Hotărâre nr. 377 din 15.06.2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 09.11.2020 sub nr. 9312/314/2020, reclamantul A.F., în contradictoriu cu pârâta C.R.P.

Suceava, a solicitat instanţei ca în baza probelor ce le va administra, să dispună anularea Deciziei nr. 365 din 06.10.2020 şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 euro.

Pârâta C.R.P.

Suceava a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia insuficientei timbrări, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, faţă de prevederile art. 196 alin. 1 Cod procedură civilă, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind regimul general al cultelor din România, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cererea de obligare la plata de daune morale nu poate fi făcută pe cale civilă ci numai în cadrul unui proces de competenţa instanţei de contencios administrativ, excepţia necompetenței materiale şi teritoriale a Judecătoriei Suceava, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia tardivităţii depunerii acţiunii la instanţă, excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Pe fondul cauzei, solicită respingerea acţiunii formulată de reclamantul A.F., ca neîntemeiată şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizările depuse la data de 19.07.2022 reclamantul A.F. a solicitat anularea Deciziei nr. 365/6.10.2020 şi a tuturor deciziilor anterioare, inclusiv Hotărârii din 14.08.2018 emisă de Biserica Penticostală din Dumbrăvița, Ibănești, respectiv Decizia din 14.08.2018 adoptată de Biserica Penticostală Dumbrăvița, Decizia de confirmare a Deciziei din 14.08.2018 emisă de C.R.P.

Suceava, Decizia nr. 455/27.08.2018 emisă de C.R.P.

Suceava, Decizia nr. 7/7.07.2019 adoptată de Biserica Penticostală Dumbrăvița, Decizia de confirmare a Deciziei din 7.07.2020 emisă de C.R.P.

Suceava, Decizia nr. 365/6.10.2020 emisă de C.R.P.

Suceava şi obligarea Comunităţii Regionale Penticostale Suceava la plata pretenţiilor ce privesc despăgubirile morale cerute.

De asemenea, a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Bisericii Penticostale Dumbrăvița.

Prin Sentinţa nr. 1668 din data de 31 martie 2023 pronunţată de Judecătoria Suceava a fost admisă excepţia necompetenței materiale a Judecătoriei Suceava şi declinată competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 22.11.2023 sub nr. 9312/314/2020.

Prin sentinţa nr. 31 din 08 februarie 2024, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepție necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată prin întâmpinare; a respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect „anulare act administrativ” formulată de reclamantul A.F. în contradictoriu cu pârâta C.R.P.

Suceava.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a promovat recurs reclamantul A.F., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, formulat în temeiul disp. art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, a arătat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente:

În primul rând, face referire la disp. art. 10 alin 3 din Legea nr. 554/2004 şi arată că prima instanţă nu era competentă material, raportat la încadrarea juridică data cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, competent fiind Tribunalul Botoşani, instanţa de la domiciliul pârâtului.

Apreciază că se impunea declinarea cauzei spre competentă soluţionare instanţei competente, altfel hotărârea judecătorească fiind nulă.

În al doilea rând, arată că, prima instanţă a pus în discuţie excepţia necompetenţei generale, fără a se stabili cadrul procesual obligatoriu judecării cererii deduse judecăţii, motiv pentru care hotărârea primei instanţe este nelegală.

Astfel, deşi supuse analizei instanţei erau acte juridice emise de două entităţi, calitate de pârâtă avea doar una dintre ele, şi cu toate că s-a solicitat introducerea în cauză a celeilalte entităţi, instanţa nu a analizat cererea, nepunând-o în discuţia părţilor, respingând cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Faţă de aceste considerente, hotărârea primei instanţe este nelegală şi se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca cererea să fie judecată şi în contradictoriu cu Biserica Penticostală Dumbrăviţa.

Excepţia procesuală este mijlocul tehnic prin care se invocă încălcarea unor norme de drept substanţial sau procesual, iar excepţia procesuală nu aduce în discuţie fondul dreptului.

