Curtea de Apel SUCEAVA · 3475/86/2019

Decizie nr. 124 din 26.05.2025

Instanță: Curtea de Apel SUCEAVA
Dosar: 3475/86/2019
Obiect: Concursul dintre acțiunea în anularea actelor frauduloase și antrenarea răspunderii personale a administratorului debitoarei. Circumscrierea acțiunii administratorului de a înstrăina bunurile proprietatea debitoarei în cei doi ani anteriori deschideri
Soluție
Sursa: portal.just.ro

I. Circumstanțele cauzei:

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 23.08.2022, cu nr. 2333/86/2019/a12, reclamanta M.R.L.I.

SPRL a solicitat antrenarea răspunderii personale a pârâtului C.F., în calitate de administrator al societăţii debitoare F.A.

SRL, în conformitate cu art. 169 alin. 1 lit. a), c) şi e) pentru suma de 482.186,70 lei.

În ceea ce priveşte art. 169 alin. 1 lit. a.) din Legea nr. 85/2014, a precizat că, având în vedere sinteza bilanţului de la 31.12.2016 - societatea deţinea în patrimoniu active în valoare totală de 1.729.545 lei (active imobilizate în sumă de 1.172.584,00 lei, stocuri: 29.143,00 lei, creanţe: 586.235,00 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă -58.417,00 lei), suficiente pentru achitarea integrală a datoriilor de 1.201.640.00 lei de la acea dată, sinteza bilanţului de la 31.12.2017 - societatea deţinea în patrimoniu active în valoare totală de 1.387.350.00 lei (active imobilizate în sumă de 761.361,00 lei, stocuri: 1 lei, creanţe: 796.351,00 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă -170.363,00 lei), suficiente pentru achitarea integrală a datoriilor de 1.230.705.00 lei de la acea dată, sinteza bilanţului de la 31.12.2018 - societatea deţinea în patrimoniu active în valoare totală de 202.165.0 lei (active imobilizate în sumă de 25.167,00 lei, stocuri: 0 lei, creanţe: 175.170,00 lei şi disponibilităţi băneşti în sumă 1.828,00 lei), suficiente pentru achitarea parţială a datoriilor de 907.747 lei de la acea dată, pârâtul nu le-a utilizat în vederea redresării societăţii, determinând astfel menţinerea datoriilor la un nivel ridicat, ajungându-se la deschiderea procedurii de insolvenţă la data de 06.12.2019.

Valoarea activului net contabil pozitivă obţinută în perioada 2016-2017 indică, teoretic, posibilitatea societăţii de a-şi acoperi datoriile pe seama activelor deţinute, lucru ce nu s-a întâmplat, astfel că în perioada următoare, anul 2018 şi 2019, valoarea negativă a activului net contabil indică imposibilitatea societăţii de a-şi acoperi datoriile.

Totodată, valoarea negativă a activului net contabil este cauzată şi de externalizarea frauduloasă a activelor aflate în proprietatea debitoarei (autovehicule, autotractor, semiremorcă) ca urmare a încheierii de tranzacţii frauduloase în anul 2018, acestea fiind vândute la preţuri derizorii, disproporţionate faţă de valoarea bunurilor, motiv ce întăreşte convingerea că părţile implicate în operaţiunea economică au acceptat posibilitatea lezării drepturilor creditorilor debitoarei- vânzătoare.

Prin înstrăinarea frauduloasă a bunurilor, administratorul a permis unor terţe persoane, să folosească bunurilor societăţii pentru preţuri derizorii.

Mai mult decât atât, având în vedere că obiectul principal de activitate al societăţii este conform cod CAEN: 4941 - Transporturi rutiere de mărfuri, înstrăinarea vehiculelor din patrimoniul societăţii a făcut imposibilă derularea de activităţi comerciale generatoare de venituri, iar consecinţa directă a acestor acţiuni a fost tocmai intrarea societăţii în procedura insolvenţei, fără vreo şansă de reorganizare.

În ceea ce priveşte 169 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2014, a precizat că, reţinând faptul că debitoarea a înregistrat începând cu anul 2016 datorii semnificative concomitent cu scăderea elementelor de activ din anul 2016 de la valoarea de 1.172.584.00 lei până în anul 2019 la valoarea de 11 lei, precum şi faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care instituie obligativitatea pentru debitor de a solicita sa fie supus dispoziţiilor acestei legi în maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, iar o asemenea solicitare din partea debitoarei nu a existat, consideră că doar existenţa anumitor interese personale au determinat pe pârât să nu solicite să fie supusă societatea prevederilor Legii nr. 85/2014 şi, în consecinţă, a apreciat că pârâtul, în calitate de asociat şi administrator statutar al societăţii debitoare se face vinovat de continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi, faptă care se încadrează în prevederile art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În ceea ce priveşte 169 alin.1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, a precizat că în anul 2018 administratorul statutar al societăţii a încheiat o serie de acte frauduloase, prin care a înstrăinat pentru preţuri derizorii bunurile necesare desfăşurării obiectului principal de activitate, instanţa constatând că vânzările au fost făcute cu intenţia clară de a diminua sau anula activul societăţii în frauda creditorilor.

Deturnarea/ascunderea unei părţi din activul societăţii debitoare reflectă imposibilitatea folosirii bunurilor pentru acoperirea datoriilor societăţii, practic o modalitate de sustragere a bunurilor de la urmărirea acestora de către creditorii societăţii debitoare.

Prejudiciul creat prin faptele enumerate constă în micşorarea activului patrimonial şi mărirea stării de insolvabilitate, creditorii fiind astfel în imposibilitatea de a mai recupera creanţele avute împotriva debitoarei, în cuantum de 482.186,70 lei, astfel cum au fost stabilite prin tabelul definitiv consolidat de creanţe.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 169 alin. 1, lit. a), c) şi e) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.

Pârâtul C.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.

A precizat că, în ceea ce priveşte fapta ilicită prevăzută la lit. a), datele din bilanţ au fost analizate în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei, analizate amănunţit şi în baza documentelor contabile ce au fost predate administratorului/lichidatorului judiciar conform procesului-verbal de predare-primire acte cu nr. 55001 din 06.01.2020, iar concluzia din raport a fost: „din analiza documentelor financiar-contabile avute la dispoziţia noastră spre analiza administratorul judiciar nu poate să-şi formuleze la acest moment o opinie cu privire la incidenţa prevederilor art. 169 din L. 85/2014.”

Lichidatorul judiciar nu indică în concret care sunt documentele-financiar contabile ce nu au fost avute în vedere la data întocmirii raportului, iar în baza aceloraşi documente financiar-contabile, incidenţa dispozițiilor art. 169 din L. 85/2014 este interpretată diferit.

Atragerea răspunderii pentru această faptă presupune îndeplinirea condiţiei ca folosirea bunurilor sau creditelor să se realizeze contrar interesului persoanei juridice intrate în insolvenţă, respectiv în interesul făptuitorului sau al unui terţ, astfel că fapta poate fi săvârşită exclusiv sub forma intenţiei directe.

