Decizie nr. 138 din 04.03.2025

I. Circumstanțele cauzei:

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul T.

B. sub nr. 756/40/2024, la data de 24.04.2024, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâta C.P.B. formulând contestație împotriva deciziei de pensionare nr. 231425/2024, solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să emită o nouă decizie de pensionare prin care să valorifice şi perioada cuprinsă între 19 mai 1992 și 01 iulie 1995 la stabilirea drepturilor de pensie.

Pârâta C.J.P. B a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentinţa civilă nr. 880 din data de 29 octombrie 2024, T.

B. - Secţia I civilă a admis cererea; a anulat decizia nr. 231425/12.03.2024 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să emită pentru reclamant o nouă decizie de pensie cu valorificarea perioadei 19.05.1992 - 01.07.1995 din carnetul de muncă al reclamantului.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reţinut că reclamantul C.V. a fost salariatul S.C. C. S.A. B. în perioada 19.05.1992-01.07.1995, după cum este menţionat în carnetul de muncă seria Bc nr. 0245160, poziţiile 21-35.

La sfârşitul perioadei lucrate la societatea anterior menţionată există semnătura conducătorului unităţii angajatoare, iar menţiunea de încetare a activităţii este asumată tot prin semnătură de către persoana responsabilă din unitate cu menţiunile în carnetul de muncă.

Este adevărat la încetarea activităţii lipseşte ştampila unităţii, atribut aferent doar angajatorului.

În drept, conform Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, art. 20 alin. (4), datele din carnetul de muncă se confirmă de către conducătorul unităţii, prin semnătură şi ştampilă.

Reclamantul a lucrat în funcţia de mecanic întreţinere, la acelaşi loc de muncă, în aceleaşi condiţii de muncă, nefiind în culpa sau responsabilitatea acestuia partea birocratică a înscrierii în carnetul de muncă a perioadelor lucrate şi nici confirmarea acestora, atribut care aparţine conducerii unităţii angajatoare.

Chiar şi aşa, în motivarea deciziei de înscriere la pensie pentru limită de vârstă a reclamantului, C.J.P. B. a invocat doar lipsa semnăturii şi ştampilei conducătorului unităţii.

Prin urmare, lipsurile invocate de către pârâtă în nevalorificarea perioadei lucrate, sunt parţial confirmate, semnătura conducătorului angajatorului existând pe carnetul de muncă al reclamantului.

Deși pentru această perioadă, la încetarea activităţii lipseşte unul dintre elementele de valabilitate prevăzute de lege şi anume ştampila unităţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976 şi pct. 4 lit. e din Ordinul nr. 136/l976, s-a reținut că această împrejurare nu este imputabilă reclamantului şi nu-i poate afecta dreptul de a i se valorifica toate perioadele de vechime în muncă, aşa cum sunt atestate de carnetul de muncă.

Câtă vreme sunt respectate toate celelalte condiţii impuse de textul de lege menţionat, T. a apreciat că soluţia de excludere a întregii perioade din calculul stagiului de cotizare se caracterizează printr-un formalism excesiv, de natură a aduce atingere chiar principiilor fundamentale reglementate de Legea nr. 263/2010, respectiv principiul contributivităţii care impune valorificarea tuturor contribuţiilor de asigurări sociale plătite la stabilirea drepturilor de pensie.

În plus, carnetul de muncă este un document cu regim special, consemnările din acesta se fac de către persoane special desemnate în acest sens, documentul fiind depozitat în locuri special amenajate.

Astfel, reclamantul a prestat activitate, iar angajatorul a consemnat în carnetul său de muncă acest fapt, dar a omis să aplice ştampila la încheierea acestei perioade.

Reclamantul nu are vreo vină vizavi de omisiunea angajatorului, acesta neavând poate nici cunoştinţele necesare pentru a cere repararea acestei omisiuni la momentul eliberării carnetului de muncă de către fostul angajator.

Pentru motivele arătate, instanţa a admis cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 231425/12.03.2024 şi a obligat pârâta să emită pentru reclamant o nouă decizie de pensie cu valorificarea perioadei 19.05.1992 - 01.07.1995 din carnetul de muncă al reclamantului.

3. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C.J.P.B., solicitând modificarea hotărârii ca fiind netemeinică şi nelegală.

În motivare, a redat dispoziţiile art. 159 alin. 1, art. 2 lit. c din Legea nr. 263/2010, art. 124 alin. 2 din H.G. nr. 257/2011, art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976.

La stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului nu au fost valorificate datele aferente perioadei 19.05.1992 - 01.07.1995, întrucât operaţiunile din carnetul de muncă nu au fost confirmate de către fosta entitate angajatoare prin semnătură şi ştampila unităţii.

Mai mult, nu a fost prezentat nici un document de vechime, care să confirme desfăşurarea unei activităţi în intervalul 19.05.1992 - 01.07.1995, ca fiind vechime realizată în muncă.

