Decizie nr. 28 din 15.01.2025

Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului B.– Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2023 sub nr. 860/40/2023 şi la data de 11.10.2023 înregistrată sub nr. 2361/40/2023, SNPP- Filiala B.în numele şi pentru membrul de sindicat, reclamanta B.A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul B.a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea instituţiei pârâte la plata sporului de studii începând cu luna aprilie 2022.

Instituţia pârâtă Penitenciarul B. legal citată, a formulat „Precizări” (fila 54 dosar) prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată, pentru motivul lipsei acesteia de temei legal, or, în subsidiar, pentru motivul neîndeplinirii condițiilor de studii - specializarea studiilor respective, conform O.M.J. 399/C/2007.

Prin sentinţa nr. 55 din 20 februarie 2024, Tribunalul B.– Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea promovată de către reclamantul SNPP- Filiala B. în numele şi pentru membrul de sindicat B.A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Botoşani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.N.L.P. – F.B., în numele şi pentru membrul de sindicat, reclamanta B.A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunea în sensul de a se dispune obligarea pârâtului intimat la plata sporului de studii, începând cu luna aprilie 2022 pentru B.A., membru de Sindicat.

În motivare, reclamanta a arătat că B.A. este membră de sindicat şi absolventă a unei instituţii superioare de învăţământ, începând cu anul 2009.

Pentru perioada 01.01.2010 şi până în prezent, agenţii care au dobândit licenţă în studii de specialitate prevăzute pentru domeniul funcţiei ocupate trebuie să beneficieze de un spor de 25 % pentru studii superioare, începând cu data înaintării către angajator a dovezii absolvirii studiilor respectiv şi a solicitării de acordare a sporului.

Prin soluţia de neacordare a sporului de studii s-a creat o discriminarea salarială la nivelul penitenciarului întrucât, sporul pentru studii superioare este achitat de intimat şi altor funcţionari aflaţi in situaţii similare, tratamentul nediferenţiat nefiind în nici un fel justificat.

A arătat că prima instanţă a motivat că acordarea sporului pentru studii superioare ar fi condiţionată de îndeplinirea condiţiei ca reclamanta să-şi desfăşoare activitatea în specialitatea studiilor superioare absolvite, condiţie impusă de prevederile OMJ 399/C/2007 şi neîndeplinită de reclamantă.

Ori, în alte cauze similare, s-au primit dezlegări unitare în sensul constatării netemeiniciei lor, argumentat de abrogarea de O.G 64/2006 şi implicit a O.M.J nr 399/C/2007, cu consecinţa stabilirii nivelului salarizării funcţionarilor publici, în mod unitar, prin compararea similitudinii situaţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

A invocat în apărare puterea de lucru judecat a sentinţei nr 33/27.01.2021 a Tribunalului Botoşani, menţinută prin Decizia nr. 632/29.09.2021 a Curţii de Apel Suceava care au stabilit că „ în cadrul Penitenciarului îşi desfăşoară activitatea funcţionari publici cărora li s-a acordat sporul pentru studii superioare deşi respectiva activitate nu este desfăşurată în specializarea studiilor absolvite ”; prevederile OUC nr. 83/2014 , OUG nr. 57/2015 şi a Legii nr. 153/2017 care reglementează la nivel de principiu egalitatea în materia salarizării pentru funcţii similare din cadrul aceleaşi instituţii.

A arătat că este cazul altor funcţionari publici din cadrul Penitenciarului B.respectiv, D.S., B.

D., H.

I. care se află într-o situaţie similară cu B.

A., în sensul că nici aceştia nu-şi desfăşoară activitatea în specialitatea studiilor absolvite.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea reţine următoarele:

Prin cererea de recurs promovat împotriva sentinței civile nr. 55/20.02.2024 pronunțată de Tribunalul B.– Secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul SNPP– F.B., în numele și pentru membra de sindicat B.A. a invocat motivele de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că membra de sindicat este absolventă a unei instituții de învățământ superior începând din anul 2009, sporul de 25% pentru studii superioare fiind achitat altor funcționari aflați în situații similare și nefiind justificat tratamentul diferențiat, în alte cauze similare fiind primite dezlegări cu argumentul abrgării OG 64/2006 și implcit a Ordinului MJ nr. 399/C/2007, invocând puterea de lucru judecat a sentinței nr. 33/2021 a Tribunalului Botoșani, menținută prin Decizia nr. 632/29.09.2021 a Curții de Apel Suceava și egalitatea în materie salarială reglementată prin prevederile OUG nr. 83/2014, OUG 57/2015 și Legii nr. 153/2017.

