Decizie nr. 811 din 18.11.2025

I.Circumstanţele cauzei:

1.Cererea de chemare în judecată

Prin cererea adresată Tribunalului S. la data de 20 ianuarie 2025 şi înregistrată sub nr. 146/86/2025, contestatorul C.G. a chemat în judecată pe intimaţii Municipiul S.– prin Primar şi Primarul Municipiului S., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Dispoziţiei nr. 3875/31.12.2024 a Primarului municipiului S., privind încetarea de drept a contractului individual de muncă al contestatorului, cu repunerea în situaţia anterioară şi cu menţinerea sa în funcţia contractuală de inspector de specialitate gradul IA în cadrul Serviciului C.C.B.- Direcţia Generală Administraţia Pieţelor şi de conducere de şef serviciu gradul II, până la data de 13.10.2025, plus plata drepturilor salariale de la data de 15.01.2025, până la data de 13.10.2025, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, împreună cu dobânda legală penalizatoare de la data de la data exigibilităţii drepturilor salariale, cu cheltuieli de judecată.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 626 din 14 aprilie 2025 Tribunalul S. a respins cererea formulată de reclamantul C.G.în contradictoriu cu pârâţii Municipiul S.– prin primar şi Primarul municipiului S., ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat următoarele:

Reclamantul C.G. a avut calitatea de salariat al pârâtei, deţinând funcţia de inspector de specialitate gradul IA în cadrul Serviciului C.C.B.- Direcţia Generală Administraţia Pieţelor şi de conducere de şef serviciu gradul II conform contractului individual de muncă nr. 2853/26.03.2004.

Prin decizia nr. 389793/03.07.2023, în baza Legii nr. 263/2010 a fost admisă cererea de pensionare a reclamantului şi i-au fost stabilite drepturile de asigurări sociale ale reclamantului, începând cu 13.06.2023.

La data de 14.06.2023, după deschiderea drepturilor de pensie, reclamantul a formulat cerere de continuare a raporturilor de muncă pentru o perioadă de un an, peste vârsta standard de pensionare împlinirea vârstei de 65 de ani.

Prin Dispoziţia nr. 1249/15.06.2023 emisă de Municipiul S.– prin primar, a fost prelungit cu 1 an contractul individual de muncă al reclamantului iar prin Dispoziţia nr. 2791/30.08.2024 emisă de Municipiul S.– prin primar, a fost prelungit cu 1 an contractul individual de muncă al reclamantului, respectiv în intervalul 13.10.2024 – 13.10.2025.

Prin Dispoziţia nr. 3875/31.12.2024, contestată în prezenta cauză, pârâtul a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă încheiat cu dl C.G., începând cu data de 15.01.2025.

În motivare, s-a reținut faptul că, după ce a optat pentru continuarea activităţii, ulterior a solicitat deschiderea dreptului la pensie iar Casa Judeţeană de Pensii a emis decizie de acordare a pensiei pentru limită de vârstă.

În drept, potrivit art. 56 din Codul muncii, „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: (...) c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepţional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II. (...)

… (4) Pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi menţinut în aceeaşi funcţie maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului individual de muncă.”

Din economia textelor legale menţionate reiese că faptul juridic ce atrage incidenţa normei de drept prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este pensionarea angajatului pentru limită de vârstă, fapt care se probează prin decizia de admitere a cererii de pensionare emisă de casa teritorială de pensii competentă, potrivit dispoziţiilor art. 106 raportat la art. 55 din Legea nr. 263/2010”.

În cauza de faţă, reclamantul a uzat atât de prevederile art. 103 din Legea nr. 263/2010 cât şi de prevederile art. 56 alin. 4 din Codul Muncii în sensul continuării raporturilor de muncă în baza aceluiași contract individual de muncă.

Deşi nu se neagă dreptul angajatului de a cumula veniturile salariale cu dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile art. 118 din Legea nr. 263/2010, considerentele deciziei nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituționale sunt neechivoce în sensul că o dată intervenită situaţia de încetare de drept a raportului de muncă potrivit art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, raporturile de muncă nu mai pot continua decât în baza unui nou contract individual de muncă, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Tot din considerentele deciziei nr. 387/05.06.2018 a Curţii Constituționale rezultă că exercitarea dreptului de opţiune între calitatea de angajat şi calitatea de pensionar este imperativ necesară, în caz contrar intervenind, aşa cum s-a menţionat deja, încetarea de drept a raporturilor de muncă.

De altfel, în acest sens au fost modificate şi prevederile art. 56 din Codul Muncii, prin adăugarea alin. 3 şi 4, prin OUG nr. 96/2018, care instituie atât dreptul salariatului de a continua activitatea cât procedura de urmat în această situaţie.

Aşadar, în cauză, de vreme ce reclamantul a optat pentru continuarea activităţii, potrivit art. 56 alin. 4 Codul Muncii, dar, în acelaşi timp, a devenit pensionar pentru limită de vârstă în condiţiile art. 103 şi 104 din Legea nr. 263/2010, începând cu data de 13.06.2023 în baza deciziei nr. 389793/03.07.2023 emisă de Casa Judeţeană de Pensii S., angajatorul nu putea decât să constate încetarea de drept a raporturilor de muncă, acest contract individual de muncă nemaiputând continua.

