Decizie nr. 315 din 14.04.2025

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului S.– Secţia I Civilă la data de 07.03.2024 sub nr.880/86/2024, contestatoarea T.I.N. în contradictoriu cu intimata SC 3D P. SRL a solicitat:

1. anularea Deciziei de concediere nr. 02/16.01.2024;

2. restabilirea situației anterioare, prin reintegrarea reclamantei pe funcția de Operator la roboţi industriali

3. obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, în calitate de salariată a 3D P.

S.R.L., de la data încetării raporturilor de muncă, prin decizia de concediere, și până la momentul reintegrării efective;

3.1. obligarea pârâtei la plata către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale constând în sumele de bani nedeclarate de către angajator din punct de vedere fiscal, pe care 3D P.

S.R.L. le achita reclamantei lunar, ca drepturi salariale, în cuantum de 1.390 lei/lună;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în onorariu de avocat, precum și orice alte cheltuieli.

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 974 din data de 24 iulie 2024, Tribunalul S.- Secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea, a anulat Decizia nr. 02/16.01.2024 de încetare a contractului individual de muncă al contestatoarei, a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior.

A obligat intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat, de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective în funcţie.

A obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reținut următoarele:

Contestatoarea este din data de 01.02.2023 salariată în cadrul firmei 3D P.

S.R.L., cu funcţia de tehnician dentar iar la data de 13.12.2024 refuzând să-şi dea demisia solicitată de reprezentantul angajatorului, acesteia i s-a desfiinţat locul de muncă începând cu data de 14.12.2023 prin Decizia nr. 2/16.01.2024 comunicându-i-se totodată Notificarea de preaviz nr. 01/13.12.2023 prin care societatea motivează concedierea prin dificultăţile economice cu care se confruntă societatea.

Instanța a citat art. 65 alin. 1,2 din Codul muncii și a constatat că desfiinţarea locului de muncă al contestatoarei nu este efectivă şi nu are o cauză reală şi serioasă, iar decizia de concediere nu este motivată.

A motivat că art. 76 prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute decizia de concediere trebuie să cuprindă motivele care au determinat concedierea, iar pentru ca o cauză să fie reală şi serioasă este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: să aibă caracter obiectiv, respectiv să fie impusă de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului.

O cauză subiectivă nu poate fi considerată ca având caracter obiectiv; aşadar, cauza trebuie să fie independentă de factori subiectivi, de eventualele păreri sau capricii ale angajatorului; să fie precisă (exactă), să constituie veritabilul motiv al concedierii, adică să nu disimuleze un alt temei (cum ar fi intenţia de a-l concedia cu orice preţ pe un anumit salariat), susţinându-se, formal, că ar exista unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana salariatului.

Instanţa de fond a constatat că Decizia nr. 2/2024 nu cuprinde niciun element pentru o analiză în detaliu a situaţiei economice a firmei, cu o indicare clară a situaţiei care a fost avută în vedere la emiterea deciziei, pentru a nu fi abuzivă.

Totodată, art. 4 din Decizia nr. 2/2023 nu poate suplinii lipsa motivării în vreun fel a deciziei de concediere.

Faţă de cele arătate mai sus instanţa de fond a constatat faptul că efectul concedierii nelegale îl reprezintă anularea deciziei de concediere în condiţiile art. 78 Codul muncii, cu aplicarea art. 80 Codul muncii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plată către reclamantă a diferențelor de drepturi salariale constând în sumele de bani nedeclarate de către angajator din punct de vedere fiscal, pe care 3D P.

S.R.L. le achita reclamantei lunar, ca drepturi salariale, în cuantum de 1.390 lei/lună, instanţa de fond a reținut că este nefondat, întrucât contestatoarea a fost angajată cu salariul minim brut pe economie, respectiv 3200 lei brut inițial, majorat apoi la 3300 lei brut/lună (începând cu data de 1 octombrie 2023), corespunzător unui salariu net de 2110 lei/lună, iar pe toată durata derulării raporturilor de muncă, drepturile salariale ale contestatoarei au fost achitate în cuantumul stabilit prin contractul de muncă, respectiv prin actul adițional, suma de 2.110 lei fiind achitată în fiecare lună prin transfer bancar, cu plata contribuţiilor fiscale pe salarii, ne-reieşind din probele administrate un cuantum diferit în sume nete cu titlu de salariu, motiv pentru care această cerere apare ca nefondată.

Faţă de cele arătate instanţa de fond a admis, în parte, cererea, dispunând și obligarea pârâtei la plata sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză:

3.1 Împotriva sentinței civile nr. 974 din data de 24 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul S.- Secţia I civilă, a formulat apel pârâta SC 3D P. SRL S.pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

În motivare a criticat faptul că judecătorul fondului nu a examinat toate apărările formulate prin întâmpinare şi nu a indicat motivele pentru care apărările formulate au fost înlăturate, aşa cum impun disp. art. 6 şi art. 425 lit. b cod procedură civil, făcând referire și la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti, fără indicarea argumentelor pentru care au fost înlăturate apărări esenţiale ale părţilor şi fără examinarea efectivă a unor probleme esenţiale supuse aprecierii instanţei, nu corespunde exigenţelor dispoziţiilor legale, întrucât lipsa de consistenţă a considerentelor poate face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

A argumentat că, întrucât obligaţia de motivare a hotărârii prin indicarea considerentelor prin prisma cărora au fost înlăturate cererile părţilor constituie, potrivit art. 425 lit. b cod procedură civilă, o cerinţă legală extrinsecă de procedură, nerespectarea textului de lege menţionat este de natură a atrage nulitatea necondiţionată a hotărârii în condiţiile art. 174 rap. la art. 176 alin. 1 pct. 6 cod procedură civilă.

A susținut că, în subsidiar, în măsura în care s-ar fi apreciat că decizia nr. 5/2024 nu produce efecte, a solicitat să se ia act de faptul că, în conformitate cu disp. art. 436 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, recunoaște pretenţiile contestatoarei privind nulitatea deciziei de concediere nr. 2/2024, dreptul contestatoarei la reintegrarea pe postul deţinut anterior şi dreptul la despăgubiri conform art. 80 alin. 1 din codul muncii, că din cuprinsul încheierii de dezbateri de la termenul din 10 iulie 2024 rezultă că toate apărările formulate prin întâmpinare au fost reiterate şi oral şi că dezbaterile contradictorii au vizat inclusiv excepţia lipsei de obiect a petitelor sus menţionate, precum şi problema eficacităţii deciziei de reintegrare nr. 5/2024.

