Decizie nr. 307 din 09.04.2025

Prin cererea adresată Tribunalului S. la data de 29.08.2024, înregistrată sub nr. 2906/86/2023, reclamanta G.D. a chemat în judecată pentru despăgubiri pe pârâta SC S.B.

SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să îi achite despăgubiri echivalente cu drepturile salariate aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, cu actualizarea sumelor datorate în raport de rata inflaţiei pentru perioada cuprinsă între data fiecărei scadenţe lunare şi data plăţii şi cu plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data fiecărei scadenţe lunare a drepturilor salariale şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.B.

SA a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 205 Cod procedură civilă întâmpinare, prin care, raportat la obiectul cauzei a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat prin raportare la dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi art. 432 C.pr.civ a deciziei civile nr. 450/03.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel S.în dosarul nr. 2450/86/2020 cu consecinţa respingerii acţiunii formulate; a invocat prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la art. 268 alin. (1) lit. b) Codul Muncii, în principal, şi, prin raportare la art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, în secundar, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 80 alin. (3) Codul Muncii şi obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta G.D. a formulat cerere de completare a acţiunii, prin care a formulat următoarele pretenţii suplimentare: obligarea pârâtei la înscrierea în REVISAL a menţiunilor privind încetarea contractului său individual de muncă la data de 3 mai 2023, în temeiul art. 80 alin. 3 din Codul muncii şi al deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S.; obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi un extras din registru şi ca pârâta să fie obligată să achite către bugetul de stat impozitul pe venit, contribuţiile de sănătate şi contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020, pe cele aferente indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 1 ianuarie 2020 - 15 iulie 2020, precum şi pe cele aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023.

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 1344 din data de 19 noiembrie 2024, Tribunalul S.- Secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei, invocate prin întâmpinare; a admis acţiunea în constatare formulată de reclamanta G.D., în contradictoriu cu pârâta SC S.B.

SA; a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat reclamanta dacă nu ar fi fost concediată, aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, drepturi ce vor fi actualizate cu inflaţia de la data la care trebuia să i se plătească lunar fiecare drept şi până la efectiva achitare; a obligat pârâta să plătească reclamantului şi dobânda legală calculată la suma netă ce ar fi trebuit să fie plătită reclamantei, calculată de la data fiecărei scadenţe lunare a drepturilor salariale şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta să înscrie în REVISAL menţiunile privind încetarea contractului de muncă al reclamantei la data de 3 mai 2023, în temeiul disp. art. 80 alin 3 din Codul muncii, conform Deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S.; a obligat pârâta să elibereze o adeverinţă prin care să ateste activitatea desfăşurată de reclamantă, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi un extras din registru; a obligat pârâta să achite către bugetul de stat contribuţiile aferente drepturilor salariale pentru perioada 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020, pe cele aferente indemnizaţiei pentru concediu de odihnă neefectuat în perioada 1 ianuarie 2020 - 15 iulie 2020, precum şi pe cele aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023; a obligat pârâta la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, justificate cu onorariu avocat.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reţinut că reclamanta a fost angajata societăţii pârâte pe durată nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr. 6326/1997.

Prin decizia nr. 320 din 6 iulie 2020, pârâta a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei începând cu data de 7 iulie 2020, în temeiul art. 58 alin. 2, art. 61 lit. a) rap. la art. 247-248 din Codul muncii.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. 2450/86/2020 al Tribunalului S., ulterior completată, reclamanta a solicitat anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 320 din 6 iulie 2020, emisă de intimată; obligarea intimatei la achitarea sumei de 25.164 lei cu titlul de drepturi salariale, din care 10.582 lei reprezentând salariul net aferent perioadei 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020,suma de 8284 lei reprezentând indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă anului 2020 (19 zile concediu), 6298 lei reprezentând contravaloarea orelor suplimentare efectuate în perioada de preaviz (78,15 ore); obligarea intimatei la achitarea sumei de 92.130 lei reprezentând salarii compensatorii (15 salarii nete), conform art. 174 alin. 4 din contractul colectiv de muncă nr. 50/3910/2018; actualizate în raport de rata inflaţiei de la data la care au devenit exigibile şi până la data plăţii, plata dobânzii legale aferentă debitelor principale, calculată pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la drepturile salariale solicitate, reclamanta a arătat, în motivarea cererii menţionată anterior, că, deşi a efectuat prin cumul întregul program de muncă aferent perioadei de preaviz şi a prestat şi ore de muncă suplimentare (78,15 ore), dovedite cu menţiunile din condica de prezenţă şi din registrul de intrări-ieşiri al societăţii, până la data formulării cererii de chemare în judecată nu i-au fost achitate salariile aferente lunii iunie 2020 - 7330 lei net şi perioadei 1-15 iulie 2020-3232 lei net (cu menţiunea că la data de 15 iulie expira termenul de preaviz acordat prin decizia nr. 62/2020).

Nu i-a fost achitată nici contravaloarea orelor suplimentare pentru care, potrivit art. 25 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă, salariul este dublu şi care, corespunzător orelor suplimentare prestate însumează 6298 lei şi nici nu i-a fost acordată indemnizaţia pentru concediul de odihnă aferent anului 2020 (19 zile), datorată potrivit art. 146 alin. 3 din Codul muncii şi art. 37 din Contractul colectiv de muncă, în valoare de 8284 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 724/12.04.2021 a Tribunalului S., completată prin sentinţa civilă nr. 577/11.04.2022, ambele pronunţate în dosarul menţionat anterior, s-a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă dintre părţi, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 25.164 lei, cu titlu de drepturi salariale restante şi suma de 91.130 lei, cu titlu de salarii compensatorii, sumele de bani urmând a fi actualizate în raport de rata inflaţiei de la data la care au devenit exigibile şi până la data plăţii.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale aferentă debitelor principale, calculată pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective.

Împotriva sentinţelor de mai sus a declarat Apel pârâta, iar prin decizia nr. 560/3 mai 2023 a Curţii de Apel S., s-a dispus admiterea apelului, anularea sentinţei primei instanţe iar în rejudecare a fost obligată pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite şi neachitate pentru perioada 01.06.2020 - 15.07.2020, actualizate cu indicele de inflaţie de la data fiecărei scadenţe lunare şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data fiecărei scadenţe lunare şi până la data plăţii efective.

Prin cererea pendinte, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanta a solicitat, în temeiul disp. art. 80 alin. 1 şi 3 din Codul muncii, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei 16 iulie 2023 - 3 mai 2023, indexate majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, cu actualizarea sumelor datorate în raport de rata inflaţiei pentru perioadă cuprinsă între data fiecărei scadenţe lunare şi data plăţii şi cu plata dobânzii legale aferentă acestor sume, calculată de la data fiecărei scadenţe lunare a drepturilor salariale şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la înscrierea în REVISAL a menţiunilor privând încetarea contractului de muncă la data de 3 mai 2023, în temeiul art. 80 alin. 3 din Codul muncii şi al deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S.; obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi un extras din registru; obligarea pârâtei să achite către bugetul de stat impozitul pe venit, contribuţiile de sănătate şi contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale cuvenite mie pentru perioada 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020, pe cele aferente indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 1 ianuarie 2020 - 15 iulie 2020, precum şi pe cele aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023.

Tribunalul, analizând cu prioritate, conform disp. art. 248 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat, a constatat că este nefondată.

A reţinut instanţa că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

După cum se poate observa, efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni:

Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză (exclusivitatea).

Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă, că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Pentru a se invoca exclusivitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, condiţie neîndeplinită în cauza de faţă deoarece, cererea ce a format obiectul dosarului 2450/86/2020, a vizat drepturile salariale restante, aferente perioadei 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020, în timp ce, prin cererea de faţă, reclamanta a solicitat despăgubiri echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023.

