Decizie nr. 265 din 16.06.2025

Prin cererea înregistrată în data de 15.07.2024, iniţial pe rolul Tribunalului B. – Secţia a II-a Civilă (sub nr. 1274/40/2024), reclamanta SC P.M.L.SRL (împreună cu alţi 47 de reclamanţi), în contradictoriu cu pârâtele A.N.S.V.

S.A.

B. şi D.S.V.

S.A.

B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumelor de:

-30.400,00 lei constând în actualizarea debitului stabilit prin sentințele definitive, cu rata inflației, începând cu data de scadenței debitului, respectiv septembrie 2020 și până la data plății debitului de către pârâte;

-36.545 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată asupra debitului principal stabilit prin sentinţa definitivă, începând cu data scadenţei debitului, respectiv 01.09.2020, şi până la data plăţuii debitului de către pârâte (22.05.2024); cu cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea din 20.10.2024, pronunţată în dosarul nr. 1274/40/2024, Tribunalul B. – Secţia a II-a civilă a disjuns cererile de chemare în judecată formulate de reclamanţii X,Y,Z şi a dispus formarea a câte unui nou dosar pentru fiecare dintre aceşti reclamanţi, la completul de judecată COM N8, dosare având ca obiect pretenţii, pârâţi fiind A.N.S.V.S.A.

A.N.S.V.S.A., şi D.S.V.S.A.

B., D.S.V.S.A.

B..

Prin Încheierea din 04.11.2024, pronunţată în dosarul nr. 2165/40/2024, Tribunalul B. – Secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a Secţiei a II-a civile şi a declinat cauza în vederea soluţionării cererii formulate de reclamanta SC P.M.L.SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.S.V.S.A. şi D.S.V.S.A.

B., Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului B..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 2165/40/2024*, în data de 8.11.2024.

Prin sentinţa nr. 21 din 27.01.2025 Tribunalul B. - Secția de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 15.07.2021, în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale.

A respins ca prescrise aceste pretenţii.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC P.M.L.SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.S.V.S.A. B. şi D.S.V.S.A. B..

A obligat pârâtele ANSVSA şi DSVSA B. să achite reclamantului/reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal în valoare de 80.000 lei, stabilit prin sentinţa nr. 140/7.12.2023, pronunţată în dosarul nr. 345/40/2023 al Tribunalului B., dobândă ce se va calcula începând cu data de 15.07.2021 şi până la data plăţii debitului principal menţionat (22.05.2024).

A obligat pârâtele să achite reclamantei contravaloarea actualizării debitului cu indicele de inflaţie - 30.400 lei.

A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată – 300 lei (taxă de timbru).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC P.M.L.SRL, solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare să se dispună respingerea excepției prescripţiei dreptului material la acțiune invocată de intimate şi obligarea intimatelor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal şi pentru perioada 01.09.2020-15.07.2021.

Cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din recurs, constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare a arătat că prin sentinţa recurată, prima instanță, a admis excepția prescripţiei dreptului material la acțiune invocată de intimate doar în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare aferentă perioadei 01.09.2020-15.07.2021, apreciind că dobânda legală solicitată pentru această perioadă este prescrisă.

Ca motiv al admiterii excepției prescripţiei, instanţa a reținut că recurenta ar fi în eroare „cu privire la natura şi caracteristicile dobânzii pretinse în speță, dobândă care, precum s-a arătat, are caracter penalizator, iar nu remuneratoriu", instanţa făcând o distincție clară între natura celor două dobânzi legale.

Prima instanță a apreciat că doar dobânda legală remuneratorie are un caracter accesoriu, nu şi dobânda legală penalizatoare, astfel că doar cea dintâi poate fi pretinsă în același termen de prescripție ca şi debitul principal.

A precizat că este nelegală soluția de admitere a excepției prescripţiei dreptului material la acțiune în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare anterioară datei de 15.07.2021 (respectiv aferentă perioadei 01.09.2020-15.07.2021), fiind incident motivul de casare prev. de disp. art. 488 alin. 1 pct. 8, respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, a precizat că prima instanţă a încălcat disp. art. 2503 alin. 1 C.civ., art. 2537 pct. 2 rap. la art. 2539 C.civ. şi art. 2541 C.civ.

În esență, prima instanță a încălcat sau a aplicat greșit prevederile specifice prescripţiei dreptului material la acțiune, interpretând eronat că întreruperea prescripţiei debitului principal produce efecte doar în ceea ce privește dobânda legală remuneratorie, nu şi în cazul dobânzii legale penalizatoare.

Prima instanță face o distincție greșită intre cele două tipuri de dobânzi legale (remuneratorie şi penalizatoare), apreciind, fără temei, că doar dobânda legală remuneratorie este un accesoriu propriu zis al debitului principal, şi astfel doar față de aceasta se poate întrerupe termenul de prescripție, în aceleași condiții ca şi pentru debitul principal.