Evident, în ipoteza întrunirii unui nou acord între angajat şi angajator, s-ar fi putut încheia un nou contract individual de muncă, grefat pe noua realitate socială, în care reclamantul, deşi pensionar pentru limită de vârstă, ar fi prestat activitate pentru pârâtă, cumulând aşadar veniturile din cele două surse în condiţiile art. 118 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, dar nu s-a făcut dovada unui nou acord de voinţă în sensul mai sus arătat.

De altfel, şi opiniile doctrinare privind interpretarea art. 56 alin. (4) din Codul muncii, pe care instanţa şi le însuşeşte, conchid că interpretarea rațională a art. 56 alin. (4) din cod scoate în evidență următoarele concluzii:

– continuarea activității în aceeași funcție, ca urmare a prelungirii anuale a contractului individual de muncă, nu mai mult de trei ani, exclude posibilitatea dobândirii concomitente (adică în același interval) a calității de pensionar.

În acest interval, de unu, doi sau maximum 3 ani, cumulul între calitatea de salariat și cea de pensionar nu este posibil;

– în schimb, după ce contractul individual de muncă prelungit până la trei ani a încetat de drept, persoana în cauză poate cumula pensia cu salariul (evident, prin încheierea unui contract individual de muncă de sine stătător)”.

De vreme ce reclamantul a înţeles să-şi manifeste expres opţiunea de a continua raportul de muncă preexistent cu angajatorul în sensul art. 56 alin. 4 Codul Muncii, rezultă că durata acestui contract s-a prelungit prin acordul părţilor până la comunicarea oficială a deciziei de pensionare potrivit art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, cu respectarea 106 alin. 5 din Legea nr. 263/2010.

Însă, contractul de muncă prelungit prin acordul părţilor prin Dispoziţia nr. 1249/15.06.2023 şi apoi prin Dispoziţia nr. 2791/30.08.2024 emise de Municipiul S.– prin primar, potrivit art. 56 alin. 4 din Codul Muncii, a încetat de drept anterior termenului stabilit de părţi, respectiv la momentul comunicării deciziei de pensionare nr. 389793/03.07.2023 de către Casa Judeţeană de Pensii S., în condiţiile art. 56 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, fără posibilitatea părţilor de a interveni, tocmai pentru că reclamantul cumula calitatea de angajat şi calitatea de pensionar pentru limită de vârstă.

În concluzie, pentru cele ce preced, instanţa a constatat că Dispoziţia nr. 3875/31.12.2024 a fost emisă de Municipiul S.– prin primar, în condiţii de legalitate şi temeinicie, cu respectarea prevederilor art. 56 alin. 1 lit. c teza I din Codul Muncii.

În raport de respingerea solicitării de anulare a deciziei contestate, au fost respinse ca neîntemeiate, având în vedere caracterul de accesorialitate și solicitările de repunere a contestatorului în toate drepturile avute anterior încetării nelegale a contractului sau de munca, si pe cale de consecinţa obligarea paratei la plata drepturilor salariale de la data de 15.01.2025, până la data de 13.10.2025, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, împreună cu dobânda legală penalizatoare.

Pe cale de consecinţă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul S.– prin primar şi Primarul municipiului S..

3.Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul C.G. , prin care solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea Dispoziţiei nr. 3875/31.12.2024 a Primarului municipiului S., privind încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului, cu repunerea în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei şi cu reîncadrarea sa în funcţia contractuală de inspector de specialitate gradul IA în cadrul Serviciului C.C.B. -Direcţia Generală Administraţia Pieţelor şi de conducere de şef serviciu gradul II, până la data de 13.10.2025, plus plata drepturilor salariale de la data de 15.01.2025, până la data de 13.10.2025, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, împreună cu dobânda legală penalizatoare de la data de la data exigibilităţii drepturilor salariale.

Cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea atacată s-a respins acţiunea formulată şi se reţine că nu prezintă relevanţă data formulării cererii de pensionare, nefiind incident cazul de încetare de drept a CIM reglementat de art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Codul muncii şi nici nu ar fi posibil, de vreme ce s-a pensionat la vârsta de 65 de ani şi 10 luni; este posibilă cumularea calităţii de salariat cu cea de pensionar, însă doar prin încheierea unui nou CIM.

Instanţa nu a ţinut seama de faptul că el optase în mod expres pentru continuarea activităţii în baza art. 56 alin. (4) din Codul muncii, iar angajatorul îşi exprimase acordul explicit, succesiv, prin Dispoziţiile nr. 1249/2023 şi 2791/2024.

Aşadar, raportul de muncă era în vigoare şi continua legal, fără a fi necesară încheierea unui nou contract.

Reţinerea instanţei de fond este, deci, este eronată şi lipsită de temei legal.

Apreciază în acest context că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală.

Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente, raportat la statutul său profesional.

În continuare redă ce s-a stabilit prin Dispoziţia nr. 3875/31.12.2024 a Primarului municipiului S..