Prin cererea precizată, întemeiată pe disp. art. 1235 Cod civil, reclamantul a solicitat a se constata nelegalitatea unor acte juridice plecând de la cauza care a stat la baza emiterii acestora, acte juridice care, şi în prezent, îi interzic reclamantului să participe la adunările cultului din care face parte.

Raţionamentul primei instanţe, care a stat la baza soluţiei contestate, are în vedere faptul că se urmăreşte verificarea unor măsuri disciplinare justificate de conduita morală a reclamantului şi că temeiul de drept invocat de reclamant nu este de natură să înlăture cele reţinute de Curtea Constituţională, întrucât răspunderea juridică pentru încălcarea regulilor de disciplină internă nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin statutele proprii acelor culte care statuează că doar organele proprii de judecată ale cultelor pot efectua controlul măsurilor de disciplină bisericească şi astfel este inadmisibilă calea aleasă de recurent de a supune aceste acte controlului instanţelor civile.

Face referire la disp. art. 26 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 489/2006.

Reclamantul a fost acuzat că a manifestat lipsă de respect faţă de slujitorii Bisericii şi de comitetul bisericii, a adus acuzaţii grave, fără prezentarea dovezilor, a folosit un limbaj vulgar, a şantajat şi ameninţat cu procese la judecătorie şi sesizări la instituţiile statului şi a discreditat unii slujitori ai Bisericii, a întreţinut relaţii extraconjugale, motiv pentru care s-au emis actele juridice supuse analize în prezenta cauzei.

Instanţa nu a fost investită a controla actele de sancţionare disciplinară a recurentului sub aspectul verificării corectitudinii aplicării sancţiunii disciplinare, aspecte care sunt date în competenţa organelor proprii de judecată religioasă, ci a fost investită a stabili dacă au fost respectate disp. art. 1235 Cod civil, sub aspectul existenţei unei cauze ilicite şi imorale la baza emiterii actelor juridice criticate.

Apreciază că soluţia instanţei este nelegală întrucât nu s-au respectat prevederile art. 9 alin. 2 Cod proc.civ., în sensul că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar prima instanţă, schimbând temeiul de drept al cererii deduse judecăţii, a apreciat incidente în cauză disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006 şi a respins cererea ca inadmisibilă.

Recurentul a mai promovat o cerere de chemare în judecată împotriva pastorului Bisericii Penticostale Dumbrăviţa. respectiv a membrilor consiliului Bisericii, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 717/222/2019 şi s-a constatat, definitiv, că au fost calomnii la adresa reclamantului.

Precizează că actele contestate sunt acte juridice individuale care nu respectă disp. art. 1235, 1236 și 1270 Cod civil.

Apreciază că se face dovada încălcării acestor dispoziţii prin faptul că actele emise de cele două autorităţi au la bază o cauză ilicită şi imorală, situaţia de fapt fiind constatată, cu autoritate de lucru judecat, prin alte hotărâri judecătoreşti.

Cauza imorală ce a stat la baza emiterii actelor constatate constă în aceea că prin măsurile luate s-a încercat discreditarea, umilirea şi denigrarea reclamantului, care a fost dat drept exemplu negativ în comunitate, deşi cei care au formulat acuze nesusţinute au fost chiar pastorul şi comitetul bisericii.

Conflictul existent între reclamant şi pastor, respectiv comitetul Bisericii Penticostale Dumbrăviţa, se răsfrânge şi asupra familiei reclamantului care nu este primită la slujbe, aspect dovedit cu martori, şi numai instanţa poate interveni pentru a înlătura aceste măsuri abuzive.

Face referire la disp. art. 1.324-1.326 din Codul civil.