Or, o atare distincție este evident greșită, câtă vreme legiuitorul nu distinge, astfel, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici instanţa nu putea să facă distincție între cele două tipuri de dobânzi legale.

Argumentarea primei instanțe este profund nelegală şi fără temei, neexistând niciun text legal care să facă o atare distincție între cele două dobânzi legal sub aspectul naturii juridice de accesorii față de debitul principal.

Atât dobânda legală remuneratorie, cât şi dobânda legală penalizatoare solicitată de recurentă au un caracter accesoriu în raport cu debitul principal, astfel că din interpretarea per a contrari0 - a textului de lege de la art. 2503 alin. 1 C.civ. rezultă că odată cu întreruperea prescripţiei pentru un drept principal se întrerupe şi prescripția privind dreptul accesoriu, respectiv şi în cazul dobânzii legale penalizatoare solicitate în prezenta cauză.

În acest sens s-a statuat şi în doctrină, respectiv: „de exemplu, în cazul în care termenul de prescripție al acţiunii prin care se valorifică dreptul principal nu s-a împlinit, urmează că poate fi valorificat şi dreptul accesoriu" (Flavius-Antoniu Baias, ş.a., Noul Cod Civil - Comentariu pe articole, Ed.

Ch.

Beck, 2014, pag. 2679).

În cauză, termenul de prescripție s-a întrerupt prin introducerea cererii de chemare în judecată pentru plata debitului principal (suma de 80.000 lei/contract aferentă perioadei ianuarie-august 2020), conform disp. art. 2537 pct. 2 C.civ.

Aşa cum a mai arătat, sumele de bani achitate recurentei în temeiul hotărârii judecătorești definitive, constituie debitul principal față de care s-a întrerupt termenul de prescripție, prin efectul admiterii acţiunii, conform disp. art. 2537 pct. 2 C.civ. rap. la art. 2539 C.civ.

În concret, prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei şi admiterea acţiunii, termenul de prescripție pentru plata creanței principale se întrerupe odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

În acest sens sunt şi prevederile art. 2541 alin. 4 C.civ. din care rezultă că noul termen de prescripție începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii admitere a acţiunii privind plata debitului principal.

O atare concluzie rezultă şi din interpretarea per a contrario a textului de lege de la art. 2539 alin. 3 C.civ. potrivit căruia „prescripția nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită."

Interpretând în mod contrar acest text de lege rezultă că prescripția se consideră întreruptă cât timp hotărârea judecătorească are putere executorie, respectiv pe durata cuprinsă între momentul rămânerii definitive şi pierderea puterii executorii.

În atare condiții, prin efectul întreruperii termenului de prescripție se șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începe să curgă un nou termen de prescripție, conform disp. art. 2541 alin. 1 şi 2 C.civ.

Prin pronunțarea deciziei de către Curtea de Apel S. în dosarul privind plata debitului principal, a început să curgă un nou termen de prescripție, calculat de la data pronunțării deciziei definitive.

Chiar dacă dobânda legală penalizatoare se calculează zi cu zi, termenul de prescripție s-a întrerupt odată cu rămânerea definitivă a hotărârii privind plata debitului principal, iar cauza de întrerupere șterge prescripția începută înainte (art. 2541 alin. 1 C.civ.).

Aşadar, prescripția începută anterior promovării acţiunii privind plata debitului principal şi anterior rămânerii definitive a hotărârii, se șterge, prin efectul admiterii acţiunii principale, începând să curgă un nou termen de prescripție de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în ceea ce privește plata dobânzii legale penalizatoare pentru perioada 01.09.2020-15.07.2021, este incident principiul accesorium sequitur principale, în sensul că atâta timp cât în raport cu debitul principal a fost întrerupt termenul de prescripție, atunci şi față de accesorii s-a întrerupt termenul de prescripție, acest termen nefiind împlinit în cauză.

Astfel, excepția prescripţiei dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2020-15.07.2021 este nefondată, fiind întreruptă prescripția şi pentru această perioadă, sens în care se impune respingerea excepției invocate de intimate.

A considerat că toate considerentele mai sus expuse conduc la concluzia admiterii recursului în sensul arătat mai sus, concomitent cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, conform disp. art. 453 alin. 1 C.proc.civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.S.V.S.A.

B, solicitând să se admită recursul pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă să se caseze sentinţa recurată şi, reținând cauza spre rejudecare, să se respingă cererea de chemare în judecată.

În motivare a învederat faptul că sentinţa civilă nr. 21 din data de 27.01.2025, pronunţată de către Tribunalul B. - Secția de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2165/40/2024* este nelegală, întrucât hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

A susținut că şi-a îndeplinit, întocmai, obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătorești, în dosarul nr. 345/40/2023, în termenul legal de 30 zile, conform Regulamentului de organizare şi funcționare ale A.N.S.V S.A..

