Decizie nr. 13 din 04.02.2025

I. Circumstanțele cauzei:

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea adresată J.S. la data de 17 aprI.2019 şi înregistrată sub nr. 4164/314/2019, reclamantul C.P.V.a chemat în judecată pe pârâţii C.V.V.şi C.L.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfiinţarea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/30.01.2009 de B.N.P.

N.A.L..

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 1000 din 02 martie 2023, J. S. a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă și a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia civilă nr. 697 din 03 octombrie 2024, T.S. a respins apelul formulat de apelantul intimat C.P.V împotriva sentinţei civile nr. 1000 din 02 martie 2023 a J.

S. şi l-a obligat pe apelant la plata sumei de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţi reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, T. a reţinut că dovedirea împrejurării că apelantul nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr 140/30.01.2009, la BNP N.A.L. este subsidiară dovedirii împrejurării că notarul public N.A.L. a săvârşit fapta de fals intelectual, în condiţiile în care, în încheierea de autentificare nr. 140/30.01.2009, act autentic, care face dovadă deplină faţă de orice persoană până la declararea sa ca fals, s-a consemnat de către notar:

„Data 30.01.2009, În faţa mea, N.A.L., notar public s-au prezentat C.P.V., date de stare civilă, C.V.V., date de stare civilă..., care după ce au citit actul, au consimţit la autentificarea acestui înscris şi au semnat toate exemplarele.

La pronunţarea soluţiei, T. a avut în vedere prevederile art. 269 din Codul de procedură civilă privind înscrisul autentic, reţinând că un participant la proces poate contesta autenticitatea unui înscris autentic în care este parte, însă este obligat să urmeze fie procedura unei sesizări penale, fie procedura prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.

În cauză, reclamantul a formulat plângere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale şi de fals intelectual prevăzute de dispoziţiile art. 320 şi art. 321 din Codul penal, s-a constituit parte civilă în cauza penală şi a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/30.01.2009 de B.N.P.

N.A.L., falsificat prin contrafacerea semnăturii vânzătorului.

Prin Ordonanţa din data de 01 aprilie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel S. s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată, reţinându-se ca fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. 1 lit. d) din Codul penal (f. 35 vol.

I dosar fond).

Cum acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, reclamantul avea obligaţia de a dovedi în cadrul procesului civil de faţă, prin orice mijloc de proba admis de lege, în primul rând, că numita N.A.L., notar public, a săvârşit fapta de fals intelectual, prin aceea că a atestat în fals că: la data 30.01.2009, în faţa sa, notar public, s-au prezentat: C.P.V., date de stare civilă, C.V.V., date de stare civilă..., care după ce au citit actul, au consimţit la autentificarea acestui înscris şi au semnat toate exemplarele, şi în al doilea rând că semnătura reclamantului din dreptul menţiunii vânzător, de pe contractul de vânzare cumpărare autentic nu-i aparţine.

Or, din analiza probelor administrate atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, s-a constatat că reclamantul nu a dovedit niciuna din împrejurările de mai sus, şi, mai mult, nu a propus şi nu a administrat niciun mijloc de probă pentru a dovedi conduita nelegală a notarului public, respectiv fapta de fals intelectual.

În acord cu prima instanţă, şi instanţa de apel a apreciat că expertiza criminalistică administrată în primul ciclu procesual este un mijloc de probă care a condus la lămurirea faptelor și împrejurărilor de natură grafoscopică, fiind necesară și utilă în soluţionarea prezentei cauze.

Concludenţa probei cu expertiză criminalistică este dată și de faptul că expertul a făcut mai mult o constatare și o analiză decât o apreciere a situaţiei de fapt, suficientă pentru a demonstra autenticitatea semnăturii contestate.

Pentru aceste motive, T. a reţinut, la rândul său, concluzia raportului de expertiză criminalistică potrivit căreia este exclusă posibilitatea ca vreuna din semnăturile din litigiu, inclusiv cea din de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/30.01.2009, să fie contrafăcută prin imitație, copiere sau deghizare.

