Decizie nr. 120 din 19.11.2025

I. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel S. la data de 12 noiembrie 2025, sub nr. 4772/285/2021/a2, petentul P.I. a formulat contestaţie privind tergiversarea procesului ce face obiectul dosarului nr. 4772/285/2021 aflat pe rolul Tribunalului S..

În motivare, a arătat că dosarul are ca obiect uzucapiune - fond funciar, raportat la care Legea nr. 247/2005 dispune, în mod imperativ, judecarea de urgență și cu precădere, chiar și în vacanța judecătorească, termenele neputând fi mai mari de 15 zile.

A mai arătat petentul că hotărârea de fond a fost pronunțată la data de 14 februarie 2024, dar a fost redactată și comunicată abia la data de 18 iulie 2024, cu o întârziere de peste 5 luni, ceea ce i-a afectat grav accesul la calea de atac.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, în luna august 2024, care însă a fost înregistrat la Tribunalul S. după alte două luni, respectiv la data de 03 octombrie 2024.

Dosarul a primit un prim termen de judecată la 21 octombrie 2025, apoi la data de 16 iunie 2026, iar aceste termene sunt excesiv de lungi (21 de luni de la înregistrarea apelului) şi contravin obligației instanței de a soluționa cauza într-un termen „optim și previzibil", conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 522 din Codul de procedură civilă.

Mai mult decât atât, până în acest moment, instanța de apel nu a dispus nicio măsură procedurală care să justifice amânarea excesivă a judecății apelului.

Pentru toate aceste motive, petentul a solicitat să se constate tergiversarea procesului în dosarul menţionat şi să se dispună toate măsurile necesare pentru accelerarea judecăţii cauzei, inclusiv preschimbarea termenului de judecată stabilit.

Petentul a ataşat înscrisuri şi a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 20 lei, cu chitanţa de la fila 6 dosar.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 522 – 526 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 247/2005, art. 6 CEDO şi art. 21 din Constituţia României.

II. Apărările formulate în cauză:

Intimatele nu au formulat întâmpinări.

III. Soluţia şi considerentele Curţii de Apel S.:

Analizând contestaţia privind tergiversarea procesului din dosarul nr. 4772/285/2021 al Tribunalului S., Curtea constată că următoarele:

Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății“.

Această dispoziție de drept procesual este corespunzătoare art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia ”Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” Totodată art. 21 alin. 3 din Constituția României prevede că ”Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Durata rezonabilă a unui proces exprimă necesitatea ca justiția sa fie realizată fără întârzieri care să compromită eficiența și credibilitatea sa.

În scopul asigurării unei durate rezonabile a procesului civil prin art. 522-526 Cod procedură civilă s-a creat posibilitatea de a se exercita contestația privind tergiversarea procesului, un mijloc procedural particular destinat a înlătura dificultăţile ivite în soluţionarea cauzelor civile într-un termen optim şi previzibil.

Astfel cum a arătat Curtea Constituțională în decizia nr. 604/2020 ”natura contestației nu este aceea a unei căi de atac împotriva hotărârii/hotărârilor judecătorești pronunțate, ci a unui remediu procesual care să dinamizeze judecarea cauzei, pe de o parte, prin identificarea punctelor în care instanța care judecă cererea principală nu a îndeplinit în termenul prevăzut de lege anumite acte ce țin de judecata cauzei, nu a luat măsurile legale pentru a responsabiliza participanții la proces sau nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil și, pe de altă parte, prin luarea măsurilor necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății (paragraf 17).

Curtea reține că art. 522 C. proc. civ. reglementează posibilitatea formulării de către oricare din părți, precum și de către procurorul care participă la ședință, a unei contestații prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să se solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

La alin. (2) al articolului menționat sunt prevăzute cazurile în care poate fi făcută respectiva contestație, motivele vizând atât culpa instanței, cât și atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare, respectiv:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C. proc. civ. este pasivitatea instanţei de judecată care are mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare şi nu le foloseşte sau, mai grav, nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

Astfel cum s-a evidențiat anterior, raţiunea reglementării contestaţiei la tergiversarea procesului a fost aceea de a asigura, în acord cu exigenţele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul părţii la o procedură echitabilă, eficientă, desfăşurată cu celeritate, prin sancţionarea conduitelor procesuale care se îndepărtează de la aceste rigori.

