Hotărâre nr. 14 din 06.02.2025

Asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 2259 din 30.06.2022, J.S.a respins cererea având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta S.C.

L.

S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C.

C.

S.A., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 367 din 26.04.2023, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă S.C.

L.

S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2259 din 30.06.2022 pronunţată de J.S.în dosarul nr. 10042/314/2017, intimată fiind pârâta S.C.

C.

S.A., ca nefondat; a respins cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată şi a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată din apel.

Prin decizia nr. 192 din 08.12.2023, Curtea de Apel Suceava a admis recursul formulat de reclamanta S.C.

L.

S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 367 din 26 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Suceava – Secția a II-a civilă în dosarul nr. 10042/314/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C.

C.

S.A., a casat decizia nr. 367/26.04.2023 pronunţată de Tribunalul Suceava şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 443 din 16.07.2024, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă S.C.

L.

S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2259 din 30.06.2022, pronunţată de J.S.în dosarul nr. 10042/314/2017, intimată fiind pârâta S.C.

C.

S.A.; a respins, ca nefondată, cererea apelantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. L. S.R.L. Şcheia, prin adm. P. L.

În drept, invocă dispoziţiile art. 483 şi art. 488 pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă şi solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; obligarea intimatei-pârâte C.S.A. la plata cheltuielilor din toate ciclurile procesuale.

Arată că decizia recurată este nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 din Cod procedură civilă (pentru nemotivare, motivare necorespunzătoare şi/sau încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 13, art. 14, art. 237 alin. 2 pct. 7, art. 261 Cod procedură civilă, art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, precum şi de art. 28 teza I Cod procedură penală) şi pct. 8 din Codul de procedură civilă (pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1350, art. 1351 Cod civil, art. 19 lit. c) din Legea nr. 307/2006).

Dezvoltarea motivelor de recurs:

A. Motivare necorespunzătoare.

1.

În conformitate cu dispoziţiile art. 254 alin. 6, art. 292 Cod procedură civilă, părţile au obligaţia de a depune la dosar înscrisurile de care înţeleg să se folosească, iar instanţa are obligaţia de a încuviinţa şi administra probele în condiţiile legii, în şedinţă publică (art. 237 alin. 2 pct. 7, art. 261 Cod procedură civilă).

Potrivit art. 425 alin 1 lit. b) Cod procedură civilă, în considerentele unei hotărâri se vor arăta, printre altele, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate.

Fără a se face proba existenţei ei, în întâmpinarea formulată de intimată în dosarul nr. 10042/314/2017 al Tribunalului Suceava - Secţia a II-a civilă se face vorbire despre o încheiere penală pronunţată de J.S.la data de 1.07.2019.

Deşi se pare că a rămas definitivă anterior soluţionării pe fond a prezentei cauze, în sentinţa nr. 2259/30 06.2022 nu este menţionată această încheiere penală.

Astfel cum rezultă de la pag. 4 din decizia nr. 192/08 12.2023 pronunţată în dosarul nr. 10042/314/2017 de Curtea de Apel Suceava, faţă de afirmaţia avocatului ales al pârâtei privitoare la existenţa unei hotărâri a judecătorului de camera preliminară, ce ar fi exercitat controlul asupra ordonanţei de clasare, reprezentantul convenţional al recurentei a menţionat că "încheierea de care face vorbire intimata în apărări nu există la dosar, fiind ataşată doar ordonanţa de clasare".

Cu ocazia cercetării judecătoreşti din cursul rejudecării cauzei de către Tribunalul Suceava nu a fost depusă o asemenea hotărâre penală.

Cu toate acestea, mare parte din motivarea instanţei de apel se bazează pe "încheierea penală din 18.07.2019, dată în dosarul nr. 116/86/2019 al Judecătoriei Suceava, definitivă la aceeaşi dată”, ce nu se află la dosar şi nu a fost comunicată şi reclamantei-recurente.

Motivat de faptul că Tribunalul Suceava a soluţionat multe speţe similare, în care C. S.A. a avut calitatea de pârâtă, consideră că instanţa a luat cunoştinţă de cuprinsul respectivei hotărâri penale din alte dosare.

