Decizie nr. 925 din 03.12.2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea adresată Tribunalului S.la data de 2 februarie 2024 şi înregistrată sub nr. 370/86/2024, reclamanta SC P.G.

SRL a chemat în judecată pe pârâtul P.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 459 euro, echivalentul a 2284,44 lei (două mii două sute optzecişipatrulei şi 44 bani) reprezentând contravaloarea împrumutului pentru nevoi personale, precum şi a dobânzii legale calculate până la momentului achitării, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Apărări formulate în cauză

Pârâtul P.M. a formulat întâmpinare.

Pârâtul a solicitat a se efectua o expertiză contabilă, pentru lămurirea acestor mărturii mincinoase, deoarece el a respectat termenii contractuali, respectiv preavizul de 21 de zile lucrătoare, aprobat de SC P.G.

SRL.

Toate aceste acuzaţii se datorează faptului că a acţionat în judecată societatea reclamantă pentru neplata ultimului salariu, ceea ce se poate verifica şi în dosarul cu numărul 2493/40/2022.

De asemenea, pârâtul a solicitat a se lua în considerare plata unor daune morale în valoare de 5000 de lei şi a cheltuielilor de judecată din partea SC P.G.

SRL pentru denigrarea sa, a timpul pierdut şi pentru penalităţile neplăţii salariului la timp.

La termenul de judecată din data de 18 noiembrie 2024, instanţa a dispus emiterea unei adrese către societatea reclamantă, pentru a depune la dosarul cauzei o serie de înscrisuri, respectiv: contractul individual de muncă nr. 31 din data de 24 august 2017, copii după statele de plată începând cu luna ianuarie 2021, modalitatea în care era plătită diurna, care era cuantumul diurnei, foile de parcurs ale curselor efectuate de către pârât.

La data de 28 februarie 2025, reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări, prin care a înaintat la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: contractul individual de muncă nr. 31 din data de 24 august 2017, copii după statele de plată începând cu luna ianuarie 2021, modalitatea în care era plătită diurna, care era cuantumul diurnei, foile de parcurs ale curselor efectuate de către pârât.

Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

3. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin Sentinţa civilă nr. 378 din 18.03.2025, Tribunalul S. – Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.G. SRL – prin administrator M.G.S., în contradictoriu cu pârâtul P.M., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reținut următoarele:

Tribunalul a constatat că, la data de 24.08.2017 între reclamanta SC P.G.

SRL şi pârâtul P.M. a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 31, contract care, prin decizia nr. 50 din 08.11.2022 a fost desfăcut în temeiul art. 55 lit. b C.Muncii (f.6 verso).

De asemenea, conform dispoziţiei de plată nr. 14 din data de 03.02.2021, pârâtul, în calitate de angajat pe funcţia de conducător auto la societatea reclamantă, a ridicat de la casieria societăţii suma de 459 euro, scopul încasării - C/V împrumut nevoi personale.

Prin cererea care formează obiectul prezentei cauze, reclamanta SC P.G.

SRL solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 459 euro, echivalentul a 2284,44 lei, reprezentând contravaloarea împrumutului pentru nevoi personale, precum şi a dobânzii legale calculate până la momentului achitării.

În conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. 1 Codul muncii, invocat de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, angajaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legătură cu munca lor.

Pentru a exista răspunderea patrimonială a salariaţilor este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: - calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul; - fapta ilicită a salariatului să fie săvârşită în legătură cu munca sa.

Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, un reper esenţial fiind, din acest punct de vedere, fişa postului; - prejudiciul, adică acea modificare a patrimoniului care se realizează atât prin diminuarea activului, urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, sau prin creşterea pasivului.

Valoarea prejudiciului cuprinde prejudiciul efectiv dar şi beneficiul nerealizat; - raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

Răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi din vina şi în legătură cu munca lor şi - vinovăţia este o condiţie a răspunderii patrimoniale fără de care aceasta nu există.