Astfel, prin Nota de punere în executare nr. 823 din data de 13.05.2024. aprobată de Președintele A.N.S.V.S.A., Direcția Economică din cadrul A.N.S.V.S.A. a procedat la demararea procedurilor de punere în executarea a hotărârilor judecătorești sentinţa civilă nr. 140/20.10.2023 definitivă prin Decizia civilă nr. 147/25.04.2024, sub aspect financiar.

O altă critică pe o aduce hotărârii de primă instanță este aceea că, instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a reținut că îndreptățirea reclamantei la suma acordată, în cele din urma, prin hotărâre judecătorească, a fost stabilită în mod clar și necondiționat prin dispozițiile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, prevederi în vigoare anterior litigiului principal şi, evident, anterior litigiului de față, situație în care nu pot fi primite susținerile relative la inexistența vreunei culpe în sarcina instituțiilor pârâte.

Contrar reținerilor instanţei de fond, dobânda legală i se cuvine creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenței şi data plății efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligații bănești exigibile.

Or, în speță, instanţa de fond, în mod eronat a considerat că A.N.S.V.S.A. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

De asemenea, a invocat şi dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. a) şi d) din N.C.C.

A solicitat să se constate netemeinicia celor dispuse de instanţa de fond, în situaţia în care instanţa nu poate dispune plata drepturilor solicitate majorate şi indexate, deoarece instituția pârâtă nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțatele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuata din acesta, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială."

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinația precisă şi limitata", iar potrivit art. 47, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale indicate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

În speță, creanța de 80.000 lei a devenit certă, lichidă şi exigibilă la data de 25.04.2024, dată la care hotărârea care stabilea creanța, a rămas definitivă.

Prin urmare, anterior datei de 25.04.2024, dobânda nu poate începe să curgă şi nu poate fi datorată, căci ar însemna că ea să fi curs înainte de stabilirea de o manieră certă şi definitivă a creanței la care s-ar aplica.

A considerat, așadar, că orice pretenție cerută pentru o perioadă anterioară datei de 25.04.2024, data când creanța de 80.000 lei a devenit certă, este neîntemeiată.

În concluzie, instanţa de fond nu a avut în vedere că, raportat la faptul că plata sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare şi actualizarea cu indicele se poate face numai prin intervenția legiuitorului şi, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală penalizatoare, instituția publică nu are la dispoziție alte surse de finanţare, în afara celor alocate prin lege.

Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat instanţei analizarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 451-453 Cod procedură civilă.

În acest sens a solicitat ca instanţa să facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă care prevede că instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama şi de circumstanțele cauzei.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere prevederile exprese ale art. 452 Cod procedură civilă potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie sa facă, în condițiile legii, dovada existenței şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În considerarea celor expuse mai sus, a reiterat concluziile de admitere a recursului şi, în consecinţă, să se modifice, în parte, considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 21/27.01.2025, pronunţată de Tribunalul B. - Secția de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 2165/40/2024*, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza în fond, să se respingă cererea de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă SC P.M.L.SRL.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.S.V.S.A.

B., solicitând să se dispună, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru cercetarea fondului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată; iar în subsidiar, în cazul în care nu se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, casarea sentinţei şi reținerea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii acţiunii ca fiind nefondată.

În motivare a arătat că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod proc. Civ, normele de drept material fiind cele impuse de dispozițiile art. 1530 și art. 1531 din Codul civil.

Reclamantei - intimate S.C.

P.M.L.SRL i-au fost achitate sumele datorate în mod rapid şi adecvat, fiindu-i efectuată plata sumei dispusă de instanță prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. 345/40/2023 al Tribunalului B., aşa cum de altfel recunoaște şi aceasta prin cererea introductivă de instanță, iar în ceea ce privește actualizarea cu rata de inflației şi dobânda legală penalizatoare, aceasta excede celor dispuse de instanță, iar solicitarea unor astfel de sume este neîntemeiată, conducând la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.

A menționat că şi-a îndeplinit, întocmai, obligația stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească, în termenul legal de 30 zile, conform Regulamentului de organizare şi funcționare ale A.N.S.V.S.A., respectiv a Regulamentului de organizare şi funcționare a D.S.V.S.A.

B..

Dobânda legală i se cuvine creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenței şi data plății efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligații bănești exigibile.

Potrivit art. 1 alin. 3 din O.G. nr. 13/2011 "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare."

Or, în speță, instanţa de fond nu a motivat în niciun fel împrejurarea în care D.S.V.S.A. B. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

Cadrul legal lacunar rezultat din economia textului art.

IV alin. 1 al Legii nr. 236/2019 nu poate fi imputat D.S.V.S.A.