Arată că actele juridice supuse controlului trebuie analizate sub aspectul respectării condiţiilor de formă şi de fond generale iar raportat la statutele şi regulamentele speciale, în mod greşit s-au apreciat incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 483/2006 și actele supuse analizei considerate a fi criticate din perspectiva problemelor de disciplină internă pentru care sunt aplicabile, în mod exclusiv, prevederile statutare şi canonice.

Apreciază că, schimbând obiectul cauzei şi temeiul de drept, instanţa nu a efectuat o cercetare a fondului dedus judecăţii.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp.art. 488 Cod proc.civ., art. 1235 şi 1236 Cod civ.

Pârâta intimată C.R.P. Suceava a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie, în temeiul art. 489 al. 2 Cod procedură civilă, invocă excepţia nemotivării recursului, motivele invocate neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 al. 1 Cod procedură civilă, indicat de recurent.

Face referire la dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (2) şi alin. (3) Cod procedură civilă, art. 488 şi art. 489 alin. 2 Cod procedură civilă şi arată că, din examinarea cererii de recurs se constată că recurentul, deşi indică formal prevederile art. 488 al. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, nu invocă interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, ci criticile sale vizează situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă.

Totodată, solicită să se constate că recurentul nu a adus critici concrete de legalitate, care să vizeze considerentele pentru care prima instanţă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate indicate la pct. 1- 8.

Astfel, deşi instanţa de fond şi-a fundamentat hotărârea atât pe analiza situaţiei de fapt dedusă judecăţii, cât şi pe considerente de drept - reţinând aplicabilitatea prevederilor art. 26 din Legea 489/20065 coroborată cu practica Curţii Constituţionale a României în interpretarea acestui text de lege, făcând referire inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul nu a înţeles să combată argumentele instanţei de fond, în mod punctual, prin formularea unor critici de nelegalitate din cele arătate de art. 488 alin. 1 pct. 1-8 Cod de procedură civilă, ci s-a limitat la invocarea unor aspecte de fapt, referitoare la obiectul cauzei şi la raporturile dintre părţi, aspecte ce au fost constatate de instanţa de fond cu putere de lucru judecat.

În condiţiile în care nu s-au formulat critici concrete ale acestei soluţii şi considerentelor pe care aceasta s-a întemeiat, nu se poate circumscrie în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ., apte pentru declanşarea controlului judiciar de către instanţa de recurs, câtă vreme nu se aduc critici punctuale, de nelegalitate, care să vizeze aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor reţinute în soluţionarea cauzei, sens în care solicită admiterea excepţiei nulităţii recursului.

În situaţia în care instanţa de recurs nu va primi argumentele privind neîncadrarea susţinerilor recurentului în motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 488 al. 1 Cod procedură civilă, pe fondul recursului apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, iar susţinerile din memoriul de recurs sunt neîntemeiate.

În esenţă, se invocă faptul că instanţa nu ar fi fost competentă să analizeze excepţia necompetenţei generale întrucât raportat la prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 prioritate ar fi avut excepţia necompetenţei teritoriale exclusive, că prima instanţă nu ar fi stabilit cadrul procesual obligatoriu anterior punerii în discuţie a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată iar pe fondul excepţiei că actele contestate ar fi fost criticate prin prisma prevederilor art. 1235,1236, 1270 şi 1324-1326 Cod Civil, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006.

Cu referire la susţinerea potrivit căreia prima instanţă nu era competentă teritorial a soluţiona prezenta cauză, raportat la încadrarea juridică dată cererii de chemare în judecată, respectiv la prevederile art. 10 din Legea nr 554/2004, arată că, în faţa Tribunalului Suceava s-au invocat simultan mai multe excepţii de necompetenţă atât prin întâmpinare cât şi din oficiu de către instanţă.