Analizând îndeplinirea în cauză, în mod cumulativ, a condiţiilor de antrenare a răspunderii patrimoniale a salariatului, tribunalul a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite.

Potrivit acestei prevederi, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, salariaţii răspund conform normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, mai exact conform art. 1350 Cod civil.

Astfel, fapta prejudiciabilă, ca element al răspunderii patrimoniale a salariatului, trebuie săvârșită de acesta în legătură cu munca sa, reprezentând orice faptă comisivă sau omisivă a salariatului, ce presupune fie neexecutarea obligaţiilor de serviciu şi orice alte acte omisive în raport cu obligaţiile de serviciu, fie încălcarea unor dispoziţii prohibitive a contractului individual de muncă, a regulamentului intern sau a legii.

Săvârşirea unei fapte ilicite şi personale de către salariat în legătură cu munca sa este de esenţa răspunderii patrimoniale.

Plecând de la condiţiile enumerate anterior, în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite a salariatului aptă să atragă răspunderea patrimonială a acestuia în condiţiile art. 254 Codul muncii tribunalul a reţinut că reclamanta a depus la dosar o dispoziţie de plată conform căreia angajatul a ridicat de casieria societăţii suma de 459 euro, cu titlu de împrumut de nevoi personale, fără a arăta care este fapta ilicită a salariatului.

Potrivit art. 272 din Codul Muncii, „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Dovada existenței unei fapte ilicite săvârșite în legătură cu munca de către salariat, respectiv dovedirea în instanță a creării prejudiciului prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cade în sarcina angajatorului.

A rezultat așadar, că simpla existență a unui prejudiciu în patrimoniul angajatorului nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, fiind necesar ca acest prejudiciu să fie cauzat de salariat prin săvârșirea unei fapte ilicite și personale.

Pentru atragerea răspunderii patrimoniale este necesară dovedirea separată a fiecărui element, lipsa oricăruia dintre acestea împiedicând antrenarea răspunderii și obligarea salariatului la plata despăgubirilor pretinse de angajator.

Fapta prejudiciabilă ca element al răspunderii patrimoniale a salariatului, trebuie săvârșită de acesta în legătură cu munca sa, reprezentând orice faptă comisivă sau omisivă a salariatului ce presupune fie neexecutarea obligațiilor de serviciu și orice alte acte omisive în raport cu obligațiile de serviciu, fie încălcarea unor dispoziții prohibitive a contractului individual de muncă, a regulamentului intern sau a legii.

Tribunalul a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu a indicat, în concret, care este fapta ilicită imputată pârâtului P.M., rezumându-se doar la a afirma faptul că i-a împrumutat acestuia o sumă de bani.

În acest context, revenea reclamantei, în calitate de angajator și de reclamant (potrivit regulilor înscrise în art. 272 din Codul muncii și art. 249 din Codul de procedură civilă) obligația sa dovedească în instanță existența și dovedirea faptelor ilicite respectiv a obligațiilor încălcate de către salariat, acordarea unei sume de bani cu titlu de „împrumut”, nefiind în măsură să atragă răspunderea materială.

Tribunalul a subliniat că răspunderea patrimonială a salariatului nu poate fi atrasă dincolo de aprecierea asupra modului în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile, presupunând îndeplinită condiția de a fi fost pus în situația de a le exercita.

În caz contrar, ar însemna să răspundă în abstract, întemeiat pe o prezumție de culpă, pe care legea substanțială nu o consacră, ceea ce, pe plan procedural, s-ar solda cu o răsturnare a sarcinii probei, plasând-o la salariat, deși angajatorul nu a demonstrat mai întâi în ce constă fapta ilicită față de care atitudinea subiectivă a autorului să se manifeste sub forma vinovăției.

Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a constatat că reclamanta, care are sarcina probei, conform art. 272 Codul muncii, nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii patrimoniale a pârâtului, lipsind condiţia existenţei faptei ilicite pentru a se putea antrena răspunderea civilă, considerent faţă de care, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC P.G.