Între dosarul 2450/86/2020 şi prezentul dosar există identitate de părţi şi cauză însă obiectul acestora este diferit, astfel că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este nefondată.

Nefondată este şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens, instanţa a reţinut că, din raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării stabilităţii şi certitudinii raporturilor de muncă, este necesar ca salariatul să-şi manifeste, în mod expres, opţiunea de a fi reintegrat pe postul deţinut anterior concedierii chiar în cursul procesului prin care contestă decizia de încetare a contractului individual de muncă şi cu respectarea termenului de prescripţie reglementat pentru contestarea măsurii concedierii.

Dacă salariatul nu solicită reintegrarea în cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezumă că el şi-a manifestat voinţa şi că nu mai doreşte continuarea raporturilor de muncă, iar aceste raporturi încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune cu privire la anularea concedierii.

Din acest punct de vedere, instanţa de Apel care a pronunţat decizia din dosarul nr. 2540/86/2020, a reţinut, în considerente, că reclamanta nu a solicitat reluarea raporturilor de muncă, limitarea pretenţiilor reprezentând o consecinţă a principiului disponibilităţii în procesul civil

Fiind calificată frecvent, în doctrina şi practica de specialitate, ca o excepţie de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, regula consacrată de art. 80 alin. (1) creează posibilitatea şi chiar obligaţia instanţei care se pronunţă asupra anulării concedierii să dispună, din oficiu, obligarea unităţii pârâte la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, chiar dacă reclamanta a omis să solicite acest lucru.

Aşadar, în cazul despăgubirilor, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii şi până la momentul încetării de drept a raporturilor de muncă , omise a fi acordate de către instanţa care a soluţionat contestaţia angajatului împotriva deciziei de concediere, cum este cazul în speţa de faţă, nu există niciun impediment ca aceste daune interese să fie solicitate pe cale separată de salariatul vătămat dacă nu au fost solicitate în litigiul declanşat împotriva deciziei de concediere.

În consecinţă, câtă vreme instanţa care a soluţionat contestaţia reclamantei împotriva deciziei de concediere a omis să acorde despăgubiri în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, nu există niciun impediment ca aceste daune-interese să fie solicitate pe cale separată de salariata vătămată, chiar dacă, între timp, raporturile de muncă dintre părţi au încetat.

Deciziile Curţii Constituţionale invocate de pârâtă nu conduc la o altă concluzie decât cea enunţată anterior pentru că, în toate cazurile, instanţa de contencios constituţional a reţinut că anularea unei decizii de desfacere a contractului de muncă îndreptăţeşte întotdeauna salariatul la plata despăgubirilor în temeiul art. 80 din Codul muncii, fără însă a menţiona, aşa cum susţine pârâta, că despăgubirile ar putea fi solicitate şi acordate doar în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de sancţionare , nu şi pe calea unei cereri separate.

În ceea ce priveşte prescripţia, în cauză sunt incidente prevederile. art. 268 alin. (1) lit. c din Codul muncii, potrivit cărora: Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Prevederile art. 268 alin. 1 lit. b, care stipulează un termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară, vizează exclusiv contestaţia împotriva sancţiunii disciplinare.

Nu există niciun temei pentru a pretinde că dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. b ar fi aplicabile şi în situaţia în care fostul angajator solicită despăgubirile prevăzute de art. 80 alin. 1 din Codul muncii pe calea unei cereri separate, aşa cum este cazul în speţă.

Într-o astfel de situaţie, obiectul conflictului individual de muncă vizează exclusiv despăgubirile pretinse de salariat şi se circumscrie disp. art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.

Prin urmare, contrar susţinerilor pârâtei, instanţa a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c. din Codul muncii.

Referitor la punctul de început al termenului de prescripţiei, instanţa a reţinut că acesta nu poate fi altul decât momentul naşterii dreptului la acţiune.

În acest sens, potrivit art. 2523 din Codul civil, prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Art. 228 C. civ. (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut faptul că în prezenta cauză dreptul la acţiune s-a născut în momentul în care reclamanta a cunoscut prejudiciul a cărui reparare este solicitată în prezenta cauză, la momentul pronunţării deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S., prin care s-a stabilit că raporturile de muncă dintre aceasta şi pârâtă au încetat la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere.

În consecinţă, instanţa a respins, ca nefondate, excepţiile autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei, invocate prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că anularea Deciziei privind desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei determină şi admiterea cererii accesorii a acesteia, de obligare a pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 16 iulie 2020 şi până la data de 3 mai 2023.

Instanţa a reţinut că aceste drepturi reprezintă prejudiciul efectiv suferit, indiferent dacă în perioada cuprinsă între data concedierii şi cea a pronunţării deciziei prin care s-a anulat Decizia privind desfacerea disciplinară a contractului de muncă respins iar această despăgubire acordată în temeiul art. 80 nu reprezintă o contraprestație a muncii, ci o sancţiune a unui comportament nelegal a angajatorului.

În acest sens, potrivit disp. art. 80 alin. 1 şi 2 din Codul muncii: „(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.

Dispoziţiile legale enunţate prevăd consecinţele concedierii netemeinice sau nelegale, anulate de către instanţa de judecată.

Anularea actului conduce automat, ope legis, şi la obligarea angajatorului la plata despăgubirilor către salariat, în cuantumul cărora intră toate sumele de care ar fi beneficiat cel în cauză dacă nu era concediat.

Faţă de considerentele expuse, instanţa a constatat că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată, fiind admisă şi obligată pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat reclamanta dacă nu ar fi fost concediată, aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

În temeiul disp. art. 1531, art. 1535 C. civ., instanţa a dispus ca despăgubirile menţionate anterior să fie actualizate cu inflația de la data la care trebuia să i se plătească lunar fiecare drept și până la efectiva achitare.

. art. 31 lit. a rap. la art. 274-278 din Codul muncii, art. 3 alin. 1 lit. p din HG nr. 905/2017, a obligat pârâta să înscrie în REVISAL menţiunile privind încetarea contractului de muncă al reclamantei la data de 3 mai 2023, în temeiul disp. art. 80 alin. 3 din Codul muncii, conform Deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S..

În conformitate cu disp. art. 7 alin. 5 din HG nr. 905/2017, a dispus obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe care să ateste că activitatea reclamantei a încetat la data de 3 mai 2023 în condiţiile art. 80 alin. 3 din Codul muncii, salariul, vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi un extras din registru.

Totodată, pârâta a fost obligată să achite către bugetul de stat impozitul pe venit, contribuţiile de sănătate şi contribuţiile de asigurări sociale aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 1 iunie 2020 - 15 iulie 2020, pe cele aferente indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada 1 ianuarie 2020 - 15 iulie 2020, precum şi pe cele aferente drepturilor salariale cuvenite pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023.

În acest sens, potrivit prevederilor art. 78 alin. 4 din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul veniturilor reprezentând salarii/solde, diferenţe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, inclusiv cele acordate potrivit hotărârilor primei instanţe, executorii de drept, impozitul se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii, în conformitate cu reglementările legale în vigoare la data plăţii pentru veniturile realizate în afara funcţiei de bază, şi se plăteşte până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite.

Aceste sume sunt considerate venituri asimilate salariilor şi lor li se aplică regulile de impunere proprii veniturilor din salarii conform art. 76 alin. 2 lit. p din Codul fiscal.

În conformitate cu art. 146 alin. 9 din Codul fiscal, în cazul în care au fost acordate sume reprezentând salarii sau diferenţe de salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, inclusiv cele acordate potrivit hotărârilor primei instanţe, executorii de drept, precum şi în cazul în care prin astfel de hotărâri s-a dispus reîncadrarea în muncă a unor persoane, în vederea stabilirii prestaţiilor acordate de sistemul public de pensii, sumele respective se defalcă pe lunile la care se referă şi se utilizează cotele de contribuţii de asigurări sociale care erau în vigoare în acea perioadă.