Cât priveşte ordinea de soluţionare a excepţiei de necompetenţă, consideră că prioritate în soluţionare are excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Deşi ordinea de soluţionare a excepţiilor nu a fost în mod clar stabilită de lege, dispoziţiile art. 248 al. 2 Cod procedură civilă prevăzând că instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc, totuşi prin raportare la prevederile art. 131 al. 1 Cod procedură civilă, instanţa trebuie să-şi verifice competenţa mai întâi din punct de vedere general şi abia ulterior material şi teritorial, pentru că atâta timp cât este dat cazul de necompetentă absolută potrivit căruia o pricină nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în general, nicio instanţă nu se poate considera că este mai competentă decât alta să statueze asupra competenţei generale.

Astfel, se impune a se stabili mai întâi dacă o pricină este în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi numai după aceea se va determina care este instanţa competentă material sau teritorial şi nu invers .

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că prioritate în soluţionare are excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi că declinarea competentei de soluţionare în favoarea unei alte instanţe, presupus competentă material sau teritorial nu ar însemna decât tergiversarea cauzei.

Aşadar, susţinerea din recurs în sensul că Tribunalul Suceava nu era instanţa competentă să statueze asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti este neîntemeiată.

Cu referire la susţinerea recurentului că tribunalul ar fi pus în discuţie excepţia necompetenţei generate a instanțelor judecătoreşti fără a stabili cadrul procesual obligatoriu judecării cererii prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată aşa cum acesta a fost definit de către reclamant, arată că analiza excepţiei de necompetenţă generală a instanţei judecătoreşti primează discutării oricăror chestiuni legate de cadrul procesual respectiv introducerea în cauză a altor persoane, aceste măsuri procesuale putând fi luate numai de către o instanţă competentă din punct de vedere general.

Pe de altă parte, cadrul procesual ce trebuia avut în vedere de către instanţă la discutarea excepţiei de necompetenţă generală era cel ce reieşea din cererea de chemare în judecată.

Or, prin cererea introductivă de instanţă reclamantul a chemat în judecată C.R.P.

Suceava, solicitând instanţei să dispună anularea deciziei nr. 365 din data de 6.10.2020 (în care se include şi hotărârea din 14.08.2018 a Bisericii Penticostale Dumbrăviţa), considerând-o nelegală şi netemeinică pentru aceea că a avizat măsura excluderii sale din calitatea de membru al Bisericii Penticostale Dumbrăviţa fără a se efectua verificări privind legalitatea şi temeinicia acestei sancţiuni.

Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 100.000 euro pentru dezonorarea familiei sale în mod public şi pentru traumele psiho-morale pe care le-a suferit prin aplicarea măsurii de excludere din calitatea de membru al bisericii, capăt de cerere accesoriu capătului principal de cerere pentru că numai în cazul în care instanţa ar putea să judece cu privire la măsurile de disciplină internă luate faţă de reclamant, ar putea stabili dacă sunt date condiţii pentru a acorda daune morale.

Reclamantul nu a solicitat şi anularea hotărârii din 14.08.2018 a Bisericii Locale Dumbrăviţa şi nici nu a chemat în judecată Biserica Locală Dumbrăviţa.

Abia după al treilea termen de judecată, din data de 19.07.2022, reclamantul a formulat precizări şi a arătat care sunt deciziile a căror anulare solicită, completând obiectul iniţial şi cu alte decizii emise de biserica locală cât şi de pârâta intimată şi solicitând introducerea în cauză a Bisericii Locale Dumbrăviţa, în calitate de emitent al unora dintre aceste decizii.

Or, câtă vreme precizările formulate de reclamant au fost înregistrate la instanţă cu încălcarea prevederilor art. 204 Cod procedură civilă, practic, după al treilea termen de judecată, în mod legal instanţa de fond nu le-a primit, considerându-le tardiv formulate şi drept urmare nu a dispus introducerea în cauză a Bisericii Penticostale Dumbrăviţa.

Aşadar, solicită să se constate că nu este dată vreo încălcare a principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii procesului civil şi prin urmare şi această critică apare ca neîntemeiată.

