Hotărâre nr. 21 din 14.02.2025

Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei S. la data de 2023, reclamantul Întreprinderea Individuală A.C., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul S., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 40.000 lei, reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul nr.

X/297/2019 al Judecătoriei S., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 4 aprilie 2024, pronunţată de J.

S., în dosar nr. 18/297/2023, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Întreprinderea Individuală A.C. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul S., s-a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr.

X/325/2019 al Judecătoriei S., cu titlu de onorariu avocat, redus de la suma de 40000 lei, s-a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1805 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul dosar, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 286 A din 10 octombrie 2024, Tribunalul B.– secţia a II-a civilă – a respins, ca neîntemeiate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă Întreprinderea Individuală A.C., prin administrator A.C., şi apelanta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul S., împotriva sentinţei civile nr. 190 din 4 aprilie 2024, pronunţată de J.

S., în dosar nr.

Y/297/2023.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a promovat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Orașului S., criticând-o pentru netemeinicie.

În esență, în temeiul art. 496 alin. 2 Cod de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului formulat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată din ambele faze procesuale.

În motivare, a arătat că prin decizia recurată, instanţa de apel a respins apelul promovat de UAT S. reţinând că menţionarea în dispozitivul sentinţei prin care s-a soluţionat litigiul care a generat cheltuielile de judecată a împrejurării că instanţa a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată nu poate conduce la concluzia renunţării la posibilitatea solicitării acestora pe cale separată, iar, în ceea ce priveşte proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul achitat avocatului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, a menţionat că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut ca fiind legală motivarea primei instanţei în sensul că pretenţiile solicitate de către intimat cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr.

X/297/2019, reprezentând onorariu de avocat, pot fi solicitate pe cale separată, în orice condiţii, respectiv chiar şi atunci când nu le solicită.

Astfel, a rugat să se observe că, prin sentinţa civilă nr. 762 din 04.10.2019, pronunţată de către J.

S. în dosarul nr.

X/297/2019, instanţa a luat act că nu s-a solicitat de către creditor obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată în cadrul acestui dosar, apreciind că sintagma „ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată„ echivalează cu o renunţare expresă la cheltuielile efectuate în cadrul acestui dosar.

Mai mult decât atât, a precizat că odată consemnat în dispozitivul Sentinţei anterior menţionate acest lucru, înseamnă, fie că partea nu a avut nicio cheltuială, fie, dacă a avut, a renunţat pe veci să le mai pretindă, asemănător unei situaţii de tranzacţionare a litigiului, apreciind că pentru a putea pretinde cheltuielile reprezentate de onorariul de avocat efectuate în cadrul dosarului X/297/2019 printr-o cerere separată, ar fi trebuit să nu se renunţe la aceste cheltuieli în cadrul acestui dosar.

Redând dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, a precizat că aşa cum a arătat, reclamantul nu a solicitat aceste cheltuieli în cadrul dosarului nr.

X/297/2019, deşi a fost întrebat cu privire la acest aspect, răspunsul fiind „fără cheltuieli”, astfel încât instanţa de judecată a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, echivalând cu o renunţare la aceste cheltuieli.

Dacă voinţa reclamantului ar fi fost aceea de a-şi recupera cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului anterior menţionat, consideră că această pretenţie ar fi fost necesar a fi soluţionată fie în cadrul acestui dosar sau să se menţioneze expres în dispozitivul sentinţei că vor fi solicitate pe cale separată, însă aceste pretenţii nu au fost solicitate luându-se act de manifestarea de voinţă a acestuia.

Mai mult decât atât, a redat şi prevederile art. 452 Cod de procedură civilă, apreciind, în concret că, textul legal impune ca dovezile privind cheltuielile de judecată efectuate să fie depuse la dosarul cauzei în care s-a soluţionat fondul pricinii.

A apreciat că nu se poate interpreta că pot fi depuse astfel de dovezi ulterior soluţionării fondului procesului, adică în procesul separat de recuperare a cheltuielilor de judecată, arătând că art. 452 Cod de procedură civilă face referire expresă la dovezile depuse în dosarul de fond.

Interpretarea că legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată este corectă doar în măsura în care analiza noii acţiuni se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cereri.