B., astfel încât aceasta să poată fi obligată, retroactiv, la plata unor despăgubiri şi daune moratorii pentru prestații neefectuate de intimatul reclamant în acord cu cerințele legale.

Se impune a preciza faptul că, în virtutea prevederilor legale existente şi din necesitatea respectării acestora, în niciun caz D.S.V.S.A.

B. nu putea proceda nici la decontarea altor activități decât cele stabilite prin procedura de decontare prevăzută de Ordinul ANSVSA nr. 106/2015 şi nici la schimbarea modalității /formei/ termenelor de decontare prevăzute de acest ordin.

Este real faptul ca odată cu apariția O.U.G. nr. 117/2020 au fost aduse modificări substanțiale O.U.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare S.A., precum şi pentru modificarea unor acte normative, inclusiv Legii nr. 236/2019, astfel că abia în urma publicării acestor modificări s-a stabilit în mod concret, care anume alte activități, față de cele prevăzute de Ordinul A.N.S.V.S.A. nr. 106/2015 (plătite pe baza de tarif), intră în categoria celor a căror modalitate de decontare către prestator/concesionar se realizează printr-o suma, pentru fiecare contract, astfel ca de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, modalitățile de realizare a plăților către prestatori/concesionari sunt cele stabilite la art. 5 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 (respectiv Anexa 2A1 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 117/2020), deci atât pe baza de tarif (conform Ordinului nr. 106/2015), cât şi prin suma stabilită conform art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 117/2020 coroborat cu prevederile art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 (respectiv cei 10.000 lei/ lună, exclusiv TVA).

De asemenea, O.U.G. nr. 117/2020, menționând la art.

III că dispozițiile sale se aplică tuturor contractelor aflate în derulare (de concesionare sau subsecvente/de servicii), prin prevederile sale, acest act normativ revizuind şi drepturile şi obligațiile părţilor aflate în relații contractuale, indiferent de modalitatea de atribuire a contractului, respectiv tipul de contract (concesionare sau acord cadru/contract subsecvent pentru realizarea acestuia), în acest sens, la art. (2) - (4) din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, fiind prevăzute, în mod imperativ, drepturile şi obligațiile părţilor, adică ale recurentei, respectiv ale titularilor de contracte încheiate cu aceasta.

Totodată, prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 117/2020, modificând art. 15 alin. (2) şi alin (6) - (9) din O.G. nr. 42/2004, stabilesc la alin. (7) ale acestui articol - pentru care dintre activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) se acordă, în mod concret, suma de 10000 lei, exclusiv TVA, fără însă a se putea face abstracție de faptul că la art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 (respectiv 21 din O.G. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. 117/2020) se stabilește faptul că şi suma de 10000 lei, exclusiv TVA, ce se acorda pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 al. (7) din Ordonanţa, se plătește în baza decontului şi a documentelor justificative.

Modelul decontului justificativ pentru activitățile prevăzute la art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004 este cel stabilit prin „Anexa la prevederi specifice" din O.U.G. nr. 117/2020, iar documentele justificative care trebuie să însoțească decontul justificativ sunt cele stabilite la alin. (3) al art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020 (respectiv Anexa 21 din O.G. 42/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. 117/2020), modalitatea de decontare concretă fiind cea prevăzută la alin. 4 -7 ale art. 6 si respectiv art. 7 şi art. 8 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020.

Abia Decizia nr. 9/2023 din 29 mai 2023 pronunţată în Dosarul nr. 936/1/2023 de către Înalta Curte de Casație şi Justiție statuează obligativitatea acordării acestor sume chiar şi în lipsa unor norme de aplicare a legii, respectiv în lipsa deconturilor justificative şi a documentelor doveditoare.

De asemenea, a invocat şi dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. a şi d din Cod Civil.

A solicitat să se constate netemeinicia solicitării de plată a drepturilor solicitate majorate şi indexate, deoarece instituția pârâtă nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțările publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială." Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinația precisă şi limitată", iar potrivit art. 47, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale indicate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

În concluzie raportat la faptul că plata sumelor reprezentând dobânda legală penalizatoare şi a ratei de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului şi, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală, a solicitat să se constate că instituția publică nu are la dispoziție alte surse de finanțare, în afara celor alocate prin lege.

În altă ordine de idei, în situaţia în care reclamantul intimat va solicita obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din recurs, a solicitat analizarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 451-453 Cod procedură civilă.

În acest sens a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă care prevede că instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama şi de circumstanțele cauzei.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere prevederile exprese ale art. 452 Cod procedură civilă potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței şi întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Recurenta reclamantă SC P.M.L.SRL a formulat întâmpinare la recursurile formulate de recurentele-pârâte ANSVSA şi DSVSA B., prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În motivare a arătat că prin recursurile formulate, ambele recurente critică hotărârea primei instanțe considerând că nu au fost în culpă atunci când au i-au achitat intimatei sumele de bani cu întârziere.