Contribuţiile de asigurări sociale datorate potrivit legii se calculează, se reţin la data efectuării plăţii şi se plătesc până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume.

Totodată, potrivit disp. art. 147 alin. 3 din Codul fiscal „În cazul în care au fost acordate sume de natura celor prevăzute la art. 146 alin. (10) şi (11), sume reprezentând salarii sau diferenţe de salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, inclusiv cele acordate potrivit hotărârilor primei instanţe, executorii de drept, precum şi în cazul în care prin astfel de hotărâri s-a dispus reîncadrarea în muncă a unor persoane, în vederea stabilirii prestaţiilor acordate de sistemul public de pensii, contribuţiile de asigurări sociale datorate potrivit legii se declară până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume, prin depunerea declaraţiilor rectificative pentru lunile cărora le sunt aferente sumele respective”, iar potrivit disp. art. 168 alin. 7 din Codul fiscal, pentru sumele reprezentând salarii/solde sau diferenţe de salarii/solde, stabilite prin lege sau în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, inclusiv cele acordate potrivit hotărârilor primei instanţe, executorii de drept se utilizează cotele de contribuţii de asigurări sociale de sănătate care erau în vigoare în acea perioadă, care se calculează, se reţin la data efectuării plăţii şi se plătesc până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume.

Prin urmare, pentru sumele datorate de pârâtă pentru perioada dintre 16 iulie 2020 şi data încetării raporturilor de muncă (3 mai 2023), pârâta are obligaţia de a calcula, reţine şi vira din sumele brute impozitul pe venit şi contribuţiile de asigurări sociale aferente şi de a depune declaraţii rectificative pentru lunile cărora le sunt aferente sumele respective, în aşa fel încât respectivele sume să poată fi valorificate în viitor la stabilirea drepturilor de pensie.

În baza art. 453 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, justificate cu onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei sentinţe a formulat Apel pârâta S.B.

S.A.

S., solicitând a se constata caracterul nelegal al hotărârii judecătoreşti apelate, şi, în temeiul art. 480 alin. 2 CPC, schimbarea în tot a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată, atât cu privire la despăgubirile acordate la valoarea salariilor datorate şi neachitate reclamantei-intimate pentru perioada 16.07.2020 - 03.05.2023 cât şi cu privire la cererile accesorii privind obligarea pârâtei-apelante la efectuarea demersurilor / înregistrărilor conform Deciziei nr. 450/2023 a Curţii de Apel S..

În motivarea apelului invocă :

1) Încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) CEDO în ceea ce priveşte principiul securităţii circuitului juridic civil şi al efectului definitiv al hotărârilor judecătoreşti ce intră în protecţia lui res judicata, în sensul interpretat şi aplicat de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie;

2) Încălcarea normelor imperative de procedură civilă date de dispoziţiile art. 431 Cod procedură civilă (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat), art. 9 Cod procedură civilă (principiul disponibilităţii părţii) şi dispoziţiile art. 509 alin. (1) Cod procedură civilă (calea extraordinară de atac a reviziurii pentru minus petita;

3) Completarea în mod nepermis cu încălcarea aceleiaşi autorităţi a lucrului judecat şi a competentei instanţei de executate a dispozitivului deciziei civile nr. 450/03.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel S.în dosarul nr. 2450/86/2020, în ceea ce priveşte petitele accesorii ale acţiunii;

4) Încălcarea dispoziţiilor speciale ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune atât cu privire la termenul de 30 de zile reglementat de art. 268 alin. (1) lit. b) Codul Muncii, cât şi cu privire la termenul de 3 ani prevăzut art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, precum şi a dispoziţiilor de drept comun privind începutul curgerii termenului de prescripţie, prin grava şi nepermisa confuzie între momentul naşterii dreptului la acţiune şi momentul cuantificării prejudiciului, aspect de nelegalitate impardonabil pentru o instanţă de judecată;

5) Încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiile art. 80 alin. (1) şi art. 80 alin. (3) Codul Muncii, care nu permit, atât din perspectiva textului legal care este de strictă interpretare dar şi din perspectiva securităţii raporturilor juridice civile şi a dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil expres prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) C.pr.civ, exercitarea după bunul plac a drepturilor procesuale, în afara cadrului legal instituit pentru legala exercitare a acestora în cadrul litigiului având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de concediere, conducând la încălcarea flagrantă a principiilor de drept care guvernează procesul civil.

Prealabil soluţionării cauzei, solicită admiterea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 C.pr.civ. asupra următoarelor chestiuni de drept, care au caracter de noutate şi de a căror rezolvare depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte, aflată în soluţionare în ultima instanţă:

1.

Dacă în temeiul şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. (1) Codul Muncii, în cadrul litigiului de dreptul muncii având ca obiect anularea unei decizii de concediere, salariatul poate formula cererea de acordare de despăgubiri pe cale separată sau, în temeiul obligaţiei instituite în sarcina instanţei de judecată de a se pronunţa asupra despăgubirilor, calea de atac împotriva sentinţei judecătoreşti prin care s-a omis un atare dispozitiv, este cea reglementată de dispoziţiile art. 509 alin. (1) Cod procedură civilă?

2.

Dacă în temeiul şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. (1) Codul Muncii raportate la dispoziţiile art. 9 C.pr.civ, în situaţia în care salariatul pretinde doar parţial valoarea despăgubirilor în cadrul litigiului având ca obiect anularea deciziei de concediere, este acesta îndreptăţit să pretindă pe calea unei noi acţiuni diferenţa de despăgubiri nesolicitată sau o astfel de acţiune ar trebui paralizată de efectul puterii de lucru judecat şi al principiului securităţii raporturilor juridice civile?

3.

Dacă în situaţia exercitării separate a dreptului la acţiune în anularea deciziei de concediere şi a dreptului de a solicita despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 80 alin. (1) Codul Muncii, termenul de prescriptie este de 30 de zile pentru ambele acţiuni prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. b) raportat la art. 80 alin. (1) Codul Muncii şi dacă, indiferent de termenul de 30 de zile sau de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) Codul Muncii, data de început a calculului termenului de prescripţie privind acţiunea în despăgubiri este data emiterii deciziei de concediere prejudiciabile sau data la care instanţa s-ar pronunţa, într-un litigiu anterior, asupra anularii deciziei de concediere.

Situaţia de fapt: Soluţionarea definitivă a conflictului individual de muncă generat de emiterea Deciziei de concediere nr. 320/06.07.2020 în cadrul dosarului nr. 2450/86/2020.

1.1.

Faţă de situaţia de fapt este nedisputat de către părţile litigante faptul că acestea s-au aflat în raporturi juridice de dreptul muncii începând cu anul 1997, raporturi juridice în temeiul cărora reclamanta a deţinut funcţia de Director Economic, după cum reiese din înscrisurile anexate acţiunii de chiar reclamantă.

La fel de indiscutabil este şi faptul că, în anul 2019 - 2020, structura acţionariatului societăţii a suferit modificări, acest aspect fiind public datorită caracterului societăţii de societate admisă la tranzacţionare şi, urmare a modificării controlului a fost dispusă atât revocarea membrilor Consiliului de Administraţie cât şi a conducerii executive (directorului general) după cum reiese din înscrisurile anexate întâmpinării depusă pe fondul cauzei care probează contextul şi motivele dispunerii acestor revocări.

1.2.

În ceea ce priveşte relaţia cu reclamanta, în contextul constatării lipsei de activitate a societăţii, prin decizia Consiliului de Administraţie nr. 3/29.01.2020 s-a dispus desfiinţarea postului de director economic şi externalizarea serviciului financiar-contabil către o societate specializată şi s-a fundamentat această decizie prin raportare la volumul activităţii şi costurile aferente, fiind concluzionat că, este mai rentabilă soluţia externalizării.