Î.C.C.J. a precizat în mod constant că motivarea unei hotărâri trebuie să fie concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, motivarea hotărârii constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din CEDO (decizia nr. 3338 din 11.04.2011 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală).

Faţă de aceste aspecte, decizia recurată este lipsită de suport probator şi legal, ceea ce încalcă dreptul la apărare şi face imposibil controlul jurisdicţional de către instanţa de recurs.

Având în vedere că este pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1) lit. b) şi ale art. 237 alin. 2 pct. 7, art. 261 Cod procedură civilă, solicită casarea în tot a deciziei recurate.

2. Nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Potrivit art. 14 alin. 2 Cod procedură civilă, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

În situaţia în care a fost depus înscrisul respectiv, după ce cauza a rămas în pronunţare, faţă de dispoziţiile art. 391, art. 14 Cod procedură civilă, instanţa nu avea posibilitatea să valorifice statuările hotărârii penale, fără a repune mai întâi cauza pe rol, în vederea completării probatoriului şi a încuviinţării probei în condiţii de contradictorialitate.

Având în vedere că nu s-a procedat în acest sens, conform art. 394 alin. 3 Cod procedură civilă, singura posibilitate pe care o avea instanţa de control judiciar era aceea de a nu ţine seama de înscris.

În cazul în care suntem în această situaţie, vătămarea drepturilor recurentei este evidentă, iar hotărârea este lovită de nulitate, motiv pentru care solicită casarea acesteia.

B. Nemotivare.

3.1. Extrase relevante din actele de procedură. Nerespectarea dispoziţiilor instanţei de trimitere.

În considerentele de la pag. 4 alin. 4 şi 5 ale sentinţei nr. 2259/30.06.2022 a Judecătoriei Suceava s-au reţinut următoarele: "se impune respingerea acţiunii reclamantei, fundamentată pe răspunderea civilă contractuală, esenţialmente în considerarea lipsei culpei contractuale a pârâtei în producerea prejudiciului invocat", respectiv că "imposibilitatea fortuită de executare generată de cazul fortuit înlătură răspunderea contractuală a debitorului".

În aceste condiţii, în cererea de apel au fost expuse pe larg motivele pentru care, în cauză, sunt întrunite cumulativ toate condiţiile pentru a reţine răspunderea civilă contractuală a intimatei-pârâte C.

S.A.

Totodată, au fost depuse înscrisuri noi, în vederea dovedirii culpei contractuale a intimatei şi, implicit, a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1351 Cod civil, de natură să înlăture culpa - imposibilitatea de a prevedea pericolul producerii prejudiciului, în pofida faptului că a acţionat cu diligenţă şi precauţie.

Prin decizia de trimitere nr. 192/08.12.2023, Curtea de Apel Suceava, casând decizia nr. 367/26.04. 2023 a Tribunalului Suceava, a reţinut la pag. 7 alin. 6 că: „deşi recurenta a susţinut prin apel că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, contrar celor reţinute de prima instanţă, iar în ceea ce priveşte vinovăţia intimatei s-a invocat faptul că aceasta a fost stabilită cu putere de lucru judecat ... nefiind identificate motivele pentru care instanţa de apel a înţeles să înlăture întreaga apărare a reclamantei ...”.

Cauza a fost trimisă spre rejudecare „pentru o analiză efectivă şi completă a raportului juridic dedus judecăţii din perspectiva tuturor apărărilor părţilor pe fondul cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente în materie” (ultimul alineat din considerentele deciziei nr. 192/2023).

Cu ignorarea statuărilor instanţei de trimitere, instanţa de apel se mărgineşte la expunerea considerentelor judecătorului de cameră preliminară din încheierea penală neaflată la dosar şi la a le da eficienţă prin prisma art. 28 Cod procedură penală (ce nu prezintă relevanţă în speţă, după cum va arată în continuare).