În cauza dedusă judecăţii, contestatorul invocă nerespectarea dreptului său la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, susținând în esență că s-au acordat termene nejustificat de lungi, respectiv 21 de luni de la data înregistrării dosarului.

Contestatorul a susținut că obiectul cauzei este fond funciar-uzucapiune, cauză ce trebuie soluționată de urgență conform prevederilor Legii nr. 247/2005, făcând referiri critice la durata motivării sentinței de către prima instanță și a înregistrării dosarului pe rolul Tribunalului S..

Critica vizând termenul în care s-a motivat sentința primei instanțe și înaintarea dosarului către Tribunalul S. putea fi formulată într-o contestație privind tergiversarea procesului în fața primei instanțe (Judecătoria R.), care să fi fost îndreptată Tribunalului S..

Prin prezenta contestație pot fi invocate doar încălcări ale dreptului părții la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil care se încadrează în ipotezele reglementate expres și limitativ de art. 522 alin. 2 C.pr.civ. și au fost săvârșite de instanța de apel, iar nu de prima instanță.

În ce privește durata procedurii în fața instanței de apel și în special termenul de judecată următor stabilit în cauză (16.06.2026), Curtea constată că în cauză se regăsește ipoteza prevăzută de art. 522 alin. 2 pct. 4 C.pr.civ, situație de natura a atrage admiterea contestaţiei formulate.

În primul rând trebuie evidențiat faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune iar nu ”fond funciar” astfel cum a invocat petentul, reclamant apelant în cauză, nefiind aplicabile dispozițiile din Legea nr. 247/2005 privind judecarea acestui tip de litigii de urgență și cu precădere, invocate de acesta.

Referitor la cauzele având ca obiect ”uzucapiune”, se reține că nu există o dispoziție legală care să stabilească durata termenelor de judecată sau faptul că acestea se judecă de urgență, însă trebuie reținut faptul că în toate cauzele civile se aplică prevederile art. 6 C.proc.civ. care impun judecătorului să ia măsuri pentru soluționarea cauzei într-un termen optim, cu celeritate, ceea ce implică și stabilirea unor termene de judecată la intervale de timp rezonabile, astfel încât procesul să nu aibă în final o durată excesivă.

Deși este adevărat că volumul de activitate poate uneori să pună în imposibilitate instanța să stabilească termene scurte în toate cauzele înregistrate, eventualele întârzieri trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să respecte dreptul părților de acces efectiv la instanță (inclusiv sub aspectul soluționării cauzei în termen optim și previzibil).

Acest drept se analizează în concret, în fiecare cauză în parte, urmând a fi avute în vedere și criteriile rezultate din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv: durata procedurii, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, cel al autorității competente și miza litigiului pentru partea interesată (cu titlu de exemplu, în hotărârile pronunțate în cauzele Comigersoll S.A. împotriva Portugaliei, Frydlender împotriva Franței, Surmeli împotriva Germaniei, Parohia Greco-catolică Lupeni și alții împotriva României).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ”o supraîncărcare cronică nu poate justifica durata excesivă a procedurii” (Probstmeier împotriva Germaniei, pct. 64) și că pentru a se stabili durata rezonabilă a judecării unei cauze ”trebuie luat în considerare ansamblul procedurii” (König împotriva Germaniei, pct. 98).

În speță, dosarul nr. 4772/285/2021 a fost înregistrat la data de 28.10.2021 pe rolul Judecătoriei Rădăuți, iar, împotriva sentinței civile nr. 432/14.02.2024 pronunțată de această instanță, a declarat apel reclamantul.

Cauza având ca obiect soluționarea acestui apel a fost înregistrată la Tribunalul S. la data de 3.10.2024, procedura prealabilă fiind finalizată la 19.02.2025 când s-a fixat primul termen de judecată la data de 21.10.2025.

Potrivit încheierii de ședință de la această dată, cauza a fost amânată pentru termenul de judecată din data de 16.06.2026, fără a se efectua nici un act de procedură, conform celor stabilite prin art. 3 şi art. 4 din Hotărârea nr. 4 din 26 august 2025 adoptată de către Adunarea Generală a Judecătorilor din cadrul Tribunalului S., prin care s-a hotărât ca măsură de protest, în scopul apărării statutului constituțional al magistraților, suspendarea activității judecătorilor din cadrul acestei instanțe.