A criticat faptul că, din considerentele sentinţei apelate rezultă că judecătorul fondului nu a analizat şi nu s-a pronunţat nici asupra aspectelor învederate anterior, dar nici asupra apărării subsidiare referitoare la pronunţarea unei hotărâri în temeiul art. 436 alin. 1 şi 2 cod procedură civilă, apreciind că aceste apărări erau esenţiale şi se impuneau a fi examinate întrucât de modul de soluţionare a acestor apărări depindea stabilirea momentului până la care contestatoarea este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul art. 80 din codul muncii, și, nefiind examinate, hotărârea primei instanţe nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 lit. b, art. 6 cod procedură civilă şi materializează practic soluţionarea cauzei fără cercetarea fondului.

Apelanta a precizat că, în temeiul art. 480 alin. 3 teza întâi cod procedură civilă, solicită în principal admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea fondului.

Apelanta a susținut că în cauză se justifică a fi admisă excepţia rămânerii fără obiect a capetelor de cerere privind anularea deciziei nr. 2/2024 şi reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior, excepţie pe care înţelege să o reitereze şi în apel.

Reiterează cele dispuse prin decizia nr. 5 din 19 aprilie 2024, faptul că nu a fost contestată în termenul de 45 zile prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. a din codul muncii.

Învederează că reclamanta a refuzat să dea curs dispoziţiei de reintegrare, susţinând că decizia nr. 5/2024 ar fi lipsită de efecte şi că aceasta nu asigură în integralitate repunerea ei în situaţia anterioară, iar la data de 14 mai 2024, i-a transmis prin intermediul apărătorului său o propunere de stingere a litigiului pe cale amiabilă, solicitând plata unor despăgubiri în sumă de 28.000 lei, plata onorariului pentru avocatul său (care este chiar fratele ei), cu precizarea că renunţă la cererea de reintegrare pe postul deţinut anterior şi la pretenţia privind depunerea unor declaraţii rectificative.

Apelanta a apreciat că nu pot fi reținute apărările reclamantei privind ineficacitatea deciziei de reintegrare nr. 5/2024 pe considerentul că aceasta ar fi contrară dezlegărilor din decizia HP nr. 18/2016, deoarece, dat fiind caracterul judiciar al nulităţii, respectiva decizie nu poate fi lipsită de efecte atât timp cât nu a fost invalidată de o instanţă de judecată, iar în măsura în care pretinde că decizia nr. 5/2024 ar fi lovită de nulitate, contestatoarea avea posibilitatea de a-şi valorifica aceste susţineri pe calea unei contestaţii formulate în temeiul art. 268 alin. 1 lit. a din codul muncii întrucât pretinsa nulitate nu poate opera de drept.

Apelanta a concluzionat că se impune a se reţine că decizia nr. 5/2024 produce efectul revocării deciziei de concediere nr. 2/2024, precum şi efectul reintegrării contestatoarei pe postul deţinut anterior începând cu data de 24 aprilie 2024, astfel că acţiunea a rămas fără obiect sub aspectul capetelor de cerere care vizau aceste aspecte.

A arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a disp. art. 451 cod procedură civilă prin obligarea la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 lei, cu toate că suma pretinsă cu acest titlu şi reprezentând onorariu avocaţial este vădit disproporţionată în raport de valoarea cauzei, de complexitatea acesteia şi de munca depusă de avocat.

A arătat că prin concluziile orale formulate la termenul de judecată din 10 iulie 2024 a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată pretinse de contestatoare, motivat de faptul că avocatul angajat este chiar fratele ei, că pricina nu comportă un grad ridicat de dificultate, că în cauză au fost acordate doar două termene de judecată şi s-a administrat doar proba cu înscrisuri, împrejurări în raport de care onorariul de avocat în cuantum de 3500 lei apare ca fiind vădit disproporţionat, însă această cerere, pe care prima instanţă nu a examinat-o în nici un mod, se justifica a fi admisă prin raportare la disp. art. 451 alin. 2 cod procedură civilă, la motivele expuse anterior, dar şi prin raportare la faptul că valoarea litigiului este una relativ redusă, la faptul că au recunoscut pretenţiile contestatoarei în privinţa a trei din cele patru capete de cerere principale formulate şi la faptul că în, final acţiunea a fost admisă doar în parte, respectiv doar în limita pretenţiilor pe care le-au recunoscut.

3.2.

Reclamanta Toma Ioana Noemi, a formulat apel incident (f. 42-55 ds.) solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate şi, în consecinţă, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării apelantei-intimate la plata către intimata-apelantă a diferenţelor de drepturi salariale constând în sumele de bani nedeclarate de către angajator din punct de vedere fiscal, pe care 3D P.

S.R.L. le achita intimatei lunar, ca drepturi salariate, în cuantum de 1.390 lei/lună, plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul aferent deplasării apărătorului ales la primul termen de judecată, în cuantum de 500 lei.

Totodată a solicitat obligarea apelantei-intimate la plata integrală a tuturor cheltuielilor dc judecată ocazionate în faza apelului.

În motivare a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a atras atenţia instanţei de judecată asupra faptului că munca subdeclarată reprezintă o practică la nivelul societăţii-pârâte, pe care aceasta o aplică tuturor salariaţilor, și că, în realitate, salariul net pe care îl primea efectiv lunar de la angajator era de 3.500 lei, plătit după cum urmează: suma de 2.110 lei, reprezentând netul sumei de 3.300 lei, îi era virată lunar în contul bancar, iar diferenţa, în cuantum de 1.390 lei, îi era achitată de către administratorul pârâtei, numerar, în fiecare lună, fără a fi declarată fiscal de către angajator şi, în defavoarea acesteia, fără a se plăti contribuţii la bugetul de stat.

A arătat că Sentinţa civilă nr. 974/2024 este parţial nelegală şi netemeinică:

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând greşita respingere ca nefondat a capătului de cerere constând în obligarea apelantei-intimate la plata către intimata-apelantă a diferenţelor de drepturi salariale constând în sumele de bani nedeclarate de către angajator din punct de vedere fiscal, pe care 3D P.

S.R.L le achita intimatei lunar, ca drepturi salariale, în cuantum de 1.390 lei/lună, învederează instanţei de apel faptul că Tribunalul nu a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei prin raportare la situaţia de fapt prezentată de către intimata-apelantă şi, mai mult decât atât, a respins în mod vădit neîntemeiat proba cu interogatoriul, cu mijlocul material de probă (memorie usb cu înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de către intimata-apelantă) şi, respectiv, proba testimonială, propuse de către intimata-apelantă, esenţiale, utile şi concludente în soluţionarea capătului de cerere mai sus menţionat.