C. Lipsa oricăror considerente privind fondul cauzei. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În apel, instanţa care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. 2 Cod procedură civilă, motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, în considerentele hotărârii se vor arăta, printre altele, "motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Pentru a da o aparenţă de cercetare a pretenţiei deduse judecăţii şi de motivare a hotărârii astfel pronunţate, prin considerentele de la pag. 14 alin. 4 din decizia recurată, instanţa se limitează la însuşirea situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă, ce vizează vinovăţia unui terţ, ce nu este parte în dosar, precum şi cauza proximă a producerii incendiului, cu ignorarea condiţiilor ce au favorizat extinderea incendiului în întreg imobilul şi a obiectului cererii cu care a fost efectiv învestită.

Contrar dispoziţiilor legale, instanţa de apel nu analizează probele noi încuviinţate la 22.03.2022 şi nu face nicio menţiune legată de susţinerea reclamantei-recurente bazată pe aceste înscrisuri, că producerea prejudiciului este cauzată de încălcarea culpabilă a dispoziţiilor Legii nr. 307/2006, precum şi ale contractului de închiriere încheiat de părţi.

Se ignoră, din nou, aspectul esenţial invocat de recurentă, că vinovăţia intimatei în producerea prejudiciului a fost reţinută de instanţele ce au judecat dosarele nr. 856/86/2015*, 8061/86/2017*, 6236/862/2015 şi 8135/86/2017.

Astfel cum a statuat Î.C.C.J. - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în decizia nr. 2357 din 05.06.2015, prezumţia legală a puterii de lucru judecat „nu opreşte judecata celei de a doua acţiuni, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare de care trebuie să se ţină seama", respectiv „Prezumţia de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat".

Or, în decizia nr. 34 din 28.01.2022 pronunţată în dosarul nr. 8135/86/2017 al Curţii de Apel Suceava - Secţia a II-a civilă s-a arătat: "Omisiunea pârâtei de a duce la îndeplinire măsurile ce i-au fost puse în vedere în mod repetat - cu privire la refacerea instalaţiilor electrice, astfel încât să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină, respectiv în legătură cu realizarea unei instalaţii suplimentare de stingere a incendiilor - se circumscrie neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate în raporturile cu reclamanta, în calitate de proprietară a spaţiilor comerciale închiriate”, respectiv "încălcarea obligaţiilor legale şi contractuale ce îi reveneau pârâtei a avut caracter repetat, a făcut obiectul constatărilor Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bucovina al judeţului Suceava, cu ocazia diferitelor controale şi a fost reţinută cu autoritate de lucru judecat şi în cuprinsul deciziei nr. 200 din 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Suceava" (pag. 7 alin. 1).

În toate considerentele ce urmează (pag. 14 - 17), instanţa de apel se rezumă la expunerea considerentelor judecătorului de cameră preliminară şi la a da eficienţă statuărilor din încheierea penală (Reaminteşte că nu este în posesia acestei hotărâri ce i se opune, C.

S.A. neprocedând niciodată la comunicarea acesteia părţii adverse).

În condiţiile în care instanţa este chemată să analizeze faptele ilicite ale intimatei-pârâte, legătura de cauzalitate dintre faptele imputate şi prejudiciu, precum şi culpa acesteia în producerea prejudiciului, hotărârea apare ca nemotivată.

De altfel, în decizia nr. 462/05.03 2024 pronunţată în dosarul nr. 8135/314/2017, Î.C.C.J. a statuat că: "în cauză, în analizarea condiţiilor răspunderii civile contractuale a autorului prejudiciului, instanţa nu este ţinută de încheierea penală din 18.07.2019 pronunţată în dosarul nr. 116/314/2019” (pag. 19 penultimul alineat).

Menţionează că Î.C.C.J. arată că, în art. 28 teza I din Codul de procedură civilă "este vorba despre hotărârea penală de condamnare, iar de o hotărâre de genul celei avute în vedere de recurentă (n.n.

C.

SA) ordonanţa procurorului de clasare, menţinută prin încheierea de respingere a plângerii pronunţată de instanţa penală" (pag. 19 din decizia nr. 462/05.03.2024 pronunţată în dosarul nr. 8135/314/2017).