Prin reducere la absurd, chiar şi în ipoteza nedovedită în cauză, în care s-ar fi stabilit că semnătura de la rubrica vânzător nu ar aparţine reclamantului, sau nu s-ar putea stabili daca a fost executată de acesta, acţiunea de desfiinţare a înscrisului nu ar putea fi admisă, întrucât, fiind vorba de un înscris autentic, reclamantul ar fi trebuit să dovedească în continuare conduita abuzivă şi ilegală a notarului public, care ar fi atestat în fals că, la data 30.01.2009, C.P.Vs-a prezentat în faţa sa, că a citit actul, a consimţit la autentificarea acestui înscris şi a semnat toate exemplarele.

Faţă de toate aceste aspecte, în condiţiile în care reclamantul C.P.V. a formulat o acţiune desfiinţare a unui înscris autentic pentru lipsa semnăturii acestuia, pe simple afirmaţii verbale, fără să fie în măsură sa administreze vreun mijloc de probă care să-i susţină afirmaţiile sale, nefiind admisibilă desfiinţarea unui înscris autentic doar pe baza afirmaţiei că o parte nu îşi însuşeşte semnătura de pe acesta, instanţa de apel a respins apelul formulat de apelantul intimat C.P.V. împotriva sentinţei civile nr. 1000 din 02 martie 2023 a J.

S..

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, T. a obligat apelantul la plata sumei de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Reclamantul C.P.V. a formulat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 697 din 03 octombrie 2024, cât şi împotriva încheierii din 12 septembrie 2024, ambele pronunţate de T. S. în dosarul nr. 4164/314/2019.

În motivarea recursului, a arătat că, la termenul de judecată din 12 septembrie 2024, T.

S. a respins solicitarea sa privind efectuarea unei expertize criminalistice de către INEC B., pentru a se stabili dacă semnătura de la rubrica „vânzător” de pe contractul de vânzare-cumpărare (care se regăseşte la fila 16 al exemplarului depus de reclamant, precum şi la fila 119 al exemplarului transmis instanţei de către notar) a fost executată de C.P.V..

De asemenea, a fost respinsă solicitarea vizând suplimentarea probatoriului cu înscrisuri.

În opinia recurentului, prin refuzul administrării în apel a probelor solicitate, T. nu a cercetat în mod efectiv și complet fondul raportului de drept litigios, în limitele învestirii sale și potrivit regulilor privind judecata în apel, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Recurentul a redat dispoziţiile art. 476, art. 477, art. 479 din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, precizând că a solicitat în cadrul apelului administrarea probei cu efectuarea unei expertize criminalistice de către INEC B., iar, în prealabil, ca instanța să facă demersuri pentru a obține celelalte 3 exemplare originale ale contractului incriminat (prin solicitarea unor relații de la Primăria localității Z., precum şi prin solicitarea pârâţilor să depună originalul/originalele aflate în posesia lor).

Arată că a solicitat proba cu efectuarea unei noi expertize criminalistice, întrucât, contrar celor reţinute de instanţa de apel, raportul de expertiză criminalistică nr. 118 din 21 iunie 2022 a fost superficial întocmit, concluziile acestuia fiind neargumentate.

În acest sens susține că, deşi expertiza ar fi trebuit să lămurească dacă semnătura de pe fiecare exemplar original al contractului aparține reclamantului, a fost expertizat doar originalul care era păstrat în arhiva biroului notarial, nu şi celelalte 3 originale, copii după două astfel de originale, care au fost remise părților, se regăsesc la Primăria localității Z., fiind procurate de reclamant de la primărie.

Recurentul a susținut că semnătura literală şi semnătura parţial literală de pe fiecare astfel de copie este diferită una de cealaltă, acestea fiind diferite și de specimenul de semnătură de pe actul analizat de expertul criminalist, iar în acest context a apreciat că se impunea suplimentarea probatoriului în apel, în sensul obţinerii celorlalte trei exemplare originale ale contractului incriminat şi, respectiv, efectuarea unei contraexpertize grafoscopice de către INEC.

A concluzionat că, întrucât probele au fost respinse în mod nejustificat, fondul cauzei a rămas necercetat, astfel că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru administrarea probelor pe care le-a solicitat.