Hotărârea primei instanțe este legală şi întemeiată.

În mod corect a reținut judecătorul primei instanțe că „în fapt, plata s-a efectuat în luna mai 2024, cu o întârziere de aproape 4 ani, întârziere în privința căreia legiuitorul prezumă în chip absolut că generează prejudicii în patrimoniul creditorului - art. 1535 alin. 1 Cod civil: în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic."

De asemenea, prima instanță în mod judicios a arătat că „lipsa unor prevederi în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtelor, pentru plata de despăgubiri aferente achitării cu întârziere a drepturilor bănești ale furnizorilor de servicii sanitar-veterinare, nu poate reprezenta o piedică în recunoașterea îndreptățirii reclamantei la aceste despăgubiri".

Astfel cum a reținut şi judecătorul fondului, recurentele-pârâte nu au executat la termenul scadent, obligația de plată a debitului principal, întârziind plata cu aproape 4 ani de la data scadenței, ceea ce atrage în sarcina recurentelor răspunderea pentru daune moratorii, astfel cum prevăd disp. art. 1535 C.civ., fiind în culpă pentru executarea cu întârziere a obligației de plată.

Potrivit textului legal anterior menționat creditorul nu este ținut să dovedească un prejudiciu, acesta rezultând, practic, din simplu fapt al neexecutării de către recurente a obligației principale la termen.

Faptul că recurentele au fost obligate la plata debitului principal în baza unor hotărâri judecătorești nu poate înlătura culpa acestora, câtă vreme, instanţa nu a făcut altceva decât să constate îndreptățirea intimatei la încasarea sumelor de bani, obligație ce nu a fost îndeplinită la termen de către recurente.

În sensul celor anterior evocate s-a pronunțat şi Curtea de Apel Tg. Mureș, prin Decizia nr. 18/R/15.01.2025, pronunţată în Dosarul nr. 2888/102/2024 (dosar care a avut un obiect similar cu cel din prezenta cauză).

Aşa cum a arătat şi judecătorul primei instanțe textul legal de la art.

IV din Legea nr. 236/2019 prevedea foarte clar că beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii primesc lunar suma de 10.000 lei, însă această normă juridică a fost nesocotită de recurente, lăsând să treacă aproape 4 ani, fără să execute obligația de plată a sumelor de bani.

Practic, recurentele ANSVSA şi DSVSA B. au rămas în pasivitate şi au refuzat punerea în aplicare a prevederilor art.

IV din Legea nr. 236/2019, fiind necesară acționarea acestora în judecată pentru recunoașterea, pe cale judiciară, a drepturilor intimatei şi obținerea sumelor de bani la care aceasta era îndreptățită.

Astfel ca urmare a neexecutării la timp a obligației de plată de către ambele recurente, acestea sunt obligate să suporte atât dobânda legală penalizatoare (daune moratorii), cât şi actualizarea debitului cu rata inflației, sume de bani ce se calculează pentru toată perioada cuprinsă între data scadenței obligației de plată a debitului principal şi data plății efective a debitului.

Doar prin actualizarea sumelor de bani cu indicele de inflație şi prin obligarea recurentelor la plata dobânzii legale penalizatoare se acoperă integral prejudiciul încercat de intimată, iar plata realizată de pârâtele recurente va constitui, în final, o plată integrală.

Potrivit disp. art. 1531 Cod civ., pentru repararea integrală a prejudiciului suferit, intimata-creditoare are dreptul la daune-interese constând în actualizarea sumei executate cu rata inflației damnum emergens (pierderea efectivă), dar şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care creditorul a fost lipsit - lucram cessans - respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale (penalizatoare).

Actualizarea cu rata inflației a debitului principal își are rațiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei, consacrat prin norma juridică anterior evocată, prin această actualizare urmărindu-se acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței şi cea a plății efective a sumei datorate.

În acest sens s-a pronunțat şi ÎCCJ prin Decizia nr. 2061/13.10.2015.

Aşa cum a mai menționat, sumele solicitate în prezenta cauză au fost calculate prin aplicarea indicelui prețurilor de consum stabilit de INS pentru fiecare perioadă de referință.

Cu privire la dobânda legală penalizatoare se aplică disp. art. 3 alin. 2 ind. 1 din O.G. nr. 13/2011 care arată că „în raporturile dintre profesioniști şi între aceștia şi autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale".

Referitor la solicitarea recurentelor de reducere a cheltuielilor de judecată, a precizat că această critică nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

În acest sens a statuat însăși ÎCCJ prin Decizia RIL nr. 3/2020, prin urmare şi motivul de recurs vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată este nefondat.

În cauză, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisuri.