La data emiterii dispoziţiei contestate, deţinea funcţia contractuală mai sus menţionată, în temeiul contractului individual de muncă încheiat şi înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor.

Este beneficiar de drepturi de pensie pentru limită de vârstă cu data de 13.10.2022, data împlinirii vârstei standard de pensionare.

Anterior emiterii dispoziţiei contestate, a optat, în temeiul art. 56 alin. (4) Codul muncii, pentru continuarea activităţii cu încă 3 ani peste vârsta standard de pensionare, opţiune aprobată de angajator prin Dispoziţiile nr. 1249/2023 şi nr. 2791/2024.

Măsura încetării contractului de muncă în anul 2025, în contextul Deciziei ICCJ nr. 91/2024 - care priveşte exclusiv funcţionarii publici - contravine în mod vădit principiului stabilităţii raporturilor juridice, precum şi dispoziţiilor legale incidente în materia raporturilor de muncă aplicabile personalului contractual.

Sub un alt aspect, speţa supusă analizei ÎCCJ se referă la situaţia funcţionarului public care, aflat în menţinerea raportului de funcţie publică, ca efect al procedurii prevăzute de art. 517 alin. 2 C.adm., obţine decizie de pensionare, la cererea sa.

Decizia de pensie în cazul său a fost obţinută şi produce efecte din 13.10.2022.

Continuarea raporturilor de funcţie publică după data de 13.10.2022 are în vedere un moment temporal mult anterior datei de la care hotărârea prealabilă în interpretarea legii produce efecte obligatorii faţă de terţi.

Practic, dezlegările instanţei supreme din Decizia 91/2024 impun conduita de urmat situaţiilor juridice survenite după publicarea în M.

Of. al României a acestei decizii - 29.01.2025.

Ţinând seama şi de principiul stabilităţii raporturilor juridice şi de principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat prin disp. art. 6 C.civ., trebuie admis că intervenirea cauzei de încetare de drept a raportului de funcţie publică se poate produce strict în situaţiile în care obţinerea deciziei de pensionare survine în perioada menţinerii în funcţia publică dispusă prin decizie a angajatorului, emisă după publicarea în M.

Of. a Deciziei 91/2024 şi doar la data la care se împlineşte termenul anual de menţinere în funcţia publică.

Practic, în cazul său, raportul de funcţie publică urmează a fi menţinut până la 13.10.2025.

Invocă prevederile art. 56 din Codul Muncii şi art. 3 din Legea 263/2010, pe care le redă în continuare.

Deopotrivă, potrivit celor statuate de CCR prin Decizia nr. 521/2023 referitoare la admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în vigoare de la 17 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 1043 din 17 noiembrie 2023:

Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că dispoziţiile art. 2-11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale.

A reiterat mai jos paragrafele relevante pentru situaţia sa:

57.Curtea constată că dispoziţiile legii criticate, care instituie, în sectorul public, interdicţia cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda, mai exact reglementarea obligaţiei cumularzilor de a opta între continuarea activităţii, ipoteză în care plata pensiei se suspendă, şi încetarea activităţii, reprezintă o condiţionare a exercitării dreptului la muncă în sfera publică de neexercitarea dreptului la pensie, ceea ce înseamnă că are loc o îngrădire a dreptului la muncă, măsura fiind echivalentă unei interdicţii dea mai lucra în mediul public a persoanelor pensionare.

Astfel, nu se poate afirma că legea valorizează din punct de vedere axiologic o condiţie referitoare la modul în care se exercită dreptul la muncă.

In cazul de faţă, condiţia stabilită de legiuitor nu vizează calificarea şi pregătirea necesară ocupării unei funcţii (publice), ci excluderea unei categorii socioeconomice de la posibilitatea de a ocupa o funcţie în sectorul public, ceea ce este neconstituţional, deoarece echivalează cu îngrădirea dreptului la muncă.

Or, potrivit art. 41 alin. (1) fraza întâi din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

58.Curtea constată că un drept fundamental sau exercitarea acestuia nu poate exclude beneficiul altui drept fundamental, de asemenea reglementat în Constituţie, pentru că s-ar crea regimuri juridice paralele în funcţie de drepturile aflate în discuţie.

În mod inevitabil, exercitarea lor concomitentă generează o interrelaţionare între acestea, dar în niciun caz în termeni de excludere de la exercitarea vreunui drept sau a vreunei libertăţi fundamentale.

59.Din cele de mai sus rezultă faptul că exercitarea dreptului la muncă condiţionează numai acordarea dreptului la pensie, legiuitorul fiind în drept să instituie condiţiile necesar a fi întrunite pentru beneficiul pensiei (sub aspectul, în cazul de faţă, al vechimii sau al stagiului de cotizare necesar), însă, odată dobândit, exercitarea acestui din urmă drept nu poate condiţiona exercitarea dreptului la muncă a pensionarului.

Ca atare, beneficiul pensiei nu conduce la prezumţia că pensionarul nu poate exercita dreptul la muncă şi nu conferă legiuitorului o marjă de apreciere cu privire la stabilirea locurilor de muncă în care pensionarul poate sau nu să lucreze - inclusiv în funcţie de sursa de finanţare a respectivelor locuri de muncă.