A apreciat că astfel instanţa de fond a lipsit în totalitate de efecte juridice însuşi dreptul la apărare consacrat în beneficiul oricărui salariat, prin respingerea probatoriului propus de către intimata-apelantă, vizând proba testimonială şi proba cu interogatoriul angajatorului, fără a invoca, în concret, motivele pentru care a apreciat că aceste probe nu ar fi utile soluţionării cauzei, că a încălcat principiul fundamental al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă.

A apreciat că instanţa de fond avea la dispoziţie suficiente elemente pentru a-şi forma convingerea în sensul veridicităţii aspectelor invocate cu privire la practica societăţii-angajatoare referitoare la munca subdeclarată, astfel încât, cel puţin, să admită şi să administreze proba testimonială, și doar după momentul administrării probei testimoniale şi, în special, al ascultării martorilor propuşi, instanţa de fond ar fi fost în măsură să-şi formeze convingerea în ceea ce priveşte practica societăţii-angajatoare referitoare la munca subdeclarată şi, pe cale de consecinţă, să hotărască, raportat la dispoziţiile art. 22 din Codul de procedură civilă, dacă solicitarea apelantei-intimate cu privire la acest aspect este într-adevăr întemeiată sau nu.

A criticat că în mod neîntemeiat şi superficial a reţinut instanţa de fond faptul că „contestatoarea a fost angajată cu salariul minim brut pe economie, respectiv 3.200 lei brut iniţial, majorat apoi la 3.300 lei brut/lună (începând cu data de l octombrie 2023) corespunzător unui salariu net de 2.110 lei/lună, că simpla reţinere de către o instanţă de judecată a faptului că o cerere a unui justiţiabil „apare ca nefondată”, în condiţiile în care considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să fie clare, ferme, dar, mai ales, să excludă arbitrariul, reprezintă o chestiune care este incompatibilă cu prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă.

În al doilea rând, contrar considerentelor neîntemeiate reţinute în cuprinsul sentinţei apelate, învederează instanţei de apel faptul că, în măsura în care judecătorul fondului ar fi analizat temeinic toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, acesta ar fi putut observa cu uşurinţă cel puţin următoarele aspecte, care dovedesc temeinicia solicitării intimatei-apelante de a-i fi plătită inclusiv suma de 1.390 lei, nedeclarată fiscal de către fostul angajator.

Citând dispoziţiile art. 264 din Codul de procedură civilă, a susținut că, contrar raţiunii avute în vedere de legiuitor la edictarea textelor normative citate, şi anume, a interpretării atât individuale, cât şi coroborate, a probelor, întocmai pentru a asigura aflarea adevărului şi a exclude orice dubiu, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a tuturor înscrisurilor depuse la dosar de către fosta salariată.

A susținut ca fiind relevante mesajele transmise pe aplicaţia mobilă WhatsApp în data de 11.01.2024 prin care care intimata-apelantă îl întreba pe reprezentantul societăţii când poate intra în posesia diferenţei de drepturi salariale până la suma de 3.500 lei, ce îi era achitată lunar în numerar, urmate a doua zi de apelul telefonic primit din partea reprezentantului societăţii (transcrierea discuţiei fiind depusă la dosar), de întâlnirea cu acesta şi de primirea diferenţei de bani, că o dovadă suplimentară a primirii diferenţei în cuantum de l.390 lei, este însăşi faptul că ulterior datei de 12.01.2024, intimata-apelantă nu a mai revenit către reprezentantul societăţii cu nicio solicitare pe acest subiect.

A apreciat ca fiind relevant faptul că reprezentantul societăţii nu a răspuns la acele mesaje, prin a prezenta punctul de vedere sau chiar prin a menţiona că nu ar fi adevărat ce susţine fosta salariată, ci, din contră, a contactat-o pe aceasta, s-a întâlnit cu ea şi i-a şi plătit suma de 1.390 lei, fapt ignorat de prima instanță.

În continuare a redat pasaje din discuțiile purtate prin intermediul aplicaţiei Whatsapp, depuse la dosar, și a susținut că intimata-apelantă a fost sunată de către domnul P.C., acesta spunându-i să se întâlnească în staţia de autobuz Orizont pentru a-i plăti diferenţa de bani, în numerar iar la aproximativ ora 19:40, condusă de tatăl său, intimata-apelantă s-a deplasat la locaţia indicată, unde domnul Popescu i-a plătit (numerar) suma de 1390 lei, reprezentând diferenţa cuvenită conform salariul agreat, până la suma de 3.500 lei.

A mai indicat ca relevantă conversaţia dintre intimata-apelantă şi fosta salariată a 3D P.

S.R.L.

A.D., purtată pe reţeaua de socializare Facebook - depusă la termenul de judecată din data de 10.07.2024 - în care, printre altele, aceasta din urmă confirma practica muncii subdeclarate, în concret, faptul că era plătită în aceeaşi manieră ca şi intimata-apelantă, precizând că intimata-apelantă a lucrat în acelaşi timp, în cadrul angajatorului 3D P.

S.R.L. cu salariata A.D..

Învederează instanţei de apel faptul că discuţia purtată cu dna.

A.D., ignorată în totalitate la nivel probatoriu de către Tribunal, confirmă practica muncii subdeclarate la nivelul 3D P.

S.R.L., redând această discuție depusă la dosar în scris.

A susținut că dl.

P.C. a luat legătura inclusiv cu dna.

D.A., în încercarea de a o speria şi manipula, dovadă în acest sens fiind însăşi conversaţia iniţiată pe reţeaua de socializare Facebook, la data de 10.07.2024, de către dna.

D.A., cu intimata-apelantă, pe care a redat-o.

Apelanta a mai susținut că instanţa de fond a reţinut cu superficialitate faptul că fosta salariată era plătită cu salariul minim pe economie, fără a avea în vedere şi postul pe care aceasta îl ocupa în cadrul societăţii-angajatoare, care implică anumite studii şi o anumită calificare, aceasta fiind absolventă a Facultăţii de tehnică dentară, din cadrul Facultăţii de Medicină, astfel încât este imposibil şi improbabil ca un astfel de post să fie plătit cu salariul minim pe economie, asemenea unor locuri de muncă pentru personal necalificat sau fără studii superioare.