Examinând recursul reclamantei SC P.M.L.SRL, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor formulate, Curtea reține următoarele:

Calea de atac vizează soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește acordarea dobânzii legale pentru perioada anterioară datei de 15.07.2021.

A reținut instanța de fond, corelând dispozițiile art. 2517, art. 1 alin. 1, 3 din OG nr.13/2011, art. 1535 alin. 1, art. 2503 alin. 2 cod civil, concluzia că dobânda solicitată, date fiind natura și caracteristicile sale, de sancțiune, penalizatoare, se calculează pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației de plată a sumei de bani, de la scadența acestui debit principal, putând fi astfel solicitată doar pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii.

Criticile reclamantei, în esență, sunt în sensul că dobânda, indiferent că este remuneratorie, ori penalizatoare, are caracter accesoriu în raport de debitul principal, astfel că, din interpretarea per a contrario a textului art.2503 alin.1 cod civil, rezultă că odată cu întreruperea prescripției pentru un debit principal se întrerupe și prescripția privind dreptul accesoriu.

Or, atâta timp cât acțiunea de plată a debitului principal, admisă, a întrerupt prescripția, conform art. 2537 pct. 2, art. 2539 cod civil, cu efectele prevăzute la art. 2541 alin. 1, 2 cod civil, în sensul că s-a șters prescripția începută anterior, începând să curgă un nou termen de prescripție de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, aceleași efecte se produc și în privința dobânzii, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Criticile reclamantei, încadrabile în cazul de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, sunt nefondate, în opinia Curții.

Daunele moratorii, fiind drepturi de creanţă, acţiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 cod civil („Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”).

Nici în codul civil, nici în vreo reglementare specială, nu există o prevedere expresă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii ori cu privire la întreruperea prescripției, însă cu toate acestea, nu poate fi aplicată mecanic maxima accesorium sequitur principale și extins efectul întreruptiv al prescripției dreptului la acțiune principală, și la accesorii.

Sub acest aspect, în mod greșit reclamanta s-a prevalat de interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 2503 alin. 1 cod civil, deși sensul normei, potrivit acestei metode de interpretare este cu totul altul.

Astfel, stipulând că, „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”, acest text de lege reglementează, ca regulă, prescrierea și a acțiunii privind un drept accesoriu, odată cu prescrierea acțiunii privind un drept principal.

Interpretat per a contrario înseamnă că, dacă legea prevede expres că prescripția dreptului principal la restituirea unei sume de bani nu afectează dreptul la dobânzi, atunci, chiar dacă a trecut termenul de prescripție pentru suma principală, se poate cere plata dobânzilor.

Cu toate că este o aplicație a principiului de drept-accesorium sequitur principale, art. 2503 alin. 1 cod civil are incidență limitată, strict pentru această ipoteză particulară, în care se constată prescripţia dreptului material la acţiune privind un drept principal, nu şi într-o situaţie, precum cea în speță, în care dreptul principal a fost solicitat şi acordat pe calea unei alte acţiuni, iar accesoriile fac obiectul unui litigiu separat.

Curtea reține, aidoma instanței de fond, că prescripţia dreptului material la acţiune privind dobânzile moratorii trebuie analizată pornind de la natura acestora, de prestații succesive, astfel că prezintă relevanță art. 2526 cod civil - „Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă (...)”, coroborat cu art. 2503 alin. 2 cod civil - „În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate”, în corelare cu normele de drept substanțial care le reglementează, ale art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011 – „Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare”, respectiv ale art. 1535 alin. 1 – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, (...)”.

Rezultă din coroborarea acestor dispoziții legale concluzia că, în cazul obligaţiilor băneşti, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru plata dobânzilor moratorii nu este legat de începutul prescripției dreptului la acţiune privind pretenţia principală, ci se raportează la data la care ele (dobânzile) devin exigibile, care coincide cu data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, ci se dobândeşte, „zi cu zi” (pro rata temporis).

În consecinţă, în cazul dobânzilor, dreptul la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zile de întârziere şi se prescrie după trecerea unui termen de 3 ani.

Dobânda se acumulează şi, deci, devine exigibilă „zi cu zi”, pe măsura trecerii timpului în care creanţa principală trebuia să fie plătită.

Termenul de 3 ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de 3 ani.

Așadar, data dobândirii dobânzilor este sfârşitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile.

Prin urmare, este corect a se conchide că cererea în justiție având ca obiect plata capitalului nu întrerupe prescripția dreptului la acțiune privind plata dobânzilor, chiar dacă acestea sunt un accesoriu al creanței principale, având în vedere că cele două prescripții sunt autonome, întrucât privesc drepturi distincte.

Desigur că, în sens larg, izvorul ambelor este contractul, însă ca urmare a manifestării de voință a părților, existența lor este determinată de împrejurări diferite: dreptul de a cere plata sprijinului financiar în cuantum de 10.000 de lei lunar stipulat la art.

