Decizie nr. 9 din 22.01.2025

I. Circumstanțele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 9761/193/2019 pe rolul J.B. , reclamanţii M.F., B.V.C., F.O. şi Ș.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.I. şi H.I., ca prin hotărârea ce o va pronunţa, instanţa să oblige pe pârâtul D.I. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 692 m. p, situată în intravilanul localităţii R. , p.c. 298, obligarea acestuia de a ridica pomii de pe terenul revendicat şi la plata unor despăgubiri în cuantum de 1000 lei pentru lipsa de folosinţa a terenului pe ultimii 3 ani; instituirea unui drept de servitute, drept de trecere pe terenul pârâtului H.I. pe o suprafaţa de 4 metri lăţime, pentru a putea folosi terenul revendicat; cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

A invocat pârâtul excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa pronunţată în dosarul nr. 14073/193/2014 al J.B., definitivă prin decizia nr. 559/2017 a T.

B..

Pârâtul H.I. a formulat Note de şedinţă prin care a solicitat respingerea cererii privind instituirea unui drept de servitute pe terenul său ca nefondată.

Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost unită cu fondul cauzei la termenul din 03.12.2019.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10.02.2020, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul D.I. faţă de Sentinţa Civilă nr. 8660/22.11.2016 a J.B. , pronunţată în dosarul nr. 14073/193/2014, şi a constatat că nu li se poate opune reclamanţilor autoritatea de lucru judecat (aspectul negativ al autorităţi de lucru judecat) a Sentinţelor Civile nr. 2476/1993 şi nr. 5812/2009 ale J.B. .

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa nr. 325/10.02.2023, J. B. a respins acţiunea cu toate capetele de cerere, formulată de reclamanţii M.F., B.V.C., F.O. şi Ș.A., în contradictoriu cu pârâţii D. I. I.şi H.I..

A obligat în solidar pe reclamanţi să plătească pârâtului D I. I. suma de 8726,14 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat şi cheltuieli de transport.

A stabilit onorariu definitiv pentru expert N.I.şi a constatat că a fost achitat de reclamanţi.

Împotriva sentinţei civile nr. 325/10.02.2023 au formulat apel reclamanţii M.F., B.V.C., F.O. şi Ș.A., pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.

Împotriva sentinţei civile nr. 325/10.02.2023 a formulat apel pârâtul D.I., pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea apelului și schimbarea părții atacate din hotărâre în sensul admiterii în tot a cererii de obligare a reclamanților la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 22.319,38 lei, precum și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata apelului.

La data de 08.02.2024, intimatul D.I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de apel ca nefondată, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile apelate şi obligarea apelanţilor – reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 09.02.2024, apelantul D.I. a formulat apel incident, prin care a solicitat să se constate în temeiul prevederilor art. 332 alin. (1) C.proc.civ. coroborat cu dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C.proc.civ., că expertul N.I. devenise incompatibil la data de 13.10.2020 pentru a mai efectua o nouă expertiză în cauză.

Pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (2) și (6) C.proc.civ., a solicitat schimbarea/anularea acestei hotărâri pronunțate la data de 13.01.2021 de către J.

B. în dosarul nr. 9761/193/2019/a1 și, raportat la prevederile art. 179 alin. (3) și ale art. 53 alin. (3) C.proc.civ., să se dispună nulitatea raportului de expertiză întocmit de către expert N.I. pentru termenul de judecată din 13.10.2020, precum și toate răspunsurile și schițele provenind de la acesta și depuse la dosarul cauzei, ca urmare a solicitărilor instanței în soluționarea apelurilor formulate de părți împotriva sentinței civile nr. 325/10.02.2023 pronunțată de J.

B. în dosarul nr. 9761/193/2019.

3. Hotărârea pronunțată în apel:

Prin decizia civilă nr. 280 din data de 17.07.2024, T. B. a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii M.F., B.V.C., F.O. şi Ș.A. în contradictoriu cu intimatul H.I., împotriva sentinţei civile nr 325/10.02.2023 a J.B. pe care a păstrat-o.

A respins ca rămas fără obiect apelul declarat de D.I. împotriva sentinţei civile nr. 325/10.02.2023 a J.B..

A respins ca nefondat apelul incident declarat de D.I. împotriva Încheierii din 13.01.2021 în dosarul 9761/193/2019/a1.

A obligat apelanţii la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei reprezentând onorariu avocat din apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 280 din 17.07.2024 a T.B. au formulat recurs reclamanții B.V.C., F.

O., Ș.A. solicitând admiterea recursului în integralitate şi, în temeiul art. 498 alin. (1) Cod procedură civilă, casarea cu reţinere, urmată de rejudecarea procesului în fond.

De asemenea, au solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

I. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8) Cod procedură civilă.