În orice caz, faptul că prin ordonanţa din 19.10.2018 pronunţată în dosarul nr. 243/P/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava s-a menţionat clasarea, pe motiv că s-a reţinut cazul fortuit, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la vinovăţia intimatei, respectiv existenţa prejudiciului cert produs recurentei – art. 28 teza a II-a Cod procedură penală.

Ordonanţa de clasare are relevanţă cu privire la aplicarea celei mai grave dintre răspunderi, respectiv cea penală, neavând implicaţii asupra răspunderii civile din cazul de faţă, respectiv cea contractuală.

Faţă de probele administrate de recurentă şi reţinerile instanţelor ce au judecat dosarele nr. 856/86/2015*, 8061/86/2017*, 6236/862/2015 şi 8135/86/2017, este evident că prejudiciul produs prin evenimentul din 15.12.2014 putea fi prevăzut şi împiedicat.

Neremedierea deficienţelor constatate de I.S.U.

Bucovina, pentru a putea fi închiriat bunul ce a făcut obiectul contractului încheiat de părţi, se circumscrie noţiunii de faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.

Conform art. 19 lit. c) din Legea nr. 307/2006, în vigoare la data producerii incendiului "administratorul sau după caz, conducătorul instituţiei are obligaţia să solicite şi să obţină avizele şi autorizaţiile de securitate la incendiu, prevăzute de lege, şi să asigure respectarea condiţiilor care au stat la baza eliberării acestora; în cazul anulării avizelor ori a autorizaţiilor, să dispună imediat sistarea lucrărilor de construcţii sau oprirea funcţionării ori utilizării construcţiilor sau amenajărilor respective."

Astfel, intimata-pârâtă, în calitate de proprietară a imobilului închiriat, avea obligaţia de a face toate demersurile legale pentru obţinerea autorizaţiei de prevenire şi stingere a incendiilor.

Din cuprinsul adresei nr. 3177 din 17.02.2015 întocmită de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă B. al Judeţului Suceava rezultă că "proprietarul construcţiilor SC C.

SA a solicitat şi obţinut autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor nr. 613552 din 20.05.1996.

În decursul timpului cu ocazia controalelor tehnice de specialitate efectuate de către instituţia noastră s-a constatat că, condiţiile care au stat la baza emiterii autorizaţiei de prevenire şi stingere a incendiilor, nu au fost îndeplinite, fapt pentru care actul emis de unitatea noastră este nul de drept, conform art. 16 alin. 1 din OMAI nr. 3 din 06.01.2011."

Urmare a nerespectării dispoziţiilor legale şi a neremedierii deficienţelor constatate cu ocazia controalelor de către I.S.U. "B", prin adresa nr. 3177 din 17.02.2015 întocmită de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „B" al Judeţului Suceava, s-a adus la cunoştinţa organelor de urmărire penală că autorizaţia nr. 613552 din 20.05 1996 fusese anulată.

Faptul că intimata nu a respectat dispoziţiile legale în materie de incendii rezultă şi din procesele-verbale de control nr. 629327 din 22.11.2013 şi nr. 1373050 din 27.11 2014 din datele de 22.11.2013 şi 27.11.2014 întocmite de I.S.U. "Bucovina", în care, la capitolul II, au fost consemnate numeroase nereguli în sarcina sa, aceasta fiind amendată de mai multe ori.

Vinovăţia intimatei-pârâte rezultă, în mod evident, din atitudinea acesteia, constând în aceea că nu a luat toate măsurile legale privind prevenirea incendiilor şi nu a remediat deficienţele constatate de I.S.U. "B".

Raportul de constatare tehnico-ştiinţific din 16 12.2014, întocmit de I.S.U.

Bucovina ca urmare a producerii incendiului din data de 15.12.2014, raportul de expertiză tehnică extrajudiciară procese pirogene şi incendii, întocmit de M E S.R.L. la cererea A V.I.G.