Urmare a deciziei menţionate, prin Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2020, apelanta-pârâtă a acordat reclamantei G.D. , angajată pe postul de director economic, un preaviz de 45 zile lucrătoare pentru perioada 3 februarie 2020 - 3 aprilie 2020, ( urmând ca la expirarea termenului de preaviz să fie emisă decizia de concediere în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul Muncii.

Prin decizia menţionată s-a pus în vedere acesteia să predea documentele financiar-contabile pe care le avea în posesie pentru preluarea în condiţii de normalitate şi continuitate, a sarcinii de întocmire completă şi la timp a situaţiilor financiare pe care societatea apelantă era datoare să le depună către diverse instituţii ale statului.

1.3.

În acest context, angajatul a manifestat opoziţie în a preda documentele sau de a colabora cu conducerea societăţii motiv pentru care, societatea-pârâtă a iniţiat procedura de cercetare disciplinară şi a dispus emiterea Deciziei de concediere nr. 320/06.07.2023 în temeiul art. 61 lit. a) Codul Muncii pentru faptele reţinute de către societate ca fiind abateri disciplinare, prin raportare la funcţia şi rolul deţinut în societate de către reclamantă.

Este important de menţionat şi reţinut de către instanţa de Apel, faptul că Decizia de concediere a fost emisă înaintea împlinirii termenului de preaviz, la care s-a şi renunţat, ca urmare a prelungirii acestuia până la data de 15.07.2020, prelungire cauzată de concediul medical al reclamantei, astfel încât în litigiul de muncă generat de emiterea Deciziei de concediere, termenul de 15 iulie 2020 nu prezintă nicio relevanţă juridică, între momentul acordării preavizului şi împlinirea termenului fiind manifestată voinţa angajatorului de concediere pentru motive imputabile, decizie ce a format obiectului litigiului menţionat.

1.4.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. 2450/86/2020 pe rolul Tribunalului S., contestatoarea G.D. a solicitat anularea Deciziei de concediere disciplinară nr. 320 din 06.07.2020, obligarea societăţii la plata sumei de 25.164 lei cu titlul de drepturi salariale (reprezentând pretinse restanţe salariu, indemnizaţie de concediu odihnă şi ore suplimentare), precum şi obligarea societăţii la plata sumei de 92.130 lei, reprezentând salarii compensatorii (15 salarii nete).

Prin Sentinţa civilă nr. 724 din 12 aprilie 2021, Tribunalul S. a admis în tot cererea de chemare în judecată formulată de fostul angajat G.D., a anulat în tot Decizia de concediere disciplinară nr. 320/06.07.2020 şi, în egală măsură, a dispus obligarea societăţii la plata suma de 25.164 lei cu titlu de drepturi salariale restante şi suma de 92.130 lei cu titlu de salarii compensatorii.

Urmare a promovării apelului de către societatea-pârâtă, sentinţa sus menţionată a fost anulată prin Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S., în rejudecare, instanţa de Apel menţinând soluţia în privinţa primului petit (anularea deciziei de concediere) şi parţial în privinţa celui de-al doilea petit (obligarea la plata salariilor cuvenite şi neachitate până la data de 15.07.2020) şi respingând petitul privind salariile compensatorii, după cum reiese din dispozitivul deciziei pronunţate:

„Admite apelurile formulate împotriva sentinţei nr. 724 din 12.04.2021 şi sentinţei nr. 577 din 11.04.2022.

Anulează sentinţa nr. 724 din 12.04.2021 şi implicit sentinţa nr. 577 din 11.04.2022, ambele pronunţate de Tribunalul S.şi în rejudecare: Admite, în parte, cererea de chemare în judecată Anulează petiţia de concediere disciplinară nr. 320 din 06.07.2020.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariate cuvenite şi neachitate pentru perioada 01.06.2020 - 15.07.2020, precum şi imdemnizaţia cuvenită şi neachitată pentru concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 01.01.2020 - 15.07.2020, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data fiecărei scadenţe lunare şi până la plata efectivă, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data fiecărei scadenţei lunare până la data plăţii efective.

Respinge, în rest, cererea - petitele referitoare ta orele suplimentare şi salariile compensatorii ...

Definitivă.”

1.5.

Solicită de asemenea, ca instanţa de Apel să observe că, în cadrul precedentului litigiu, în virtutea şi cu aplicarea principiului disponibilităţii, reclamanta a solicitat drepturile salariale aferente perioadei 07-15 iulie 2020, având ca temei juridic dispoziţiile art. 80 alin. (1) Codul Muncii, în deplină asumare a faptului că aceste despăgubiri puteau fi solicitate prin raportare la art. 80 alin. (3) Codul Muncii până la data pronunţării sentinţei judecătoreşti, şi a precizat în faţa instanţei de Apel, în rejudecare, atât temeiul de drept cât şi limitele învestirii instanţei prin Notele sale scrise depuse la termenul din data de 07.12.2022, pagina 20: „Deşi apelanta consideră că nu îi datorează drepturi salariale (salariu)pentru perioada 7 iulie - 15 iulie 2020 pe considerentul că începând cu data de 07 iulie 2020 i-a fost desfăcut disciplinar contractul individual de muncă, această critică este nefondată deoarece potrivit art. 80 alin. 5 din Codul muncii, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Faţă de această reglementare, în considerarea principiului repunerii în situaţia anterioară emiterii dispoziţiei nelegale de concediere ar fi fost îndreptăţită să solicite plata drepturilor salariale până la momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză. însă a calcualat şi solicitat plata salariului numai până la data de 15.07.2020 [...]”.

1.6.

Astfel, deşi reclamanta şi-a precizat in termims pretenţiile sale formulate în temeiul art. 80 alin. (1) Codul Muncii, limitându-le la solicitarea de acordare a despăgubirilor doar pentru perioada 07.07.2020 - 15.07.2020, nemulţumită de soluţia definitivă pronunţată în privinţa salariilor compensatorii (respingerea acestora), pe calea acţiunii, în mod netemeinic şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, reclamanta reia judecata conflictului individual de muncă deja soluţionat şi revine asupra cuantificării pretenţiilor sale privind despăgubirile, aspect pe care l-a criticat pe fondul cauzei prin invocarea autorităţii de lucru judecat şi a invocării încălcărilor principiilor de ordin imperativ care guvernează procesul civil.

1.7.

Prin sentinţa pronunţată pe fondul cauzei, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, pronunţând o sentinţă profund nelegală şi netemeinică de natură a încălca în mod nepermis drepturile procesuale ale apelantei la un proces echitabil sub aspectul său previzibil ignorând cu desăvârşire faptul că în precedentul litigiu reclamanta a precizat deja cuantumul despăgubirilor la valoarea acestora aferentă perioadei 07-15 iulie 2020, dar, şi mai grav, de natură a încălca puterea unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă, securitatea raporturilor juridice civile şi principiile disponibilităţii părţilor, dreptul la un proces echitabil protejat de dispoziţiile art. 6 alin. (1) CEDO, drept care este exercitat în cauză de către reclamantă în afara limitelor sale de protecţie şi cu încălcarea propriului drept al apelantei la un proces echitabil.

4. Apărările formulate

Intimata-reclamantă G.D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii pârâtei apelante SC S.B.

SA pentru sesizarea ÎCCJ în vederea dezlegării unor chestiunii de drept privind interpretarea şi aplicarea art. 80, art. 268 alin. 1 lit. b din Codul muncii şi respingerea, ca nefondat, a apelului, cu obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată din Apel.