Contrar susţinerilor lichidatorului judiciar, făcând o analiza a datoriilor şi creanţelor recuperate se poate observa că au fost achitate, se poate observa că datoriile ramase la 30.11.2019 sunt la jumătate decât cele de la 31.12.2016, iar creanţele de recuperat la 31.12.2016 sunt mai mici decât datoriile plătite.

Toate susţinerile lichidatorului judiciar sunt bazate pe presupuneri şi nu pe fapte concrete, sarcina probei revenindu-i pentru a arăta în concret modul în care a folosit pârâtul bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau al altei persoane.

A precizat că, în ce priveşte incidenţa art. 169 alin. 1 lit. c.), sarcina probei revine celui care face afirmaţia, reclamanta având obligaţia să indice în mod concret cum a continuat activitatea, în interes personal şi indicarea în concret a datei de la care a apărut starea de insolvenţă.

În ce priveşte incidenţa art. 169 alin. 1 lit. e), a precizat că anterior deschiderii procedurii insolventei debitoare a fost supusă unui control fiscal, ocazie cu care organele de control nu au constat înstrăinarea frauduloasă sau ascunderea unor bunuri ale societăţii şi nici faptul ca ar fi fost făcute plăţi fictive către anumite persoane, actele de vânzare-cumpărare cu privire la vehiculele la care se face trimitere a fost făcută cu respectarea legii contabilităţii, vânzările au fost înregistrate în contabilitate, facturile sunt înscrise în contabilitate, iar preţul vehiculelor a fost stabilit conform valorii de piaţă raportat la starea în care se aflau vehiculele la acea dată.

A învederat că de transferurile patrimoniale administratorul/lichidatorul judiciar avea cunoştinţă la data întocmirii raportului, facturile cu privire la vânzările de vehicule au fost predate anterior întocmirii raportului, iar din punct de vedere al legalităţii întocmirii raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţa debitoarei, administratorul judiciar avea obligaţia să analizeze aceste transferuri şi să le menţioneze în raport, facturile prin care s-au vândut anumite vehicule erau în posesia administratorului judiciar, iar faptul că ulterior s-au pronunţat anumite hotărâri de anulare a transferurilor patrimoniale nu reprezintă documente noi care să fi fost anterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi descoperite ulterior.

Reclamanta trebuie sa dovedească în ce consta prejudiciul în suma de 482.186,70 lei ( identic cu cel din tabelul definitiv consolidat al crantelor) şi nu explică în niciun fel cum a ajuns sa stabilească că suma de 482.186,70 lei este imputabilă pârâtului.

A învederat că datoriile sunt analizate sumar şi doar pentru perioada 2016- 2019 şi nu se face nicio trimitere la ce a solicitat în dosarul nr. 3475/86/2019 al Tribunalului Suceava.

La data de 16.04.2024, E.P.

SRL a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantei-lichidator judiciar (filele 194 și următoarele).

La termenul de judecată din data de 24.05.2024, judecătorul-sindic a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, dispunând introducerea în cauză a soceietății E.P.SRL, în calitate de intervenientă.

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa nr.245 din 28.06.2024, Tribunalul Suceava– Secţia a II-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de antrenare a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, formulată de reclamanta M.R.L.I.

SPRL–lichidator judiciar al debitoarei F.A.

SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.F..

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC E.P.SRL în favoarea reclamantei.

A reținut că răspunderea reglementată de art.169 din Legea nr. 85/2014 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestea au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.

Natura juridică a acestei răspunderi este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.

Fiind vorba despre o răspundere delictuală, pentru angajarea acesteia trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1349 şi art. 1357 din Codul civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiții care au în materia insolvenţei o semnificaţie specifică: faptele enumerate în dispozițiile art.169 din Legea nr. 85/2014 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unui debitor supus procedurii colective, trebuie să se dovedească atât săvârșirea de către pârât a faptelor reclamate, cât şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi intrarea societății în insolvență.

Prin prisma dispoziţiilor art. 342 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic a reţinut necesitatea probării de către reclamantă, în temeiul art.10 şi art. 249 Cod procedură civilă, a faptelor imputate pârâtului, a contribuţiei faptelor acestuia la producerea sau agravarea stării de insolvenţă, a vinovăţiei acestuia în săvârşirea faptelor imputate, precum şi a unui prejudiciu aflat în legătură de cauzalitate cu aceste fapte.

În circumstanțele concrete ale cauzei–esențială fiind justificarea expusă de către lichidatorul judiciar pentru întocmirea completării la raportul cauzal, respectiv semnificația acordată de lichidatorul judiciar hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de anulare a transferurilor patrimoniale– judecătorul-sindic a apreciat a fi necesară expunerea unor considerente în legătură cu raportul dintre acțiunea fundamentată pe dispozițiile art. 117 din lege (anularea transferurilor patrimoniale frauduloase) și acțiunea fundamentată pe dispozițiile art.169 din lege (antrenarea răspunderii pentru intrarea în insolvență).

Anterior expunerii acestor considerente, judecătorul-sindic a reamintit caracterul esențial al faptului că antrenarea răspunderii în condițiile art. 169 din lege este condiționată de existența unui prejudiciu (actual) și a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită (una dintre acelea prevăzute la art. 169 alin. 1 din lege) și acest prejudiciu.

În legătură cu aceste două condiţii, judecătorul sindic a invocat Decizia RIL nr. 14/2022-paragrafele 111, 112, 114, 115, 116.

În ceea ce privește raportul dintre cele două tipuri de acțiuni, judecătorul-sindic a reținut că, de principiu, în eventualitatea admiterii unei acțiunii în anulare, cu consecința restituirii valorii patrimoniale către patrimoniul debitorului, consecința firească este executarea (valorificarea) acesteia și distribuirea sumelor, ajungându-se fie la diminuarea, fie chiar la stingerea creanțelor înscrise la masa credală.

În vederea întregirii patrimoniului debitorului supus procedurii insolvenţei (aceasta fiind, până la urmă, finalitatea atât a acțiunii în anulare, cât și a acțiunii în antrenarea răspunderii), se impune preîntâmpinarea unei duble dezdăunări a creditorilor – și prin revenirea în patrimoniul debitorului a bunurilor (cu privire la care s-a constatat incidența unui transfer patrimonial, cu consecința obligării „destinatarului” acestui transfer la restituirea bunurilor) precum și prin executarea integrală a valorii creanțelor din bunurile personale ale pârâtului obligat în acțiunea în răspundere.