Altfel, s-ar ajunge la situaţia de a da posibilitatea părţii câştigătoare să stabilească arbitrar cheltuieli de judecată, ştiind deja soluţia pe fond, doar din dorinţa de a împovăra partea adversă.

Raţiunea unei acţiuni separate, în termenul de prescripţie pentru drepturile de creanţă, este aceea de a da posibilitatea părţii care a efectuat real cheltuieli de judecată să le recupereze într-un termen anume, dacă din motive obiective nu a putut să le ceară la momentul judecăţii pe fondul cauzei.

În speţa de faţă, a rugat să se observe că, deşi intimatul a încheiat contractul de asistenţă juridică în data de 08.05.2019, contract prin care s-a obligat să achite onorariul convenit în sumă de 40.000 lei până la data pronunţării hotărârii, la dosarul nr X/297/2019 nu există nicio factură fiscală din care să rezulte pretenţiile solicitate.

Potrivit înscrisurilor de la dosar, acestea sunt depuse ulterior pronunţării sentinţei civile din dosarul nr.

X/297/2019, acţiunea promovată fiind astfel lipsită de fundament, pe de o parte, prin renunţarea la dreptul pretins, folosindu-se sintagma „fără cheltuieli”, iar pe de altă parte, prin nerespectarea condiţiei prevăzute de art. 452 Cod de procedură civilă şi anume ca dovada cheltuielilor de judecată să se fi depus cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor, moment procesual după care nu mai este permisă administrarea vreunei probe.

2.

Al doilea motiv de recurs vizează proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, respectiv menţinerea de către instanţa de apel a sentinţei apelate în ceea ce priveşte acordarea sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, efectuate în dosarul nr.

X/297/2019, context în care a apreciat că acordarea acelei sumei este disproporţională raportat la amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

De asemenea, a precizat că, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat trebuie să respecte o proporţionalitate, raţiunea legiuitorului fiind aceea că pârâta este sancţionată pentru culpa sa procesuală stabilită de instanţă, dar nu şi pentru faptul că partea adversă a avansat în respectiva cauză cheltuieli avocaţiale mult peste cuantumul normal, aşadar cheltuieli făcute în mod nejustificat.

Mai mult, s-a arătat că prevederile normelor procedural civile şi respectiv constituţionale referitoare la accesul la justiţie şi dreptul la apărare trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului pentru care au fost edictate şi nu pot fi exercitate în mod abuziv de una dintre părţile litigante, pentru a fi opuse celeilalte părţi onorarii avocaţiale peste cuantumul ce trebuie să respecte cerinţele exprese ale art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Chiar dacă UAT oraş S. a căzut în pretenţii, aceasta nu presupune aplicarea automată a art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, prin acordarea unor cheltuieli de judecată în cuantumul solicitat, fără o verificare prealabilă a caracterului rezonabil, real şi necesar al acestora.

Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat anumite criterii pe care judecătorul este îndreptăţit să le aibă în vedere atunci când este investit cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Art. 451 alin. 2 Cod de procedură civilă este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

Onorariul de avocat acordat de către prima instanţă în cuantum de 10.000 lei este nejustificat în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului, ce a avut ca obiect ordonanţa de plată.

Prin urmare, acordarea unui asemenea onorariu de avocat este nerezonabilă, având în vedere faptul că în dosarul în discuţie, avocatul a avut posibilitatea parcurgerii cu uşurinţă a acestuia (nu s-a administrat un probatoriu complex - martori, interogatorii, expertize, ci doar proba cu înscrisuri), care în niciun caz nu justifică un onorariu de 10.000 lei, motiv pentru care se impune diminuarea acestor cheltuieli de către instanţa de control judiciar.

În continuare, a redat fişa dosarului nr.

X/297/2019, arătând că, cererea pentru emiterea unei ordonanţe de plată, ce a format obiectul dosarul nr.

X/297/2019, este o copie fidelă a acţiunii promovată iniţial de către reclamant pe rolul Tribunalului B.– dosarul nr. 441/40/2019.

Astfel, făcând aplicarea dispoziţiilor legale menţionate şi a aspectelor doctrinare la speţa de faţă, dar şi a situaţiei de fapt mai sus prezentată, a apreciat că reiese fără echivoc cuantumul disproporţionat de mare al cheltuielilor de judecată acordate în cuantum de 10.000 lei faţă de munca depusă de apărătorul reclamantului în gestionarea dosarului nr.