IV alin. 1 din Legea nr. 236/2019 este determinat de îndeplinirea obligației corelative de prestare a serviciului asumat conform contractului, în timp ce dreptul de a cere plata dobânzii își are sursa în neexecutarea la timp a obligației de plată a respectivului sprijin financiar de către cealaltă parte.

Dobânzile fiind distincte de obligația de plată a debitului principal, dreptul de a le solicita este ocrotit, în plan procesual, de un drept la acțiune distinct, și, din punct de vedere al întreruperii prescripției, li se aplică regula potrivit căreia, înreruperea civilă a prescripției nu operează de la o obligație la alta sau de la o acțiune la alta (non fit interruptio de re ad rem nec de quantitate ad quantitatem), întrucât cele două acțiuni, deși derivă dintr-un singur raport juridic, privesc ocrotirea a două drepturi diferite.

De asemenea, nu se poate face abstracție de faptul că, dacă pretențiile accesorii sunt exigibile, nimic nu împiedică pe creditor de a le reclama odată cu pretenția principală.

Pentru toate considerentele învederate, Curtea reține că instanța de fond a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune vizând plata dobânzii penalizatoare aferente debitului principal, calculate pentru intervalul 01.09.2020-15.07.2021, astfel că, în baza art. 496 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

Examinând recursurile formulate de către pârâtele A.N.S.V.S.A. B. și D.S.V.S.A. B., prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței și a criticilor invocate, Curtea reține următoarele:

Pârâtele au dezvoltat critici comune împotriva sentinței Tribunalului, pe care le-au circumscris cazului de casare reglementat prin art.488 alin.1 pct.8 cod procedură civilă, astfel că vor fi analizate împreună.

Au arătat pârâtele că și-au îndeplinit rapid și întocmai obligația stabilită în sarcina lor prin hotărârea judecătorească, fiind emisă nota nr. 823/13.05.2024 aprobată de Președintele ANSVSA.

Însă, așa cum în mod corect a apreciat instanța de fond, această apărare/critică nu poate fi primită, în condițiile în care plata s-a efectuat cu o întârziere de aproape 4 ani, prin nesocotirea clauzelor contractuale și a dispozițiilor legale aplicabile contractului, având în vedere perioada pentru care s-au obținut drepturile prin hotărârea judecătorească (ianuarie-august 2020), precum și baza legală reținută de instanță, reprezentată de art.

IV din Legea nr. 236/2019, care prevedea în favoarea reclamantei o plată lunară, aferentă acelui interval, în sumă de 10.000 lei, ca echivalent al serviciului prestat.

Dreptul reclamantei la dobânzi (ca daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei contractuale) s-a născut odată cu expirarea termenelor și fără ca pârâtele să efectueze plata, întrucât această conduită a lor a constituit o faptă ilicită, plasându-le în sfera delictuală, fiind de drept în întârziere conform art. 1523 alin. 2 lit. e cod civil.

Așadar, este irelevant momentul la care s-a pronunţat hotărârea definitivă de obligare a pârâtelor la respectarea contractului şi la plata sumei datorate contractual, efectul tipic al acestei hotărâri judecătoreşti fiind cel declarativ, adică un efect retroactiv care se întoarce la momentul scadenţei dreptului de creanţă recunoscut.

Altfel, ar însemna ca durata procedurii să profite tocmai părţii care nu şi-a executat obligațiile asumate.

Referitor la critica, în sensul că instanţa de fond nu ar fi motivat în niciun fel împrejurarea în care DSVSA B. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale, Curtea o constată ca fiind nefondată, având în vedere că Tribunalul a reţinut în mod expres că omisiunea/refuzul instituțiilor pârâte de a recunoaște un drept legal perfect caracterizat, conferit reclamantei prin dispozițiile art.IV din Legea nr. 236/2019, reprezintă o faptă prejudiciatoare, săvârșită cu vinovăție, care deschide creditoarei posibilitatea acordării de despăgubiri, în condițiile art. 1530, art. 1531 cod civil.

Nefondată este și critica ambelor pârâte, privind lipsa oricărei culpe în sarcina lor.

Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1530 cod civil, care se referă la neexecutarea culpabilă sau, în orice caz, fără justificare, a obligațiilor contractuale, și din prevederile art. 1547 cod civil, potrivit cărora, „Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”.

În ce privește proba culpei, legiuitorul reglementează un sistem legal bazat pe prezumții, stipulând la art. 1548 cod civil că prin simplul fapt al neexecutării unei obligaţii contractuale, culpa debitorului este prezumată.

