datorie ci „pentru a redresa/restabiliza casieria Societăţii, care datorită unei administrări defectuoase, a înregistrat multe pierderi”.

Şi în raportul de expertiză în răspunsul dat la obiectivul 2 se constată că „sumele plătite de asociaţi (n.n. - reclamanta şi coasociatul T.R.) în anul 2019 pentru reîntregirea fondurilor din casierie nu au la bază o datorie către S.

SRL”.

Intimata a invocat în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate jurisprudenţa dintr-o cauză similară, respectiv sentinţa civilă nr. 90/21 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul B., secţia a II-a civilă şi decizia nr. 158/15 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 844/40/2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 819/16 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, afirmând că în cauză situaţia de fapt este identică astfel încât aceleaşi argumente de drept prezentate în considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. 844/40/2022 justifică respingerea apelului.

A mai arătat intimata că, în ce priveşte motivarea hotărârii, sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie, instanţa examinând în mod efectiv şi real problemele esenţiale supuse judecăţii, respectiv cele privind îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 1341 Cod civil.

Apelanta a răspuns în scris la întâmpinare (filele 33 verso – 34), solicitând admiterea apelului, arătând că art. 1341 al. 1 Cod Civil dispune că: „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.”, şi că, în esenţă, în întâmpinare intimata a susţinut că s-a evidenţiat în expertiza administrată în cauză că reclamanta-apelantă nu datora sume de bani societăţii, intimata cerând pentru acest motiv respingerea acţiunii.

Or, în opinia apelantei, tocmai faptul că nu avea o datorie în timp ce a fost determinată să creadă că o are, este de natură să certifice caracterul nedatorat al plăţii, acesta fiind un argument pentru admiterea acţiunii sale.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prevederilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea constată următoarele:

Primul motiv de apel invocat de apelantă face trimitere la redactarea deficitară a considerentelor aşa cum a fost efectuată de către prima instanţă, făcând trimitere la o serie de inadverenţe din cuprinsul hotărârii apelate.

Referitor la această critică, Curtea reţine că, în ce priveşte conţinutul hotărârii judecătoreşti, acesta este stabilit prin dispoziţiile art. 425 din Codul de procedură civilă.

În art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă se arată că hotărârea trebuie să cuprindă „considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.”

Analizând considerentele hotărârii apelate, Curtea constată că aceasta cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinute de către instanţă, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia prin raportare la cererile şi apărările părţilor.

Prin urmare, pretinsele erori strecurate în cuprinsul hotărârii atacate privitoare la folosirea greşită a verbului la persoana întâi, în loc de persoana a treia, precum şi pretinsele preluări în considerente a unor pasaje din cuprinsul altor înscrisuri ale dosarului cauzei nu au relevanţă în accepţiunea instanţei de apel, în condiţiile în care, aşa cum s-a prezentat anterior, silogismul juridic pe baza căruia s-a fundamentat soluţia pronunţată se afirmă cu suficientă claritate.

Cum aceste împrejurări nu au o reglementare expresă în lege (a pretinselor greşeli de exprimare şi a modalităţii de redactare a considerentelor), Curtea reţine că o eventuală nulitate a actului de procedură criticat – hotărârea atacată – este condiţionată de existenţa unei vătămări în sarcina apelantei ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Însă o atare vătămare nu a fost invocată, apelanta având posibilitatea de a critica intrinsec hotărârea primei instanţe, astfel că această critică apare mai degrabă formală, cu scopul de a oferi conţinut memoriului de apel.

Un alt motiv de apel invocat de apelantă priveşte greşita soluţionare de către prima instanţă a cererii de administrare a probei testimoniale prin raportare la teza probatorie legată de eroarea în care s-a aflat reclamanta în momentul efectuării plăţii.

Cu privire la această critică, instanţa de apel reţine, coroborând dispoziţiile art. 258, 255 şi art. 237 alin. 1 pct. 7 din Codul de procedură civilă, că instanţa se pronunţă asupra cererilor de administrare a probelor având în vedere concludenţa şi utilitatea acestora pentru judecarea procesului.