X/297/2019.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună admiterea apelului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată din ambele faze procesuale.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta Întreprinderea Individuală A.C. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei recurate, făcând referire la dispoziţiile art. 451 - 453 din Codul de procedură civilă din 2010 (abreviat în continuare NCPC) şi la Decizia nr. 59/18.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Complet de dezlegare a unor chestiuni de drept.

Deosebit de aceasta, a precizat că problema diminuării onorariului avocaţial pe motiv de nepotrivire între onorariu şi valoarea litigiului se pune doar în cazul litigiilor cu valoare mică, şi se face de obicei pe motiv că onorariile sunt disproporţionat de mari în raport de munca prestată, sens în care a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 917/2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 524 din 28 iulie 2010 şi la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1444/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2012.

Mai mult decât atât, a precizat că prin Sentinţa civilă cu nr. 762, pronunţată la data de 04.10.2019, în dosarul nr.

X/297/2019 de către J.

S., definitivă şi executorie, U.A.T. a Oraşului S. a fost obligată la plata sumei de 97.X lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate conform contractului de prestări servicii nr. 7729 din 10.09.2013 şi neachitate, la care se adaugă dobânda legală calculată la această sumă, de la data scadenţei facturii nr. 139 din 14.03.2016 şi până la data integrală a debitului şi că, prima instanţă a obligat UAT S. să plătească suma de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul X/297/2019, reprezentând onorariu avocat, ori aceasta sumă reprezintă mai puţin de 10% din suma de 97.X lei + dobânzi aferente.

Opţiunea pentru angajarea unui avocat care nu percepe onorarii minimale ar fi fost pe deplin opozabilă pârâtei intimate, fiind rezonabil ca părţile să îşi asigure apărarea prin avocaţi având o experienţă mare, o rată ridicată de reuşită şi care pot asigura o calitate sporită a serviciilor juridice oferite clienţilor, inclusiv ca urmare a alocării unui durate de timp sporite pentru pregătirea apărării necesare în cauză, şi fiind evident că doar perceperea unor onorarii în cuantum mai ridicat permite avocaţilor să angajeze un număr mai redus de cauze, sau în cazul societăţilor de avocaţi să fie compuse dintr-un număr mai mare de avocaţi, şi astfel să aibă la dispoziţie mai mult timp pentru pregătirea minuţioasă a apărării pentru fiecare cauză în parte, avocaţii care percep onorarii mai reduse fiind nevoiţi să angajeze un număr mai mare de cauze pentru a-şi asigura veniturile necesare unui nivel mediu de trai şi ajungând astfel în situaţia de a putea aloca un timp mai redus pregătirii apărării pentru fiecare cauză în parte.

În drept, şi-a întemeiat declaraţia pe dispoziţiile art. 482 raportat la art. 205 Cod de procedură civilă.

Examinând recursul prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a motivelor de recurs formulate, Curtea constată următoarele:

Prealabil, Curtea reține că deși recurenta a înțeles să își fundamenteze criticile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, verificarea legalității hotărârii se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, în considerarea caracterului de ordin procedural al normelor aplicate de către instanța de apel, încadrarea criticilor de nelegalitate în motivul de recurs corespunzător fiind o operațiune permisă instanței, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „casarea unei hotărâri se poate cere când: 5. prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”, recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 451 alin. (2), 452 și 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, așa încât prin raportare la textele de lege pretins încălcate, se va analiza dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în lumina particularităţilor cauzei și a normelor de drept procesual incidente în cauză.

Sub un prim aspect, plecând de la premisa că reprezentantul convențional al reclamantei a menţionat expres că nu se solicită cheltuieli de judecată, astfel cum s-a consemnat prin sentința civilă nr. 762/04.10.2019, pronunțată de către J.

S. în dosarul nr.

X/297/2019, recurenta apreciază că reclamanta a renunțat expres la cheltuielile de judecată, neputând să le pretindă ulterior, pe cale separată, fiind încălcate dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă.

Conform art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.