Solicită să se reţină că prin memoriul de Apel s-a mai solicitat sesizarea ÎCCJ în vederea dezlegării unor chestiuni de drept privind interpretarea şi aplicarea art. 80 , art. 268 alin. 1 lit. b din Codul muncii, însă cererea formulată în acest sens este nefondată şi se impune a fi respinsă deoarece apelanta nu a justificat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 Cod procedură civilă, nefiind argumentată în nici un mod cerinţa referitoare la noutatea şi dificultatea chestiunilor de drept ce se solicită a fi dezlegate.

Se susţine că dreptul salariatului de a solicita anularea deciziei de concediere emise de angajator şi despăgubiri pentru concedierea nelegală poate fi exercitat doar în condiţiile art. 80 alin. 1 din Codul muncii, că în temeiul acestui text de lege instanţa este investită ope legis cu soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor prevăzute de art. 80 alin. 1 şi că hotărârea pronunţată în litigiul având ca obiect anularea deciziei de concediere tranşează definitiv problema despăgubirilor cuvenite salariatului, acesta nemaiavând dreptul de a pretinde pe calea unei acţiuni separate despăgubiri pe care nu le-a solicitat în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere.

Pornind de la această construcţie juridică pretinde apelanta că pretenţiile deduse judecăţii în cauza de faţă ar materializa o exercitare a dreptului la despăgubiri înafara limitelor prevăzute de lege şi că prin validarea acestui demers judiciar ar fi fost nesocotit principiul securităţii juridice.

Întreaga argumentaţie a apelantei se întemeiază aşadar pe teza potrivit căreia despăgubirile prevăzute de art. 80 alin. 1 din Codul muncii nu ar putea fi solicitate şi acordate decât în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de concediere şi că orice acţiune ulterioară a salariatului pentru plata unor despăgubiri care nu au fost solicitate în cadrul contestaţiei ar fi inadmisibilă.

Deşi apelanta nu o spune în mod expres, ceea ce invocă în realitate este decăderea sa din dreptul de a solicita despăgubiri pentru o perioadă distinctă de cea pentru care a formulat pretenţii în litigiul anterior, decădere care ar interveni pe considerentul că despăgubirile aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023 nu au fost solicitate în primul litigiu.

Această concluzie se impune cu evidenţă în raport de faptul că, potrivit art. 2545 alin. 2 Cod civil, decăderea constă în pierderea dreptului subiectiv care nu a fost exercitat înăuntrul termenului stabilit, or apelanta invocă tocmai faptul că ar fi pierdut dreptul de a solicita despăgubiri pentru altă perioadă decât cea indicată în litigiul anterior, motivat de faptul că nu a emis pretenţii în acest sens prin contestaţia îndreptată împotriva deciziei de concediere.

În mod evident nu pot fi primite apărările la care a făcut referire în precedent deoarece în conformitate cu disp. art. 2545 alin. 1 Cod civil termenele de decădere pentru exercitarea unui drept pot fi stabilite numai prin lege sau prin voinţa părţilor.

Raportat la această reglementare, dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze în vreun fel exercitarea dreptului la despăgubirile cuvenite salariatului potrivit art. 80 alin. 1 din Codul muncii ar fi trebuit să reglementeze expressis verbis fie posibilitatea solicitării acestor despăgubiri exclusiv în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, fie decăderea salariatului din dreptul de a solicita ulterior alte despăgubiri care i s-ar cuveni pe temeiul art. 80 alin. 1 din Codul muncii.

Cum însă nici o dispoziţie legală nu cuprinde (nici măcar implicit) o astfel de limitare sau condiţionare a exercitării dreptului la despăgubiri, se impun a fi înlăturate ca vădit nefondate susţinerile apelantei în sensul că ar fi pierdut dreptul de a solicita şi a obţine alte despăgubiri decât cele care au fost examinate şi soluţionate în litigiul anterior.

De altfel, chiar principiul securităţii juridice, invocat de apelantă, infirmă interpretarea invocată de aceasta în privinţa art. 80 din Codul muncii în sensul că dreptul la despăgubiri ar putea fi exercitat numai în cadrul contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de concediere, exerciţiul său fiind astfel limitat în viziunea apelantei.

Cu alte cuvinte, omisiunea instanţei anterioare de a se fi pronunţat asupra tuturor despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a concedierii abuzive nu poate constitui temei al excepţiei sau prezumţiei autorităţii lucrului judecat din moment ce acea instanţă a arătat în mod explicit că nu analizează pretenţiile la despăgubiri decât în limitele în care a fost investită, respectând principiul disponibilităţii, acest din urmă aspect fiind recunoscut chiar şi de către pârâtă prin întâmpinare.

Singura situaţie în care ar fi putut fi invocată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 450/2023 ar fi fost aceea în care în cuprinsul acestei decizii s-ar fi statuat că este decăzută de a solicita pe temeiul art. 80 alin. 1 din Codul muncii orice alte despăgubiri înafara celor indicate în contestaţia dedusă judecăţii în acea cauză, or asemenea statuări nu există.

Aşa cum a precizat şi în faţa instanţei de fond, în litigiul anterior a solicitat despăgubiri numai până la data de 15 iulie 2020 deoarece a considerat că la această dată a expirat perioada de preaviz care îi fusese acordată prin decizia nr. 62/2020 şi că, în contextul anulării deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, la data expirării termenului de preaviz încetează şi raportul de muncă dintre ea şi pârâtă în temeiul deciziei nr. 62/2020, acesta fiind singurul motiv pentru care despăgubirile solicitate au vizat doar perioada anterioară datei de 15 iulie 2020.

Aşa fiind, cererea în despăgubiri a fost formulată în limitele indicate anterior în considerarea raţionamentului logico juridic prin prisma căruia şi-a argumentat pretenţiile în litigiul anterior (respectiv a faptului că a considerat că, în ipoteza anulării deciziei de concedierii şi repunerii părţilor în situaţia anterioară urma să îşi producă efectele, începând cu data de 15 iulie 2020, decizia nr. 62/2020 privind desfiinţarea postului său, cu consecinţa încetării raporturilor de muncă), neexistând nici o susţinere sau apărare care să acrediteze ideea că ar fi renunţat la despăgubirile ce i se cuvin pentru perioada ulterioară datei de 15 iulie 2020, aşa cum fără temei pretinde pârâta.

În orice caz, cert este faptul că în litigiul anterior instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a aplicat principiul disponibilităţii şi a analizat pretenţiile de despăgubire doar în limita în care ele au fost formulate (respectiv pentru perioada anterioară datei de 15 iulie 2020), fără a statua în vreun fel asupra dreptului meu de a pretinde şi obţine despăgubiri şi pentru perioada ulterioară, până la data încetării raportului de muncă (3 mai 2023), împrejurare în raport de care este exclus a se reţine excepţia sau prezumţia autorităţii de lucru judecat raportat la o hotărâre prin care pretenţiile deduse judecăţii în cauza de faţă, aferente perioadei 15 iulie 2020 - 3 mai 2023, nu au fost analizate şi nici soluţionate.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei în sensul că soluţia primei instanţe ar nesocoti dispoziţiile art. 509 alin. 1 Cod procedură civilă, şi acestea sunt nefondate.

Apelanta pretinde că omisiunea instanţei care a soluţionat litigiul anterior de a se fi pronunţat şi cu privire la despăgubirile aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, care nu au fost solicitate, ar fi atras incidenţa art. 509 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă şi că această omisiune nu ar fi de natură să îi confere dreptul de a exercita o acţiune separată pentru despăgubirile care nu au fost solicitate în litigiul precedent.

Este evident faptul că apelanta se află într-o gravă eroare în ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă, care se referă la ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, adică asupra unei pretenţii cu care a fost investită, conform principiului disponibilităţii, dispoziţia legală sus menţionată nefiind aplicabilă şi în situaţiile în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unor aspecte pe care trebuia să le pună în discuţie/să le analizeze din oficiu.