SRL S.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, anularea hotărârii primei instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a acesteia, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 459 euro echivalentul a 2284,44 lei, reprezentând contravaloarea împrumutului pentru nevoi personale, precum şi a dobândei legale calculate de la data introducerii acțiunii (02.02.2024) și până la data achitării efective și integrale a debitului.

Totodată, solicită obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată.

Apreciază hotărârea pronunţată ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitand schimbarea în tot a acesteia, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligarea intimatului-pârât la plata sumei de 459 euro echivalentul a 2284,44 lei reprezentând contravaloarea împrumutului pentru nevoi personale, precum şi a dobândei legale calculate până la momentului achitării.

Arată că acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 254 - 259 din Codul Muncii, însă prin hotărârea apelată, tribunalul a analizat pretenţiile exclusiv prin raportare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 254-255 din Codul muncii.

Câtă vreme a invocat, prin acţiunea introductivă, şi art. 256 din Codul muncii, Tribunalul avea obligaţia legală de a analiza şi această solicitare, respectiv îndeplinirea condiţiilor pentru restituirea sumei achitate în mod nedatorat.

Chiar în ipoteza în care tribunalul a reţinut că nu a făcut dovada faptului ilicit săvârşit de angajat în legatură cu munca sa, care să conducă la prejudicierea societăţii şi, deci, la obligaţia de restiuire a contravalorii acestor vătămări, faţă de petitele acţiunii şi temeiul de lege invocat, tribunalului îi revenea obligaţia analizării pretenţiilor prin raportare şi la îndeplinirea condiţiilor de răspundere reglementată de art. 256 din Codul muncii, răspundere care este diferită ca natură juridică faţă de răspunderea delictuală, care presupune existenţa faptei ilicite.

Ca atare, potrivit art. 256 din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa o restituie.

Legiuitorul nu stabileşte natura sumei încasate, exprimând o singură condiţie pentru aplicarea acestui text de lege, respectiv ca suma încasată de angajat sa nu fie datorată de angajator.

Acesta este exact împrumutul acordat angajatului: o suma nedatorată.

Societatea nu avea obligatia legala sau morala de a oferi angajatului un împrumut, însă în ipoteza în care a procedat astfel, avea dreptul la restituirea sumelor împrumutate, iar angajatul are obligaţia de a rambursa sumele ce nu i se cuveneau sau datorau în temeiul raportului de muncă.

Face referire la condiţiile ce trebuiau îndeplinite, potrivit disp. art. 256 Codul muncii, pentru a dispune obligarea angajatului la restituirea sumei solicitate de către societatea reclamantă.

Tribunalul putea şi trebuia să identifice scopul acţiunii, respectiv acela de a obţine restituirea sumei de bani pe care nu o datora angajatului, câtă vreme nu a solicitat să se constate obligarea la răspundere patrimonială în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale, ci exclusiv a solicitat restituirea sumelor pe care le-a achitat nedatorat.

Ca atare, tribunalul, analizând exclusiv îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale, în mod netemeinic şi nelegal, a constatat netemeinicia acţiunii, omiţând să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 256 Codul muncii, invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Faţă de cele expuse, solicită admiterea apelului, şi, în principal, anularea hotărârii primei instanţe, iar în subsidiar, schimbarea în tot a acesteia, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la restituirea sumei de 459 euro echivalentul a 2284,44 lei reprezentând contravaloarea împrumutului pentru nevoi personale, precum şi a dobândei legale calculate de la data introducerii acţiunii (02.02.2024) până la data achitării efective şi integrale a debitului.