Invocă în acest sens un articol publicat în data de 16.07.2023, pe pagina de internet a publicaţiei online - Ziarul Financiar care confirmă faptul că salariul unui tehnician dentar la momentul respectiv era, în medie, cuprins între 1.100 şi 1.500 de Euro pe lună.

Apelanta a făcut referire și la extrasul de cont bancar depus la dosar (fila nr. 50), care face dovada viramentului efectuat de către 3D P.

S.R.L. în cuantum de 1.485 lei, reprezentând valoarea salariului net pentru 16 zile aferente lunii ianuarie, cuprinse în preaviz, solicitând a se observa că, prin raportare la salariul din contractul de muncă, suma este mai mare, ceea ce confirmă faptul că angajatorul a achitat, prin transfer bancar, şi partea din salariu nedeclarat la nivelul contractului de muncă.

Cu privire la această plată, a atras atenţia instanţei de fond despre faptul că nici sub aspect probatoriu şi nici prin concluziile orale, angajatorul nu a combătut în vreun fel această probă sens în care pasivitatea acestuia a reprezentat o veritabilă confirmare.

Apelanta a invocat parţiala nelegalitate şi netemeinicie a încheierii iniţiale a pronunţării din ședinţa publică din data de 10.07.2024, întrucât instanţa de fond a respins ab initio proba cu interogatoriul ca nefiind utilă soluţionării cauzei, fără, însă, a arăta în concret care au fost motivele în temeiul cărora a apreciat în acest sens.

Contrar aspectelor reţinute de către Tribunal, învederează instanţei de apel faptul că proba cu interogatoriul nu poate fi considerată ca nefiind utilă soluţionării cauzei, chiar şi în contextul recunoaşterii parţiale de către 3D P. S.R.L.

A arătat că teza probatorie şi, implicit, interogatoriul propus, nu vizau exclusiv netemeinicia deciziei de concediere, ci şi demonstrarea pertinenţei şi temeiniciei solicitării intimatei-apelanta exprimate prin capătul nr. 4 de cerere.

Din simpla parcurgere a interogatoriului depus la dosarul cauzei, instanţa de fond ar fi putut observa cu uşurinţă faptul că întrebările nr. 8, 9, 10 şi 14 vizau demonstrarea plăţii lunare în numerar către intimata-apelantă a sumei de 1.390 lei, nedeclarată din punct de vedere fiscal de către societate.

Apelanta a citat considerentele instanței de fond privind respingerea probei testimoniale și a solicitării de revenire asupra acestei măsuri, și a susținut că, contrar propriilor considerente, instanţa de fond a ignorat în totalitate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la care face referire, dovadă în acest sens fiind atât faptul că acestea nu au fost luate în considerare, aşa cum a arătat detaliat mai sus, precum şi faptul că Tribunalul nu le-a folosit în motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate şi nici nu a argumentat în concret de ce anume nu le-a avut în vedere, ce concluzii au rezultat din acestea sau de ce nu ar fi întemeiate.

A învederat instanţei de apel faptul că proba testimonială a vizat exclusiv capătul de cerere nr. 4 al contestaţiei formulate şi a fost prezentată coerent şi argumentat atât prin cererea de chemare în judecată, prin notele de şedinţă depuse cu privire la termenul de judecată din data de 25.06.2024, cât şi prin concluziile orale susţinute pe întreg cursul litigiului.

A susținut că instanţa de fond, substituindu-se voinţei părţii care a propus proba testimonială, care are dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Codul de procedură civilă, de a stabili obiectul şi limitele procesului, dar, mai ales, de a dispune de drepturile sale în orice mod permis de lege, a respins proba testimonială în afara limitelor pentru care aceasta a fost solicitată, şi anume, exclusiv pentru dovedirea capătului nr. 4 din cerere, ignorând în totalitate teza probatorie invocată de parte.

A mai invocat faptul că, aşa cum rezultă din încheierea iniţială a pronunţării din Şedinţa publică din data de 10.07.2024 (pagina nr. 5 a încheierii), societatea 3P P. S.R.L. nu s-a opus încuviințării probei cu interogatoriul.

A concluzionat că instanţa de apel urmează să constate că Sentinţa civilă nr. 974/2024 este parţial nelegală şi netemeinică sub aspectul respingerii ca nefondat a capătului de cerere din contestaţia formulată constând în obligarea apelantei-intimate la plata către intimata-apelantă a diferenţelor de drepturi salariale constând în sumele de bani nedeclarate de către angajator din punct de vedere fiscal, pe care 3D P.

S.R.L. le achita intimatei lunar, ca drepturi salariale, în cuantum de 1.390 lei/lună.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel vizând faptul ca în mod neîntemeiat instanţa de fond nu a dispus obligarea 3D P.

S.R.L. şi la plata sumei de 500 lei, reprezentând onorariul aferent deplasării apărătorului ales la primul termen judecată, a arătat că plata de către intimata-apelantă a onorariului în cuantum de 500 lei a fost demonstrată prin depunerea la dosarul cauzei a dovezii în acest sens la termenul de judecată din data de 10.07.2024 (dovada transferului bancar efectuat de către intimata-apelantă), iar prin raportare la dispoziţiile art. 453 din Codul de procedura civilă, coroborate cu cele ale art. 454 din acelaşi Cod, având în vedere recunoaşterea parţială şi condiţionată a pretenţiilor fostei salariate, se impune obligarea pârâtei şi la plata sumei de 500 lei.

Totodată, raportat la dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă, se impune inclusiv obligarea apelantei-intimate la suportarea integrală a cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentului apel, constând în onorariul de avocat şi a cheltuielilor de deplasare.

4. Apărări formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată de T.I.N. (f. 29-41 ds.) la apelul declarat de apelanta 3D P.

S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 974/2024, a solicitat să se dispună respingerea în tot a apelului formulat cu neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea apelul incident declarat de intimata apelantă, cu obligarea apelantei-intimate la plata integrală a cheltuielilor de judecată din apel.

A apreciat că solicitarea apelantei de anulare a Sentinţei civile nr. 974/2024 şi de trimitere a cauzei spre rejudecare este vădit nelegală, întrucât nu întruneşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, argumentând în detaliu, cu trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, că nu este îndeplinită condiţia neintrării în judecata fondului, întrucât, instanţa de fond a procedat la judecarea fondului cauzei, atât prin prezentarea motivelor de fapt, cât și a celor de drept în temeiul cărora a pronunţat hotărârea apelată.

A susținut că solicitarea apelantei de anulare a Sentinţei civile nr. 974/2024 şi, respectiv, de trimitere a cauzei spre rejudecare este vădit neîntemeiată, având în vedere recunoaşterea de către 3D P.