1.Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (de exemplu, aplicarea unor norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situaţii ce nu cad sub incidenţa ei etc.); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speţă nu este justă); violarea unor principii generale de drept.

2.Explicitând noţiunea de "aplicare greşită a normelor de drept material", doctrina, evocând jurisprudenţa relevantă a instanţelor de judecată, a apreciat, spre exemplu, că, atunci când instanţele de fond, deşi chemate să interpreteze actul dedus judecăţii au ignorat existenţa textelor de interpretare sau au aplicat alte norme, se află în prezenţa unei încălcări a dispoziţiilor de drept material.

3.În speţa de faţă, au considerat că se află în prezenţa unei asemenea aprecieri eronate a textelor de drept material, întrucât instanţa de apel a stabilit în mod greşit că nu au calitatea de proprietari în sensul art. 563 alin. 1 Cod civil coroborat cu art. 23 şi 27 din Legea nr. 18/1991 și art. 566 Cod civil, stabilind corespondenţe lipsite de acurateţe între faptele deduse judecăţii şi textele normative incidente.

4.Prin sentinţa civilă nr. 2476/1993 a J.B., irevocabilă prin decizia nr. 434 A/2002 a T. ui B. pronunţată în dosarul nr. 5878/2001, s-a dispus admiterea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţii F.G. şi M.F. (fosta soţie a defunctului F.G.) în contradictoriu cu pârâţii Z.

M. şi Z.

M., sentinţa prin care pârâţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate și liniştită posesie suprafaţa de 692 de mp situată în intravilanul satului R. , comuna R., judeţ B. , parcela cadastrală nr. 298.

Această sentinţă a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de către Z.

M., fiind pronunţată decizia civila 434 A din 15 mai 2002.

5.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cadrul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2476/1993 a J.B. , irevocabilă prin decizia nr. 434 A/2002 a T.

B. pronunţată în dosarul nr. 5878/2001, s-au efectuat două rapoarte de expertiză, raportul de expertiză Ionescu Stelian efectuata în faza de fond a cauzei, și raportul de expertiză S.E., ambele expertize având aceeaşi concluzie: "reclamantul deţine doar suprafaţa de 1000 mp, restul fiind ocupat pe nedrept de pârât și vândut ulterior", fiind identificată topografic suprafaţa de 692 mp.

6.

În plus, pentru suprafaţa de teren de 692 mp câştigată prin sentinţa civilă nr.2476/1993 a J.B., irevocabilă prin decizia nr. 434 A/2002 a T.B. s-a procedată la punerea în posesie a autorului recurenţilor, F.

G., prin măsurare și înţăruşare conform procesului verbal întocmit de BEJ V.

M. la data de 31 octombrie 2002, în dosarul execuțional nr. 640/2002 (anexat la dosarul de fond).

7.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, justul titlul al recurenţilor din perspectiva art. 563 Cod civ este atât sentinţa civilă nr. 2476/1993 a J.B., cât și procesul verbal de punere în posesie emis pe autorul recurenţilor, F.G. în baza Legii nr. 18/1991.

8.În ceea ce priveşte procesul verbal de punere în posesie emis pe autorul F.

G., acesta era îndreptățit la suprafaţa de teren ce a făcut obiectul procesului verbal de punere în posesie, fiind proprietarul casei și a terenului aferent casei, în suprafaţă de 1000 mp.

La momentul emiterii procesului verbal de punere în posesie, Comisia de Fond Funciar a făcut aplicarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

9.În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 563 Cod civil din perspectiva posesiei exercitate de recurenţi asupra suprafeţei de 692 m.p., au învederat că această suprafaţă a fost posedată de către autorul recurenţilor, dl F.

G., până la introducerea acţiunii soldată cu sentinţa civilă nr. 2476/1993 a J.B.După pronunţarea și rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 2476/1993 a J.B., prezintă relevanță juridică din perspectiva posesiei procesul-verbal de punere în posesie întocmit de BEJ V.

M. la data de 31 octombrie 2002, în dosarul execuțional nr. 640/2002 (anexat la dosarul de fond), prin care autorul F.G. a fost pus în posesie prin măsurare și înţăruşare asupra suprafeţei de 692 mp (document despre care nicio instanţă de judecată nu aminteşte), autorul recurenţilor, F.G., fiind înscris la Rolul fiscal cu suprafaţa de 692 de mp, fiind achitate și în prezent impozite și taxe pentru acest amplasament.

II. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

10.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă "hotărârea cuprinde motive contradictorii", au apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că suprafaţa de 692 de mp nu se suprapune cu amplasamentul pârâtului-intimat D.I." fie că este inclusă în suprafaţa de 1000 de mp, fie că amplasamentul este diferit", lăsând nesoluționat aspectul amplasamentului suprafeţei în litigiu.