Reține Curtea că recurentul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care invocă o situaţie de discriminare salarială față de membra de sindicat, fundamentată pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti şi incidenţa în materie a legislaţiei de egalizare, solicitând, în baza principiului egalizării salariale, acordarea începând cu luna aprilie 2022, a unui spor salarial de 25% pentru studii superioare, prima instanță respingând acțiunea cu motivarea că funcția reclamantei este una prevăzută pentru studii medii, iar în statul de funcții al instituției nu există o funcție similară cu cea ocupată de reclamantă care nu este titulara unei diplome de licență în specialitatea medicală, or recunoașterea sporului de studii a privit numai specializarea obținută în acord cu Ordinul nr. 399/2007.

Pentru aceasta se rețin dispozițiile art. 39 alin. (1)-(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind aplicarea tranzitorie a dispoziţiilor legale în materia drepturilor salariale în sistemul bugetar.

Aceste prevederi devin aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, reglementările legale în materia salarizării urmărind asigurarea principiului egalității care impune asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, iar luarea în considerare a majorărilor salariale obţinute prin hotărâri judecătoreşti este posibilă numai pentru persoanele aflate în situații profesionale identice, dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, și doar cu privire la cuantumul salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare.

Este adevărat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

Ceea ce s-a stabilit însă de Curtea Constituţională privește egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, iar argumentul esenţial care a condus la pronunţarea acestei decizii a fost constituit de încălcarea prevederilor legii fundamentale - art. 124, art. 126, art. 1 alin. (4) şi art. 16 - prin faptul că legiuitorul a exclus din procesul de egalizare a salariilor reglementat de art. 31 alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 acele salarii recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunțate în interpretarea normelor cu aplicabilitate generală, ceea ce ignoră efectele statuate constituţional ale hotărârii judecătoreşti, principiul separaţiei puterilor în stat, dar şi principiul egalităţii în faţa legii.

Așadar, trebuie observat că decizia menționată a fost pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare, şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia, precum sporul pentru studii superioare solicitat pendinte, astfel încât din această perspectivă recurentul nu se poate prevala de aplicarea Deciziei nr. 794/2016 în justificarea pretenției sale.

În acest sens instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii.

Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

Totodată, Curtea arată că principiul egalităţii a fost interpretat în cadrul Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au statuat că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, fiind relevant mecanismul logico-juridic ce a stat la baza adoptării acestei soluţii, observându-se analiza ansamblului reglementării şi a incidenţei dezlegărilor cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, arătând Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept:

"78.

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

79.

Incidenţa Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

80.

În acest sens, relevante sunt paragrafele 86 şi 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel: «Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". (...) (...)»

(...) 82.

Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

(...) 84.

Nici dacă reperul de comparaţie invocat ar fi personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete de acelaşi grad, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a justifica, prin ea însăşi, soluţia egalizării; într-o asemenea situaţie, instanţa este chemată să facă o analiză a legii, în vederea corectei ei aplicări."

Acest raţionament expus în Decizia nr. 80/2023 are în vedere şi cele dezlegate anterior prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit."

A subliniat Înalta Curte, inclusiv prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 1017 din 11 octombrie 2024, faptul că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti este condiţionată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; a doua teză a frazei dispozitivului statuează tocmai în sensul ca majorarea respectivă să fie prevăzută de lege în modul arătat, supunând astfel admiterea cererii de egalizare unei duble condiţionări.

Ca atare, în prezența acestor dezlegării obligatorii conform dispozițiilor art. 521 alin. 3 C. proc. civ., a proceda în cauză conform susţinerilor recurentului ar avea drept efect încălcarea principiului legalității și a celor statuate, existenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în beneficiul altor angajaţi nefiind suficientă pentru egalizarea adaosului salarial.

Notează Curtea că hotărârile judecătorești invocate de recurent nu au o asemenea aplicabilitate generală, nu se referă la componenta fundamentală salarială, indemnizația lunară de încadrare, ci privesc un drept accesoriu cu caracter specific acordat în considerarea unei anume situații în care se regăsește persoana, drept particular similar sporului pentru doctorat la care face referire însăși Curtea Constituțională în Decizia nr. 794/2016.

Prin urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie unic temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor drepturi decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit, cât timp sfera de aplicare a hotărârilor este restrânsă doar în beneficiul destinatarilor hotărârilor, iar punerea lor în executare nu reprezintă un tratament discriminatoriu față de membra de sindicat după cum a arătat cu claritate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, statuând că "(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii.

Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.

Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale”.

Drept pentru care, în absența premiselor necesare acordării dreptului, în mod corect s-a respins acțiunea, cu consecința caracterului neîntemeiat al criticilor de nelegalitate a sentinței nr. 55/20.02.2024 pronunțată de Tribunalul B.– Secția de contencios Administrativ și Fiscal, Curtea, în temeiul art. 496 alin. 2 Cod procedură civilă, urmând să respingă recursul ca nefondat.