Prin urmare, instanţa de judecată este suverană în ce priveşte această putere de apreciere, instanţa de control judiciar neavând abilitatea de a se substitui instanţei inferioare în ceea ce priveşte aprecierea admisibilităţii probelor.

În sprijinul acestei interpretări sunt dispoziţiile art. 476 alin. 1 coroborate cu prevederile 478 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă referitoare la o nouă judecată asupra fondului cauzei în etapa procesuală a apelului, cu posibilitatea administrării de probe suplimentare.

Analizând criticile legate de greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1341 din Codul civil ce reglementează plata nedatorată, instanţa de apel constată, în legătură şi cu motivul de apel analizat în paragrafele anterioare, că apelanta invocă aspecte de fapt legate de eroarea în care s-a aflat aceasta cu ocazia efectuării plăţilor pretins nedatorate către pârâta societatea S.

SRL.

Prealabil analizării acestor critici, Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 194 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, „arătarea motivelor de fapt” pe care se întemeiază cererea.

Acest text este edictat în acord cu unul din principiile fundamentale ale procesului civil înscris în dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în care se arată că „obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor”.

Prin urmare, referitor la situaţia de fapt arătată de către reclamantă prin cererea introductivă, se prezintă că aceasta a fost indusă în eroare de către administratorul şi contabilul firmei pârâte în vederea finanţării societăţii S.

SRL D. pe fondul unei situaţii financiare dificile, cele două persoane asigurând-o că îi vor restitui sumele avansate în vederea redresării financiare a societăţii.

Eroarea pretinsă prin cererea introductivă este legată de împrejurarea că societatea pârâtă nu s-ar fi aflat în dificultate financiară şi că reclamanta ar fi avut obligaţia de a credita societatea.

În concluzie, operaţiunea întreprinsă de către reclamantă, aceea de a credita societatea cu convingerea că sumele avansate îi vor fi restituite are drept cauză mediată (causa remota) redresarea financiară a societăţii pârâte, reclamanta pretinzând în mod constant că a fost indusă în eroare cu privire la faptul că societatea pârâtă înregistra datorii sau dificultăţi în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor curente.

Or, în cazul plăţii nedatorate cauza este reprezentată de eroarea în care se află solvens cu privire la obligaţia în temeiul căreia execută plata.

Aşadar, ceea ce invocă reclamanta reprezintă o serie de manopere dolosive ale reprezentanţilor societăţii pârâte efectuate în scopul de a credita societatea, iar nu în scopul de a-i crea convingerea că are o datorie proprie care nu este supusă restituirii.

Prin urmare, în cauză, prin raportare la situaţia de fapt descrisă în cererea introductivă, nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate reglementate de dispoziţiile art. 1341 din Codul civil, reclamanta nefiind îndreptăţită la restituire în baza acestei instituţii de drept civil.

În considerarea celor ce preced, Curtea conchide că operaţiunea de efectuare a plăţilor de către reclamantă a fost făcută cu intenţia de a credita societatea pârâtă, operaţiune ce îmbracă hainele unei alte insituţii juridice, condiţiile de restituire fiind subsumate acesteia din urmă.

De asemenea, eroarea invocată de către reclamantă priveşte cauza efectuării plăţilor cu titlu de împrumut către societatea pârâtă şi nu dă dreptul reclamantei la restituire în temeiul dispoziţiilor art. 1341 din Codul civil.

În ce priveşte dispoziţiile art. 22 alin. 4 din Codul de procedură civilă în cuprinsul căruia se arată că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire”, Curtea observă, în acord cu dispoziţiile art. 478 alin. 1 din Codul de procedură civilă, că „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe”, instanţa de apel fiind în imposibilitatea de a da o altă încadrare în drept faţă de cea făcută cu ocazia judecării cauzei în fond.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că apelul este nefondat, hotărârea primei instanţe fiind la adăpost de criticile formulate prin cererea de apel, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins apelul declarat în cauză.