11. Deci instanţa de apel a răsturnat argumentul instanţei de fond care a reţinut că cei 692 mp sunt înscriși în titlul de proprietate al pârâtului D.I., suprafaţa fiind identificată topografic de către dl expert N. I..

12.

Au opinat că se află în ipoteza reglementată de art. art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât suprafaţa de 692 de mp a fost identificată topografic în multiple rapoarte judiciare de expertiză în specialitatea topografie, acestea arătând acelaşi amplasament pentru suprafaţa în litigiu.

12.Un al motiv străin de prezenta cauză se referă la argumentul instanţei de apel conform căruia în cauză se discută de 3 suprafeţe de teren distincte: terenul de 3295 mp aparţinând lui D.I., suprafaţa de 1000 de mp aparţinând autorilor reclamanţilor, F.

G. și M.

F., și suprafaţa de 692 mp.

13.În cadrul aceluiaşi motiv de recurs poate fi încadrat și argumentul instanţei ce se regăseşte la fila 9 din decizia civilă recurată, respectiv împrejurarea că apelanţii ar fi susţinut că suprafaţa de 692 mp face parte din cei 1000 mp deţinuţi conform contractul de vânzare cumpărare 1693/11.03.1991.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, atât în cadrul acţiunii introductive, cât și în cadrul apelului, recurenţii reclamanţi au arătat că suprafaţa de 692 mp ce a făcut obiectul sentinţei civile nr. 2476/1993 nu face parte din cei 1000 de mp dobândiţi prin contractul de vânzare nr. 1693/1991.

III. Hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

14.Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 7, au apreciat că instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2476/1993 și nici a sentinţei nr. 5812 din 10 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1729/193/2009, irevocabilă prin decizia nr. 638 din 31 mai 2010 a T. ui B. , conform art. 430 alin.2 Cod procedură civilă.

15.Autoritatea de lucru judecat reprezintă o calitate esenţială a hotărârilor judecătoreşti, derivând din puterea instanţei de a soluţiona, în mod irevocabil, litigiile între părţi.

O hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Acest principiu asigură securitatea juridică şi stabilitatea raporturilor juridice.

16.

Au considerat că considerentele și dispozitivul sentinţei civile nr. 2476/1993 a J.B. , în baza căreia a fost început dosarul de executare silită pe rolul BEJ V.

M. la data de 31 octombrie 2002, dosarul execuțional nr. 640/2002 (anexat la dosarul de fond), se impuneau a fi reţinute cu autoritate de lucru judecat, chiar și în situaţia în care aceasta a fost pronunţată în contradictoriu cu autorul intimatului pârât D.I..

17.Sentinţa civila nr. 2476/1993 a rămas definitivă după epuizarea tuturor căilor de atac și după ce s-au întocmit două raportate de expertiză în cauză, cu aceleaşi considerente: autorul intimatului Dumitriu ocupă abuziv suprafaţa de 692 de mp ce aparţine lui F.

G. și care nu se suprapune cu cei 1000 de mp deţinuţi conform contractului de vânzare cumpărare autentificat între F.

G. și A., sub nr. 1693/11.03.1991.

18.Prin sentinţa civilă nr. 5812 din 10 noiembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1729/193/2009, irevocabilă, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că reclamantul F.G. justifica un drept de proprietate asupra suprafeţei de teren revendicată prin sentinţa civila nr. 2476/1993 a J.B., neavând relevanță ca titlul de proprietate produs de pârâtul D.I.- contractul de vânzare cumpărare nr. 10467/1993- nu a fost anulat, deoarece Z.

M. și Z.

M. nu puteau transmite un drept pe care nu-l aveau in patrimoniul lor.

19.În considerentele aceleiaşi sentinţe, care se impun a fi reţinute cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, s-a subliniat că nu se poate reţine buna credinţă a pârâtului D.I., deoarece la momentul la care a cumpărat terenul în iulie 1993, J.

B. statuase asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de F.G. în contradictoriu cu Z.

M. și Z.

M..

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea prezentul recurs în întregime.

În dovedire au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri depuse la dosarul de fond, precum și cele pe care urmează să le depună până la închiderea dezbaterilor, precum și proba cu expertiză în specialitatea topografie efectuată la fondul cauzei.

În cadrul probei cu înscrisuri au solicitat să se dispună efectuarea unei adresa către Camera N.P.B. pentru a comunica toate actele care au stat la baza contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 10467/1993.

5. Apărări formulate în cauză:

Legal citat, intimatul pârât D.

I.

I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, în principal, ca tardivă, iar în subsidiar, ca nefondată și obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

A invocat excepţia tardivităţii formulării căii de atac a recursului potrivit disp. art. 485 alin. (1) prima teză Cod procedură civilă.