Cumulul pensiei cu salariul reprezintă opţiunea beneficiarului de valorificare a celor două drepturi fundamentale, iar nu opţiunea legiuitorului, ca rezultat al unor măsuri de politică socială.

Aşa fiind, aspectele sociologice (ideea de îmbătrânire activă la locul de muncă, rară a cumula), statistice (numărul de angajaţi cumularzi) sau impactul financiar (neinvocat în cauză) nu pot/poate constitui motive/motiv de îngrădire a exercitării drepturilor fundamentale.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie.

60.Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate condiţionează exercitarea dreptului la muncă de exprimarea în scris a opţiunii angajatului pentru continuarea activităţii, situaţie în care plata pensiei se suspendă, ceea ce echivalează cu intervenţia unei legi ulterioare asupra raportului juridic de muncă încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Or, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, al legitimei aşteptări şi al securităţii juridice, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor de muncă aflate în desfăşurare, condiţionând continuarea acestora de suspendarea plăţii pensiei.

61.În continuare, analizând dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acestea nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impun statului obligaţii constituţionale suplimentare (a se vedea în acest sens deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

Dreptul la pensie are o natură socială şi reprezintă, în esenţă, o convenţie între stat şi cetăţeanul subiect al unui raport de muncă, potrivit căreia, în anumite condiţii prestabilite, statul îi conferă acestuia o sumă de bani cu caracter viager în considerarea muncii depuse şi a perioadei lucrate.

Ca atare, odată ce a fost emisă decizia de pensionare, cetăţeanul devine beneficiar al pensiei, iar exerciţiul acestui drept nu mai poate fi ulterior condiţionat de elemente ulterioare raportului juridic deja stabilit.

Odată emisă decizia de pensionare, dreptul de a beneficia de pensie în sine, precum şi suma aferentă calculată intră în sfera de protecţie a art. 47 din Constituţie, acestea fiind elemente ce vizează însăşi esenţa dreptului fundamental la pensie.

Insă legea analizată, în ipoteza intervenirii unui cumul între pensie şi salariu/indemnizaţie/soldă, prevede suspendarea dreptului la pensie, ceea ce încalcă art. 47 alin. (2) din Constituţie şi conduce la o instabilitate juridică permanentă pentru beneficiarul dreptului, aspect care este contrar securităţii juridice, încălcându-se, astfel, şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

62.Curtea constată că legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili condiţiile pe care subiectul de drept trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de dreptul la pensie, concretizat prin emiterea deciziei de pensionare, însă nu are competenţa constituţională de a stabili condiţii ulterioare emiterii deciziei de pensionare care să pună în discuţie însuşi beneficiul pensiei.

Legiuitorul trebuie să fie preocupat de exigenţa constituţională referitoare la crearea cadrului normativ pentru valorificarea dreptului la pensie, şi nu să introducă condiţii ulterioare dobândirii dreptului la pensie care să conducă la pierderea, chiar temporară, a acestui drept.

Nu se poate susţine existenţa dreptului la pensie în caz de suspendare a plăţii pensiei, pentru că din moment ce se suspendă exact prestaţia principală şi determinantă, în realitate se pierde însuşi dreptul la pensie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, drepturile şi libertăţile fundamentale nu au o existenţă abstractă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 201 1, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 201 I) şi, ca atare, dreptul la pensie este unul obiectiv, concret şi efectiv, neputând astfel să existe fără plata sumei de bani primite cu titlu de pensie.

Aşadar, suspendarea sau neacordarea pensiei pe o perioadă chiar determinată este contrară dreptului fundamental la pensie, constituind o măsură de suprimare a acestuia.

63.Prin urmare, ţinând seama de faptul că legea criticată condiţionează dreptul la pensie de neexercitarea dreptului la muncă, limitându-l până la anihilare, sunt încălcate dispoziţiile art.

I alin. (5) şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie.

Aceste aspecte sunt valabile şi în privinţa pensiilor de serviciu, care chiar dacă nu îşi au fundamentul direct în art. 47 alin. (2) din Constituţie, ca natură juridică, acestea sunt tot prestaţii sociale din partea statului.

64.De asemenea, având în vedere că exercitarea dreptului la pensie exclude posibilitatea suspendării plăţii pensiei, precum şi pierderea cuantumului pensiei aferent perioadei de suspendare, Curtea constată că are loc şi o încălcare consecutivă a art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată.

În continuare a redat art. 118 din Legea 263/2010 şi art. 105 din Legea 360/2023.

Susţine că nu se regăseşte în cazurile de excepţie.

Disp. art. 56 lit. c) C.muncii au format repetat obiect al unor excepţii de neconstituţionalitate. Aduc aici în discuţie, din nou, considerentele Deciziei 840/2018 a CCR:

15.Autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că aceste dispoziţii de lege sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 1 alin. (3) privind statul român, art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 alin. (1) şi (2) referitor la înfăptuirea justiţiei.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia se află în situaţia persoanelor care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, beneficiază de acordarea pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei legale standard de pensionare.