A mai arătat recurentul că în cauză este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că „motivarea" T. este insuficientă, pentru că nu au fost analizate apărările invocate de el, în integralitatea și în substanța lor, în lipsa administrării probelor propuse, că instanța de apel nu a analizat criticile aduse punctual raportului de expertiză criminalistică, invocate ca și motive de apel, carenţe care echivalează cu o nemotivare, care face imposibilă exercitarea controlului de legalitate, deci cu nulitatea hotărârii.

Apreciază că, a se reţine că nu a făcut dovada apărărilor invocate în fața instanței de fond, în contextul în care au fost respinse probele solicitate, echivalează cu o motivare străină de natura pricinii, deci cu necercetarea fondului pricinii, soluția fiind tot de casare cu trimitere.

Apreciază că cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situația de fapt se impunea a fi corect determinată prin administrarea probatoriului suplimentar propus de el în apel (reiterare a celui care a fost propus și la instanța de fond și a fost respins), iar întrucât nu au fost analizate toate apărările invocate de el, şi în contextul refuzului suplimentării în apel a probatoriului, hotărârea pronunțată de T.

S. apare ca fiind nemotivată.

Invocă faptul că dreptul la un proces echitabil implică dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, dar şi dreptul ca acestea să fie examinate în mod efectiv, că motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, să se realizeze într-o manieră clară și coerentă, ca o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Menționează că aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (art. 6, paragraful I din Convenţie),Curtea fiind constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că „deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează” (cauzele Ruiz Torija c.

Spania, Hot. din 9 decembrie 1994; Helle c.

Finlanda, Hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c.

Finlanda, Hot. din I iulie 2003, Dimitrellos c.

Grecia, Hot. din 7 aprI.2005, cauza Albina c.

România, Hot. din 28 aprI.2005.

Apreciază că, în speţă, raportat la modul în care s-a realizat judecata în apel, i s-a produs o vătămare constând în necercetarea completă şi efectivă de către Tribunal a apărărilor pe care le-a formulat, care nu poate fi înlăturată decât prin casarea cu trimitere a deciziei atacate, cu indicația de a se răspunde la toate susținerile sale, a căror verificare implică, inclusiv și în prealabil, suplimentarea probatoriului.

Recurentul a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 269, art. 308 și art. 309 C.proc.civ., apreciind că în speță sunt dispoziții de drept material iar nu procesual, contestând considerentele deciziei atacate potrivit cărora ar fi trebuit să dovedească conduita ilegală a notarului public care a atestat semnarea contractului de el, arătând că prin cererea de efectuarea a unei noi expertize criminalistice, urma să dovedească tocmai acest lucru și că prin atestarea semnăturii false aplicată la rubrica „Vânzător” este evident că atestarea făcută de către notarul public este falsă.

Susține că, contrar motivării instanței de apel, dovedirea împrejurării că nu ar fi semnat contractul incriminat nu este subsidiară dovedirii împrejurării că notarul public a săvârșit infracțiunea de fals intelectual, având în vedere cele consemnate prin Încheierea de autentificare nr. 140/30.01.2009 prin care se atestă semnarea contractului de către el, ba din contra, falsificarea semnăturii dovedește implicit conduita ilicit notarului public.

A mai solicitat recurentul să se aibă în vedere faptul că a formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și de fals intelectual, prevăzute de dispoziţiile art. 320 și art. 321 din Codul penal, s-a constituit parte civilă în cauza penală și a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/30.01.2009 de BNP N.A.L., falsificat prin contrafacerea semnăturii vânzătorului.

Prin Ordonanța din data de 01.04.2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel S. s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată, reținându-se ca fiind incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prev. de art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură civilă, respectiv s-ar fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prev. de art. 154 alin. 1 lit. d) din Codul penal.

Precizează că, întrucât acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, fiind incident cazul prev. de art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, singura soluție de desființare a contractului era formularea acțiunii din cauza de față, în care nu avea de ce face probatoriu pe tema conduitei notarului, ci în care avea de probat dacă semnătura de pe contract îi aparține sau nu, ceea ce a încercat să facă, dar nu i s-a permis raportat la soluţia din apel.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și art. 8 din Codul de procedură civilă, art. 498 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi art. 453 din Codul de procedură civilă.