A solicitat să se verifice dacă recursul formulat în cauză este formulat în termen, iar în caz contrar, a solicitat să se constate decăderea recurenţilor din dreptul de a mai formula recurs şi nulitatea cererii de recurs depuse peste termen, în temeiul prevederilor art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.

A invocat, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, nulitatea cererii de recurs sub aspectul motivelor de recurs pe care recurenţii le-au invocat la cap.

I din cerere sub prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Rezultă din disp. art. 489 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă că recursul în care sunt invocate motive care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin.(l) Cod procedură civilă este lovit de nulitate.

În acest context, a observat faptul că motivele de recurs care se regăsesc la paginile 4-7 din cererea de recurs şi despre care recurenţii susţin că sunt motive de recurs subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă reprezintă, de fapt, critici ale modului în care instanţa de apel a evaluat şi stabilit situaţia de fapt şi nu relevă vreo interpretare şi aplicare greşită a dreptului material.

Recurenţii încearcă să "deghizeze" aceste critici cu privire la modul în care s-a stabilit situaţia de fapt în pretinse motive de recurs, indicând unele dispoziţii de drept material despre care au susținut că ar fi fost interpretate/aplicate greşit în cauză, însă dacă se analizează dispoziţiile indicate (prevederile art. 563 alin. (I) C.civ., art 566 C.civ. şi prevederile art. 23 şi 27 din Legea nr. 18/1991) se poate observa că ele sunt generaliste, iar recurenţii nu explică deloc în cuprinsul recursului cum au fost aceste dispoziţii aplicate/interpretate greşit de către instanţa de apel, ci doar reiterează apărări de fond pe care le-au exprimat şi în etapele procesuale anterioare.

Având în vedere că motivele efectiv invocate de către recurenţi la cap.

I din cererea de recurs nu reprezintă veritabile critici cu privire la interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, ci critici privitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt sau chestiuni străine de obiectul judecăţii, a solicitat să se constate că faţă de această parte a recursului sunt aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă şi să se dispună nulitatea parţială a recursului, în privinţa motivelor de recurs de la cap.

I din cerere.

A invocat, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (2) Cod procedură civilă, inadmisibilitatea cererii de recurs sub aspectul motivelor de recurs pe care recurenţii le-au invocat sub prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă (în ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2476/1993 pronunţată de J.

B.).

Făcând referire la disp. art. 488 alin. (2) Cod procedură civilă, a arătat că se poate observa din cuprinsul cererii de recurs că ultimul motiv de recurs invocat de către recurenţi, subsumabil motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă, vizează faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre care încalcă autoritatea de lucru judecat a două alte hotărâri, respectiv sentinţa civilă nr. 2486/1993 pronunțată de J.B. şi sentinţa civilă nr. 5812/10.11.2009 a J.B..

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 5812/10.11.2009 pronunţată de J.

B., irevocabilă prin decizia nr. 638/31.05.2010 a T.

B., se poate observa faptul că recurenţii au invocat autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri inclusiv prin cererea de apel formulată în cauză, iar chestiunea a fost tratată prin decizia recurată (deci această parte a recursului este admisibilă conform prevederilor art. 488 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă).

În schimb, în privinţa sentinţei civile nr. 2476/1993 pronunţată de J.

B., se poate observa că în primă instanţă şi apel, recurenţii-reclamanţi nu au invocat această hotărâre în sensul reţinerii puterii ei de lucru judecat, ci că este însuşi titlu care atestă dreptul lor de proprietate.

Motivele de recurs invocate de către recurenţi sunt contrazise de mijloacele de probă administrate în cauză, dar şi incorecte din punct de vedere juridic, din următoarele motive:

1.Recurenţii (şi autorii lor F.G. şi M. (f.

F.

F.) nu au prezentat la niciun moment pe parcursul judecăţii un titlu de proprietate (act sau fapt juridic care să ateste dobândirea de către aceştia a unui drept de proprietate) asupra suprafeţei de 692 mp pe amplasamentul unde o revendică în acest dosar.

2.Recurenţii au prezentat o poziţie mereu oscilantă în acest litigiu, întrucât la fiecare etapă procesuală au susţinut că titlul din care provine dreptul lor de proprietate este unul diferit.

3.Soluţia dată prin sentinţa civilă nr. 2476/1993 s-a întemeiat pe adeverinţe de fond funciar provizorii, care au fost infirmate la emiterea titlurilor de proprietate.

În acest context, şi eventuala putere de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2476/1993 a subzistat doar până la momentul infirmării, prin emiterea titlurilor de proprietate, a stării de fapt care a stat la baza pronunţării hotărârii.

4.Recurenţii nu au dovedit în niciun fel că autorii lor ar fi posedat suprafaţa de teren revendicată anterior declanşării litigiului din dosarul nr. 4810/1992.