Revine debitorului sarcina de a răsturna această prezumție, dovedind că neexecutarea s-a datorat unei cauze străine, neimputabile lui.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat obiectul litigiului, care vizează exclusiv chestiunea dobânzilor, în timp ce asupra debitului principal s-au pronunțat instanțele în mod definitiv, în dosarul nr. 345/40/2023, stabilind că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei, constând în contravaloarea serviciilor sanitar-veterinare de interes public naţional prestate în perioada ianuarie-august 2020, iar pârâtele nu au efectuat plata, deşi aveau această obligaţie, atât în temeiul contractului de concesiune/prestări servicii, cât şi al dispoziţiilor art.

IV din Legea nr. 236/2019.

Condițiile răspunderii contractuale în privința pârâtelor au fost analizate în acel litigiu, inclusiv culpa lor în neexecutare și nu mai pot fi repuse în discuție, întrucât ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a statuării jurisdicționale.

Concluzia este aceeași, indiferent dacă apărările contrare ale pârâtelor au fost înlăturate de instanțe sau, dimpotrivă, sunt unele noi, pe care au neglijat să le invoce în litigiul precedent.

Sub acest aspect, este de observat că, subsumat lipsei culpei lor, pârâtele au invocat, în esență, un cadru legal lacunar rezultat din economia textului art.

IV alin. 1 al Legii nr. 236/2019, inexistența unei proceduri concrete de decontare a acestor sume până la apariția OUG nr. 117/2020 și faptul că abia prin decizia ÎCCJ nr. 9/2023 s-a statuat obligativitatea acordării acestor sume chiar și în lipsa unor norme de aplicare a legii, a deconturilor justificative și a documentelor doveditoare.

Reține Curtea că prin această decizie nr. 9/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare S.A., precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art.

V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020”.

Mai reține că instanța anterioară, învestită cu acțiunea în răspundere contractuală privind debitul principal, în dosarul nr. 345/40/2023, și-a întemeiat soluția pe aspectele tranșate în această decizie și care, în esență, contrazic apărările pârâtelor.

Astfel, Instanța Supremă a statuat că: dreptul era conturat cu suficientă claritate şi precizie prin lege, respectiv prin art.

IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019; adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenţei înseşi a dreptului; dreptul prevăzut prin lege este unul necondiţionat şi poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate şi precizie; pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei OUG nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art.IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, OUG nr. 117/2020 neputând fi aplicată retroactiv; prevederile art.IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, Instanța Supremă a mai statuat că, „lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art.

IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate.

Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art.

IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare S.A. (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă.

Prin urmare, Curtea conchide că pârâtele nu pot invoca, cu succes, lipsa culpei pentru a nu fi obligate la plata dobânzii legale, câtă vreme această chestiune a fost tranșată jurisdictional cu ocazia obligării pârâtelor la plata debitului principal, ținând cont totodată de natura dobânzii, aceea de drept accesoriu, de specificul acestei despăgubiri, menită să completeze prejudiciul, în lumina principiului reparației integrale consacrat prin art. 1530 cod civil, în condițiile prevăzute de art. 1535 cod civil raportat la prevederile OG nr.13/2011.

În ceea ce priveşte invocarea de către pârâte a dispoziţiilor art. 1523 alin. 2 lit. a şi d cod civil, Curtea constată că acestea prevăd două cazuri în care debitorul se află de drept în întârziere, pârâtele limitându-se la a le menționa simplu, fără a argumenta motivul pentru care le aduce în discuție, fără a arăta modul în care invocarea lor ar fi de natură să schimbe soluţia în cauză şi fără a aduce o critică raţionamentului primei instanţe prin prisma lor.

Nerelevante sunt și susținerile pârâtelor, în sensul că plata sumelor reprezentând dobânda legală și actualizarea acestora cu rata inflației ar putea fi realizată doar prin intervenția legiuitorului, respectiv că, în lipsa unor prevederi legale, nu dispun de alte surse de finanțare, trimițând la prevederile art. 14 alin. 2 și art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Curtea constată că modul de alocare a fondurilor în bugetul pârâtelor ține exclusiv de organizarea internă a acestora și nu influențează obligațiile pe care le au în ceea ce privește plata dobânzii legale.

În concluzie, Curtea reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1531 alin. 1, 2 cod civil, ale art. 1535 cod civil, raportat la art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011, stabilind că sumelor cuvenite/acordate reclamantei ca debit principal li se aplică dobânda legală.

În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru în cuantum de 300 de lei, temeiul obligării pârâtelor la suportarea acestora l-a constituit art. 453 alin. 1 cod procedură civilă, prin prisma culpei lor, ca părți care au pierdut procesul.

Pe de altă parte, instanța de fond nu a obligat pârâtele la plata vreunui onorariu de avocat, astfel că este neavenită critica acestora, vizând cenzurarea onorariului, conform art. 451 alin. 2 cod procedură civilă.

Oricum, critica este una de netemeinicie, astfel că nu poate face obiectul unei cereri de recurs, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii („În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă”).

Pentru toate considerentele învederate, Curtea, în baza art. 496 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursurile pârâtelor, ca nefondate.