5. Apărări formulate în cauză:

Intimaţii C.V.V.şi C.L.M. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 coroborat cu art. 489 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În susţinerea excepţiei, intimaţii au arătat că motivele invocate de recurent sunt doar simple apărări şi nu se încadrează în dispozițiile limitative prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă.

Arată că recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă doar sub aspectul respingerii de către instanţa de apel a probatoriului propus.

Însă, instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a analizat în mod corect utilitatea probelor propuse şi le-a respins raportat la obiectul cauzei şi a probelor deja administrate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă, au apreciat că nu pot fi reținute criticile acestuia întrucât instanțele de fond și apel s-au pronunțat în mod complet pe tot ceea ce s-a cerut, justificând și motivând hotărârea pronunțată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. l pct. 8 din Codul de procedură civilă, au susţinut intimaţii că recurentul a solicitat efectuarea unei noi expertize criminalistice de către INEC București, fără a arăta care sunt motivele de nulitate ale raportului de expertiză întocmit deja în cauză de către instituția competentă în efectuarea unei expertize de specialitate în prezenta cauză, respectiv L.I.E.C.

I.

Pe fondul cauzei, susțin că, contrar afirmațiilor recurentului, s-au prezentat toate argumentele necesare concluzionării de către instanța de judecată și părți, a faptului că semnăturile de pe contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 140 din 30.01.2009 de către BNP N.A.L. și cererea cu nr. 949 pentru autentificarea contractului de vânzare- cumpărare nr. 140 din 2009 BNP N.A.L., sunt autentice și aparțin apelantului.

Au învederat cele consemnate în raportul întocmit de L.I.E.C.

I., în sensul că cele două înscrisuri nu prezintă semne de contrafacere, examinarea intrinsecă a acestora relevând numeroase indicii de autenticitate (trasee aeriene, execuție sigură, sinceră, mişcări inscriptorii cu succesiune firească, etc.), iar concluziile laboratorului sunt însoţite de prezentări grafice, prin care sunt explicate toate constatările raportului de expertiză.

Referitor la cererea de suplimentare a raportului de expertiză cu expertizarea altor exemplare ale contractului de vânzare-cumpărare decât cel expertizat, arată că prima instanța, dar și instanța de apel, în mod corect au apreciat ca nefiind utilă această cerere, având în vedere faptul că este suficient a se stabili dacă pe exemplarul păstrat la notar a fost falsificată sau nu semnătura, știut fiind faptul că celelalte trei exemplare au fost încheiate în aceleași împrejurări și de către aceleași persoane, instanța plecând de la această prezumție.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs:

Excepția nemotivării recursului invocată de pârâții intimați va fi respinsă deoarece motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 488 pct. 5,6 C.proc.civ., astfel cum se va arăta în continuare.

Analizând recursul declarat împotriva încheierii din data de 12.09.2024 a T. S. , în raport de motivul de casare invocat, conform art. 499 C.proc.civ., Curtea reţine că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Art. 483 alin. 3 C.proc.civ. prevede că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile iar potrivit prevederilor art. 488 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Se mai notează că recursul, prin specificul său, este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, în limita motivelor reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ..

Recurentul a indicat ca temei legal al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., invocând încălcarea dispozițiilor procesuale care reglementează efectul devolutiv al apelului (art. 476 alin. 1 C.proc.civ.), limitele efectului devolutiv (art. 477 alin. 1 C.proc.civ.), dispozițiile speciale privind judecata în apel (art. 479 alin. 1 C.proc.civ.), coroborate cu prevederile art. 9 alin. 2 și art. 22 alin. 6 C.proc.civ., critici ce poate fi încadrate în motivul de casare indicat.

Conform art. 488 alin.1 punctul 5 din Codul de procedură civilă se poate cere casarea hotărârii: ,,când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

Acest motiv de recurs include nesocotirea unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între care se regăsesc şi cele privind nerespectarea dispozițiilor de drept procesual care reglementează judecata în apel, încălcarea unor principii fundamentale de drept procesual cum este principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Prin încheierea de ședință din 12.09.2024 (f. 40 ds. apel) instanța de apel, în temeiul art. 255-258 C.proc.civ., a respins ca neutile soluționării cauzei probele solicitate în apel de către reclamantul apelant, respectiv proba cu înscrisuri și proba cu o nouă expertiză criminalistică.