5.Nu rezultă din procesul-verbal din 31.10.2002 întocmit de BEJ M. care/unde este suprafaţa de teren asupra căreia autorii reclamanţilor au fost puşi în posesie.

6. Chiar şi dacă recurenţii ar fi dovedit o astfel de posesie, nu se pot întemeia pe prevederile art. 23 şi 27 din Legea nr. 18/1991 pentru a pretinde că posesia respectivă atestă un drept de proprietate.

În continuare, a prezentat situația în fapt și în drept a cauzei, precum și istoricul transferurilor dreptului de proprietate.

A arătat că a invocat în apel şi în recurs faptul că, în conformitate cu prevederile art. 478 alin. (1) Cod procedură civilă, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar conform prevederilor art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba nici cauza nici obiectul cererii de chemare în judecată, iar aceleaşi reguli sunt valabile şi în recurs, conform prevederilor art. 494 Cod procedură civilă.

Sentinţa civilă nr. 2476/1993 pronunţată de J.

B. în dosarul nr. 4810/1992 nu este constitutivă şi nici translativă de drepturi, sens în care această hotărâre nu poate constitui "titlul de proprietate" al recurenţilor, iar aceştia ar fi trebuit să depună la dosarul cauzei dovada naşterii dreptului de proprietate despre care pretind că ar fi fost recunoscut prin această sentinţă.

În primul rând, a solicitat să se observe faptul că acţiunea din dosarul nr. 4810/1992 a fost o acţiune în revendicare, aşadar o acţiune în realizare şi nu una constitutivă sau translativă de drepturi.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, reclamantul este cel care trebuie să probeze că are un drept de proprietate asupra bunului imobil pe care îl revendică, ceea ce înseamnă că trebuie să exhibe un titlu sau mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, dintre cele prevăzute de lege.

Din aceste motive, reclamantul nu poate invoca că hotărârea înseşi dintr-o acţiune în revendicare (în caz concret, sentinţa civilă nr. 2476/29.03.1993 pronunţată de J. B. în dosarul nr. 4810/1992) este izvorul dreptului său de proprietate.

Prin urmare, dacă reclamanţii critică decizia instanţei de apel pentru că nu a recunoscut un astfel de efect constitutiv sentinţei civile nr. 2476/1993, această critică este evident nefondată.

În continuare, a arătat faptul că această hotărâre nu poate fi reţinută în cauză nici ca având o autoritate de lucru judecat (efect negativ sau pozitiv) care se impune ca soluţie în prezenta cauză.

Pe de altă parte, este clar că reclamanţii nu pot invoca în prezenta cauză autoritatea de lucru judecai (efect pozitiv) al sentinţei nr. 2476/1993 a J.B., întrucat nu există identitate de obiect între bunurile revendicate, nefiind astfel îndeplinită condiţia triplei identităţi.

Nici sentinţa civilă nr. 5812/10.11.2009 pronunţată de J. B. în dosarul nr. 1729/193/2009 nu poartă vreo autoritate de lucru judecat relevantă în prezenta cauză sau care să contribuie la câştigarea acţiunii de către recurenţi.

Recurenţii invocă că ar fi avut la un moment dat posesia suprafeţei revendicate şi încearcă să lege această posesie de dobândirea unui drept de proprietate în temeiul prevederilor art. 23 şi 27 din Legea nr. 18/1991

A arătat, în primul rând, faptul că recurenţii invocă pentru prima dată în recurs ca temei al acţiunii lor prevederile art. 23 şi 27 din Legea nr. 18/1991 raportat la un fapt al posesiei, or o astfel de modificare/adăugare la cauza acţiunii nu este permisă în căile de atac şi, mai ales în calea de atac a recursului, sens în care a apreciat că întregul motiv de recurs ar trebui să fie suprimat şi sancţionat de către instanţa de recurs.

Nici faptul că reclamanţii recurenţi au procedat la intabularea acestui pretins drept, în temeiul sentinţei nr. 2476/1993, nu atestă naşterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În primul rând, prin aceste motive de recurs recurenţii nu subliniază vreo contradicţie, ci, de fapt, critică soluţia ca fiind greşită, or o astfel de critică privitoare la modul în care a stabilit instanţa de apel situaţia de fapt nu este permisă în recurs, sens în care a solicitat să se constate nulitatea acestui motiv de recurs.

În al doilea rând, a considerat că aceasta critică este uşor tendențioasă şi scoasă din context, întrucât din ansamblul considerentelor deciziei instanţei de apel reiese că instanţa de apel a cercetat amănunţit, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, a hotărârilor şi rapoartelor de expertiză din alte dosare (invocate de părţi în cauză) dacă recurenţii justifică un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de 692 mp în plus faţă de cei 1000 mp cumpăraţi prin contractul nr. 1693/1991 şi dacă hotărârile anterioare au vizat o suprafaţă de 692 mp inclusă în cei 1000 mp cumpăraţi sau distinctă de aceştia.