Totodată, solicită obligarea pârâtului la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art. 256, art. 271 şi urm. din Codul Muncii, rap. la disp. art. 275 din Codul Muncii şi art. 466 si urm. din Codul de procedura civilă.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la data de 15.09.2025, pârâtul P.M. a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

Reiterează faptul că suma de 459 EUR pe care reclamanta o solicită a fi restituită nu reprezintă un împrumut pentru nevoi personale, aşa cum susţine în mod eronat.

Analizând dispoziţia de plată nr. 1409/92/2021 din 03.02.2021, prezentată de reclamantă ca suport pentru cererea sa, se constată cu uşurinţă modificări şi inconsistenţe grave care dovedesc că acest document a fost alterat:

1.

Inconsistenţă în datele de identificare: Dispoziţia de plată menţionează un număr de carte de identitate (seria XT nr. 895672) care nu corespunde cu cartea mea de identitate pe care o deţineam la acea dată şi pe care o deţin şi în prezent.

Acest fapt demonstrează că documentul a fost fie creat defectuos din start, fie a fost modificat ulterior, ceea ce îi subminează grav credibilitatea.

2.

Modificarea scopului plăţii: Este evident, la o simplă examinare atentă a documentului, că scopul original al plăţii a fost şters şi suprascris cu textul "împrumut nevoi personale".

Această alterare ridică suspiciuni serioase, întrucât documentul pare a fi modificat pentru a prezenta retroactiv o plată legitimă drept un pretins 'împrumut', fără a exista o bază reală pentru această calificare.

În realitate, această sumă a reprezentat o plată a diurnei/despăgubirilor pentru kilometri parcurşi în interes de serviciu, modalitate de plată utilizată de către reclamant până în luna decembrie a anului 2021.

Practica este dovedită de existenţa acestei dispoziţii de plată, deşi alterate, şi poate fi confirmată în mod definitiv prin analiza fişelor de plată şi a documentelor contabile semnate lunar, documente care se află în posesia exclusivă a reclamantului.

Prin urmare, plata nu a fost „nedatorată", ci a reprezentat onorarea unei obligaţii contractuale a angajatorului.

Acţiunea reclamantului, întemeiată pe un document care ridică suspiciuni serioase de alterare, apare ca un demers abuziv, lipsit de fundament juridic şi factual.

Pentru toate aceste motive, solicită respingerea apelului, ca nefondat, menţinerea sentinţei civile apelate ca fiind legală şi temeinică; obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

6. Procedura parcursă în faţa instanţei de apel

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 4711 C.proc.civ., a fost fixat termen de judecată la data de 03 decembrie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

Nu s-au administrat probe noi în apel.

II. Soluţia şi considerentele Curţii de apel

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477 și art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, stabilirea situației de fapt și aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea expune următoarele considerente:

Prin memoriul de apel, apelanta reclamantă invocă o pretinsă lipsă de analiză a cauzei și din perspectiva dispozițiilor art. 256 Codul muncii, care, în accepțiunea acesteia își găsesc aplicabilitate în speță, și implică exclusiv dovedirea existenței unei plăți către salariat și a caracterului nedatorat al acesteia.

Potrivit art. 256 alin. 1 Codul muncii, salariatul este obligat să restituie angajatorului suma încasată nedatorat.

Desi ea apare ca o institutie distincta de raspunderea patrimoniala, totusi procedura pentru reintregirea patrimoniului angajatorului este aceeasi.

Raspunderea patrimoniala propriu-zisa se intemeiaza pe o fapta savarsita cu vinovatie, pe cand obligatia de restituire are la baza plata lucrului nedatorat, imbogatirea fara justa cauza.

Obligatia de restituire priveste, dupa caz: sumle de bani primite nedatorat (de exemplu, salariul a fost calculat gresit ori s-a acordat o indemnizatie de concediu superioara celei legale); bunuri care nu i se cuveneau (de pilda, echipamente de lucru sau de protectie).

Curtea Constitutionala a retinut prin Decizia nr. 274/2011 ca „intr-adevar, textul de lege criticat nu da o definitie exacta a notiunii de «suma nedatorata» si nici nu detaliaza conditiile in care se naste obligatia de restituire.