Invocând încălcarea dispozițiilor de drept procesual menționate, reclamantul recurent reiterează susținerile din memoriul de apel, prin care a argumentat utilitatea administrării celor două probe, criticile pe care acesta le-a formulat cu privire la raportul de expertiză criminalistică grafoscopică întocmit de INEC – L.I.I., probă administrată în cursul judecății în primă instanță.

Curtea reține însă că, prin respingerea unor probe apreciate ca neutile soluționării cauzei de către instanța de apel, nu se încălcă dispozițiile legale menționate, astfel cum se va argumenta în continuare.

Potrivit art. 476 alin. 1 C.proc.civ. apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Art. 477 alin. 1 prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Totodată art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că ”instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”.

Dispozițiile legale citate reglementează o caracteristică procesuală a apelului și anume efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Totodată acestea prevăd că caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabilesc că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată şi tantum devolutum quantum judicatum, care statuează că nu se devoluează decât ceea ce s-a dedus judecăţii.

Aceste dispoziții de drept procesual nu obligă însă instanța de apel să admită probele propuse prin cererea de apel, ci instanța are dreptul a aprecia asupra utilității acestora pentru soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art. 479 alin. 2 C.proc.civ. instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).

Sunt de reținut și prevederile art. 482 C.proc.civ. potrivit cărora dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

În raport de acestea, în apel sunt aplicabile prevederile art. 255 alin.1 C.proc.civ. care reglementează condițiile necesare pentru încuviințarea probelor propuse de părți și anume ca probele să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Față de conținutul normelor legale citate, caracterul devolutiv specific căii de atac ordinare, posibilitatea părților de a cere administrarea de probe noi sau refacerea probelor administrate în fața primei instanțe, nu obligă instanța de apel să încuviințeze administrarea probelor propuse prin cererea de apel, dacă aceasta apreciază că nu sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Potrivit art. 9 alin. 2 C.proc.civ. obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar art. 22 alin. 6 C.proc.civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Nici aceste dispoziții legale nu obligă instanța să încuviințeze cererea părților de administrare a unor probe, dacă nu le apreciază ca fiind utile soluționării cauzei.

Constatând că nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, invocat de recurent, văzând și dispozițiile art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva încheierii din 12.09.2024, pronunţată de T.

S. în dosarul nr. 4164/314/2019.

Analizând recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 697/3.10.2024 a T. S., în raport de motivele de casare invocate, conform art. 499 C.proc.civ., Curtea reţine că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În susținerea acestui motiv de recurs se invocă o aplicare eronată a dispozițiilor art. 269, art. 308 și ale art. 309 C.proc.civ. care sunt norme de drept procesual, astfel încât motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., care vizează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare nu se încadrează în celelalte motive de recurs.

Contrar aprecierii recurentului aceste dispoziții de drept procesual nu devin norme de drept material în speță, acesta neprezentând nici un argument în sprijinul acestei afirmații.

Trebuie avut în vedere faptul că acțiunea în declararea falsului este reglementată exclusiv de norme procesuale iar nu de drept material.

Curtea apreciază că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 309 C.proc.civ. care reglementează admisibilitatea probei testimoniale, întrucât nu s-a criticat prin memoriul de recurs o dispoziție a instanței de apel prin care s-a respins administrarea unei astfel de probe.

Cu referire la celelalte dispoziții de drept procesual a căror aplicare eronată se invocă, Curtea reține faptul că instanța de apel, coroborând prevederile art. 308, art. 269 și ale art. 270 C.proc.civ., a apreciat în esență că, deși un participant la proces poate contesta autenticitatea unui înscris autentic în care este parte, este obligat să urmeze fie procedura unei sesizări penale, fie procedura prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă, iar în situația în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, reclamantul are obligaţia de a dovedi în cadrul procesului civil, prin orice mijloc de probă admis de lege, în primul rând, că notarul public a săvârșit fapta de fals intelectual, prin aceea că a atestat în fals că partea s-a prezentat în fața sa și a semnat contractul a cărui anulare se cere.