S.A., raportul de expertiză în specialitatea electroenergetică, efectuat de expert D.

D., precum şi restul probelor ştiinţifice aflate la dosar, susţin, fără dubiu, vinovăţia intimatei-pârâte în nerespectarea normelor de exploatare energetică.

Aşadar, în cauză, nu este îndeplinită condiţia de natură să înlăture culpa - imposibilitatea intimatei de a prevedea pericolul producerii prejudiciului, în pofida faptului că a acţionat cu diligenţă şi precauţie.

Având în vedere că nerespectarea dispoziţiilor contractuale, dar şi a dispoziţiilor legale în domeniul securităţii la incendiu, au condus la producerea incendiului din data de 15.12.2014, care a avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu în cuantum de 50.830,35 lei în dauna societăţii recurente, astfel cum reiese din proba reprezentată de raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate, sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii contractuale a intimatei.

Concluzionând, aplicarea greşită a legii este dată de incongruenţa normei juridice, raportată la situaţia de fapt reţinută şi greşit calificată, ceea ce a condus judecătorii la a aplica o altă dispoziţie decât cea incidentă raportului juridic dedus judecăţii – art. 1350 Cod civil.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, invocă dispoziţiile art. 6 CEDO, art. 14, art. 451 alin. 1, art. 453 alin. 1 şi art. 483 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 1350 Cod civil.

În dovedire, solicită încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri noi, inclusiv cu decizia nr. 462/05.03 2024 pronunţată de Î.C.C.J., depusă la dosarul de apel la data de 10.06.2024.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cărora, „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;”, şi se referă la faptul că mare parte din motivarea instanţei de apel se bazează pe încheierea penală din 18.07.2019, dată în dosarul nr. 116/86/2019 al Judecătoriei Suceava, care nu se află la dosar şi nu a fost comunicată recurentei.

Curtea apreciază că acest motiv de recurs nu este dat, întrucât ordonanţa de clasare nr. 243/P/2015 a fost depusă la dosar încă din faza judecăţii în primă instanţă (fiind cuprinsă în motivarea acesteia), iar despre soluţia de clasare dispusă în acest dosar penal s-a făcut vorbire în mod constant atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă în apel, intimata a arătat conţinutul acestei încheieri penale (f. 98 dosar apel).

Prin urmare, recurenta avea posibilitatea de a face demersuri pentru a cunoaşte conţinutul acesteia, chiar dacă nu i-a fost comunicată, inclusiv prin solicitarea în cadrul judecării apelului, de a i se pune în vedere intimatei să depună acest înscris la dosar.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora, „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;”, invocându-se nemotivarea deciziei recurate.

Din lectura deciziei recurate, Curtea apreciază că aceasta a analizat motivele de apel invocate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind o chestiune distinctă de motivare.

Al treilea motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, potrivit cărora: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Printre criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta arată că vinovăţia intimatei în producerea prejudiciului a fost stabilită de instanţele care au judecat dosarele nr. 856/86/2015*, nr. 8061/86/2017*, nr. 6236/862/2015 şi nr. 8135/86/2017.

Aceste critici ale recurentei nu se încadrează în mod evident în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, care are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, însă vor fi încadrate de către instanţă în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 7 Cod procedură civilă, potrivit cărora: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;”.

Analizând acest motiv de recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 7 Cod procedură civilă, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă, art. 28 alin. 1 Cod procedură penală.

Astfel, prin încheierea penală din 18.07.2019 pronunţată de J.S.în dosarul nr. 116/86/2019, definitivă, a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanţei nr. 243/P/2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, menţinută prin ordonanţa nr. 165/II/2/2018 a prim-procurorului aceluiaşi parchet.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava cu nr. 243/P/2015 (f. 162 – 164 dosar primă instanţă) s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere din culpă prevăzută de art. 255 alin. 1, 2 Cod penal, întrucât a intervenit o cauză de neimputabilitate, respectiv cazul fortuit, şi clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. 1, 4 Cod penal, întrucât fapta nu există.