Cu aceste lămuriri preliminarii (și cu mențiunea că în acțiunea sa reclamanta se prevalează doar de trei dintre cele patru hotărâri pronunțate în dosarele având ca obiect anularea transferurilor patrimoniale, respectiv de hotărârile pronunțate în dosarele nr. 2333/86/2019/a6, nr. 2333/86/2019/a8 și nr. 2333/86/2019/a9, susținerile intervenientei în sensul relevanței hotărârii pronunțate în dosarul nr. 2333/86/2019/a7 sunt neîntemeiate de vreme ce acțiunea în anularea transferului patrimonial ce a făcut obiectul acelui dosar a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin hotărâre definitivă), judecătorul-sindic a reținut că reclamanta a invocat faptul că pârâtul ar fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.

În acest sens, reclamanta a făcut referire la sintezele bilanțurilor de la 31.12.2016, 31.12.2017 și 31.12.2018, invocând faptul că la aceste date existau suficiente active pentru achitarea datoriilor (fără a detalia în ce măsură „activele” pot realmente să fie folosite pentru plata datoriilor, în condițiile în care noțiunea de active nu este sinonimă cu aceea de disponibilități bănești/lichidități), că pârâtul nu le-ar fi folosit pentru redresarea societății, determinând menținerea datoriilor la un nivel ridicat, ajungându-se la deschiderea procedurii de insolvență la data de 06.12.2019.

A arătat reclamanta că valoarea negativă a activului net contabil (din anii 2018 și 2019) ar fi fost cauzată și de externalizarea frauduloasă a activelor aflate în proprietatea debitoarei.

Judecătorul-sindic a apreciat că în cererea formulată, lichidatorul judiciar a preluat trunchiat aspecte din sintezele bilanțurilor la care face referire.

Judecătorul-sindic a reținut că, analizând conținutul tabelului inserat la art.

II pct. 1 din raportul cauzal, se poate observa că la rubrica „total pasiv”, au fost menționate valori cu un trend evident descendent între data de 31.12.2016 și data de 30.11.2019: de la 1.729.545 lei la 31.12.2016 la 3.230 lei la 30.11.2019.

În ceea ce privește datoriile, potrivit mențiunilor din acest tabel, datoriile pe termen mediu și lung erau în valoare de 578.794 lei la data de 31.12.2016 și de 0 (zero) lei la data de 30.11.2019, iar datoriile pe termen scurt erau de 712.846 lei la data de 31.12.2016, respectiv de 644.294 lei la data de 30.11.2019, valoarea totală a creanțelor înscrise la masa credală fiind de 482.186,70 lei.

Evoluția descendentă a datoriilor pe parcursul perioadei analizate a fost, de altfel, reliefată în art.

II pct. 1.2 din raportul cauzal.

În al doilea rând, judecătorul-sindic a reținut că reclamanta face referire la transferurile patrimoniale, pentru a evidenția ieșirea din patrimoniu a unor valori, omițând faptul că niciunul dintre transferurile patrimoniale la care se referă nu a îmbrăcat forma unui act juridic cu titlu gratuit: în dosarul nr. 2333/86/2019/a6, prețul plătit în schimbul bunurilor transferate a fost de 90.000 lei, respectiv 4500 lei; în dosarul nr. 2333/86/2019/a8 prețul plătit a fost de 8.330 lei; în dosarul nr. 2333/86/2019/a9 prețul plătit a fost de 1.000 lei.

Totodată, judecătorul-sindic a apreciat că reclamanta face abstracție de faptul că, în ceea ce privește transferurile patrimoniale, deține hotărâri judecătorești definitive ce constituie titluri executorii inclusiv în ceea ce privește obligarea cumpărătorilor de a restitui bunurile către averea debitoarei falite, după cum, potrivit raportului de activitate nr. 4268/06.04.2022 – depus la dosarul de bază la data de 07.04.2022 (filele 575 și următoarele) – în ceea ce privește hotărârile pronunțate în cele trei dosare, au fost înregistrate cererile de executare silită nr. 4094/31.03.2022, nr. 4095/31.03.2022 și 4096/31.03.2022.

Apărările pârâtului care tind la contestarea caracterului fraudulos al transferurilor realizate sunt, în mod evident neîntemeiate, statuându-se cu putere de lucru judecat în acest sens, după cum, în mod temeinic, a arătat și intervenienta în cererea de intervenție.

Însă, susținerile pârâtului în sensul că în perioada realizării acestor transferuri a plătit datorii ale societății (la filele 186-189 fiind depus un tabel cu plățile invocate) – susțineri cărora reclamanta nu le-a răspuns în vreun fel – sunt relevante.

Judecătorul-sindic a reținut, contrar susținerilor reclamantei, că valoarea activului net contabil nu s-a diminuat cu valoarea totală a bunurilor înstrăinate, ci s-a diminuat cu diferența dintre valoarea acestor bunuri și valoarea încasată în schimbul lor, de care reclamanta face abstracție.

Un alt aspect relevant în cauză rezultă din aceea că antrenarea răspunderii presupune o contribuție a faptei imputate în apariția (agravarea) insolvenței.

Or, câtă vreme insolvența este acea stare a patrimoniului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești (nu a oricăror elemente din activul patrimonial) pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, procurarea unor astfel de fonduri prin transferurile realizate (chiar în condițiile constatării caracterului lor fraudulos) relevă, mai curând, o contribuție la preîntâmpinarea insolvenței decât la apariția ei.

În ceea ce privește susținerile reclamantei referitoare la nerecuperarea creanțelor, judecătorul-sindic a reținut că fapta imputată nu se circumscrie faptei reglementate la art. 169 alin. 1 litera a) din lege.

Pe de altă parte, reclamanta însăși arată că acestea au scăzut de la 796.351 lei în anul 2017 la 834 lei la finele lunii noiembrie 2019.

Susținerile reclamantei referitoare la recuperarea cu întârziere a acestor creanțe nu sunt însoțite de nicio reliefare în concret a elementelor din care a dedus că recuperarea s-ar fi realizat cu întârziere, și cu atât mai puțin a modalității în care recuperarea cu întârziere ar fi contribuit la apariția insolvenței.

În pofida faptului că din chiar susținerile reclamantei rezultă o diminuare considerabilă a creanțelor de recuperat (de la 796.351 lei la 834 lei), aceasta susține că în perioada 2016-noiembrie 2019 creanțele „par” a fi recuperate fără a explica motivele acestei relativizări.

Pe de altă parte, reclamanta arată că „este evident” că sumele obținute în urma recuperării creanțelor nu au fost utilizate pentru achitarea datoriilor, fără a arăta motivele pentru care sumele obținute din recuperarea creanțelor ar fi trebuit să fie destinate exclusiv achitării datoriilor – și fără a arăta cum au fost folosite, în condițiile în care documentele financiar-contabile i-au fost predate.

Concluzia reclamantei în sensul că săvârșirea de către pârât a faptei de la art. 169 alin. 1 litera a) ar rezulta din faptul că acesta nu ar fi folosit activele societății pentru a acoperi datoriile nu poate fi acceptată.