Astfel, dacă dispoziţiile art. 53 alin. (l)teza întâi din Legea nr. 263/2010 prevăd, ca normă generală, că "vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei", dispoziţiile art. 55 alin. (1) lit. a) -c) din aceeaşi lege dispun, ca excepţie, că persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite, în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în condiţii speciale de muncă ori care au fost private de libertate, deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, şi/ori s-au aflat în prizonierat, în situaţia în care le-au fost stabilite drepturi privind vechimea în muncă, în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a) -c) şi la alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, beneficiază de acordarea pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei legale de pensionare.

Dispoziţiile art. 56 alin. (1), art. 57 alin. (2), art. 58 şi art. 59 din Legea nr. 263/2010 se referă, de asemenea, la situaţii în care pensia pentru limită de vârstă se acordă cu reducerea vârstei de pensionare, prevăzute de art. 53 alin, (1) teza întâi din acelaşi act normativ.

17.Analizând aceste reglementări, Curtea reţine că acordarea pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei de pensionare reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor persoanelor care au lucrat în condiţii solicitante sau periculoase, ce au avut drept efect o deteriorare mai accentuată a sănătăţii şi capacităţii de muncă, ori care au lucrat în condiţii defavorizante, ceea ce a presupus un efort sporit, aşa cum sunt cei care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap sau nevăzătorii.

Prin urmare, reducerea vârstei de pensionare are valoarea unei reglementări cu caracter compensatoriu.

18.Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 263/2010 reglementează doar condiţiile în care asiguraţii pot obţine dreptul la pensie şi nu instituie o obligaţie a persoanelor de a se pensiona la împlinirea condiţiilor legale de pensionare, încetarea de drept a contractului de muncă la împlinirea condiţiilor legale de pensionare este prevăzută însă în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003.

Reglementarea prevede însă trei teze distincte: prima teză se referă la încetarea contractului de muncă "la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare", în timp ce a doua şi a treia teză stabilesc încetarea raportului de muncă "la data comunicării deciziei de pensie", respectiv "la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul 1 sau II".

Curtea apreciază că doar în prima teză încetarea contractului de muncă are loc opelegis* ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de stagiu şi vârstă legale de pensionare, în timp ce, în a doua teză, încetarea are loc ca urmare a exprimării opţiunii asiguratului pentru deschiderea anticipată a dreptului la pensie, în condiţiile permise de lege.

In aceste condiţii este evident că derularea în continuare a raportului de muncă ar fi contrară voinţei exprimate de cel care solicită deschiderea dreptului la pensie, astfel că încetarea de drept a contractului individual de muncă este justificată, fară a avea semnificaţia încălcării dreptului la muncă al salariatului.

Aduce în susţinerea apelului considerentele Deciziei nr. 840/2018 a Curţii Constituţionale, care statuează fară echivoc că „Legea nr. 263/2010 reglementează doar condiţiile în care asiguraţii pot obţine dreptul la pensie şi nu instituie o obligaţie de pensionare”.

Or, subsemnatul am optat expres pentru continuarea activităţii în temeiul art. 56 alin. (4) Codul muncii, iar angajatorul şi-a dat acordul formal, încetarea contractului de muncă, motivată prin simpla existenţă a unei decizii de pensionare, contravine atât voinţei exprimate de părţi, cât şi jurisprudenţei CCR, fiind un act abuziv, fară temei legal.

Din aceste considerente rezultă că nu este vorba, în cazul la care fostul său angajator face referire prin Dispoziţia nr. 3875/31.12.2024, de un caz de încetare de drept a contractului individual de muncă, astfel cum este reglementat de art. 56 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul muncii.

În plus, nu i s-a solicitat după data la care s-a pronunţat decizia HP sus-arătată, de ICCJ, un punct de vedere referitor la opţiunea de continuare a raporturilor de muncă, cu eventuala renunţare la drepturile de pensie, deşi art. 56 alin. (4) din Codul muncii permite expres continuarea activităţii până la împlinirea vârstei de 68 de ani, cu acordul angajatorului.

Or, acest acord a fost exprimat în mod formal şi repetat prin Dispoziţiile nr. 1249/28.06.2023 şi 2791/31.10.2024, ceea ce confirmă fără echivoc voinţa Primăriei municipiului S.de a menţine raporturile de muncă cu subsemnatul şi după momentul deschiderii dreptului la pensie (13.10.2022).

Din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 şi în conformitate cu considerentele Deciziei CCR nr. 521/2023, este permis cumulul dintre drepturile de pensie pentru limită de vârstă şi salariul rezultat dintr-un contract individual de muncă, fără a fi necesară încheierea unui nou contract.

Menţinerea efectivă a raportului de muncă din 2022 până în 2025 echivalează, aşadar, cu o manifestare clară şi constantă a voinţei angajatorului de a continua contractul individual de muncă după pensionare, conform cadrului legal existent.