Din datele menționate rezultă că această cauză se află pe rolul instanțelor judecătorești de aproximativ 4 ani, din care un an pe rolul Tribunalului S. în faza procesuală a apelului, primul termen de judecată a fost stabilit la aproximativ 8 luni de la data rezoluției (contrar prevederilor art. 4711 alin. 5 C.proc.civ. care reglementează un termen de ”cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei”) iar al doilea termen de judecată a fost fixat tot la un interval de aproximativ 8 luni de la data primului termen de judecată.

Astfel cum se poate observa, în faza procesuală a apelului s-a stabilit câte un singur termen de judecată pe an, la intervale de timp de aproximativ 8 luni, termene a căror durată nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă, în condițiile în care nu sunt impuse de comportamentul părților, de complexitatea cauzei, de necesitatea administrării unui probatoriu amplu.

În fapt, luând în considerare cel de-al doilea termen de judecată la care cauza a fost amânată (16.06.2026), în aproximativ un an și 8 luni singurele măsuri luate de instanța de apel pentru soluționarea cauzei ar fi cele aferente procedurii prealabile, respectiv comunicarea cererii de apel, stabilirea taxei judiciare de timbru și comunicarea întâmpinării depuse, ceea ce nu justifică o astfel de durată a procesului în faza procesuală a apelului.

Curtea subliniază că în soluționarea prezentei contestații nu este relevantă justețea motivului de amânare a judecării cauzei la termenul de judecată din data de 21.10.2025 și nici faptul că prin încheierea din data de 13.05.2025 s-a respins cererea de preschimbare a primului termen de judecată.

Ceea ce se analizează este dacă prin stabilirea unor termene de judecată la intervale lungi de timp, în raport și de criteriile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în evaluarea încălcării dreptului părții la un proces echitabil, sub aspectul respectării termenului rezonabil de soluționare a cauzei, menționate deja în cuprinsul acestor considerente, durata procedurii nu devine excesivă, nesocotindu-se dreptul părților ocrotit prin reglementarea contestației la tergiversarea procesului.

Curtea are în vedere că se impune asigurarea unui echilibru între dreptul părților la judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil și posibilitatea obiectivă a instanței de a judeca cauzele aflate pe rolul său la intervale de timp rezonabile.

În acest sens trebuie luate în considerare şi alte elemente obiective care pot împiedica instanța să fixeze termene de judecată scurte, cum sunt cele care ţin de încărcătura instanţei de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza şi, implicit, a completului de judecată desemnat pentru pregătirea dosarului şi pentru soluţionarea acestuia.

Astfel, potrivit informațiilor publicate pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 2.10.2025, la Tribunalul S. dintr-o schemă organizatorică de 45 de judecători, 21 de posturi sunt neocupate, ceea ce determină gestionarea unui volum de muncă apreciabil de către judecătorii acestei instanțe și justifică acordarea unor termene de judecată mai lungi.

Curtea subliniază că, în scopul asigurării dreptului părților la un proces echitabil, nu este suficientă judecarea cu celeritate a cauzelor, ci este necesar ca judecătorul să aibă timpul necesar pentru studiul temeinic al fiecărei cauzei, implicând o activitate complexă și nu doar o simplă lecturare a dosarelor, pentru pronunțarea soluției în fiecare cauză, în termenele stabilite de lege, și pentru motivarea hotărârilor în acord cu exigențele rezultate, de asemenea, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenție.

În acest scop, uneori, se impune stabilirea unui număr limitat de cauze pentru a fi judecate într-o ședință de judecată, care să poată fi gestionate în mod rezonabil de către judecător.

Analizând în concret situația completului de apel căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza ce face obiectul dosarului nr. 4722/285/2021, potrivit mențiunilor existente în sistemul informatic de evidență a dosarelor instanțelor judecătorești (aplicaţia Ecris), se constată că până la data soluționării prezentei contestații, completul de judecată CN1 A bis este programat în câte două ședințe de judecată în fiecare lună, mai puțin în luna decembrie 2025 și începând cu luna aprilie 2026, când are fixată o singură ședință de judecată.