Întrucât carnetul de muncă nu a fost completat cu respectarea în integralitate a prevederilor Decretului nr. 92/1976, neexistând confirmare pentru activitatea desfăşurată de titular în perioada sus menţionată, reclamantul avea posibilitatea prezentării unei adeverinţe de vechime întocmită cu respectarea prevederilor art. 124 din H.G. nr. 257/2011, pentru a proba atât vechimea în muncă cât şi condiţiile de desfăşurare a activităţii, precum şi veniturile realizate pentru intervalul 19.05.1992- 01.07.1995.

A redat prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 16/1996.

Nici ulterior emiterii deciziei de pensionare nu a fost depusă nicio adeverinţă de vechime emisă de către entităţi abilitate, deţinătoarele legale de arhive ale foştilor angajatori ori continuatorii în drept ai acestora, care să confirme menţiunile din carnetul de muncă, întocmită cu respectarea prevederilor din H.G. nr. 257/2011, care să impună reevaluarea datelor din dosarul de pensionare.

În urma verificării dosarului de pensie ca urmare a contestaţiei depuse, s-a constatat că perioadele de vechime/venituri realizate au fost corect valorificate, cu respectarea întocmai a prevederilor legale, iar menţiunile din carnetele de muncă nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 169/07.10.2019, având în vedere prevederile alin. 23.

Cel care face încadrarea unei astfel de activităţi şi emite astfel de înscrisuri, fără documente justificative, poartă întreaga răspundere în privinţa legalităţii şi corectitudinii întocmirii acestora, întrucât aceste documente eliberate trebuie să respecte rigorile impuse de Legea nr. 263/2010 şi H.G. nr. 257/2011.

Prezintă atribuțiile Casei teritoriale de pensii, instituție competentă în stabilirea şi plata pensiilor.

Întrucât au fost încălcate prevederile art. 11 alin. (2) din Decretul nr .92/16.04.1976, acest interval de timp nu a fost valorificat ca fiind vechime în muncă până la data prezentării unui înscris care să probeze legalitatea menţiunilor.

În mod nejustificat instanţa de fond, cu toate că a reţinut că norma legală referitoare la valabilitatea înscrisurilor şi efectuarea operaţiunilor din carnetul de muncă al reclamantului a fost încălcată, a considerat că nu-i poate fi imputată reclamantului această împrejurare şi nu-i poate afecta dreptul acestuia de a beneficia de valorificarea acestor perioade de vechime la calculul drepturilor de pensie.

În mod incorect instanţa a admis acțiunea, în contextul în care apelanta şi-a dus la îndeplinire obligaţiile legale și nu s-a reținut în sarcina sa vreo culpă.

Faptul că angajatorul nu a efectuat aceste operaţiuni în carnetul de muncă, în baza statelor de plată verificabile, denotă şi împrejurarea că nu a fost reţinută şi virată contribuţia de asigurări sociale datorată de către angajator, context în care această perioadă de stagiu nu poate constitui vechime în muncă.

Prin valorificarea acestei perioade ca fiind vechime realizată în muncă se încalcă cu bună ştiinţă principiile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 263/2010 pe baza cărora funcţionează sistemul public de pensii din România şi în special principiul contributivităţii, care ar trebui să stea la baza funcţionării acestui sistem şi de care instanţa de judecată nu a ţinut cont.

Ar fi fost imperios necesar a fi prezentată de către entitatea angajatoare o adeverinţă care să ateste faptul că activitatea în muncă a încetat conform prevederilor Codului Muncii la data de 01.03.1997, or un astfel de înscris nu a fost prezentat nici la C.J.P.

B., nici la Inspectoratul Teritorial de Muncă B.

Redă prevederi din Ordinul nr. 136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă, art. 7 din Legea nr. 83/1995, art. 125 din H.G. nr. 257/2011.

Punctajul mediu anual şi stagiul total de cotizare se determină, conform H.G. nr. 257/2011, pe baza documentelor doveditoare eliberate de angajatori sau deţinătorii de arhive ale entităţilor desfiinţate/lichidate, iar acestea trebuie să apară consemnate într-o adeverinţă care să respecte rigorile impuse de Legea nr. 263/2010 şi H.G. nr. 257/2011, numai în baza înscrisurilor justificative.

Obligaţia acestora este de a emite documentele de vechime, în baza arhivelor preluate de la lichidatori, de a nu interveni asupra lor decât în situaţiile în care instanţele de judecată dispun imperativ să fie emise alte înscrisuri referitoare la vechimea în muncă, în vederea valorificării de către casele teritoriale de pensii, entităţi competente în stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 263/2010, H.G. nr. 257/2011 şi C.pr.civ.

4. Apărările formulate

Intimatul-reclamant C.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică.

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

Nu s-au administrat probe noi în apel.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel:

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

S-a invocat în apel încălcarea prevederilor art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976, având în vedere lipsa confirmării de către fostul angajator (prin semnătura și ștampila unității) a operațiunilor efectuate în carnetul de muncă pentru perioada 19.05.1992-1.07.1995.

În mod corect a reținut prima instanță că la sfârșitul perioadei lucrate de reclamantul-intimat la S.C.

C.