În ultimul rând, recurenţii critică considerentele de la pag. 9 din hotărârea instanţei de apel prin care s-ar fi reţinut că "apelanţii ar fi susţinut că suprafaţa de 692 mp face parte din cei 1000 mp deţinuţi conform contractului de vânzare cumpărare 1693/11.03.1991", întrucât apelanţii recurenţi au susţinut tocmai contrariul.

Aici este, de fapt, vorba despre o simplă eroare de tehnoredactare, materială şi fără influenţă asupra raţionamentului instanţei (instanţa a omis să redacteze cuvântul "nu" înainte de sintagma "face parte").

Prin urmare, a solicitat respingerea acestor motive de casare ca fiind nefondate.

În drept, a invocat disp. art. 485 C.proc.civ., precum şi celelalte dispoziţii invocate în cuprinsul prezentei întâmpinări.

6. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

Nu s-au administrat probe noi în recurs.

Faţă de dispozițiile art. 494 coroborat cu dispozițiile art. 255 Cod procedură civilă, instanța a respins, ca nefiind utilă cauzei, solicitarea formulată de recurenții reclamanți privind efectuarea unei adrese către C.N.P.pentru a comunica toate actele care au stat la baza contractului de vânzare-cumpărare indicat în cuprinsul recursului.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând recursul, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor deciziei recurate și a criticilor invocate, Curtea reține următoarele:

În primul rând, recurenții invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În preambulul acestui motiv de recurs, se prezintă aspecte teoretice (pct.1 și 2), care nu se constituie drept veritabile critici aduse deciziei recurate, având caracter general.

Circumscris acestui motiv de recurs, se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 563 alin. 1 Cod civil, coroborate cu art. 23 și 27 din Legea nr. 18/1991 și art. 566 Cod civil.

Referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate mai sus, recurenții critică aprecierile instanței de apel, aprecieri în sensul că apelanții reclamanți nu prezintă un titlu originar al dreptului de proprietate, că aceștia nu au avut posesia terenului în litigiu, invocându-se efectele sentinței civile nr. 2476/1993 a J.B..

Curtea constată că asemenea considerente vizează stabilirea situației de fapt, respectiv aprecierea valorii probatorii a dovezilor administrate în cauză, fiind vorba de aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate, astfel că excedează analizei instanței de recurs, care se circumscrie exclusiv motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, în acord cu prevederile art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestor critici recurenții fac vorbire de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2476/1993, a J.B. (pct.4), redând o serie de considerente.

Conform prevederilor art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă ”motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.”

În cauză, prin cererea de apel reclamanții nu au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2476/1993, a J.B. , astfel cum corect se invocă prin întâmpinarea depusă în recurs, rezultând că aceste critici au fost formulate ”omisso medio”, contrar rigorilor procedurale prevăzute de art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă.

La punctul 5 din cererea de recurs se invocă rapoartele de expertiză efectuate în dosarul în care s-a pronunțat sentința civile nr. 2476/1993, a J.B. , însă aceste aspecte privesc temeinicia deciziei recurate, nu legalitatea acesteia, astfel că nu pot fi reținute.

La punctul 6 se face vorbire de punerea în posesie în cadrul procedurii de executare silită, dosar execuțional nr. 640/2002 al BEJ V.M., însă asemenea aspecte vizează temeinicia deciziei recurate, nu se constituie drept critici de nelegalitate a acesteia, excedând controlului instanței de recurs, conform prevederilor art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă.

La punctul 7 recurenții arată că sentința civilă nr. 2476/1993, a J.B. și procesul verbal de punere în posesie în baza Legii nr. 18/1991 constituie un just titlu conform prevederilor art. 563 Cod civil.

Practic, recurenții invocă valoarea probatorie a acestora, apărări ce privesc aspecte de netemeinicie, nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că nu pot fi reținute de către instanța de recurs.

La punctul 8 recurenții se referă la același proces-verbal de punere în posesie, potrivit legislației de fond funciar, valoarea probatorie a acestuia neputând fi apreciată de instanța de recurs, întrucât privește temeinicia soluției date în apel.

La punctul 9 din cererea de recurs recurenții aduc argumente cu privire la posesia exercitată asupra terenului în litigiu, însă aceasta constituie o situație de fapt ce excedează motivelor de nelegalitate, respectiv privește temeinicia deciziei recurate.

În concluzie, rezultă că recurenții invocă pur formal încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material arătate mai sus, întrucât apărările lor se referă la stabilirea situației de fapt și aprecierea probatoriilor, aspecte ce țin de temeinicia deciziei recurate, însă obiectul de analiză al instanței de recurs îl constituie exclusiv motivele de nelegalitate.