Instanţa de fond a considerat că Dispoziţia nr. 3875/2024 ar fi fost legal emisă, întrucât o dată cu emiterea deciziei de pensionare de către CJP S. ar fi intervenit încetarea de drept a contractului individual de muncă, în baza art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Această interpretare contravine prevederilor art. 56 alin. (4) din Codul muncii, care permit în mod expres continuarea activităţii până la maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu aprobarea angajatorului - condiţie îndeplinită în cazul de faţă prin emiterea Dispoziţiilor nr. 1249/2023 şi nr. 2791/2024.

Prin urmare, contractul de muncă era activ şi legal prelungit până la 13.10.2025.

Emiterea unei decizii de pensionare nu echivalează automat cu încetarea raportului de muncă, mai ales dacă anterior s-a exprimat opţiunea legală de continuare a activităţii şi aceasta a fost acceptată.

Instanţa a mai reţinut că, odată emisă decizia de pensie, ar fi fost necesară încheierea unui nou contract de muncă, însă această interpretare este eronată şi lipsită de suport legal: Dispoziţia 2791/30.08.2024 a fost emisă ulterior deciziei de pensionare şi a produs efecte juridice, ceea ce dovedeşte voinţa angajatorului de a menţine contractul activ.

Dispoziţia 3875/2024 nu a fost emisă în baza unei imposibilităţi legale, ci în mod arbitrar, fără a se respecta procedura de revocare a unui act administrativ intrat în circuitul civil, încălcându-se art.

I alin. (6) din Legea 554/2004.

Prin cererile succesive ale sale şi prin actele juridice emise succesiv de angajator s-a configurat un raport juridic de muncă valabil, activ, prelungit legal, care nu putea fi întrerupt decât cu acordul ambelor părţi sau la expirarea termenului (13.10.2025).

Instanţa de fond a invocat Decizia CCR 287/2018, dar fără aplicarea corectă a raţionamentului.

Aceasta prevede dreptul angajatului de a opta între pensie şi muncă, nu impune încetarea automată a contractului dacă există o prelungire legală activă.

De asemenea, Decizia 54/2022 a ICCJ a fost greşit citată, fiind irelevantă pentru speţă.

Nu se află în ipoteza unei pensii anticipate ori cu reducerea vârstei standard, ci a unei pensii pentru limită de vârstă, în contextul unei continuări aprobate a raportului de muncă.

Dispoziţia 2791/2024 nu putea fi „abrogată" de către angajator printr-o nouă dispoziţie, în lipsa unei proceduri judiciare, în conformitate cu Legea contenciosului administrativ.

Actul era în circuitul civil şi producea efecte, fiind emis cu respectarea tuturor condiţiilor legale.

Solicită admiterea apelului şi, pe fond, admiterea acţiunii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul S., reprezentat prin V.R., în calitate de Primar al municipiului S., solicită respingerea apelului ca nefondat.

Prin apelul formulat reclamantul aduce critici Sentinţei nr. 62^14.04.2025 a Tribunalului S., considerând că aceasta este netemeinică şi nelegală, instanţa interpretând greşit normele legale incidente, raportat la statutul său profesional.

Ori, analizând hotărârea criticată, lesne putem observa că aceasta răspunde în totalitate cerinţelor impuse de art. 425 Cod Procedură civilă în sensul că instanţa judecătorească a motivat în mod corect soluţia pronunţată bazându-se pe legislaţia incidenţă, pe practică judiciară şi opinii doctrinare referitoare la art. 56 din Codul muncii.

Menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din C. muncii, modificat prin O.U.G. nr. 96/2018: „contractul individual de muncă existent încetează de drept: (...) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepţional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 60 de zile calendaristice anterior împlinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II."

Astfel, cum a reţinut si instanţa de fond. încetarea de drept a contractului individual de muncă reprezintă încetarea prin efectul legii a raporturilor de muncă, independent de voinţa vreunei părţi, având loc în urma producerii unui act sau fapt juridic.

Prin urmare, legea este cea care determină încetarea raportului de muncă, singura competenţă a angajatorului fiind aceea de a constata încetarea, deci nu de a o decide.

De subliniat este că emiterea deciziei privind încetarea de drept a contractului individual de muncă poate interveni chiar şi în ipoteza în care acest contract este suspendat, inclusiv pentru incapacitate temporară de muncă, deoarece interdicţiile cuprinse în art. 60 alin. (1) C. muncii vizează numai concedierea.

În baza art. 56 alin. (1) lit. c) teza 1, C. muncii, contractul individual de muncă încetează de drept (în virtutea legii) dacă sunt întrunite cele două condiţii (vârsta şi stagiul) fără să fie necesară manifestarea de voinţă, în acest sens a angajatorului (sau a salariatului).

Nu are nicio importanţă dacă s-a depus ori nu vreo cerere de pensionare.

Fiind vorba de o încetare de drept, contractul încetează chiar din momentul apariţiei cauzei de încetare, fără să fie necesară o anumită formalitate.

Dacă, însă, se doreşte continuarea activităţii, legal, trebuie să se încheie un nou contract de muncă, existând posibilitatea cumulării pensiei cu salariul.