Astfel, se observă că textul nu distinge după cum solicitarea de obligare la plata acestor cheltuieli se face, pe cale accesorie, în cadrul procesului în vederea căruia au fost efectuate, sau pe cale separată, iar unde legea nu distinge, nici cei chemaţi să o aplice nu o pot face.

În acest sens, Curtea reţine că nu are relevanţă nici dacă în cadrul procesului de fond instanţa a luat sau nu act de solicitarea părţii în cauză de a-şi rezerva dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată.

În măsura în care partea nu a renunţat expres la dreptul de a le pretinde (ceea ce reclamanta din prezenta cauză nu a făcut), cheltuielile de judecată pot fi solicitate în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În acest context se reţine, aşadar, că pot fi acordate cheltuieli de judecată pe cale separată sub rezerva întrunirii cumulativ a următoarelor condiții: partea chemată în judecată în calitate de pârât să fi căzut în pretenţii în litigiul anterior (sau să fi renunţat la judecată); cheltuielile suportate de intimatul – reclamant să vizeze strict acel litigiu; să fie făcută dovada plăţii sumelor solicitate cu acest titlu.

Toate aceste condiţii au fost constatate ca fiind îndeplinite în speţă, dupa cum s-a reținut de către instanțele de fond, instanţa de apel confirmând soluţia primei instanţe.

În plus, faptul că reprezentantul ales al reclamantei nu a solicitat cheltuieli de judecată în cadrul dosarului nr.

X/297/2019 nu poate fi interpretat, cum în mod eronat sugerează recurenta, ca o renunțare la însuși dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, ci ca o manifestare a principiului disponibilității, respectiv poziția reclamantei de a nu solicita instanţei investite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în acea etapă procesuală.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în șentința de judecată din data de 19.07.2019 creditoarea a precizat să va solicita cheltuielile pe cale separată.

Curtea apreciază că ceea ce prezintă relevanță în cauza dedusă judecăţii este faptul că, în concret, în cadrul dosarului nr.

X/297/2019, reclamanta Întreprinderea Individuală A.C.

B.nu a solicitat cheltuielile de judecată efectuate în acea etapă procesuală, iar instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la o astfel de pretenţie.

De asemenea, Curtea constată a fi aplicabile speţei şi Decizia nr. 19/18.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunțată în recurs în interesul legii, precum și Decizia nr. 59/18.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în M.

Of., Partea I, nr. 871 din 06.11.2017), ambele hotărâri fiind obligatorii erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Ambele decizii menţionate consacră în mod expres posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecată pe cale separată, ulterior finalizării litigiului din care provin aceste sume.

Prin urmare, criticile recurentei sunt nefondate.

Sub un al doilea aspect, criticile recurentei poartă asupra momentului procesual până la care partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuia să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, respectiv cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, invocând faptul că acest din urmă moment a fost depășit, în contextul în care dispozițiile art. 452 fac trimitere expres la dovezile depuse în dosarul de fond.

Acest aspect a fost discutat chiar prin Decizia nr. 3/22.01.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar statuările instanței supreme, deși cuprinse într-o decizie de inadmisibilitate, sunt relevante și în prezenta cauză, astfel că, în contexul criticilor invocate de recurentă, vor fi reținute ca fiind edificatoare argumentele prezentate în paragrafele 55-57 ale deciziei.

Astfel, pretenţia dedusă judecăţii de către reclamantă, deşi decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluţionat definitiv şi în care a avut calitatea de parte care a câştigat procesul, nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în procesul anterior, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câştigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtei şi ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut procesul.

Or, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, formulând o atare pretenţie pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel iniţial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

În consecinţă, temeiul juridic al cererii nu îl constituie în mod direct dispoziţiile art. 452 şi următoarele din Codul de procedură civilă, indicate ca atare de către recurentă (norme aplicabile în cazul în care solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ar fi fost formulată pe calea unei cereri accesorii în litigiul originar), ci dispoziţiile din Codul civil, care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, anume art. 1.357 şi următoarele din acest cod.

Prin urmare, Curtea a reținut caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentă, încadrate de prezenta instanta de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât aceasta a interpretat eronat dispoziţiile art. 452 din codul de procedură civilă, acestea găsindu-şi aplicabilitatea în situaţia în care părţile solicită cheltuieli de judecată pe cale accesorie, în litigiul originar în care a fost soluționată cererea principală.