În primul rând, reclamanta nu arată care sunt acele active ce ar fi putut fi folosite pentru plata datoriilor (și eventual modalitatea în care acestea puteau fi folosite efectiv în acest scop) și împrejurările în care din nefolosirea lor în scopul plății datoriilor rezultă folosirea lor de către pârât în interes propriu sau în interesul altei persoane.

Pe de altă parte, concluzia face abstracție de scădere considerabilă a cuantumului datoriilor societății în anii anteriori deschiderii procedurii insolvenței.

În ceea ce privește susținerile reclamantei în legătură cu fapta de la art. 169 alin. 1 litera c) din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic a reținut că elementele constitutive ale acestei fapte nu pot fi deduse doar din neprofitabilitatea activităţii societăţii care îşi poate avea originea şi în factori obiectivi sau subiectivi dar nu în mod necesar culpabili în sensul art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Așadar, neplata pasivului și activitatea managerială și financiară neperformantă nu constituie nici ele, prin ele însele, motive suficiente pentru antrenarea răspunderii materiale.

Reclamanta face referire la datoriile semnificative înregistrate începând cu anul 2016 concomitent cu scăderea elementelor de activ și la faptul că debitoarea nu ar fi cerut ea însăși să fie supusă procedurii insolvenței.

Judecătorul-sindic a avut în vedere că, potrivit mențiunilor din raportul cauzal, la 31.12.2016 datoriile totale erau în cuantum de 1.291.640 lei, iar la data de 30.11.2019 erau în cuantum de 644.294 lei, valoarea totală a creanțelor înscrise la masa credală fiind de 482.186,70 lei.

Totodată, potrivit mențiunilor din același raport (întocmit chiar de către reclamantă), în capitolul consacrat analizei riscului de faliment: „(...) se poate constata, teoretic, că debitoarea a avut parte de o situație financiară bună în toată perioada analizată, scorul Z înregistrând valori peste limita pragului de risc (...) fapt ce ar plasa societatea, la nivelul lunii noiembrie 2019, într-o situație financiară bună, fiind solvabilă și cu risc de faliment redus.”

În pofida acestor observații (în legătură cu care informațiile ulterioare obținute de către lichidator, în legătură cu transferurile frauduloase, sunt irelevante), prin cererea de antrenare a răspunderii, reclamanta pretinde că, la un moment dat societatea ar fi desfășurat o activitate care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi și că pârâtul, cunoscând acest aspect, ar fi dispus continuarea acestei activități în interes personal.

Judecătorul-sindic a apreciat că probele administrate în cauză nu relevă săvârșirea de către pârât a faptei imputate.

În ceea ce privește fapta de la art. 169 alin. 1 litera e) din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic a reţinut că reclamanta a dezvoltat doar o serie de argumente de natură teoretică referitoare la fapta constând în „deturnarea sau ascunderea unei părți din activ”, arătând că aceasta se realizează, de regulă, scriptic dar poate fi realizată și faptic, în acest sens făcând referire la scoaterea în fapt a unor bunuri din patrimoniul societății și ascunderea lor, respectiv la scoaterea în fapt a unui bun din patrimoniul debitorului pentru ascunderea lui.

Fapta concretă imputată pârâtului este reprezentată de acțiunea de a înstrăina bunurile proprietatea debitoarei în cei doi ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, cu intenția de a diminua activul societății în frauda creditorilor.

Judecătorul-sindic a reținut că reclamanta se referă în mod implicit la transferurile patrimoniale realizate la datele de: 16.05.2018, 21.05.2018, 06.07.2018 și 13.07.2018 (acestea fiind datele la care s-au realizat cele 4 operațiuni anulate prin hotărârile judecătorești invocate de către reclamantă).

S-a statuat cu putere de lucru judecat în sensul caracterului fraudulos al celor patru transferuri, după cum este evident că acestea au presupus ieșirea unor bunuri din patrimoniul debitoarei (operațiunile realizate fiind acte juridice translative de proprietate din care a izvorât inclusiv obligația de predare a bunurilor).

Reclamanta nu a expus, însă, o argumentație corespunzătoare în sprijinul concluziei sale în sensul că ieșirea bunurilor din patrimoniu ar avea natura unei scoateri (de către pârât) a bunurilor din patrimoniu și a ascunderii acestora ori a unei scoateri în vederea ascunderii.

În al doilea rând, judecătorul-sindic a arătat că reclamanta face referire la transferurile patrimoniale, pentru a evidenția ieșirea din patrimoniu a unor valori, omițând faptul că niciunul dintre transferurile patrimoniale la care se referă nu a îmbrăcat forma unui act juridic cu titlu gratuit, ci a unor acte juridice cu titlu oneros: în dosarul nr. 2333/86/2019/a6, prețul plătit în schimbul bunurilor transferate a fost de 90.000 lei, respectiv 4500 lei; în dosarul nr. 2333/86/2019/a8 prețul plătit a fost de 8.330 lei; în dosarul nr. 2333/86/2019/a9 prețul plătit a fost de 1.000 lei.

Susținerile reclamantei în sensul că deturnarea/ascunderea unei părți din activul societății debitoare reflectă imposibilitatea folosirii bunurilor pentru acoperirea datoriilor societății nu pot fi primite raportat la ansamblul probelor administrate în cauză.

Astfel, potrivit mențiunilor din raportul cauzal, datoriile pe termen lung și mediu la data de 31.12.2017 (anterior transferurilor reclamate) erau în cuantum de 476.246 lei, iar la data de 31.12.2018 (ulterior transferurilor reclamate) erau în cuantum de 183.358 lei.

Datoriile pe termen scurt la data de 31.12.2017 (anterior transferurilor reclamate) erau în cuantum de 754.549 lei, iar la data de 31.12.2018 (ulterior transferurilor reclamate) erau în cuantum de 724.389 lei.

Așadar, între data de 31.12.2017 și data de 31.12.2018, datoriile societății au scăzut cu suma de 323.048 lei.

Pe de altă parte, în legătură cu susținerile pârâtului în sensul că în perioada realizării acestor transferuri a plătit datorii ale societății (la filele 186-189 fiind depus un tabel cu plățile invocate) reclamanta nu a formulat nicio apărare.

Astfel, câtă vreme transferurile realizate (chiar în condițiile constatării caracterului lor fraudulos) au permis procurarea unor fonduri/ a unor disponibilități bănești iar în perioada adiacentă realizării lor datoriile societății au scăzut în mod considerabil, în niciun caz, nu se poate reține că aceste transferuri ar echivala cu deturnări/ascunderi ale unor părți din activ prin generarea imposibilității folosirii bunurilor pentru acoperirea datoriilor societății.

Judecătorul-sindic a avut în vedere că antrenarea răspunderii presupune o contribuție a faptei imputate în apariția (agravarea) insolvenței.

În același sens, judecătorul-sindic a reținut că nici reclamanta și nici intervenienta nu au susținut iar probele administrate nu relevă faptul că o eventuală rămânere a bunurilor în patrimoniu (respectiv, a unui autoturism Audi A8, a unui autotractor fabricat în anul 2003, a unui autotractor fabricat în anul 2008 și a unei semiremorci fabricate în anul 2003) ar fi fost de natură a crește gradul de acoperire a datoriilor societății.