S.R.L. a pretenţiilor intimatei-reclamante exprimate în cuprinsul primelor 3 capete de cerere ale contestaţiei formulate.

Referitor la motivele de apel vizând înscrisul intitulat "Decizia nr. 5/2024", învederează instanţei de apel faptul că în mod eronat şi nelegal societatea-apelantă a emis această decizie, care, în realitate, prin raportare la prevederile Codului muncii, dar, mai ales, la dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reprezintă un simplu document caduc, lipsii de efecte juridice, impozabil fostei salariate.

Susține că, în esenţă, prin apelul formulat, apelanta reia aceleaşi critici neîntemeiate formulate şi în faţa instanţei de fond și că invocarea din nou, în apel, a acestor chestiuni, este inadmisibilă, în contextul apărărilor invocate de societate la termenul de judecată din data de 10.07.2024, instanţa de fond nu mai era învestită cu soluţionarea acestor chestiuni, fapt ce nu poate forma obiectul prezentului apel.

Susține că înscrisul intitulat „Decizia nr. 5/2024” nu a fost înregistrat în REVISAL de către 3D P.

S.R.L.. aşadar, nu şi-a produs efectele şi, prin urmare, nici nu a intrat în circuitul civil, evidențiază faptul că nu a existat o reactivare a contractului individual de muncă anterior emiterii Deciziei de reintegrare din data de nr. 15/31.07.2024, că în măsura în care ar fi considerat că, din punct de vedere legal, acest înscris este susceptibil să producă efecte juridice, în mod cert apelanta nu ar mai fi emis Decizia de reintegrare nr. 15/2024, pe care a înregistrat-o în Revisal şi în baza căreia a reactivat contractul de muncă.

A mai arătat că nu pot fi primite nici criticile de apel vizând necontestarea de către intimată a înscrisului intitulat „Decizia nr. 5/2024”, că termenul de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii are în vedere exclusiv acele acte emise in timpul raporturilor de muncă, că nu poate fi primită nici interpretarea eronată pe care o face apelanta aspectelor statuate cu caracter obligatoriu de către Înalta Curte prin Decizia nr. 18/2016. considerând fără niciun temei şi contrar acţiunilor fostei salariate că între părţi ar fi intervenit un acord de voinţă.

Referitor la motivul de apel vizând excepţia rămânerii fără obiect a capetelor de cerere privind anularea Deciziei nr. 2/2024 şi reintegrarea contestatoarei a arătat că, invocarea din nou, în apel, a acestor chestiuni, sub forma unei excepţii, este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând obligarea societăţii la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, învederând instanţei faptul că onorariul în cuantum de 3.500 lei, perceput pentru soluţionarea dosarului în faţa Tribunalului S.nu este, sub niciun aspect, disproporţionat faţă de ansamblul activităţilor şi demersurilor întreprinse de apărătorul ales (redactare contestaţie, interogatoriu, suplimentul la interogatoriu, note probatorii, note de şedinţă aferente termenului de judecată din data de 25.06.2024, note scrise cu privire la fondul cauzei, asigurarea reprezentării intereselor fostei salariate la cele două termene de judecată, ocazie cu care, după cum rezultă inclusiv din încheierile de şedinţă, a susţinut concluzii ample).

Mai mult, onorariul perceput respectă inclusiv recomandările stabilite prin Hotărârea Consiliului UNRR nr. 853/2023 privind onorariile minimale percepute pentru contestaţiile împotriva deciziilor emise cu privire la încetarea contractului individual de muncă, dar şi colaborările şi conlucrările profesionale în care Cabinetul de avocat este angajat.

5. Probele administrate în apel:

Prin încheierea de şedinţă din data de 1 aprilie 2025 instanţa a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri depuse în apel, în temeiul art. 479 alin. 2 raportat la art. 255 Cod procedură civilă.

Totodată, a respins, ca neutile soluţionării cauzei, proba cu interogatoriul pârâtei apelante şi proba cu martori.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel:

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

1. Apelul principal al pârâtei

Curtea constată că este întemeiată critica pârâtei apelante în sensul că prima instanţă nu a analizat în considerente apărările sale din întâmpinare, reiterate și prin concluziile orale de la termenul de judecată din 10.07.2024, vizând efectele deciziei de revocare a deciziei de concediere emisă de angajator, solicitarea subsidiară de pronunțare a unei hotărâri de expedient parțială, apărările sale privind cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Contrar aprecierii reclamantei intimate, aceste apărări ale pârâtei pot face obiectul căii de atac a apelului atât timp cât au fost invocate în fața primei instanțe iar aceasta a omis să le analizeze, și au fost reiterate prin memoriul de apel.

Potrivit art. 476 alin. 1 Cod procedură civilă apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept iar art. 478 alin. 2 precizează că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În ceea ce privește excepția lipsei rămânerii fără obiect a cauzei, din verificarea actelor dosarului, rezultă că aceasta nu a fost invocată în fața primei instanțe ci prin memoriul de apel.

În fața primei instanțe apărătorul pârâtei a făcut referire la această excepție doar cu prilejul concluziilor orale, după terminarea cercetării procesului.

Conform art. 390 C.proc.civ. înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.

În continuare, art. 392 C.proc.civ. prevede că, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 216, pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces.

Art. 389 C.proc.civ. prevede că dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu.

Rezultă din dispozițiile legale citate că orice excepție trebuie invocată de părți sau de instanță în etapa cercetării judecătorești, dezbaterile purtându-se doar asupra cererilor și apărărilor părților deja invocate în cursul procesului.

În concluzie, nu se poate reproșa primei instanțe că nu a soluționat această excepție, nefiind invocată în condițiile și termenele prevăzute de lege, însă, fiind o excepție de procedură de ordine publică, aceasta poate fi invocată direct în apel.

Conform art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Respectarea acestei dispoziţii procedurale cu valoare de principiu se circumscrie şi obligaţiei instanţei de a respecta dreptul părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art.6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se în mod constant de către jurisprudenţă că acest drept nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care se procedează la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le putea aprecia pertinenţa.

Nerespectarea de către prima instanță a obligației de a analiza în considerente aceste apărări ale pârâtei, este de natură a produce o încălcare a dreptului la apărare şi astfel a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, ceea ce ar putea atrage nulitatea sentinței pentru nerespectarea acestor principii fundamentale ale procesului civil, reglementate și de art. 6, art. 13 C.proc.civ.