A mai subliniat instanța de apel că, prin reducere la absurd, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi stabilit că semnătura de la rubrica vânzător nu ar aparţine reclamantului, sau nu s-ar putea stabili dacă a fost executată de acesta, acţiunea de desfiinţare a înscrisului nu ar putea fi admisă, întrucât, fiind vorba de un înscris autentic, reclamantul ar fi trebuit să dovedească în continuare conduita abuzivă şi ilegală a notarului public.

În acord cu criticile recurentului, Curtea apreciază că o astfel de concluzie nu poate fi desprinsă din interpretarea dispozițiilor de drept procesual menționate.

Astfel, potrivit 308 C.proc.civ. în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.

Aceste dispoziții nu pot fi interpretate în sensul că instanța civilă va analiza dacă s-a comis o infracțiune de fals în înscrisuri (fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată), atât sub aspectul laturii obiective cât și a laturii subiective, în situația în care comiterea infracțiunii de fals nu poate fi stabilită în cadrul unui proces penal.

Din textul legal citat rezultă că legiuitorul a prevăzut că instanța civilă va cerceta ”falsul” iar nu comiterea infracțiunii de fals, adică va verifica dacă conținutul înscrisului contestat este alterat sau dacă semnăturile aplicate sunt contrafăcute.

Trebuie avut în vedere faptul că un înscris fals nu este doar cel reținut ca fals o dată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni ci acela al cărui conținut nu este real chiar dacă prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune.

În sprijinul acestei interpretări sunt de reținut și considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 552/2007 care a reținut cu privire la art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă, având conținut similar cu art. 308 din noul Cod de procedură civilă, că” instanţa civilă poate recurge la toate mijloacele de probă care pot fi folosite şi de instanţa penală pentru a stabili dacă un înscris este fals, fără a se pronunţa însă cu privire la vinovăţia unei persoane sau cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fiind astfel asigurat dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Potrivit art. 269 alin. 1 C.proc.civ. înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.

Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

Art. 270 alin. 1 C.proc.civ. prevede că înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

Din aceste dispoziții legale rezultă că mențiunile dintr-un înscris autentic privind constatările pe care notarul public le face personal, cum sunt cele care se referă la stabilirea identității părților unei convenții și aplicarea semnăturii acestora pe înscrisul autentificat, fac dovadă deplină față de orice persoană până la înscrierea în fals.

Cu alte cuvinte constatările personale ale notarului public, făcute în limitele competenței sale, pot fi combătute de părțile unei convenții dar și de către terți doar în cadrul procedurii falsului, nefiind suficient să se afirme că nu corespund realității.

În speță reclamantul s-a înscris în fals împotriva mențiunilor din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140/30.01.2009, contestând faptul că a fost prezent în fața notarului public și că a semnat contractul.

Inițial, acesta a formulat o plângere penală pentru comiterea unor infracțiuni de fals în înscrisuri, însă, întrucât acțiunea penală nu a putut fi pusă în mișcare, a solicitat instanței civile cercetarea falsului, în temeiul prevederilor art. 308 C.proc.civ.

În cadrul procedurii de cercetare a falsului de către instanța civilă, contrar aprecierii instanței de apel, trebuie să se stabilească dacă cele susținute de partea care contestă încheierea convenției sunt reale, cu orice mijloc de probă, iar nu dacă notarul public a comis o infracțiune de fals intelectual, dacă acesta a avut o conduită ilicită cu prilejul autentificării înscrisului autentic a cărei desființare se solicită.

O astfel de interpretare nu se poate deduce din dispozițiile legale citate, care definesc înscrisul autentic și puterea lui doveditoare, întrucât acestea nu condiționează probarea falsificării înscrisului autentic de faptul dovedirii conduitei ilicite a funcționarului public, cu prilejul autentificării actului autentic.

Nu se poate exclude de plano ipoteza în care notarul public este indus în eroare cu privire la identitatea părților care se prezintă în fața sa și care semnează actul.