Deşi a citat dispoziţiile art. 28 alin. 1 Cod procedură penală, potrivit cărora, „(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.”, instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a acestora.

Astfel, din interpretarea logico-gramaticală a textului citat, rezultă că are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile doar hotărârea penală definitivă de condamnare, nu şi cea de achitare sau de încetare a procesului penal.

Raţiunea juridică a acestui text constă în aceea că sfera ilicitului civil este mai extinsă decât sfera ilicitului penal.

Cu alte cuvinte, o faptă care nu atrage răspunderea penală a autorului poate atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Or, hotărârea penală invocată în cauză, prin care s-a respins plângerea împotriva soluţiei procurorului de clasare a cauzei, întrucât a intervenit o cauză de neimputabilitate (cazul fortuit), este similară din acest punct de vedere unei hotărâri de achitare, în condiţiile art. 396 alin. 5 rap.la art. 16 lit. d Cod procedură penală, ambele având ca temei existenţa unei cauze de neimputabilitate.

Prin urmare, încheierea penală pronunţată la 18.07.2019 de J.S.în dosarul nr. 116/86/2019 nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, indiferent de momentul rămânerii sale definitive în raport cu celelalte hotărâri civile avute în vedere de instanţa de apel.

Fiind o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta nu poate fi în mod evident ignorată, ci are valoare juridică probatorie, ce va fi apreciată însă în raport cu ansamblul probelor administrate în cauză, neavând o forţă probatorie prestabilită.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. 2 Cod procedură civilă: „(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.”

Textul legal citat, care reglementează efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti (prezumţia absolută de lucru judecat), presupune ca aspectele litigioase soluţionate în mod definitiv printr-o primă hotărâre să nu mai poată fi puse în discuţie într-un litigiu ulterior.

Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, efectul pozitiv (prezumţia absolută de lucru judecat) nu presupune identitatea de părţi, obiect sau cauză, ci singura condiţie este legătura între aspectele litigioase deja soluţionate şi a doua cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. 2 Cod procedură civilă: „(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.”

Prin decizia nr. 200/2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 856/86/2015* (f. 76-85 dosar iniţial apel), definitivă în urma respingerii recursului prin decizia Î.C.C.J. nr. 823/2000 (f. 86 – 89 dosar iniţial apel), a fost admis apelul formulat de S.C.

Sav Com S.R.L. împotriva sentinţei Tribunalului Suceava nr. 350/2017, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii cererii şi obligării S.C.

C. la plata sumei de 666.317,83 lei (în loc de 760.193,87 lei) către reclamantă, cu titlu de despăgubiri fără TVA.

Reclamanta din acest dosar avea tot calitatea de chiriaş al S.C. C. S.A., iar despăgubirile au fost acordate tot pentru daune produse în urma aceluiaşi incendiu din 15.12.2014.

Considerentele esenţiale ale instanţei în pronunţarea acestei soluţii, după analizarea probelor administrate în cauză, sunt reţinute la pag. 84 verso dosar iniţial apel, paragrafele 3 – 5: „Relevant în cauză este faptul că în acelaşi imobil cu destinaţie spaţiu comercial au mai avut loc anterior alte două incendii, la data de 5.01.2002 şi 31.03.2004 (menţionate mai sus), având aceleaşi cauze şi deficienţe constatate prin Raportul de control încheiat la data de 27.11.2014 de către reprezentanţii ISU Suceava (f.241 - 243 ds. fond).

Ca urmare, în condiţiile în care nu s-au refăcut instalaţiile electrice care să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină şi nici realizarea unei instalaţii suplimentare de stingere a incendiilor, măsuri de care pârâta a fost informată, rezultă activitatea defectuoasă a pârâtei în respectarea obligaţiilor contractuale de asigurare a pazei şi securităţii clădirii, ceea ce denotă încălcarea obligaţiilor contractuale, dar şi cele prevăzute de art. 1786 lit. b şi c precum şi art. 1789 Cod civil.

Faţă de cele ce preced se poate constata că în mod corect instanţa de fond a reţinut răspunderea contractuală a pârâtei, însă apare eronat procentul de 10% reţinut în sarcina reclamantei.”