El vine sa acopere insa, prin excluderea tuturor celorlalte situatii prevazute de lege care antreneaza raspunderea patrimoniala a salariatului, cazurile cand, fara a fi retinuta vinovatia acestuia, este obligat la restituirea unor sume incasate de la angajator, intrucat acestea nu i se cuveneau, neexistand o justa cauza.

De asemenea, avand in vedere contextul reglementarii, este evident ca obligatia de restituire se naste in legatura cu desfasurarea raporturilor de munca.

În cauza de față, prima instanță nu a putut reține existența unei asemenea împrejurări, aptă să genereze obligația salariatului de a restitui suma încasată.

În concret, prima instanță a efectuat o analiză din perspectiva răspunderii civile contractuale, reținând lipsa dovezii existenței unei faptei ilicite pentru antrenarea răspunderii pârâtului, reclamanta invocând exclusiv nerestituirea unei sume de bani acordate cu titlu de împrumut.

Art. 256 Cmuncii are în vedere situația restituirii de către angajat către angajator a unor sume primite de primul de la cel de al doilea pentru care nu exista temei legal de acordare.

Chiar dacă este o prevedere specială din Codul muncii, regimul comun al plăţii nedatorate este aplicabil şi în cadrul conflictelor de muncă, atât timp cât legiuitorul nu a înţeles decât să enunţe incidenţa instituţiei plăţii nedatorate şi în dreptul muncii, fără a detalia condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea vorbi de o plată nedatorată.

În consecinţă, şi pentru plata nedatorată invocată în dreptul muncii trebuie verificate îndeplinirea condiţiilor impuse de dreptul comun.

Astfel, prestaţia trebuie să fie efectuată cu titlu de plată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu trebuie să existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre părţi, iar plata trebuie să fi fost făcută din eroare.

Sarcina probei revine, în acest caz, reclamantului, potrivit prevederilor art. 249 Cod procedură civilă, care trebuie să dovedească nu doar plata sumei a cărei restituire se solicită, ci și caracterul nedatorat al acestei plăți.

Practic, plata nedatorata presupune executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria cuiva.

Or, potrivit dispoziţiei de plată nr. 14 din data de 03.02.2021, pârâtul, în calitate de angajat pe funcţia de conducător auto la societatea reclamantă, a ridicat de la casieria societăţii reclamante suma de 459 euro, scopul încasării - fiind contravaloare împrumut nevoi personale.

Așadar, plata apelantei reclamante către pârâtul intimat a avut potrivit înscrisului de mai sus natura unui împrumut acordat de către societatea apelantă către pârâtul intimat.

Temeiul legal al plății l-a reprezentat contractul de împrumut, nefiind dată astfel condiția că plata nu trebuia să existe din punct de vedere juridic în raporturile dintre părţi, iar plata a fost făcută din eroare.

În raport de acest aspect, Curtea reține că operațiunea de plată a sumei de pretinse de către apelanta reclamantă excede raporturilor de muncă dintre părți și deci aplicării art. 256 alin.1 Codul muncii, având la bază o altă înțelegere între acestea, ce nu poate fi analizată în cauza de față, întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței.

Or, în baza disponibilității procesului civil astfel cum rezultă din art. 9 alin. 2 și 22 alin. 6 Cod procedură civilă, instanța de judecată este obligată să respecte temeiul juridic al acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă (expres sau implicit prin raportare la motivarea în fapt și în drept a acțiunii).

În cauza de față, temeiul juridic al acțiunii a avut în vedere raporturi de muncă și condițiile plății nedatorate între angajator și angajat, motiv pentru care Curtea nu poate analiza legalitatea și temeinicia pretențiilor apelantei reclamante decât prin raportare la acest temei juridic, iar nu prin prisma unuia diferit, cum ar fi a unui contract de împrumut între părți.