Însă, contrar aprecierii pârâtei apelante, nulitatea nu este una expresă, reglementată de art.176 C.proc.civ., obligația instanței de a-și prezenta considerentele pentru care a adoptat o anumită soluție, parte care nu poate să lipsească din conținutul hotărârii judecătorești, neputând a fi apreciată ca fiind o cerință extrinsecă acestui act de procedură.

Întrucât motivarea este o condiție privitoare la conținutul hotărârii judecătorești, nerespectarea acestei cerințe legale atrage nulitatea intrinsecă, dat fiind că nulitatea extrinsecă este cea care privește încălcarea unor condiții externe actului de procedură (exemplu, necompetența instanței care a pronunțat hotărârea, nelegala compunere a completului care a pronunțat-o).

În reglementarea actualului Cod de procedură civilă, nulitatea condiţionată de vătămare constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, fiind circumstanţiată în mare măsură nerespectării cerinţelor legale intrinseci actului de procedură (concluzie desprinsă mai ales prin raportare la formularea art. 176 pct. 6 C.proc.civ.).

În raport de dispoziţiile legale pretins încălcate, care nu se regăsesc printre cele la care face referire textul art. 176 C.proc.civ., sancţiunea ce poate interveni este nulitatea condiţionată de vătămare, al cărei regim juridic este reglementat de art. 175 C.proc.civ.

Potrivit acestui text legal, nulitatea actului de procedură intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii, şi anume: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea cerinţei legale, actul de procedură să fi produs părţii o vătămare, vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea/desfiinţarea actului.

Analizând îndeplinirea acestor condiții în speța de față, se constată că în fapt pârâta nu critică decât în parte soluția pronunțată, în sensul că pârâta nu contestă în apel faptul că decizia de concediere trebuia anulată, cu consecința repunerii părților în situația anterioară concedierii, inclusiv sub aspectul plății despăgubirilor, fiind nemulțumită de obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Deși a susținut că era esențial de stabilit momentul până la care trebuie plătite despăgubirile stabilite în temeiul art. 80 din Codul muncii, nu a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe în ceea ce privește soluția dată acestui capăt de cerere sub aspectul întinderii în timp.

Prin urmare, Curtea apreciază că poate să suplinească omisiunea primei instanțe, dat fiind că soluţia pronunțată, cu privire la capătul de cerere principal și la cele accesorii, nu este contestată și nu poate fi analizată sub aspectul legalității și temeiniciei, iar în ceea ce privește soluția dată cu privire la cheltuielile de judecată aceasta este corectă, pentru motivele ce se vor arăta de către instanța de apel.

Se reţine că această modalitate de judecată este pe deplin concordantă cu art. 6 din C.E.D.O., Curtea având o jurisprudență constantă în a arăta că „o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă şi … este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6” (hotărârea pronunţată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României, par. 58).

În cauză nu se impune a fi anulată sentința primei instanțe pentru că omisiunile primei instanțe pot fi remediate fără a aducere atingere dreptului părții la un proces echitabil.

Pe de altă parte, nu se poate reține că prima instanță nu a judecat fondul cauzei pentru a se putea dispune anularea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum solicită pârâta, nefiind îndeplinite cerințele art. 480 alin. 3 C.proc.civ. atât timp cât prima instanță s-a pronunțat cu privire la toate capetele de cerere și a indicat succint motivele care au stat la baza soluției pronunțate.

Conform art. 480 alin.3 C.proc.civ. în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

În vederea analizării apărărilor pârâtei, Curtea reține următoarea situație de fapt:

Prin contractul individual de muncă nr. 47/1.02.2023 (f. 25-28 ds. fd.) reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă pe funcția de tehnician dentar, pe o durată nedeterminată începând din data de 2.02.2023.

Potrivit actului adițional nr. 2/31.10.2023 (f. 30 ds. fd.) s-a modificat felul muncii, aceasta ocupând funcția de ”operator la roboți industriali”.

Prin decizia nr. 02/16.01.2024 emisă de pârâtă s-a dispus încetarea contractului de muncă încheiat cu reclamanta, începând cu data de 17.01.2024, ca urmare a desființării postului ocupat, în temeiul art. 65 din Codul muncii.

Decizia a fost contestată de către reclamantă care a solicitat anularea acesteia prin cererea expediată prin poștă la data de 4.03.2024 (f. 54 ds. fd.) și înregistrată la instanță la data de 7.03.2024.

Aceasta a mai solicitat repunerea în situația anterioară concedierii respectiv reintegrarea pe funcția deținută și plata despăgubirilor prevăzute de art. 80 din Codul muncii.

Prin Decizia nr. 5/19.04.2024 (f. 87 ds. fd.) pârâta a dispus revocarea deciziei de concediere a reclamantei, reintegrarea pe postul deținut anterior și plata despăgubirilor constând în drepturile salariale de care a fost lipsită de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării în funcție.

Astfel cum se poate observa revocarea deciziei de concediere prin act unilateral emis de angajator a intervenit după comunicarea deciziei de concediere către salariat și după formularea cererii de anulare a deciziei de concediere în fața instanței.

În aceste condiții, contrar aprecierii pârâtei apelante, cu privire la posibilitatea angajatorului de a emite o decizie de revocare a deciziei de concediere, sunt aplicabile dezlegările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din Decizia nr. 18/2016 prin care s-a stabilit, în interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, că decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).

Decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În considerente Înalta Curte a motivat că decizia de concediere devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment îşi produce efectele pentru care a fost emisă, că, per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voinţă.

S-a subliniat că, după acest moment, în care decizia şi-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părţilor pentru naşterea unui nou raport juridic de muncă.

Prin urmare, o dată comunicată salariatului, decizia de concediere și-a produs efectele stabilite de lege, și anume încetarea raportului de muncă stabilit între angajator și salariat, în temeiul contractului individual de muncă, astfel că nu mai poate fi revocată unilateral de către angajator, doar instanța putând dispune reluarea raporturilor de muncă, și aceasta doar în situația în care anulează decizia de concediere, ca efect al repunerii părților în situația anterioară emiterii actului nul.

Dar și instanța poate dispune astfel doar dacă există o cerere expresă în acest sens a salariatului, în caz contrar, chiar dacă decizia de concediere este anulată, raportul de muncă încetează conform art. 80 alin. 3 din Codul muncii.

Neexistând un raport de muncă între părți, fostul salariat nu are nicio obligație față de fostul său angajator, nu poate fi obligat să presteze munca în folosul acestuia, chiar dacă acesta a emis o decizie de reintegrare în funcție.