Angajatorul poate constata încetarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) C. muncii, oricând după momentul îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

După cum se arată şi în Sentinţa nr. 626/2025, prin cererea înregistrată la Primăria municipiului S. sub nr. 22380/14.06.2023 domnul C.G.a solicitat aprobarea continuării activităţii pentru o perioadă de un an peste vârsta standard de pensionare. în urma acestei solicitări, prin Dispoziţia nr. 1249/15.06.2023 s-a prelungit cu un an contractul individual de muncă încheiat cu dl.

C.G. , peste vârsta standard de pensionare, respectiv în intervalul 13.10.2023-13.10.2024. în urma adresei înregistrată cu nr. 389793^.07.2023 Casa judeţeană de Pensii S.ne informează că, în conformitate cu prevederile art. 106 alin. (5) din Legea nr. 26^2010, pentru domnul C.G.a fost emisă decizia de admitere privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, data emiterii fiind 3.07.2023.

Consideră că în mod corect reţine instanţa judecătoarească în motivarea Sentinţei nr. 626/2025 că după emiterea deciziei de pensionare devin incidente prevederile legale potrivit cărora contractul individual de muncă încetează de drept indiferent de voinţa părţilor.

Continuarea activităţii în aceeaşi funcţie, ca urmare a prelungirii anuale a contractului individual de muncă, nu mai mult de trei ani, exclude posibilitatea dobândirii concomitente a calităţii de pensionar şi salariat. în acest interval, de unu, doi sau maximum 3 ani, cumulul între calitatea de salariat şi cea de pensionar nu este posibilă.

În cazul bărbaţilor, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard (65 de ani) şi a stagiului minim de cotizare, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Din acest moment, ei au dreptul la pensie pentru limită de vârstă.

Pot încheia însă un nou contract cu acelaşi sau cu alt angajator, pe durată nedeterminată sau determinată (art. 12 şi art. 83 lit. g din Codul muncii).

Doar în aceste condiţii, pensionarii bărbaţi cumulează cele două calităţi, cea de pensionar şi cea de salariat, beneficiind atât de pensie, cât şi de salariu. în cazul prelungirii activităţii peste vârsta standard de pensionare, dacă nu este emisă o decizie de pensionare, salariatul nu poate cumula pensia cu salariul.

Consideră că în mod corect instanţa de fond a făcut trimitere şi la Decizia nr. 287/2018 a Curţii Constituţionale, unde, chiar dacă se referă la încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului, se arată că atunci „când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, contractul individual de muncă în curs încetează de drept, iar dreptul la muncă va putea fi exercitat numai după încheierea unui nou contract, dacă angajatorul consimte în acest sens.

Din contră, în măsura în care salariata optează pentru continuarea raportului de muncă, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de încheierea unui nou contract şi de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan."

După cum am arătat şi la instanţa de fond, apreciază că desele trimiteri atât din cererea de chemare în judecată cât şi din apel la dispoziţiile Legii nr. 360/2023, nu prezintă relevanţă în speţa de faţă deoarece reclamantul este beneficiar al pensiei pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr. 263/2010.

Solicită respingerea apelului ca nefondat.

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac

Niciuna dintre părţi nu a solicitat încuviinţarea de probe noi în apel.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel:

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477 şi art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, stabilirea situației de fapt şi aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:

Prin motivele de apel, se reclamă faptul că prin reținerea de către prima instanță a Deciziei nr. 91/2024 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile și s-a aplicat o decizie aferentă funcționarilor publici, deși reclamantul nu este funcționar public.

Curtea reține că prima instanță nu și-a întemeiat soluția pe Decizia nr. 91/2024 a ÎCCJ, ci pe considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 387 din 05.06.2018.

Aşa cum a reţinut legal şi temeinic instanţa de fond, în cauza dedusă judecății sunt aplicabile considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 387 din 05.06.2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 642 din 24.07.2018, înainte de pensionarea reclamantului, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de L.C.C. în Dosarul nr. 42.072/3/2015 al Tribunalului B. - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că acestea sunt constituţionale în măsura în care sintagma "condiţii de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională explică în mod limpede faptul că persoana îndeptăţită la pensionare în condiţii speciale înainte de împlinirea vârstei standard nu poate solicita simultan continuarea activităţii şi în acelaşi timp şi pensionarea, fiind obligat la o singură opţiune, cu toate consecinţele ce decurg de aici, iar odată opţiunea pensionării exercitată nu mai e posibilă continuarea activităţii lucrative în baza aceluiași contract, doar reangajarea pensionarului cu acordul expres al angajatorului.

Argumentele decizorii şi obligatorii ale Curţii Constituţionale sunt următoarele:

„36.

Prin urmare, Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual.

Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor.

Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi, la acea dată.

În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, contractul individual de muncă în curs încetează de drept, iar dreptul la muncă va putea fi exercitat numai după încheierea unui nou contract, dacă angajatorul consimte în acest sens.

Din contră, în măsura în care salariata optează pentru continuarea raportului de muncă, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de încheierea unui nou contract şi de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan.”