Critica formulată generic prin memoriul de Apel referitoare la „completarea în mod nepermis (...) a dispozitivului deciziei civile nr. 450/2023” nu este argumentată nici în fapt nici în drept, prin formularea acestei critici făcându-se referire la pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat (aspect la care a făcut referire anterior), dar şi la o presupusă încălcare a competenţei instanţei de executare, care nu a fost însă dezvoltată cu trimitere la situaţia de fapt şi la dispoziţiile legale pretins nesocotite.

Apreciază că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect respinsă de prima instanţă.

Dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. b reglementează un termen de prescripţie de 30 zile de la data la care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară, iar cele ale art. 268 alin. 1 lit. c reglementează un termen de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Prevederile art. 268 alin. 1 lit. b vizează exclusiv termenul de prescripţie pentru formularea contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare disciplinară, coroborându-se cu prevederile art. 252 alin. 5 din Codul muncii, care reglementează acelaşi termen de contestare a deciziei de sancţionare disciplinară.

Nu există nici un temei pentru a se pretinde că dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. b ar fi aplicabile şi în situaţia în care fostul salariat solicită despăgubirile prevăzute de art. 80 alin. l din Codul muncii pe calea unei acţiuni separate ca urmare a faptului că instanţa care a anulat decizia de concediere nu s-a pronunţat asupra tuturor despăgubirilor cuvenite persoanei în cauză cu motivarea că nu a fost investită în acest sens.

Într-o astfel de situaţie, obiectul conflictului individual de muncă vizează exclusiv despăgubirile pretinse de salariat şi se circumscrie întocmai dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. c, a cărui aplicare nu poate fi înlăturată pe considerentul că instanţa care a anulat decizia de concediere avea şi obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor despăgubirilor cuvenite fostului salariat.

Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii.

Referitor la momentul de început al termenului de prescripţie, acesta este cel al naşterii dreptului la acţiune.

Codul muncii nu cuprinde reglementări derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte data naşterii dreptului la acţiune, aşa încât, din această perspectivă, sunt aplicabile normele de drept comun din Codul civil.

Potrivit art. 2523 Cod civil, regula generală în materie este cea potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască naşterea lui, iar potrivit art. 2528 Cod civil, în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită (indiferent dacă aceasta este de natură contractuală sau delictuală), prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De menţionat în acest context este faptul că, invocând dispoziţiile art. 2528 Cod civil, instanţa de fond nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii din acţiune în răspundere contractuală în acţiune în răspundere delictuală, aşa cum greşit susţine apelanta, aceasta deoarece textul de lege sus menţionat face referire la momentul de început al termenului de prescripţie pentru acţiunea în recuperarea pagubei cauzată printr-un fapt ilicit, fără a face vreo distincţie după cum faptul ilicit este de natură contractuală sau extracontractuală, aşa încât textul în discuţie este deopotrivă aplicabil atât răspunderii civile contractuale, cât şi răspunderii civile delictuale.

Aplicând aceste reguli în cauza de faţă, momentul la care a cunoscut prejudiciul aferent perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023 este momentul comunicării deciziei nr. 450/2023 al Curţii de Apel S., prin care s-a stabilit că raporturile de muncă dintre ea şi pârâtă nu au încetat la data de 15 iulie 2020, aşa cum a susţint, ci au încetat conform art. 80 alin. 3 din Codul muncii, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere.

Astfel, dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Codul muncii stabilesc că „în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”, fără ca din această reglementare să rezulte în vreun fel că numai instanţa care anulează decizia de concediere poate acorda despăgubirile şi că despăgubirile nu pot fi solicitate şi pe cale separată.

În considerarea dispoziţiei legale sus citate şi a principiului potrivit căruia acolo unde legea nu distinge nici legiuitorul nu o poate face, în practica judiciară s-a statuat că „dacă instanţa care a soluţionat contestaţia angajatului împotriva deciziei de concediere a omis să acorde despăgubiri, nu există niciun impediment ca aceste daune - interese să fie solicitate pe cale separată de salariatul vătămat, chiar dacă, între timp, raporturile de muncă dintre părţi au încetat”. ( în acest sens, decizia nr. 800/A din 8 iunie 2016 a Curţii de Apel Timişoara).

Pe de altă parte, prin contestaţia dedusă judecăţii în litigiul anterior a invocat faptul că, urmare a desfiinţării postului ocupat, în absenţa sancţiunii disciplinare aplicate contractul său de muncă ar fi încetat la data de 15 iulie 2020, odată cu expirarea termenului de preaviz, or faţă de această apărare nu avea cum să solicite constatarea încetării raportului de muncă la un alt moment decât cel indicat şi argumentat ca fiind cel al încetării contractului de muncă.

Cum susţinerile sale privind încetarea contractului de muncă la data de 15 iulie 2020 au fost invalidate pentru prima dată prin decizia nr. 450/2023, ca urmare a aplicării art. 80 alin. 3 din Codul muncii, pe care pârâta însăşi l-a invocat, demersul absolut logic impus de această constatare a fost cel al promovării acţiunii de faţă pentru acoperirea prejudiciului suferit de ea între data de 16 iulie 2020 (pe care a considerat-o ca fiind cea a încetării contractului prin prisma apărărilor înlăturate de instanţa de recurs) şi data pronunţării hotărârii definitive prin care s-a reţinut că raportul de muncă a încetat conform art. 80 alin. 3 din Codul muncii.

Faţă de toate aceste argumentele solicită respingerea apelului ca nefondat, iar în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată din Apel.

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

Nu s-au administrat probe noi în Apel.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de Apel:

Verificând, în limitele motivelor de Apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Curtea va dezvolta considerentele pentru respingerea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 80 din Codul muncii, reținând că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 519 C.proc.civ. referitoare la existenţa unei chestiuni de drept cu caracter de noutate, reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel, Curtea reţine că îi revine instanței de judecată învestite cu soluţionarea cauzei obligaţia de a stabili norma de drept aplicabilă raportului juridic dedus judecății, în funcție de pretențiile concrete formulate de partea reclamantă, operațiune pe care nu o poate delega, pe calea întrebării prealabile, instanței supreme.

Mecanismul hotărârii preliminare nu poate fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată.

Solicitarea stabilirii normei aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în sensul dacă se aplică art. 509 alin. 1 C.proc.civ. în ipoteza în care instanța nu se pronunță asupra tuturor despăgubirilor sau dacă art. 80 din Codul muncii presupune un caracter indivizibil sau divizibil, nu se circumscrie exigenţelor art. 519 C.proc.civ., pentru că nu urmăreşte o dezlegare de principiu asupra unei chestiuni de drept, ci, dimpotrivă, în mod punctual, se tinde la obţinerea calificării juridice asupra raportului de drept substanţial dedus judecăţii, în funcţie de pretenţia concretă a reclamantului, prin indicarea normei de drept incidente.

Sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunile de identificare şi aplicare a textelor de lege incidente la circumstanţele ce caracterizează fiecare litigiu neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Dezlegarea ce poate fi dată prin parcurgerea acestei proceduri trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri a conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinţei legiuitorului, iar nu determinarea unui anumit mod de aplicare a reglementării legale la o situaţie litigioasă pe care autorul sesizării o consideră complexă.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a apreciat că, pentru a fi în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi a dificultăţii completului în a-şi însuşi o anumită interpretare” (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42).

Or, în cauza de faţă nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiţii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită neprezentând dificultăţi serioase de interpretare, iar textele de lege invocate nu conţin dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept se constată că asupra sa s-a statuat deja în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţinându-se că noţiunea trebuie raportată la caracterul relativ recent al actului normativ sau al prevederilor cuprinse în acesta, la doctrina juridică, chiar privitoare la un act normativ anterior având conţinut similar chestiunii de drept avansate, sau la faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Curtea reţine faptul că respectiva chestiune de drept nu prezintă un caracter de noutate, Codul muncii fiind adoptat din anul 2003, ceea ce înseamnă că de aproape 22 ani s-a cristalizat o practică judiciară și s-a dezvoltat doctrinar momentul de început al curgerii termenului de prescripție, dar și diferențierea termenelor în funcție de capetele de cerere formulate de contestator.