Totodată, susținerile reclamantei și ale intervenientei în sensul că prin înstrăinarea bunurilor s-ar fi generat imposibilitatea derulării de activități comerciale generatoare de venituri sunt neîntemeiate, nerezultând din probele administrate.

Pe de altă parte, transferurile reclamate au reprezentat ele însele operațiuni comerciale generatoare de venituri.

Mai mult, aceste susțineri ale reclamantei și ale intervenientei relevă caracterul contradictoriu al faptelor imputate pârâtului.

Pe de o parte, se invocă faptul că existau suficiente active pentru achitarea datoriilor (fără a se detalia în ce măsură „activele” pot realmente să fie folosite pentru plata datoriilor, în condițiile în care noțiunea de active nu este sinonimă cu aceea de disponibilități bănești/lichidități) și că pârâtul nu le-ar fi folosit pentru plata datoriilor.

Pe de altă parte, se susține că prin înstrăinarea unor active, care a generat disponibilități bănești folosite (inclusiv) la plata datoriilor, pârâtul ar fi generat o imposibilitate a derulării activității.

Pentru toate aceste considerente, judecătorul-sindic a apreciat că probele administrate nu relevă săvârșirea de către pârât a faptelor ilicite imputate, după cum probele administrate nu relevă că intrarea în insolvenţă ar fi fost generată de fapte de natura celor imputate pârâtului.

1. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta M.R.L.I. SPRL– lichidator judiciar al debitoarei SC F.A. SRL, intervenienta accesorie SC E.P.SRL şi pârâtul C.F.– apel incident.

Prin motivele de apel, reclamanta M.R.L.I.

SPRL – lichidator judiciar al debitoarei SC F.A.

SRL, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă şi al admiterii cererii de intervenţie accesorie formulată în cauză.

A apreciat că hotărârea pronunţată este rodul unei greşite interpretări a situaţiei de fapt şi a unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale pe care se sprijină cererea de antrenare a răspunderii promovate în cauză – respectiv a dispoziţiilor art. 169 alin. 1 lit. a, c şi e din Legea nr. 85/2014.

În ciuda faptului că în cauză au fost pronunţate 4 hotărâri de anulare a unor acte frauduloase încheiate de pârât în perioada suspectă, în dauna societăţii debitoare - dintre care 3 au fost invocate în cererea de antrenare a răspunderii - în mod surprinzător hotărârea atacată îl absolvă pe pârât de orice vină şi de orice responsabilitate, considerentele conducând la concluzia că intrarea debitoarei în insolvenţă ar fi exclusiv rezultatul unei activităţi manageriale şi financiare neperformante - considerente care sunt însă contrazise de probatoriul administrat în cauză.

Prin apelul formulat, intervenienta accesorie SC E.P.SRL, prin reprezentant convenţional – avocat G.Ș., a solicitat în principal anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea completă a fondului cauzei, iar în subsidiar, schimbarea în totalitate a sentinţei şi admiterea cererii de antrenare a răspunderii materiale formulată de către lichidatorul judiciar.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

O primă solicitare a apelantei-interveniente este de anularea a sentinței judecătorului sindic și de trimitere a cauzei spre rejudecare, imputându-se faptul că, deși în aparență hotărârea abundă de argumente, acestea se repetă și nu răspund motivelor pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii materiale a fostului administrator statutar al societății debitoare, criticând hotărârea apelată sub aspectul nemotivării, în raport de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., susținând că soluția nu este pe deplin argumentată.

Un alt motiv de apel vizează încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarele asociate a6, a8 și a9, prin statuările judecătorului sindic în sensul că transferurile activelor au fost utile/pozitive debitoarei („procurarea unor astfel de fonduri prin transferurile realizate (chiar în condițiile constatării caracterului lor fraudulos) relevă, mai curând, o contribuție la preîntâmpinarea insolvenței decât la apariția ei", „câtă vreme transferurile realizate au permis procurarea unor fonduri/a unor disponibilități bănești, iar în perioada adiacentă realizării lor datoriile societății au scăzut în mod considerabil, în niciun caz nu poate reține că aceste transferuri ar echivala cu deturnări/ascunderi ale unor părți din activ prin generarea imposibilității folosirii bunurilor prin acoperirea datoriilor societății", etc.).

Apelanta-intervenientă apreciază că acestea statuări prin care se consideră ca fiind benefice transferurile patrimoniale făcute de debitor prin semnătura pârâtului către rudele sale și prieteni apropiați, deși instanțele de judecată au dispus anularea acestora, deoarece s-au realizat la prețuri derizorii și în frauda creditorilor, pentru a le ascunde de aceștia din urmă, contravin celor trei hotărâri.

Mai susține apelanta că un act juridic anulat ca fiind fraudulos în mod definitiv de către o instanță, nu mai poate fi calificat ca fiind valid de către o altă instanță, deoarece anularea actului îl lipsește de orice efect juridic.

Apelanta a criticat raționamentul judecătorului sindic din perspectiva unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 169 alin.1 lit. a), c) și e) din Legea nr. 85/2014, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului

La data de 24.09.2024, pârâtul C.F. a depus întâmpinare şi apel incident.

A solicitat respingerea apelurilor declarate de MRL şi intervenientă şi admiterea apelului incident cu privire la lipsa de interes în formularea cererii de antrenare cu privire la anularea transferurilor patrimoniale, şi inadmisibilitatea cererii de intervenţie.

Prin apelul incident, apelantul-pârât susține inadmisibilitatea cererii de intervenție accesorie prin aceea că nu justifică un interes propriu, precum și lipsa unui interes în promovarea acțiunii de atragere a răspunderii, în condițiile în care lichidatorul judiciar a obținut anularea înstrăinărilor frauduloase în dosarele a6, a8 și a9, pretinzând că bunurile sau valoarea lor ar fi putut fi recuperate în procedura de anulare.

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

S-a administrat proba cu înscrisuri noi în apel.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel:

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:

Având în vederea efectele pe care le-ar putea produce admiterea căilor de atac exercitate în prezenta cauză, Curtea a analizat cu prioritate apelul incident.

Apelul incident declarat de apelantul-pârât C.F.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de intervenție accesorie a creditoarei E.P.SRL, Curtea constată că judecătorul sindic a decis asupra ei prin Încheierea din 24.05.2024, apreciind că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 61 și art. 63 C.proc.civ., reținând just că aceasta justifică un interes personal prin prisma calității sale de creditor înscris la masa credală, a faptului că drepturile acesteia ar putea fi afectate prin pronunțarea hotărârii potrivnice părții în interesul căreia înțelege să intervină.