Acest act este lipsit de efecte, astfel cum a argumentat Înalta Curte, nefiind necesar a fi contestat conform art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, astfel cum susține pârâta apelantă, dispoziție legală care nu este aplicabilă în lipsa unui raport de muncă între părți.

Potrivit prevederilor legale menționate cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani.

Ipotezele indicate de legiuitor privesc măsuri referitoare la contractul de muncă existent între părți ce pot fi contestate or, în speță, în ceea ce privește decizia de reintegrare, lipsește situația premisă pentru a fi contestată, respectiv existența unui raport de muncă.

În concluzie, decizia de revocare a deciziei de concediere nu produce niciun efect în ceea ce privește raportul de muncă care a încetat între părți, astfel încât în mod corect instanța a procedat la continuarea judecății pentru a analiza legalitatea și temeinicia deciziei de concediere.

Cererea de chemare în judecată nu a rămas fără obiect pentru că, astfel cum s-a argumentat, doar instanța se putea pronunța cu privire la legalitatea deciziei de concediere, aceasta neputând fi revocată.

Curtea reține că o cerere adresată instanței rămâne fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii.

În prezenta cauză nu era incidentă această situație întrucât nu a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii de anulare a deciziei de concediere și a cererilor accesorii acesteia.

Prin întâmpinarea depusă (f. 83-85 ds. fd.) pârâta, în temeiul art. 436 alin. 1,2 C.proc.civ. a arătat că recunoaște pretențiile reclamantei privind nulitatea deciziei de concediere, dreptul la reintegrare pe postul deținut anterior și plata despăgubirilor.

S-a solicitat ca, în măsura în care instanța apreciază că decizia de revocare nu produce efecte, să pronunțe o hotărâre parțială în măsura recunoașterii și disjungerea capătului patru de cerere.

S-a solicitat în temeiul art. 454 C.proc.civ. exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

Prin note scrise (f. 117 ds. fd.) reclamanta prin apărător a arătat că nu este de acord cu pronunțarea unei hotărâri de expedient decât în situația în care se recunosc toate pretențiile din cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește pronunțarea unei hotărâri de expedient parțiale, în măsura recunoașterii pretențiilor, Curtea constată că nu erau îndeplinite cerințele art. 436 alin. 1 C.proc.civ. potrivit cărora ”Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.” Astfel cum rezultă clar din aceste dispoziții legale, partea care poate cere pronunțarea unei astfel de hotărâri este reclamantul iar nu pârâtul, or, în speță, reclamanta a precizat expres că nu solicită pronunțarea unei hotărâri de expedient.

În ceea ce privește solicitarea de reducere a onorariului avocațial, Curtea reține că potrivit art. 451 alin. 2 C.proc.civ. instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei

În primul rând se reţine faptul că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii.

De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Având în vedere efectul devolutiv apelului, faptul că instanța de apel, statuează atât în fapt cât şi în drept, conform art. 476 al. 1 C.proc.civ, că instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt şi aplicarea legii de către prima instanță, astfel cum prevede art. 479 alin. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază că în apel, atunci când se formulează o critică în acest sens, poate să reevalueze aceste elemente de fapt în raport de care se stabilește că onorariul avocațial plătit de parte este vădit disproporționat.

În speţă, contrar aprecierii pârâtei apelante, nu se poate constata o disproporție vădită între cuantumul onorariului plătit de reclamantă şi complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat.

Munca avocatului a constatat în redactarea contestației, a notelor de ședință, a interogatoriului, şi prezentarea în fața instanței la două termene de judecată.

De asemenea, Curtea apreciază, că nu se poate susţine că prezenta cauză nu este una complexă, fiind vorba de contestarea unei decizii de concediere, ce implică formularea unor apărări complexe, opiniile părților fiind divergente cu privire la aspectele analizate anterior în cadrul prezentei decizii, s-a solicitat administrarea unui probatoriu amplu, asupra căruia părțile au purtat dezbateri contradictorii.

Chiar dacă pârâta a recunoscut parțial pretențiile reclamantei, nu s-a putut pronunța o hotărâre de expedient, astfel că procesul a continuat, fiind necesară pronunțarea unei hotărâri în care să fie analizate cererile, argumentele, criticile și apărările părţilor.

Curtea apreciază că hotărârea nu se putea pronunța doar pe baza recunoașterii părții în sensul că decizia de concediere este nulă pentru neîndeplinirea cerințelor de formă, ci era necesar ca instanța sesizată să analizeze în concret, în raport de dispozițiile legale incidente, dacă aceasta a fost emisă cu îndeplinirea cerințelor legale, ceea ce s-a și realizat prin hotărârea contestată.

În concluzie, nu se poate susţine că un onorariu avocaţial în sumă de 3.500 de lei plătit în astfel de litigii este vădit disproporționat faţă de complexitatea cauzei.

Este lipsit de relevanță faptul că avocatul reclamantei este fratele său, acest element de fapt subiectiv prin el însuși nu determină concluzia că onorariul solicitat ar fi trebuit să fie redus, dat fiind că munca avocatului este aceeași, independent de relațiile de rudenie cu partea pe care o reprezintă, important fiind să se facă dovada că acest onorariu a fost plătit, fapt necontestat.

Curtea subliniază că prin memoriul de apel nu s-a reiterat apărarea vizând aplicarea art. 454 C.proc.civ. privind exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a recunoașterii pretențiilor reclamantei, astfel că nu are de analizat incidența acestor dispoziții procesuale.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul pârâtei ca nefondat.

2. Apelul incident al reclamantei

Prin contractul individual de muncă nr. 47/1.02.2023 (f. 25-28 ds. fd.) reclamanta a fost angajată de societatea pârâtă pe funcția de tehnician dentar, pe o durată nedeterminată începând din data de 2.02.2023 iar prin actul adițional nr. 2/29.09.2023 (f. 29 ds. fd.) s-a stabilit de comun acord că salariul de bază brut lunar este de 3.300 lei.

Potrivit actului adițional nr. 2/31.10.2023 (f. 30 ds. fd.) s-a modificat felul muncii, aceasta ocupând funcția de operator la roboți industriali, fără a fi modificată însă clauza privind cuantumul salariului.

Potrivit art. 273 alin. 1 C.proc.civ. înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară.

În raport de aceste dispoziții legale, în mod corect s-a raportat prima instanță la mențiunile din contractul individual de muncă, înscris care face proba între părți cu privire la cuantumul salariului lunar stabilit.