S.A. există semnătura conducătorului unității sub mențiunea olografă ”director A.G.”, situație de fapt ce rezultă din copia de pe f. 18 a carnetului de muncă, aflată la f. 61 dosar fond.

Având în vedere această situație de fapt ce rezultă în mod lipsit de echivoc din carnetul de muncă, astfel cum s-a arătat anterior, este nefondată critica din apel referitoare la absența semnăturii conducătorului unității.

Astfel cum a reținut prima instanță, de pe carnetul de muncă lipsește însă ștampila unității, aceasta fiind unul dintre elementele de valabilitate prevăzute de lege (art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 72/1976 și pct. 4 lit. e din Ordinul nr. 136/1976).

Cu referire la condițiile de formă ale carnetului de muncă, Curtea reține că potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare şi alte drepturi ce se includ în aceasta.

Înscrierile din carnetul de muncă sunt menţiuni oficiale ce emană de la angajator, iar angajatorul răspunde pentru legalitatea şi veridicitatea acestora (potrivit art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, ”Conducerile unităţilor răspund de întocmirea, completarea, păstrarea şi evidența carnetelor de muncă”).

Conform art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976 ”La încetarea raporturilor de muncă ale persoanelor încadrate în muncă se verifică, de către şeful compartimentului care are în sarcină evidenţa personalului din unitate sau, în unităţile care nu au un asemenea compartiment, de către persoana care îndeplineşte atribuţii de evidenţă a personalului, valabilitatea tuturor înregistrărilor făcute în carnetul de muncă din perioada cât acesta s-a aflat în păstrarea unităţii.

Persoana care a efectuat verificarea va semna după ultima menţiune făcută în carnet, capitolul închizându-se apoi prin semnătura conducătorului unităţii sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii, cu aplicarea ştampilei unităţii.”

Din teza finală a acestui text de lege rezultă că pentru validitatea înscrierilor este obligatorie nu doar semnătura conducătorului unităţii sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unității, ci și aplicarea ştampilei unităţii, cerință care în cauză lipsește.

Prevederile Ordinului nr. 136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi evidenţă a carnetului de muncă dispun că certificarea verificărilor prevăzute la art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976 se va face înscriindu-se „Verificat valabilitatea înregistrărilor făcute în cadrul unităţii”, după care se va semna şi se va specifica funcţia persoanei care a făcut această certificare, iar mai apoi carnetul de muncă va fi prezentat conducătorului unităţii sau delegatului acestuia, care va semna şi va aplica ştampila.

Curtea constată că în mod just C.J.P. nu a valorificat și vechimea în muncă pentru intervalul 19.05.1992-1.07.1995, având în vedere că la sfârșitul perioadei înscrise ca fiind lucrată la S.C.

C.

S.A. lipsește ștampila unității, astfel încât nu sunt cuprinse integral toate mențiunile prevăzute în mod obligatoriu de art. 20 alin. 4 din Decretul nr. 92/1976 și de Ordinul nr. 136/1976.

În absența valabilității înscrierii în carnetul de muncă pentru această perioadă, reclamantul-intimat nu a depus nici o adeverință care să ateste vechimea în muncă, posibilitate prevăzută de art. 103 alin. 2, art. 76 alin. 1 lit. a și art. 124 din H.G. nr. 257/2011.

În mod greșit prima instanță a pronunțat o soluție de admitere a acțiunii deoarece această împrejurarea nu este imputabilă reclamantului, în absența unei dispoziții legale care să constituie temei pentru un asemenea raționament.

Valorificarea înscrierilor din carnetul de muncă se face doar în situația îndeplinirii tuturor condițiilor de valabilitate a înscrierilor, iar nu în raport de existența/inexistența culpei solicitantului.

Contrar celor reținute prin sentință, nu se poate vorbi de un drept al părții ”de a i se valorifica toate perioadele de vechime în muncă, așa cum sunt atestate de carnetul de muncă”, atât timp cât nu au fost respectate toate condițiile de valabilitate a înscrierilor.

Menționarea principiului contributivității în sprijinul soluției primei instanțe și reluată prin întâmpinare de către reclamantul-intimat este eronată, atât timp cât în cauză nu este în discuție plata/neplata contribuțiilor de asigurări sociale.

Chiar dacă s-ar considera că a fost achitată contribuția de asigurări sociale, această împrejurare nu este de natură a complini lipsa elementului legal obligatoriu din carnetul de muncă.

Având în vedere această concluzie, vor fi înlăturate apărările din întâmpinare referitoare la deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ori Curtea de Justiție a Uniunii Europene și la art. 165 din Legea nr. 263/2010 ca neavând legătură cu cauza.

Prezentul litigiu nu are ca obiect modul de valorificare a salariilor/sporurilor la stabilirea pensiei pentru limită de vârstă, nici neacordarea/diminuarea pensiei, ci vizează valorificarea unor mențiuni din carnetul de muncă a cărui completare nu respectă toate condițiile de valabilitate.

În considerarea celor expuse, în lipsa îndeplinirii tuturor condițiilor de formă la completarea carnetului de muncă în baza art. 478 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentinţa apelată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.