Curtea reține că prin eventuala admitere a cererii de atragere, însăși creditoarea ar avea de profitat prin punerea în executarea a acestei hotărâri, creanța cu care este înscrisă la masa credală, care face parte din pasivul neacoperit al debitoarei putând fi acoperită din averea personală a pârâtului.

Așadar, condiția interesului personal al intervenientei este pe deplin îndeplinită, și pe cale de consecință cererea de interevenție este admisibilă, această critică fiind neîntemeiată.

În ceea ce privește susținerile apelantului referitoare la lipsa de interes a reclamantei în promovarea acțiunii în atragere, Curtea le apreciază ca fiind de asemenea neîntemeiate, plecând de la finalitatea diferită a celor două tipuri de acțiuni.

Acțiunea în anularea actelor frauduloase (art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014) are ca scop reîntregirea activului debitoarei prin anularea operațiunilor patrimoniale suspecte încheiate anterior deschiderii procedurii.

Prin intermediul ei se urmărește restituirea bunurilor în patrimoniul debitoarei sau a echivalentului bănesc al acestora, în beneficiul colectiv al creditorilor.

Este o acțiune de recuperare a patrimoniului, în interesul masei credale și are caracter predominant reparator, asemănător unei acțiuni pauliene.

Acțiunea de atragere a răspunderii personale (art. 169 din Legea nr. 85/2014) are ca scop tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor culpabile de starea de insolvență, prin obligarea acestora să suporte pasivul neacoperit.

Ea urmărește deci acoperirea deficitului rămas în dauna creditorilor, pe cale unei obligații de plată direct în sarcina persoanei vinovate.

Această acțiune are caracter preponderent sancționator și compensator.

Dată fiind natura lor diferită, legea nu condiționează în niciun fel exercitarea unei de existența sau exercitarea celeilalte, putând fi uzate cumulativ, succesiv sau alternativ, în funcție de strategia procedurii și interesul creditorilor.

Modalitatea în care a procedat lichidatorul, formulând ambele tipuri de acțiuni, întâi anularea transferurilor (pentru a readuce bunurile în patrimoniu) , iar ulterior a cerut și atragerea răspunderii administratorului (pentru a recupera prejudiciul rămas neacoperit după anularea transferurilor), este pe deplin coerentă, o altă conduită determinând riscul împlinirii termenului de prescripție pentru oricare dintre cele două tipuri de acțiuni.

Astfel cum s-a punctat și mai sus, nu există niciun impediment legal ca cele două acțiuni să fie exercitate în paralel, ba chiar se completează între ele, scopul final ala cestora fiind unic, acela de acoperire a masei credale.

De observat este că succesul readucerii bunurilor ce au făcut obiectul transferurilor frauduloase în patrimoniul debitoarei depinde de eventualele înstrăinări succesive, care îngreunează reîntregirea acestuia, iar posibilitatea de a iniția demersurile ulterioare reglementate de art. 121 din Legea nr. 85/2014 nu pot justifica lipsa interesului în prezentul demers judiciar.

Mai mult decât atât, trimiterile pe care le face apelantul-pârât la dispozițiile art. 121 și obligația pe care o are lichidatorul judiciar a parcurge aceste demersuri, de a readuce în patrimoniu bunurile înstrăinate nelegal de la eventualii subdobânditori, în condițiile în care el însuși se face vinovat de acele transferuri frauduloase, echivalează cu o apărare contrară principiului principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă.

Curtea apreciază că lichidatorul judiciar are tot interesul și dreptul de a recurge la ambele instrumente legale disponibile, pentru a maximiza recuperarea creanțelor.

O interpretarea contrară nu a face decât să încurajeze persoanele responsabile de risipirea averii debitoarei prin acte de natura celor prevăzute de art. 117 din lega nr. 85/2014, or legea insolvenței se impune a fi interpretată în sensul de a oferi practicienilor de insolvență/creditorilor toate mijloacele necesare pentru a sancționa astfel de conduite.

Pentru aceste motive, reținând criticile apelantului-pârât ca fiind neîntemeiate, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ. Curtea a respins apelul incident declarat de apelantul-pârât, ca nefondat.

Apelurile declarate de apelanta-reclamantă MRL Iași și apelanta-intervenientă SC E.P.SRL

Întrucât în mare parte din motivele de apel invocate de apelanta-reclamantă MRL Iași se regăsesc în cuprinsul apelului declarat de către apelanta-intervenientă E.P.SRL, Curtea le va analiza împreună.

O primă solicitare a apelantei-interveniente este de anularea a sentinței judecătorului sindic și de trimitere a cauzei spre rejudecare, imputându-se faptul că, deși în aparență hotărârea abundă de argumente, acestea se repetă și nu răspund motivelor pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii materiale a fostului administrator statutar al societății debitoare, criticând hotărârea apelată sub aspectul nemotivării, în raport de art. 425 alin.1 lit. b C.proc.civ., susținând că soluția nu este pe deplin argumentată.

Curtea amintește că obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac.

Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, însă trebuie să răspundă apărărilor fiecăreia dintre părţi.

Soluționarea cauzei în circumstanțele expuse impunea în sarcina instanței obligația de a oferi o motivare completă, reală și explicită în privința cererii de chemare în judecată, nu numai prin raportare la susţinerile reclamantei și la temeiurile de drept invocate de către aceasta, ci şi prin raportare la apărările expuse în întâmpinare, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin raportare la criticile formulate, rolul instanței de control judiciar este acela de a stabili dacă și în ce măsură chestiunile esențiale supuse judecății, relativ la fiecare temei de drept, și-au găsit răspuns în hotărârea pronunțată de prima instanță.

Pentru aceasta, este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ținând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile cuprinse în dispozitiv.

Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt ,,într-adevăr ascultate” adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Astfel spus, … 6 implică în sarcina instanței obligația de a face o examinare efectivă a argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși, ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale rezultatului procedurii în cauză (Ruiz Torja și Hiro Balani c.

Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).

Obligația de motivare a unei hotărâri, exigenţă consacrată de art. 425 alin. 1 lit. b) Cod de procedură civilă, trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explică inteligibil hotărârea luată.

După cum s-a subliniat în mod constant, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, aceasta nu presupune o analiză exhaustivă a argumentelor expuse de parte.

Motivarea unei hotărâri nu constituie o problemă de volum, ci una de conţinut, aşa încât insuficienta motivare poate atrage desfiinţarea hotărârii doar în ipoteza în care hotărârea se sprijină pe formulări generale, lipsite de claritate, fără referire concretă la realitatea faptelor şi la normele juridice incidente, împiedicând în acest mod exercitarea controlului judiciar.

În cauză, lecturarea sentinţei atacate permite decelarea considerentelor necesare care au fundamentat soluţia pronunţată, judecătorul sindic procedând în mod judicios la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 169 alin.1 lit. a), c) și e) din Legea nr.85/2014, prin raportare la susținerile din cererea introductivă, cererea de intervenție accesorie, precum și apărările cuprinse în întâmpinare.