Încărcătura acestui complet de apel este următoarea: în ședința de judecată din 9 decembrie 2025- 43 de cauze, la 13 ianuarie 2026-27 de cauze, la 27 ianuarie 2026-un dosar, la 10 februarie 2026-24 dosare, la 24 februarie 2026- un dosar, la 10 martie 2026-un dosar, la 17 martie 2026- 26 dosare, la 7 aprilie 2026-23 dosare, la 1 mai 2026-23 dosare iar la 16 iunie 2026-20 dosare.

Față de cele constatate, Curtea apreciază că fixarea unui termen de judecată la un interval de 8 luni, în condițiile în care de la înregistrarea cauzei pe rolul tribunalului a trecut peste un an, față de împrejurarea că amânarea judecării cauzei nu este determinată de comportamentul părților sau de complexitatea cauzei, conduce la nesocotirea obligației instanței de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil.

Curtea consideră totodată că acordarea unui termen de judecată atât de lung nu se justifică față de încărcătura completului de apel, prin raportare la numărul mediu de cauze stabilit a fi soluționate lunar chiar de acest complet, și în condițiile în care în unele ședințe ale completului este repartizat spre soluționare câte un dosar.

Fără a nega dreptul judecătorului de a-și gestiona dosarele repartizate spre soluționare, astfel încât să aibă spre soluționare un număr rezonabil de cauze într-o ședință de judecată, Curtea apreciază că, la fixarea termenelor de judecată în fiecare cauză, judecătorul trebuie să aibă în vedere să nu se depășească o durată rezonabilă de soluționare, prin raportare la vechimea cauzei aflată pe rolul instanței și la celelalte criterii relevante evidențiate în jurisprudența sa de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, față de toate considerentele expuse, cererea de apel trebuia soluționată de Tribunal într-un termen rezonabil, conform dispozițiilor legale, iar acordarea unui termen de aproximativ 8 luni de la data primului termen de judecată, care de asemenea a avut o durată de 8 luni de la data rezoluției, nu respectă exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de soluționare a procesului într-un termen rezonabil, nici pe cele ale art. 6 C.pr.civ. privind judecarea cauzei într-un termen optim și previzibil.

Curtea constată, așadar, că prin acordarea unui termen atât de îndelungat, după ce anterior s-a mai acordat un termen de aceeași durată, fără a se lua măsuri concrete de judecare a cauzei (estimarea duratei procesului, stabilirea competenței, pronunțarea asupra probatoriului solicitat), instanța de apel nu a dispus măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen optim și previzibil, iar în baza art. 525 alin. 6 rap. la art. 522 alin. 2 pct. 4 C.pr.civ. va admite contestația și va dispune ca Tribunalul S.-Secția I Civilă să fixeze termen pentru judecarea dosarului nr. 4772/285/2021 până la finalul lunii martie 2026, cu preschimbarea termenului stabilit în cauză.

În ceea ce priveşte cererea formulată de intimata intervenientă, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, se reţine, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc.civ., că temeiul acordării acestora părţii care a câştigat procesul este culpa procesuală a adversarului său, care a pierdut procesul.

Astfel, culpa procesuală, care reprezintă temeiul acordării cheltuielilor de judecată, poate fi stabilită doar la finalizarea judecăţii, când se poate determina partea care a pierdut procesul.

Judecata contestaţiei privind tergiversarea procesului nu vizează însă fondul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiva instituţie reprezentând un incident procedural, pus de legiuitor la îndemâna părţii care consideră că i se încalcă dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi previzibil, instrument menit să asigure luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

Astfel cum a arătat Curtea Constituțională ”această cerere nu poate fi calificată ca o cerere cu caracter accesoriu deduse soluţionării instanţei judecătoreşti, pentru că ea nu vizează dreptul subiectiv pretins, ci o chestiune obiectivă referitoare la lentoarea procedurii judiciare pentru că se referă chiar la conduita instanţei în cursul desfăşurării procesului” (decizia nr. 604/2020, paragraf 25).

În raport cu prevederile legale care reglementează această instituţie, respingerea sau admiterea contestaţiei privind tergiversarea procesului nu presupune pierderea procesului de către partea care a formulat contestaţia sau câştigarea acestuia de către partea adversă şi, pe cale de consecinţă, nici stabilirea unei obligaţii de plată a cheltuielilor de judecată, nefiind stabilită culpa procesuală a vreunei părţi, în sensul 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea va respinge cererea intimatei interveniente de acordare a cheltuielilor de judecată.