Decizia Curţii Constituţionale nr. 387 din 05.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr.642 din 24.07.2018, a fost dată înainte de modificarea intervenită prin Legea 93 din 6 mai 2019.

Legea la care face trimitere apelanta dispune introducerea unui nou aliniat după alin 3 din art.56 respectiv aliniatul 4, care face trimitere la o altă ipoteză, după cum urmează:

„(4) Pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi menţinut în aceeaşi funcţie maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului individual de muncă.»"

Acest nou text de lege vizează o altă ipoteză legală decât cea reglementată de art.56 alin 3 Codul Muncii şi anume aceea în care pe baza acordului expres al angajatorului, salariatul e menţinut în funcţie încă maximum 3 ani după împlinirea vârstei standard.

Însă și în această ipoteză intervine încetarea de drept a contractului de muncă la momentul pensionării, câtă vreme reclamantul a optat pentru această variantă.

Deși apelantul apreciază că în această manieră sunt încălcate considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 521/2023, cu referire la dreptul la muncă a angajaților și posibilitatea cumulării pensiei cu salariul, Curtea reține că decizia precitată face referire la situația ulterioară pensionării, ori în cauza dedusă judecății, deși părțile și-au dat acordul la prelungirea contractului de muncă după vârsta standard de pensionare, în aplicarea alineatului 4 al art. 56 Codul Muncii, totuși apelantul a formulat cerere de pensionare, situație față de care intervine încetarea de drept a contractului de muncă în aplicarea dispozițiilor art. 56 alin. 3 C. muncii.

Însă, chestiunea litigioasă vizează exercitarea sau nu a dreptului de opțiune între calitatea de angajat sau pensionar și nu imposibilitatea cumulării pensiei cu salariul, precum și faptul că apelantul, după momentul la care a solicitat continuarea raporturilor de muncă, a optat și pentru calitatea de asigurat în sistemul național de pensii.

Faptul că decizia de prelungire a fost emisă după data deciziei de pensionare, nu reprezintă un element care să atragă nulitatea deciziei de încetare, câtă vreme încetarea a intervenit de drept, angajatorul doar a constatat acestă împrejurare.

Încetarea de drept a contractului de muncă intervine independent de voința angajatorului, la momentul pensionării.

Or, emiterea unei decizii de pensionare la solicitarea apelantului, reprezintă o opţiune pentru deschiderea dreptului la pensie, în defavoarea menţinerii raportului de muncă.

În consecință, față de precedent se reține că în mod corect intimatul a constatat încetat raportul de muncă existent între aceasta şi apelant, dat fiind faptul că motivul de încetare a intervenit în mod automat, la întrunirea condiţiilor legale, fără posibilitatea părţilor de a interveni.

Totodată, se constată că nimic nu împiedică părțile să încheie un nou contract de muncă cu respectarea prevederilor legale.

Cu alte cuvinte, la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, contractul de muncă încetează de drept potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, afară de ipoteza în care angajatul solicită continuarea raporturilor de muncă în concordanță și cu voința angajatorului în aplicarea alineatului 4 al art. 56 Codul Muncii, situație în care contractul de muncă se prelungește fie până la ajungerea la termenul de 3 ani sau la data pensionării.

Cum apelantul a optat pentru pensionare, contractul de muncă a încetat de drept.

Dacă s-ar accepta interpretarea oferită de către apelant, potrivit căreia încetarea contractului intervine doar la momentul expirării termenului de prelungire, ar rămâne fără efecte dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ori dispozițiile legale trebuie interpretate în sensul aplicării lor sau în sensul de a li se da aplicare, ceea ce înseamnă că legile nu trebuie interpretate pentru a le face inaplicabile, inutile, sau pentru a le limita sfera de acțiune, ci trebuie aplicate efectiv, căutând sensul lor practic, conform scopului urmărit de legiuitor.

Deși se apreciază că dispoziția de prelungire a contractului reprezintă un act administrativ ce nu putea fi revocat decât în cadrul jurisdicției contenciosului administrative, Curtea reține că prin dispoziția de constatare a încetării contractului de muncă, intimatul și-a exercitat prerogativele de angajator, nefiind vorba despre un act emis în regim de putere publică.

Atunci când o instituție publică acționează ca un angajator, actele emise (de ex., pentru salariații din subordine) sunt acte de dreptul muncii.

Instanța verifică legalitatea raportului de muncă, nu neapărat legalitatea unui act administrativ pur, de putere.

Criteriul determinant este dacă actul ține de organizarea internă a instituției (ca angajator) sau de exercitarea puterii de stat, ori în cauza dedusă judecății actul ține de organizarea internă a instituției.

Cu privire la decizia nr. 840 din 13 decembrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza a doua ultima ipoteză din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, invocate în cuprinsul apelului în susținerea tezei potrivit căreia doar îndeplinierea condițiilor de vârstă și stagiu determină încetarea de drept a contractului de muncă, Curtea reține că aceste considerente nu sunt în măsură să conducă la altă soluție, câtă vreme ipoteza avută în vedere în cauza dedusă judecății, privește modalitatea de operare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în condițiile continuării prelungirii contractului de muncă după împlinirea vârstei standard de pensionare.