În considerarea celor evocate, Curtea constată că motivarea judecătorului sindic conţine temeiurile pentru care s-a respins cererea, răspunde apărărilor formulate în cauză şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări.

Împrejurarea că apelanta nu este de acord cu motivarea și soluția instanţei nu poate atrage nulitatea hotărârii, ci cel mult schimbarea soluției pe fond, Curtea urmând a verifica în continuare criticile expuse de apelantă din această perspectivă.

Analizând susținerile apelantei, Curtea le apreciază ca fiind neîntemeiate, nefiind date încălcări ale dispozițiilor art. 431 alin. 2 C.proc.civ.

Reține că statuările judecătorului sindic nu sunt de natură să înfrângă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor menționate, judecătorul sindic necontestând prin considerentele evocate de apelantă caracterul fraudulos al transferurilor, analiza sa realizându-se dintr-o altă perspectivă, respectiv aceea de a verifica întrunirea elementelor răspunderii materiale a organelor de conducere a debitoarei, întemeiată pe dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, ce îi permiteau să cerceta dacă faptele imputate au determinat ori nu insolvența debitoarei.

Temeinicia acestor aprecieri va fi supusă atenției instanței de control judiciar în cadrul analizei următorului motiv de apel.

Ambele apelante au criticat raționamentul judecătorului sindic din perspectiva unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 169 alin.1 lit. a), c) și e) din Legea nr. 85/2014, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea cererii de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului.

Dacă în privința primelor două fapte imputate pârâtului, Curtea împărtășește concluzia la care s-a oprit judecătorul sindic, în sensul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. a) și lit. c), faptele evocate nefiind circumscrise acestor dispoziții legale, în privința celei prevăzute de lit. e), apreciază că faptele se încadrează în tiparul legal.

În privința faptei prevăzute la art. 169 alin.1 lit. a) din Legea nr. 85/2014, apelanta-intervenientă susține că prin înstrăinarea frauduloasă a bunurilor, administratorul a permis unor terțe persoane să folosească bunurile societății pentru prețuri derizorii și dat fiind obiectul de activitate al societății (transporturi rutiere de mărfuri), înstrăinarea vehiculelor din patrimoniul societății a făcut imposibilă derularea activității comerciale generatoare de venituri, iar consecința directă a fost tocmai intrarea în insolvență, fără vreo șansă de reorganizare.

Curtea constată că fapta astfel cum a fost descrisă de către apelante nu se circumscrie celei prevăzute de art. 169 lit. a) din Legea nr. 85/2014 (au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;), folosirea bunurilor de către terțe persoane fiind o consecință inerentă a transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul transferurilor anulate, folosința acestora realizându-se ca atribut al dreptului de proprietate transferat, ipoteza reclamată de art. 169 alin. 1 lit. a) nefiind dată în cauza dedusă judecății, fapta reclamată având mai degrabă tipicitatea celei de art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014.

Nici fapta prevăzută de art. 169 lit. c) (au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi) nu a fost dovedită, judecătorul sindic reținând just că neplata pasivului și activitatea managerială și financiară neperformantă nu constituie prin ele însele, motive suficiente pentru antrenarea răspunderii materiale.

Scopul pretins de către apelantă constând în deschiderea procedurii insolvenței cu întârziere, pentru ca transferurile frauduloase să fie la adăpostul unor eventuale acțiuni în anulare, prin trecerea perioadei de 2 ani de la data realizării lor, au la bază o prezumție simplă, care în lipsa coroborării cu alte probe nu poate face dovada intenției frauduloase a administratorului debitoarei în acest sens.

Mai mult decât atât, apelantele nu au făcut dovada cu certitudine a momentului apariției stării de insolvență, pentru a putea stabili nerespectarea dispozițiilor art. 66 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.

În privința faptei prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014 (au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia), Curtea reține caracterul întemeiat al criticilor formulate de apelante.

Operațiunile intimatului-pârât ce au făcut obiectul analizei caracterului fraudulos în dosarele asociate a6, a8 și a9, și asupra cărora instanța a statuat cu autoritate de lucru judecat în acest sens, reprezintă fără îndoială acțiuni ce intră în sfera noțiunii de deturnare regăsită în conținutul juridic al faptei prevăzute la lit.e).

La analiza acestei fapte, judecătorul sindic s-a axat în special pe cea de-a doua modalitate ilustrată de textul legal, respectiv cea a ascunderii, modalitate care în mod evident nu este îndeplinită, dat fiind caracterul public al actelor de înstrăinare, prin contracte de vânzare-cumpărare, operațiuni juridice ce exclud prin ele însele actul material al ascunderii.

În ceea ce privește deturnarea, lucrurile stau cu totul altfel, înstrăinarea la prețuri derizorii a unei părți de activ încadrându-se în tiparul acestei fapte ilicite, întrucât prin acțiunea sa, administratorul societății a scos din patrimoniul debitoarei bunuri care făceau parte din gajul general al creditorilor societății, cu scopul real de a decapitaliza societatea, de a frauda interesele creditorilor și nicidecum de a acoperi datoriile societății, astfel cum se pretinde către intimatul-pârât.

Adevărat este că transferurile nu s-au realizat cu titlu gratuit, însă caracterul oneros al acestora nu este de natură a înlătura ilicitul acestora, sumele obținute fiind în mod evident derizorii, de natură a înlătura teza potrivit căreia au fost realizate cu scopul de a achita datoriile societății.

Caracterul oneros simbolic nu exclude frauda, creând doar o aparență de legalitate unor operațiuni care în substanța lor au fost profund dezavantajoase pentru societate.

Dacă scopul real ar fi fost acoperirea datoriilor, s-ar fi înstrăinat în condițiile economiei de piață, în ideea obținerii de profit sau măcar de a obține un preț corect, nu către persoane din familie, la prețuri derizorii.

Curtea nu poate primi argumentul judecătorului sindic în sensul că procurarea unor fonduri bănești prin transferurile realizate (chiar în condițiile constatării caracterului fraudulos) relevă mai degrabă o contribuție la preîntâmpinarea insolvenței, decât la apariția ei, pe de o parte, întrucât ideea de fraudă, astfel cum a fost reținută cu autoritate de lucru judecat în hotărârile pronunțate în cele trei dosare asociate, exclud de plano un scop licit, cum ar fi cel de a acoperi datoriile societății, iar pe de altă parte, o astfel de concluzie presupune analiza doar a unei sigure piese din întregul puzzle dedus judecății.

Transferurile frauduloase nu pot fi privite fără a lua în considerare aspectele cuprinse în indicatorii financiari aferenți perioadei 2016-2019.

Se poate observa că în 2016 debitoarea deținea active în valoare totală de 1.729.54 lei (din care active imobilizate în sumă de 1.172.584 lei), în 2017 active de 1.387.350 lei (din care active imobilizate în sumă de 761.361 lei), iar în 2018 (31.12.2018) active în valoare de 202.165 lei (din care active imobilizate în valoare de 25.167 lei), iar la data de 30.11.2019 în valoare de 11 lei.