Consideră că nici susţinerile privind încălcarea de către tribunal a prevederilor art. 9 al. 2 Cod procedură civilă prin aceea că a schimbat temeiul de drept al cererii deduse judecăţii şi a analizat cererea prin raportare la prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006, deşi nu a fost investită să controleze actele de sancţionare disciplinară a reclamantului recurent, ci a fost investită a stabili dacă au fost respectate dispoziţiile art. 1235, 1236, 1270 , 1324-1326 Cod Civil sub aspectul existenţei unei cauze ilicite şi imorale la baza emiterii actelor juridice criticate, nu pot fi primite.

Pe fond, arată că în cauză se solicită anularea unor acte prin care s-au luat măsuri de disciplinare internă justificate de conduita reclamantului în cadrul comunităţii religioase din care făcea parte, iar caracterul de acte de disciplină internă a actului sau actelor ce solicită a fi anulate prin acţiunea iniţială sau prin precizările tardive nu a fost contestată de reclamant.

Or, toate actele anterior menţionate rămân acte emise pe probleme de disciplină internă (atât sancţionarea cu restrângerea unor drepturi cât şi excluderea dar şi cererea de reprimire în biserică fiind măsuri de disciplină internă, fiind exclus ca o instanţă să poată aprecia asupra măsurii excluderii din biserică sau a măsurii de reprimire în biserică, faţă de specificul raporturilor sociale în discuţie şi valorilor ce unesc membrii unei astfel de comunităţi) ce potrivit art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind regimul general al cultelor din România sunt de competenţa exclusivă a organelor proprii de judecată, nicidecum a instanţelor judecătoreşti.

În raport cu prevederile art. 248 al. 1 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi a celor de fond care fac inutilă în tot sau în parte cercetarea în fond a cauzei, fiind invocată excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în raport cu prevederile art. 26 din Legea nr. 489/2006 instanţa a procedat în mod legal la soluţionarea excepţiei şi faţă de caracterul actelor a căror anulare se cere de acte de disciplină internă în mod corect a reţinut excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a dispus respingerea cererii ca inadmisibilă.

Face referire la disp. art.26 din Legea nr. 489/2006 şi arată că, în cauză, nefiind vorba despre contravenţii sau infracţiuni, singurele cazuri în care se poate aplica legislaţia de drept comun, actul contestat nu poate fi supus controlului instanţelor judecătoreşti, competenţa cu privire la acesta revenind exclusiv organelor proprii de disciplină bisericească.

Interpretarea în acest mod a normelor legale arătate mai sus nu este de natură a aduce atingere principiilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie şi la egalitatea în drepturi.

Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că aceste principii fundamentale nu sunt încălcate.

S-a reţinut de către instanţa de contencios constituţional faptul că instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte, apreciindu-se că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.

S-a mai reţinut că personalul clerical din cadrul unor culte se află în situaţii diferite faţă de cetăţenii laici, în sensul că primii se supun normelor juridice şi canonice speciale iar ceilalţi cetăţeni se supun normelor juridice cu caracter general de aplicabilitate.

Legat de principiul egalităţii, s-a constatat că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat, în mod constant, că pot fi instituite prin lege tratamente juridice diferite, justificate obiectiv şi raţional, pentru situaţii diferite, în speţă tratamentul diferit fiind justificat prin statutul diferit al membrilor clerului (Decizia nr. 640/2008 a Curţii Constituţionale).

Prin Decizia nr.448/2011, Curtea Constituţională a statuat că principiile autonomiei şi unităţii cultului nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare.

Aceste considerente au fost reiterate de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 403/ 2016 pronunţată cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1), art.

J_4 alin. (2), art. 23 alin. (I) şi 2 şi art. 26 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 489/2006.

Deosebit de aceste aspecte, mai arată că susţinerea recurentului că nu s-a permis accesul în lăcaşul de cult a soţiei şi copiilor săi este nereală.