În concluzie, aprecierea instanței de apel în sensul că, doar dacă se face dovada conduitei ilicite a notarului public, poate fi declarat fals un înscris autentic, fiind irelevant dacă partea care contestă înscrisul face dovada că semnătura aplicată nu îi aparține, rezultă dintr-o interpretare eronată a dispozițiilor legale menționate.

Astfel cum a susținut recurentul, dovada că semnătura aplicată pe contractul de vânzare cumpărare nu îi aparține, poate determina concluzia că cele consemnate de notarul public cu privire la prezența sa și semnarea actului nu corespund realității.

Dar, astfel cum s-a arătat, dacă se dovedește că partea nu a semnat actul autentificat, aceasta nu determină și concluzia că notarul public a avut o conduită ilicită, că acesta a comis infracțiunea de fals intelectual, care necesită ca acesta să acționeze cu intenție.

Raportat la argumentele prezentate, Curtea reține că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., instanța de apel făcând o greșită aplicare a normelor de drept procesual care reglementează competența instanței civile de cercetare a falsului și puterea probatorie a înscrisului autentic, atrăgând nulitatea deciziei pronunțate întrucât a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului (casarea).

Vătămarea dreptului legitim al reclamantului de a-și proba pretențiile în prezentul dosar s-a produs având în vedere că instanța de apel a opus în mod eronat reclamantului obligația de a dovedi o conduită ilicită a notarului public, ca o condiție pentru denunțarea ca fals a contractului de vânzare autentificat de acesta, condiție neprevăzută de lege.

Mai mult, pornind de la această interpretare eronată a dispozițiilor procesuale, instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel invocate de reclamantul apelant, fiind incident şi un alt motiv de casare invocat de recurent, cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Respectarea acestor dispoziţii procedurale cu valoare de principiu se circumscrie şi obligaţiei instanţei de a respecta dreptul părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art.6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se în mod constant de către jurisprudenţă că acest drept nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care se procedează la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le putea aprecia pertinenţa.

Astfel, prin motivele de apel s-au criticat considerentele primei instanțe care a respins proba cu o nouă expertiză și o completare a probei cu înscrisuri, s-au formulat critici privind raportul de expertiză întocmit în cauză, prin care s-a concluzionat că semnătura reclamantului de pe contract nu a fost falsificată.

Instanța de apel nu a răspuns în considerente criticilor formulate de reclamantul apelant, cu referire la această probă administrată în fața primei instanțe limitându-se să reia întocmai, cuvânt cu cuvânt, considerentele primei instanțe din sentința civilă apelată (ultimele două paragrafe de la pagina 15 a deciziei din apel care preiau primele două paragrafe din sentința primei instanțe, pagina 150 verso), ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

Chiar dacă instanța de apel este de acord cu argumentele primei instanțe, acest fapt nu o scutește de obligația de a-și prezenta motivele proprii, de a analiza criticile părții care contestă raționamentul primei instanțe care a respins obiecțiunile reclamantului la raportul de expertiză.

Din cele constatate, Curtea apreciază că lipsește motivarea instanței de apel cu privire la criticile esențiale ale apelantului, recurent în prezenta cauză, impunându-se în temeiul art. 496, art. 498 alin. 2 C.proc.civ., raportate la art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. casarea deciziei instanței de apel și rejudecarea apelului reclamantului de către instanța de apel, reținându-se că aceasta a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului.

Necercetarea fondului este reținută în cauză întrucât instanţa de apel, deşi în dispozitivul hotărârii se pronunţă pe cererea de apel pe fond, respingând apelul, nu motivează decât parțial și eronat hotărârea adoptată, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susţină.

O asemenea împrejurare echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său.

Conform art. 501 alin. 3 C.proc.civ. după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, în speță, instanța de apel.

Cheltuielile de judecată efectuate în recurs de recurentul reclamant (constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 467 lei, conform chitanţei depuse la f. 48 ds. recurs,) și de intimații pârâți (constând în onorariu avocațial în sumă de 1000 lei, potrivit chitanței de la f. 50 ds. recurs) vor fi avute în vedere de T.

S. în rejudecare, dat fiind că s-a dispus rejudecarea apelului reclamantului, astfel încât nu s-a stabilit culpa procesuală definitiv, aceasta fiind temeiul acordării cheltuielilor de judecată.