Cu referire la motivele de Apel dezvoltate de apelantă, într-un prim punct, se apreciază că prin acordarea despăgubirilor de către prima instanță, separate de despăgubirile acordate în primul litigiu, s-ar aduce atingere principiului securității circuitului juridic civil și s-ar încălca efectul definitiv al hotărârilor judecătorești.Sub acest aspect, Curtea reține că prin Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S., apelanta a fost obligată la plata către reclamantă a drepturilor salariate cuvenite şi neachitate pentru perioada 01.06.2020 - 15.07.2020, precum şi imdemnizaţia cuvenită şi neachitată pentru concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 01.01.2020 - 15.07.2020, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data fiecărei scadenţe lunare şi până la plata efectivă, precum şi la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data fiecărei scadenţei lunare până la data plăţii efective.

În prezentul litigiu, s-au solicitat despăgubiri echivalente cu drepturile salariate aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, de unde reiese că sub aspectul perioadei pentru care se solicită despăgubiri echivalente cu drepturile salariate, cele două litigii au obiecte diferite, iar prin obligarea de către prima instanță la plata despăgubirilor echivalente cu drepturile salariate aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, nu se încalcă autoritatea de lucru judecat și nici puterea de lucru judecat, câtă vreme prin Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S., nu s-au dat dezlegări jurisdicționale asupra drepturile salariate aferente perioadei 16 iulie 2020 - 3 mai 2023.

Nici securitatea circuitului juridic civil nu este afectată, câtă vreme nu se repune în discuție și nici nu se revizuiește Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S., cauzele CEDO invocate în cererea de Apel vizând cu totul alte ipoteze factuale și legale, față de cadrul juridic format prin cererea inițială de chemare în judecată.

Deși apelanta apreciază că se reia conflictul de muncă deja soluționat, este de menționat că pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023 nu s-a tranșat jurisdicțional îndreptățirea la dreptul la despăgubiri.

Curtea reține că este îndeobște cunoscut faptul că dreptul de acces la justiție cunoaște limitări, însă în cauza dedusă judecății nu suntem în prezenta unei dispoziții legale care să restrângă sau să anihileze dreptul de acces la justiție, câtă vreme art. 80 Codul Muncii nu prevede nicio limitare cu privire la solicitarea separată a despăgubirilor.

Dispoziţiile art. 80 alin. 1 Codul muncii prevăd că în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Textul precitat instituie o evaluare legală a întinderii prejudiciului resimţit de salariat ca urmare a măsurii unilaterale a angajatorului, însă nu prevede nicio limitare a dreptului de acces la justiție a fostului angajat pentru protecția drepturilor substanțiale.

Deși apelanta consideră că pe cale de interpretare se poate institui o limitare a dreptului de acces la justiție, Curtea reține că limitarea dreptului de acces la justiție trebuie să fie prevăzută în mod expres și neechivoc de către legiuitor, altfel s-ar institui în mod arbitrar limite ale dreptului de acces la justiție pe cale de interpretare.

Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale (Bellet vs.

Franta, par. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni vs.

Spania, par. 34).

Ori, câtă vreme art. 80 Codul Muncii nu prevede nicio limitare cu privire la solicitarea separată a despăgubirilor, atunci nici nu se mai pune problema unei analize a proporționalității măsurii.

Sub acest aspect, Curtea reţine că dreptul în sine (despăgubirile determinate de nelegalitatea concedierii) şi mijloacele de protecţie a acestuia nu trebuie confundate încât să se condiţioneze recunoaşterea dreptului de faptul iniţierii unui anume demers pentru protecţia acestuia.

Cu alte cuvinte, dreptul la despăgubiri determinate de nelegalitatea concedierii, nu poate fi condiționat de solicitarea acestuia doar în litigiul vizând anularea deciziei de concediere.

Ca regulă instanța trebuie să se pronunțe asupra despăgubirilor în litigiul în care se constată că a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal concedierea, art. 80 Codul Muncii reflectând o măsură de protecție a legiuitorului față de angajați, însă nicio dispoziție legală nu interzice inițierea unui nou litigiu vizând despăgubirile nesolicitate în primul litigiu.

Dacă s-ar considera că art. 80 Codul Muncii instituie o cale unică și indivizibilă de protecție a dreptului la despăgubiri, așa după cum apreciază apelanta, atunci dintr-o măsură de protecție, dispoziția legală s-ar transforma într-o penalitate în cazul în care angajatul ar uza de principiul disponibilității.

Ori, câtă vreme în primul litigiu s-a dat prevalență principiului disponibilității, prin acordarea despăgubirilor la perioada limitată în cererea de chemare în judecată, același principiu îi conferă dreptul de protecție reclamantei pentru perioada ce nu a solicitat-o în cadrul procesual vizând anularea deciziei de concediere.

Despăgubirile sunt determinate de nelegalitatea concedierii și nu reprezintă o contraprestație a muncii, ci o sancțiune a unui comportament nelegal al angajatorului.

Fiind în situația în care reclamanta nu a solicitat reintegrarea în funcția avută anterior concedierii nelegale, au devenit incidente dispozițiile art. 80 alin. 3 din Codul muncii prin care legea a instituit un caz particular de încetare de drept a contractului individual de muncă, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Nu se poate reține că în această manieră, s-ar exercita un drept peste limitele sale legale, câtă vreme art. 80 Codul Muncii nu prevede nicio limitare cu privire la solicitarea separată a despăgubirilor.

Este de amintit că potrivit art. 231 ind. 1 C.muncii, accesul neîngrădit la justiție este garantat de lege.

Dimpotrivă, dacă s-ar îngrădi dreptul reclamantei la plata despăgubirilor pentru perioada ulterioară, s-ar încălca în mod nepermis dreptul de acces la justiție, în lipsa unei prevederi legale privind limitarea demersurilor pentru protecţia dreptului, situația față de care Curtea nu poate primi motivele privind încălcarea securității juridice, a art. 6 CEDO sau a efectului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Într-un motiv secundar de Apel, se apreciază că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 450/03.05.2023, câtă vreme prezentul demers judiciar este întemeiat tot pe dispozițiile art. 80 Codul muncii.

Potrivit art. 430 Cod procedură civilă, „Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești reprezintă acel efect al hotărârii care constă în aceea că se instituie o prezumție de adevăr cu privire la situația de fapt reținută, o nouă cerere între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză neputând fi dedusă judecății ulterior.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. 1 Cod proc.civilă, oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă despăgubirile pentru perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, pe când obiectul acțiunii soluționate prin Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S., a fost reprezentat de despăgubirile echivalente drepturilor salariate cuvenite şi neachitate pentru perioada 01.06.2020 - 15.07.2020, precum şi imdemnizaţia cuvenită şi neachitată pentru concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 01.01.2020 - 15.07.2020.

Fiind perioade diferite, nu suntem în prezența unei identități de obiect, situație față de care nu suntem în prezența unei autorități de lucru judecat.

Respectarea principiului autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, o dată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea unei noi judecăți.

Ori, câtă vreme perioada 16 iulie 2020 - 3 mai 2023, nu s-a tranșat jurisdicțional îndreptățirea la dreptul la despăgubiri.

Nu suntem în prezenta efectului negativ al autorității de lucru, dar nici al efectului pozitiv, câtă vreme în cuprinsul considerentelor hotărârii nu s-au făcut aprecieri relative la perioada dedusă judecății.