Totodată, prin decizia nr. 139/2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 6236/86/2015 (f. 55 – 64 dosar iniţial apel), definitivă prin anularea recursului (f. 64 verso dosar iniţial apel), a fost respins apelul formulat de S.C.

C.

S.A. împotriva sentinţei Tribunalului Suceava nr. 123/2019 (prin care a fost admisă cererea formulată de S.C.

S.

C.

S.R.L. în contradictoriu cu S.C.

C.

S.A., care a fost obligată la plata sumei de 214.178,80 lei cu titlu de despăgubiri, împreună cu dobânda legală).

Reclamanta din acest dosar, respectiv S.C. S. S.R.L., avea tot calitatea de chiriaş al pârâtei, iar despăgubirile au fost acordate pentru daune suferite în acelaşi incendiu din 15.12.2014.

Considerentele esenţiale avute în vedere de această instanţă, după analiza diverselor probe administrate în cauză, sunt cele de la fila 18, paragrafele 2-4, respectiv:

„Relevant în cauză este faptul că în acelaşi imobil cu destinaţie spaţiu comercial au mai avut loc anterior alte două incendii, la data de 5.01.2002 şi 31.03.2004 (menţionate mai sus), având aceleaşi cauze şi deficienţe constatate prin Raportul de control încheiat la data de 27.11.2014 de către reprezentanţii ISU Suceava.

Ca urmare, în condiţiile în care nu s-au refăcut instalaţiile electrice care să permită decuplarea separată a standurilor în caz de suprasarcină şi nici realizarea unei instalaţii suplimentare de stingere a incendiilor, măsuri de care pârâta a fost informată, rezultă activitatea defectuoasă a pârâtei în respectarea obligaţiilor contractuale de asigurare a pazei şi securităţii clădirii, ceea ce denotă încălcarea obligaţiilor contractuale, dar şi cele prevăzute de art. 1786 lit. b şi c precum şi art. 1789 Cod civil.

Faţă de cele ce preced se poate constata că în mod corect instanţa de fond a reţinut răspunderea contractuală a pârâtei.”

Prin urmare, Curtea constată că prin ambele decizii menţionate s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că S.C.

C.

S.A. se face vinovată de producerea incendiului din 15.12.2014, prin neluarea măsurilor stabilite de I.S.U. pentru prevenirea incendiilor, şi prin aceasta a încălcat atât obligaţia contractuală de „asigurare a pazei şi securităţii clădirii”, cât şi obligaţiile legale prevăzute de art. 1786 lit. b, c şi art. 1789 Cod civil.

Cum recurenta avea la momentul incendiului din 15.12.2014 tot calitatea de chiriaşă în clădirea aparţinând intimatei, în baza contractului de închiriere nr. 701/31.12.2013 (f. 20 – 23 dosarul primei instanţe), iar prezenta cerere este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală (încălcarea obligaţiei reglementate de art. 6.6.1 lit. a din contract, „Să asigure paza generală a depozitului după orele de program şi în zilele libere, buna funcţionare a instalaţiilor de ansamblu structural şi accesul în depozit.

Efectuează deratizarea de două ori pe an pentru întreg spaţiul comercial;”), legătura dintre cele două decizii menţionate şi prezenta cauză este evidentă.

Prin urmare, Curtea apreciază că respectivele considerente decisive ale celor două decizii menţionate, referitoare la vinovăţia S.C.

C.

S.A. în producerea incendiului din 15.12.2014, ceea ce constituie încălcarea, între altele, a obligaţiilor contractuale, se impun cu autoritate de lucru judecat şi în prezenta cauză, în condiţiile art. 430 alin. 2 Cod procedură civilă.

Pentru reţinerea efectului pozitiv al celor două decizii nu are nicio relevanţă ce apărări a înţeles să formuleze S.C.

C.

S.A. la cauzele respective, întrucât aceasta, în calitate de parte, a avut posibilitatea să invoce toate mijloacele de apărare pe care le-a dorit.