Recurenții nu au criticat raționamentul logico-juridic, în drept al instanței de apel, prin raportare la prevederile de drept material arătate mai sus, criticile formulate neîncadrându-se în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenții mai invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b din Codul de procedură civilă, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susținerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistența analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susținerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susținerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit.

Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

În acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa CEDO, din perspectiva căreia se impune ca instanţele de judecată să răspundă aspectelor esenţiale ale cauzei, fără să le incumbe obligaţia de a răspunde fiecărui argument al părţilor, existând posibilitatea grupării acestora sau de a constata caracterul subsidiar/subsecvent al unora (a se vedea cauza Albina contra României).

În cadrul acestui motiv de recurs, se invocă o motivare contradictorie a instanței de apel, atunci când aceasta a reținut că suprafața de 692 mp nu se suprapune cu amplasamentul pârâtului-intimat D.I.: ”fie că este inclusă în suprafața de 1000 mp, fie că amplasamentul este diferit”(pct. 10).

Curtea apreciază că nu este vorba de o argumentație contradictorie, instanța de apel excluzând suprapunerea între terenurile părților în ambele variante, și în situația în care suprafața de 692 mp, revendicată în cauză, se include în suprafața de 1000 mp a reclamanților, evidențiată în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1693/1991, și în situația în care cei 692 mp sunt diferiți și nu se includ în suprafața de 1000 mp arătată mai sus.

De altfel, aceste considerente ale instanței de apel se fundamentează pe aspecte reținute în opinia T. ui, cu putere de lucru judecat în litigiile precedente, astfel cum rezultă din motivarea instanței de apel (pagina 10 din decizie).

Recurenții mai arată că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat suprapunerea între terenurile părților.

Practic, aceștia nu sunt de acord cu aprecierile instanței de apel asupra situației de fapt, aspecte ce nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.6 Cod procedură civilă.

Instanța de apel nu a lăsat neanalizat amplasamentul terenului în litigiu, cum greșit arată recurenții, existând ample considerente sub acest aspect.

Recurenții mai fac vorbire de posesia exercitată asupra terenului în discuție, aspect ce privește temeinicia deciziei recurate și nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

La punctul 11 se critică, încă o dată, aprecierile instanței de apel cu privire la identificarea terenurilor, ceea ce vizează stabilirea situației de fapt și nu se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

La punctul 11 (bis) recurenții invocă rapoartele de expertiză efectuate, însă această critică privește aprecierea probatoriilor și excedează, astfel, motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă.

La punctul 12 din cererea de recurs se arată că discuția cu privire la cele trei suprafețe de teren (3295 mp, aparținând pârâtului D.I., 1000 mp și 692 mp ce sunt proprietatea reclamanților) este străină de prezenta cauză.

Curtea nu poate reține această critică, identificarea acestor terenuri și verificarea suprapunerii între terenurile părților fiind aspecte esențiale pentru soluționarea cauzei, raportat la petitul dedus judecății – revendicare, văzând și apărările, respectiv cererile părților în acord cu dispozițiile art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă.

În cadrul aceluiași punct recurenții fac vorbire de modalitatea de identificare a terenurilor, inclusiv de concluziile raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză.

Aceste aspecte privesc temeinicia deciziei recurate, nu nelegalitatea acesteia în acord cu prevederile art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă.

La punctul 13 din memoriul de recurs se critică motivarea instanței de apel de la fila 9 din decizia recurată, cu privire la susținerile apelanților în privința neincluderii suprafeței de 692 mp din sentința civile nr. 2476/1993, a J.B., în suprafața de 1000 mp evidențiată în contractul de vânzare cumpărare nr. 1693/1993.

Curtea reține că este vorba de modalitatea de redare a susținerilor/apărărilor apelanților reclamanți, aceste considerente nu privesc statuările propriu-zise ale instanței de apel, aspectele invocate nu reflectă raționamentul logico-juridic al T. ui, care a fundamentat soluția pronunțată de instanța de apel.

În atare împrejurări, nefiind vorba de argumente propriu-zise ale instanței de apel, esențiale pentru modul de soluționare a cauzei, nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, neputându-se considera că lipsesc argumentele instanței de apel, respectiv că acestea sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Recurenții mai invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 7 Cod procedură civilă, făcând trimitere la prevederile art. 430 alin. 2 Cod procedură civilă.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții fac vorbire, în primul rând, de autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2476/1993 a J.B..

La punctul 15 din cererea de recurs se prezintă aspecte pur teoretice cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești.

La punctele 16 și 17 recurenții se referă la considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 2476/1993, a J.B..