Deși se apreciază că reclamanta ar fi avut la dispoziție procedura revizuirii, în ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) lit. a C.proc.civ., Curtea reține că pe de o parte, în prezentul litigiu instanța nu a fost învestită cu o cerere de revizuire, iar pe de altă parte autoritatea de lucru judecat este atașată considerentelor decisive și decizorii, precum și dispozitivului hotărârii, și nu cererii de chemare în judecată din litigiul anterior sau învestirea instanței cu un anumit petit accesoriu în temeiul dispozițiilor legale.

Cu alte cuvinte, prezentul litigiu nu este condiționat de urmarea procedurii revizuirii sau completării de dispozitiv, motivele de Apel dezvoltate în acest sens fiind nefondate.

În acceași măsură, în lipsa unei limitări legale exprese, art 80 C.muncii, nu poate limita posibilitatea formulării pe cale separată a pretențiilor nesolicitate din litigiul anterior, ce vizează altă perioadă.

Printr-un alt motiv de Apel, se reclamă greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătându-se, pe de o parte, că termenul de prescripție este de 30 de zile și nu de 3 ani, iar pe de altă parte că dreptul la despăgubire s-a născut în patrimoniul reclamantei la data de 07.07.2020, data comunicării deciziei de concediere disciplinară, momentul nașterii dreptului neputând fi asimilat cu momentul cuantificării prejudiciului.

Curtea reține că situația factuală din litigiu privește două acțiuni diferite, cu două termene diferite și cu momente diferite de începere a cursului termenelor.

Mai întâi, reclamantul a atacat decizia de concedire pentru care legea prevede expres un termen de formulare a acțiunii, respectiv termenul de 30 de zile, iar pentru despăgubirile constând în valoarea salariilor, dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c C.muncii, prevăd un termen de prescripție de 3 ani.

Dispoziţiile art. 80 C.muncii reprezintă particularizarea efectelor nulităţii în materia concedierilor nelegale, vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară actului ilicit al angajatorului.

În atare situație, despăgubirile reprezintă un petit accesoriu, fiind dependente de soluția dată capătului de cerere vizând anularea deciziei de concediere.

Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut ca instanța să se pronunțe din oficiu și asupra despăgubirilor, nu are efecte asupra naturii acțiunii privind despăgubirile și a termenului de prescripție.

În acest sens, finalitatea legală a textului a urmărit instituirea imperativă a răspunderii angajatorului care prin propriul său act ilicit sau netemeinic a sistat raporturile de muncă, împiedicând exerciţiul dreptului salariatului de a presta munca şi de a încasa, corelativ salariul şi celelalte drepturi aferente.

În acest sens, ipoteza unică premisă a textului legal a fost cea referitoare la împrejurarea că încetarea ilicită a raporturilor de muncă a împiedicat salariatul să obțină resursele materiale existențiale.

Potrivit art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator”.

Din perspectiva acestor dispoziţii, se impune a se stabili care este momentul naşterii dreptului la acţiune de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

În temeiul art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în măsura în care nu sunt îndestulătoare, normele acestuia se completează cu dispozițiile legislației civile.

În toate cazurile, în aplicarea acestui principiu trebuie să se aibă în vedere regula potrivit căreia Codul civil poate constitui drept comun pentru legislația muncii, deci poate întregi normele din legislația muncii numai în măsura compatibilității cu specificul raporturilor de muncă.

Codul muncii prevede momentul de început al termenului pentru plata salariilor, însă pentru despăgubirile aferente concedierii nelegale, nu sunt dispoziții speciale, urmând a se aplica dispozițiile codului civil.

Deși apelanta apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 C.civ., privind începerea curgerii termenului de prescripție de la data cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, în situația faptei ilicite, Curtea reține că despăgubirle reglementate de art. 80 C.muncii, vizează valoarea salariilor la care era îndreptățit reclamantul, salarii ce au caracter succesiv, potrivit art. 166 rap. la art. 171 C.muncii.

În această situație, câtă vreme despăgubirile alcătuiesc un tot unitar, potrivit art. 2526 C.civ., prescripția începe să curgă de la data la care ultima prestație devine exigibilă.

Ori, dat fiind că prin Decizia nr. 450/03.05.2023 a Curţii de Apel S.s-a stabilit că, în speță, contractual de muncă încetează la data pronunțării hotărârii, atunci pentru despăgubirile constând în valoarea salariilor la care era îndreptățit angajatul, termenul de 3 ani a început să curgă la data de 03.05.2023.

Aceaste considerente urmăresc și desfășurarea unei situații firești, câtă vreme la data comunicării deciziei de concediere fostul angajat nu știa și nici nu avea posibilitatea de a cunoaște momentul finalizării procesului prin pronunțarea soluției.

Cu alte cuvinte, nu modalitatea de cuantificare a prejudiciului determină momentul de început al prescripției, ci maniera în care se articulează în mod unitar pretențiile successive, potrivit art. 2526 C.civ.

Caracterul unitar al pretențiilor, privit sub aspectul momentului de începere al curgerii termenului de prescripție, nu înlătură posibilitatea solicitării anumitor perioade, din punct de vedere processual, câtă vreme, așa după cum s-a arătat, nu suntem în prezența unei limitări legale a protecției dreptului.

Prin faptul că legiuitorul obligă la pronunțarea și asupra despăgubirilor odată cu desființarea deciziei de concediere, nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă la data comunicării deciziei de concediere, câtă vreme între cele două acțiuni există un raport de accesorialitate, așa după cum s-a relevat în considerentele precedente.

Tot raportul de accesorialitate arată că susținerile potrivit cărora dreptul la acțiune era născut la momentul contestării deciziei de concediere sau cele privind prematuritatea, sunt nefondate, câtă vreme doar în situația în care decizia de concediere este anulată, atunci instanța analizează și capătul accesoriu de cerere privind despăguribile, în caz contrar acțiunea în dezpăgubiri rămâne fără obiect, de unde reiese că în cauza dedusă judecății nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2528 C.civ. sau art. 2523 C.civ.

Cu referire la motivele de Apel care reclamă lipsa motivării, Curtea reține că prima instanță a răspuns punctual la aspectele legate de admisibilitatea demersului judiciar și de temeinicia acțiunii, dezvoltând motivele pentru care art. 80 C.muncii permite solicitarea despăgubirilor pe calea unei acțiuni distincte precum și aspectele privind prescripția dreptului material la acțiune în paragrafele de la paginile 16-17 din hotărâre.

Într-un ultim motiv de Apel, se arată că exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale, determină paralizarea prezentei acțiuni în solicitarea diferențelor de despăgubiri.

În susținerea acestui motiv de Apel, se arată că reclamanta a urmărit, de fapt, obținerea salariilor compensatorii și că la momentul la care i s-au respins salariile compensatorii, a considerat că e mai “rentabil” să ceară despăgubiri.

Curtea reține că aspectele privind modalitatea în care a considerat reclamanta să-și exercite drepturile procesuale, nu pot determina reținerea unei rele credințe.

Astfel, exercitarea unui drept - în speță, dreptul la despăgubiri - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege.

În acest sens, a oferi unui demers procesual din materia dreptului muncii o altă conotație, respectiv una ilicită, ar însemna pervertirea unui sistem de drept transparent într-unul autoritar, în sensul că dreptul de acces la justișie, prevăzut de Constituţie, cu rol de îmbunătățire a relaţiei angajat - angajator, s-ar transforma într-unul de sancţionare a angajatului care „îndrăznește” să solicite în mod succesiv, după propria strategie procesuală, drepturile legitime prevăzute de art. 80 C.muncii.

În atare condiții, Curtea reține că aspectele privind strategia procesuală, nu sunt în măsură să configureze un cadru factual apt a fi reținut pentru operarea și sancționarea abuzului de drept, în maniera solicitată de către apelant, aceea a paralizării acțiunii.