Prin urmare, faţă de efectul pozitiv al celor două decizii menţionate (prezumţie absolută de lucru judecat, împotriva căreia nu este admisibilă proba contrară), Curtea constată că nu poate valorifica în niciun fel valoarea probatorie a încheierii penale pronunţate la 18.07.2019 de J.S.în dosarul nr. 116/86/2019.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a celor două decizii menţionate, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 7 Cod procedură civilă.

Prin urmare, Curtea va admite recursul, în baza art. 496 rap. la art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, va casa decizia recurată şi, având în vedere că în cauză s-a mai dispus o dată trimiterea spre rejudecare, va reţine apelul spre rejudecare.

În acest sens, Curtea reţine următoarele:

Pentru atragerea răspunderii contractuale, în condiţiile art. 1350 Cod civil, trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii: 1) existenţa unei fapte ilicite, constând în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale; 2) existenţa unui prejudiciu; 3) legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; 4) vinovăţia.

După cum s-a arătat, atât fapta ilicită a pârâtei-intimate, constând în încălcarea obligaţiei de a asigura buna funcţionare a instalaţiilor de ansamblu structural (art. 6.6.1 lit. a din contract), cât şi vinovăţia acesteia, sunt dovedite în cauză prin efectul pozitiv al celor două decizii anterioare menţionate.

Cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului, Curtea constată că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit, la răspunsul la obiectivul nr. 3 (f. 230 şi următoarele dosar prima instanţă), că marfa reclamantei distrusă în incendiul din data de 15.12.2014 la punctul de lucru Complex Comercial C. este în valoare de 50.831 lei, constând în: - ornamente decorative din plastic, lemn; - ghiveci din ceramică; - farfurii din sticlă; - jucărie de pluş; - diferite tipuri de ornamente pentru aranjamente florale (fluturi etc.); - flori artificiale; - vaze, obiecte decor etc.

Este real că expertiza a fost efectuată în baza actelor contabile depuse de părţi şi nu face în mod direct dovada faptului material că această marfă a fost distrusă în incendiul din 15.12.2014.

Curtea va face însă o prezumţie judiciară, în sensul arătat de art. 329 Cod procedură civilă („În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”), în sensul că mărfurile ce apăreau în contabilitatea reclamantei la punctul de lucru C.

C.

C. au fost distruse în incendiul în cauză.

Curtea are în vedere în acest sens atât concluziile expertului contabil, în urma analizării actelor contabile ale reclamantei, cât şi constatările din procesul verbal de intervenţie nr. 1100/15.12.2014 (f. 16 dosar primă instanţă) şi expertiza tehnică realizată de INSEMEX Petroşani (f. 285 dosar primă instanţă), în sensul că, în urma incendiului în cauză, au fost distruse spaţiile comerciale (standurile) din interiorul imobilului, împreună cu bunurile şi mărfurile depozitate.

Din acelaşi proces verbal de intervenţie şi raport de expertiză rezultă şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin urmare, Curtea constată că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în sensul art. 1350 Cod civil, impunându-se admiterea cererii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 50.831 lei către reclamantă, cu titlu de daune.

În baza art. 1535 Cod civil , Curtea a apreciat că se impune şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra acestei sume, însă începând cu data cererii de chemare în judecată, întrucât nu s-a făcut dovada punerii în întârziere anterioare, în condiţiile art. 1522 Cod civil, şi nici a întârzierii de drept în condiţiile art. 1523 Cod civil, şi până la plata efectivă.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata sumei de 50.830,85 lei către reclamantă, cu titlu de daune, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra acestei sume de la 11.12.2017 şi până la plata efectivă.

În baza art. 451 şi următoarele Cod procedură civilă, Curtea a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 10.681,59 lei către recurentă, cu titlu de cheltuieli de judecată din toate ciclurile procesuale, respectiv taxa de timbru (5848,09 lei), onorariu expert judiciar în prima instanţă (1775 lei) şi onorariu avocat fond şi primul stadiu procesual din recurs (3058,50 lei).