Sancţiunea excluderii din Comunitate şi interzicerea accesului în lăcaşul de cult l-a privit exclusiv pe reclamant, nicidecum pe membrii familiei sale, care sunt în continuare membri ai comunităţii şi cărora niciodată nu le-a fost restricţionat accesul la slujbele bisericii atunci când au dorit să participe.

Pe de altă parte, prezenta cauză nu are nicio legătură cu dosarul în care reclamantul a acţionat în judecată pe pastorul bisericii şi comitetul bisericii, dosar care a avut ca obiect răspunderea civilă delictuală pentru cu totul alte fapte.

Ceea ce doreşte să insinueze reclamantul este faptul că atât pastorul bisericii cât şi comitetul au urmărit sancţionarea sa ca urmare a faptului că au fost obligaţi la daune morale către reclamant, fapt ce nu corespunde realităţii.

Excluderea reclamantului a fost dispusă ca urmare a comportamentului acestuia neconform cu statutul cultului şi canoanele bisericii penticostale.

Pentru toate aceste aspecte, apreciind neîntemeiate criticile din recurs iar hotărârea primei instanţe legală şi temeinică, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, solicită, în principal, anularea recursului iar în subsidiar respingerea ca nefondat a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs formulate, Curtea constată că următoarele:

În primul rând, se constată că în mod corect a dat instanța prioritate excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Într-adevăr, dispozițiile art. 131 Cod de procedură civilă par să indice o ordine în care instanța are a verificat competența, și anume din punct de vedere general, material și teritorial, tribunalul procedând în mod legal mai întâi la analiza competenței din punct de vedere general.

Sunt nefondate criticile recurentului relativ la stabilirea cadrului procesual de către judecătorul fondului.

Partea menționată nu poate formula astfel de critici în recurs întrucât pretinsa nerespectarea dispozițiilor de procedură nu i-a produs nicio vătămare, având în vedere soluția pronunțată de tribunal.

În continuare, sunt apreciate ca nefondate și criticile referitoare la soluția dată excepției necompetenți generale a instanțelor judecătorești.

Astfel, în cauză, sunt criticate acte emise de un cult religios, emise pe linie disciplinară, și vizându-l pe reclamant, adept al cultului în cauză.

Potrivit art.26 din Legea nr. 489/2006, ”cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii.

Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.

Existenţa organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional”.

Prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale menționate, apreciind că nu este competentă a soluționa cererea reclamantului, în speță fiind aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice.

Singura excepție, expres prevăzută și de strictă interpretare, fiind situația aplicabilității legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul jurisdicţional.

Curtea Constituțională a statuat în mai multe rânduri asupra dreptului de acces la instanță a celui ce se consideră vătămat în dreptul său la libertate religioasă printr-un act al cultului respectiv (Decizia nr. 403/2016, Decizia nr. 448/2011, Decizia nr. 446/2011, Decizia nr. 797/2008 pronunțate de Curtea Constituțională).

Astfel, cultele au un rol spiritual în societatea românească, natura lor juridică nu este cea a unor entități statale, deoarece ele sunt autonome față de stat.

Disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârșirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Având în vedere că statul nu exercită funcții publice și în domeniul activității interne a cultelor religioase, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile și personalului cultelor religioase.

Instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, a decis că art.6 paragraful 1 din CEDO nu este încălcat de vreme ce nu își găsește aplicarea în cauză.

Dreptul pretins de reclamant nu constituia un „drept civil”, care să poată fi valorificat în fața instanțelor de drept comun, în sensul art.6 din Convenție.

La aceeași concluzie a ajuns instanța europeană și în cauza Eva Dudova & Zdeněk Duda contra Republicii Cehe.

Pe cale de consecință, având în vedere cele anterior menționate, Curtea a apreciat recursul ca nefondat, respingându-l ca atare.

Având în vedere soluția dată căii de atac promovate, precum și dispozițiile art. 453 Cod de procedură civilă, Curtea a obligat recurentul la plata în favoarea intimatei a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.