Ceea ce susține în fapt reclamanta este că înțelegerea părților consemnată în contractul de muncă și în actele adiționale semnate de ambele părți, privind cuantumul salariului lunar, nu corespunde realității, părțile convenind verbal plata unui salariu mai mare, pentru a evita plata contribuțiilor datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat pentru întreaga sumă.

Dat fiind că raportul de muncă și înțelegerea părților privind clauzele esențiale ale acestuia, cum este plata salariului, se dovedește în acest caz cu un înscris, contractul individual de muncă încheiat în temeiul art.16 din Codul muncii, condițiile de a dovedi, peste conținutul înscrisului, că înțelegerea părților a fost diferită de cea consemnată în scris, sunt mai restrictive.

Astfel, conform art. 309 alin. 5 C.proc.civ. nu se putea face dovada cu martori peste cuprinsul înscrisului, cu excepția situațiilor prevăzute la aliniatul 4 (niciuna din acestea nefiind invocate în speță).

Totodată conform art. 350 alin. 2 C.proc.civ. mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.

Prin urmare, nici pretinsa recunoaștere verbală, în cadrul convorbirilor telefonice sau directe dintre reclamantă și administratorul societății, nu ar fi avut valoare probatorie.

De altfel, discuțiile purtate de reclamantă prin intermediul aplicației WhatsApp cu numitul C.P. (f. 48), șeful acesteia, nu relevă nimic legat de pretinsa stabilire a salariului la suma de 3500 lei ci sunt doar solicitări ale reclamantei în acest sens, fără a exista însă o recunoaștere din partea reprezentantului angajatorului.

Pretinsa plată făcută de acesta personal reclamantei a diferenței de bani nu a fost dovedită.

Convorbirile purtate prin intermediul unei alte aplicații cu numita A.D. (f. 125 verso, 126, 127 ds. fd.) sunt irelevante, nu fac vreo referire la faptul că această persoană cunoștea ceva în legătură cu pretinsa înțelegere.

Se cuvine a sublinia faptul că, deși aceste convorbiri sunt prezentate în scris, acestea nu sunt înscrisuri, ca mijloace de probă reglementate de prevederile art. 265-308 C.proc.civ. pentru că nu sunt scrieri care cuprind date despre un act sau fapt juridic.

În ceea ce privește prezumţiile judiciare, art. 329 Cod procedură civilă prevede că pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Prin urmare, reclamanta putea dovedi doar cu un alt înscris o altă înțelegere între părți (nu s-a depus un astfel de înscris) sau cu mărturisirea judiciară, proba cu interogatoriul fiind respinsă pentru motivele expuse în încheierea din 1.04.2025.

Pe de altă parte, societatea pârâtă, prin apărările formulate a negat că ar fi existat o astfel de înțelegere.

Faptul că prima instanță a apreciat ca nefiind utilă proba cu interogatoriul pârâtei nu înseamnă că ar fi încălcat prevederile art. 22, art. 9 din Codul de procedură civilă.

Părțile au dreptul dar și obligația de a-și proba pretențiile sau apărările, însă aceasta nu obligă instanța să încuviințeze toate probele pe care le propun.

Potrivit art. 258 alin. 1 C.proc.civ. probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Nici lipsa opunerii celeilalte părți la administrarea probei nu determină în mod automat încuviințarea probei dacă nu sunt îndeplinite cerințele de la art. 255 C.proc.civ. și anume ca probele să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Pe de altă parte, se reține că proba a fost reiterată în apel dar nu a putut fi administrată din culpa reclamantei apelante, care nu a depus întrebările pentru interogatoriu ce trebuiau comunicate în scris societății pârâtei.

În mod corect s-a respins în ambele faze procesuale proba testimonială pentru a dovedi existența unei practici la nivelul societății pârâte de stabilire a salariului angajaților, pentru a evita plata unor contribuții aferente salariului brut.

Ceea ce interesează în speță este înțelegerea părților din prezenta cauză, reclamanta, în temeiul art. 249 C.proc.civ., trebuind să își dovedească pretențiile concrete formulate, de a i se plăti suma de 1.390 lei, parte a salariului său lunar.

Reclamanta apelantă a mai susținut că proba înțelegerii părților ar rezulta din faptul plății în luna ianuarie 2024 a unei sume mai mari decât cea datorată cu titlu de drepturi salariale.

Conform extraselor de cont reclamanta a încasat 2.110 lei cu titlu de salariu la data de 10.01.2024, și încă 1.485 lei la data de 12.02.2024 cu același titlu (f. 49, 50).

Suma de 2.110 lei reprezintă salariul pentru luna decembrie 2023, dat fiind că potrivit clauzelor din contract plata salariului se făcea în data de 10 a lunii pentru luna anterioară.

Apoi, dat fiind că raporturile de muncă au încetat la 17 ianuarie 2024 evident că reclamanta trebuia să fie plătită pentru aceasta perioadă și, astfel cum se consemnează în extrasul de pe fluturașul de lichidare (f. 109 ds. apel), reclamantei i se cuvenea compensația pentru concediul de odihnă neefectuat (în sumă de 660 lei), astfel cu dispune art. 146 alin. 4 din Codul muncii.

Prin urmare, nici aceste înscrisuri nu fac dovada pretenției reclamantei de a i se plăti un salariu mai mare decât cel înscris în contractul individual de muncă.

În ceea ce privește plata unei diferențe de cheltuieli de judecată de 500 de lei, se reține că reclamanta a depus la dosar factura și dovada de plată on-line a sumei de 400 de lei, consemnându-se că este vorba de cheltuielile de deplasare ale avocatului (f. 132,133 ds. fd. ) iar nu onorariu avocațial cum se susține în memoriul de apel.

Totodată a depus factura și ordinul de plată ce atestă plata onorariului avocațial în sumă de 3.500 lei (f. 134,135 ds. fd.).

Deși prima instanță nu și-a motivat dispoziția de obligare a pârâtei la parte din cheltuielile de judecată (în sumă de 3.500 lei), Curtea apreciază că s-a avut în vedere faptul că cererea reclamantei a fost admisă în parte, fiind astfel incidente dispozițiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ. potrivit cărora, când cererea este admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare din părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea subliniază faptul că, deși sunt întemeiate criticile reclamantei apelante privind insuficienta motivare a soluționării acestor capete de cerere sau nedetalierea în considerente a motivelor pentru care prima instanță a apreciat că, în parte, probele propuse de reclamantă, nu sunt utile soluționării cauzei, aceste deficiențe au fost remediate prin considerentele instanței de apel.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge și apelul incident.