Evoluția activelor imobilizate a avut o evidentă descreștere în anii 2018 și 2019, de la 761.361 lei la finalul 2017 la 11 lei la finalul 2019, momentul intrării în insolvență, aspect ce întărește ideea golirii de active imobilizate a societății, cu privire la care o instanță a stabilit caracterul fraudulos a patru dintre vânzări.

A reținut judecătorul sindic că, analizând conținutul tabelului inserat la art.

Evoluția descendentă a datoriilor pe parcursul perioadei analizate a fost, de altfel, reliefată în art.

II pct. 1.2 din raportul cauzal.

Or justificarea pe care o primește judecătorul sindic de la pârât, în sensul achitării datoriilor societății, încercându-se a se crea o aparență de legalitate transferurilor de active, nu este validată de instanța de control judiciar.

Analizând datele contabile cuprinse în raportul cauzal se poate observa că datoriile ce au fost lichidate în perioada suspectă supusă analizei (2018-2019) au fost cele pe termen lung și mediu, cuantumul datoriilor pe termen scurt rămânând într-un cuantum ridicat.

Dacă scopul real al administratorului ar fi fost acoperirea datoriilor și evitarea apariției stării de insolvență, plățile s-ar fi concentrat pe datoriile pe termen scurt, acestea fiind cele care pot determina apariția imediată a stării de insolvență, or după cum se poate observa, nu acesta a fost scopul externalizării activelor debitoarei, maniera în care a procedat administratorul nefiind nici pe de parte justificată de bună-credință.

Acest aspect rezultă și din faptul că bunurile înstrăinate, erau în mare parte bunuri indispensabile desfășurării activității societății, astfel că prin înstrăinarea acestora s-a urmărit/ s-a acceptat ideea că societatea nu își mai putea desfășura activitatea, fapt ce a determinat în mod logic apariția stării de insolvență.

Această concluzie rezultă în mod logic din evoluția descrescătoare a activelor imobilizate, coroborată cu constatarea caracterului fraudulos al celor 4 transferuri și a procesului-verbal de inventariere din care rezultă că la momentul deschiderii insolvenței, debitoarea nu mai deținea niciun mijloc de transport pentru desfășurarea activității comerciale.

O astfel de conduită nu poate fi validată și din perspectiva faptului că administratorul a ales el însuși categoria de creanțe de acoperit (cele pe termen lung și mediu) și implicit creditorii pe care să îi lichideze, determinând prin înstrăinarea întregului parc auto al debitoarei sigurul deznodământ logic, apariția stării de insolvență, imposibilitatea de redresare economică și implicit, a ales categoria de creditori ai căror creanțe, nu doar că nu au fost acoperite, ci a și anihilat orice șansă de satisfacere acestora în cadrul procedurii insolvenței, prin diminuarea la 0 a activului debitoarei.

Susținerile intimatului-pârât din cuprinsul întâmpinării în sensul că prin valorificarea activelor s-au efectuat plăți prin care s-a evitat executarea silită în dosarul execuțional nr.1394/2018 al BEJ H.D.O. și C.C.Ș., pentru a nu se pune sechestru pe bunuri, și pe conturi, care ar fi afectat activitatea societății, nu pot fi primite de către instanța de apel, întrucât raportând momentul la care s-au realizat transferurile frauduloase (16.05.2018, 21.05.2018, 13.07.2018) la momentul declanșării executării silite în dosarul nr.1394/2018- 09.10.2018 și mai exact data emiterii titlului executoriu constând în Bilet la ordin seria RNCB3 AR nr. 0029920 emis la data de 18.07.2018 și scadent la data de 02.10.2018, constată că acestea sunt anterioare însăși emiterii titlului executoriu, cronologia acestora determinând netemeinicia susținerilor pârâtului, justificarea plăților către acest creditor fiind nereală.

Curtea nu poate analiza facturile depuse de apelanta-intervenientă cu ocazia depunerii concluziilor scrise, facturi prin care se dorește a se demonstra înstrăinarea altor bunuri ale societății către numiții C.M., C.A. și C.I., întrucât au fost depuse după închiderea dezbaterilor, fiind dată sancțiunea prevăzută de art.394 alin.3 C.proc.civ.

Așadar, haina aparent legală pe care intimatul-pârât a pretins-o pentru acțiunile sale și pe care judecătorul-sindic a primit-o ca justificare (acoperirea datoriilor societății), Curtea nu o poate valida, întrucât reaua-credință a pârâtului transpare din însăși natura frauduloasă a actelor sale, stabilită prin hotărâri judecătorești, frauda excluzând prin definiție buna-credință.

În ceea ce privește prejudiciul suferit de creditorii debitoarei, acesta constă în masa credală a debitoarei în cuantum de 482.186,70 lei (suma înscrisă în tabelul definitiv de creanțe), și se află în legătură de cauzalitate directă cu fapta imputată intimatului-pârât.

Nu poate primi teza conform căreia prejudiciul ar consta în diferența dintre valoarea bunurilor înstrăinate și valoarea încasată în schimbul lor, întrucât s-ar face abstracție de împrejurarea că acestea aveau natura unor bunuri indispensabile desfășurării activității debitoarei, transferul fraudulos al acestora fiind dublat de imposibilitatea desfășurării activității și determinarea stării de insolvență.

Astfel cum s-a subliniat și mai sus, întregul parc auto al debitoarei a fost înstrăinat, astfel cum rezultă din evoluția descrescătoare a activelor imobilizate, și nu în scopul licit al acoperirii datoriilor pentru prevenirea insolvenței, aspect ce conturează pe deplin deturnarea activelor societății.

Așadar, prejudiciul produs este însăși producerea premeditată a insolvenței, și nu doar diminuarea activului net contabil al societății cu acea diferență de valoare.

Concluzionând, Curtea apreciază că fapta concretă imputată intimatului-pârât constând în acțiunea de a înstrăina bunurile proprietatea debitoarei în cei doi ani anteriori deschiderii insolvenței, cu intenția de a diminua activul societății în dauna creditorilor, are valențele unei deturnări a unei părți din activul societății debitoarei, reflectată în imposibilitatea folosirii bunurilor pentru desfășurarea activității debitoarei și implicit pentru acoperirea datoriilor societății și evitarea intrării în insolvență, faptă ce se circumscrie evident în cea prevăzută de la art. 169 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. 2 C.proc.civ. a admis apelurile principale declarate de reclamantă și intervenienta accesorie și a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că:

A admis cererea principală şi cererea de intervenţie accesorie.

A dispus ca pasivul debitoarei, până la concurenţa sumei de 482.186,7 lei, să fie suportat de pârâtul C.F. din averea personală, suma urmând a avea destinaţia prevăzută de art. 171 din Legea nr.85/2014.

A dispus efectuarea notificărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015.