Lecturând memoriul de apel al reclamanților rezultă că aceste aspecte nu au fost invocate procedural în fața instanței de apel, aceste apărări fiind formulate ”omisso medio” contrar dispozițiilor art. 488 alin. 2 Cod procedură civilă, explicitate mai sus, astfel cum, în mod corect, se invocă și prin întâmpinarea depusă în recurs.

Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 432 Cod procedură civilă, se poate invoca direct în fața instanței de recurs doar excepția autorității de lucru judecat, însă prin cererea de recurs nu s-au invocat prevederile art. 432 Cod procedură civilă, respectiv autoritatea de lucru judecat ca excepție, în sensul arătat mai sus.

În al doilea rând, la punctele 18 și 19 recurenții invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5812/10.11.2009, a J.B., rămas irevocabilă, făcând referire la considerentele expuse în această hotărâre judecătorească.

Lecturând memoriul de apel al reclamanților, rezultă că această autoritate de lucru judecat a fost invocată procedural în fața instanței de apel.

T. a răspuns explicit acestor apărări, argumentând următoarele: ”În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, respectiv autoritatea de lucru judecat care rezultă din sentința civilă nr. 5812 din 10 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1729/193/2009, irevocabilă prin decizia nr. 638 din 31 mai 2010 a T. ui B. , T. constată că, reclamanţii omit să precizeze că în cadrul acestui dosar ceea ce s-a impus cu autoritate de lucru judecat este faptul că instanţa a respins cererea de revendicare a suprafeţei de 692 m.p. prin invocarea aceleași sentinţe civile nr. 2476/1993 şi nu faptul că, reclamantul F.

G. justifica un drept de proprietate asupra suprafeței de teren revendicat prin sentinta civila nr. 2426/1993 a J.B. .

De altfel, această autoritate de lucru judecat defavorabilă apelanţilor a mai fost o dată întărită prin puterea de lucru judecat care rezultă din litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 14073/193/2014 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8660/22.11.2016 a J.B. (filele 46-56 ds. fond vol.

I) prin care pârâţii M.F. (f.

F.) și F.

G. (reclamanţi în prezenta cauză) au fost obligaţi să lase în deplină proprietate reclamantului D.I. (pârât în prezenta cauză) o suprafaţa de 55 mp.

Ceea s-a impus cu putere de lucru judecat este faptul că suprafaţa de 3295 m.p. dobândită de intimat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 10467/06.07.1993 nu se suprapune în niciun caz cu suprafaţa de 1000 m.p. dobândită de autorul apelanţilor prin contractul de întreţinere nr. 1693/11.03.1991, iar suprafaţa de 692 m.p. nu se suprapune cu amplsamentul pârâtului intimat, fie că este inclusă în cei 1000 m.p., fie că amplasamentul este diferit.”

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Arătăm că recursul nu se poate limita doar la indicarea aceloraşi motive cu care a fost sesizată instanţa care a pronunţat decizia atacată în calea extraordinară de atac a recursului, ci partea trebuie să arate motivele pentru care solicită modificarea hotărârii atacate, raportat la reţinerile concrete ale instanţei de apel, din cuprinsul deciziei supusă controlului instanţei de recurs.

În cauză, recurenții au reluat întocmai motivele din cererea de apel referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5812/2009 a J.B., reiterând motivele de la punctele 14 și 15 din cererea de apel.

Recurenții aveau a se raporta critic la considerentele instanței de apel, care a reținut că această hotărâre judecătorească este defavorabilă apelanților reclamanți, sens în care s-a referit la considerentele sentinței civile nr. 5812/2009 a J.B..

Mai mult, instanța de apel a apreciat că această autoritate de lucru judecat defavorabilă apelanţilor a mai fost o dată întărită prin puterea de lucru judecat care rezultă din litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 14073/193/2014 în care s-a pronunţat sentinţa civila nr. 8660/22.11.2016 a J.B..

Recurenții nu au adus critici cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 8660/2016 a J.B. , astfel cum a fost reținută de instanța de apel, aceasta fiind o chestiune esențială pentru modalitatea de soluționarea a cauzei.

Se reține, în concluzie, că recurenții nu au adus critici față de raționamentul logico-juridic al instanței de apel în privința autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5812/2009, a J.B., astfel cum impun rigorile procedurale specifice etapei procesuale a recursului.

În consecință, față de argumentele arătate mai sus, în baza prevederilor art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat, nejustificându-se nici acordarea cheltuielilor de judecată către recurenți, conform prevederilor art. 453 alin.1 Cod procedură civilă.

Față de căderea în pretenții conform prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, va obliga recurenţii să plătească intimatului D.I. suma de 3185, 84 lei cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli de transport conform documentelor justificative depuse, cuantum ce nu a fost contestat de către recurenți.