Hotărâre nr. 495 din 23.04.2024

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 22 ianuarie 2021 şi înregistrată sub nr. 311/86/2021, reclamantul Sindicatul Liber Independent „Ştefan cel Mare” al salariaţilor din Ramura Călători, Trafic şi Marfă Suceava, în numele şi pentru membrii A.I., D.A.M., G.S.D., I.P., I.R., N.C.C., N.S.P., P.B.S., P.C şi Z.F. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA prin sucursala Regională CF Iaşi, a solicitat obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariate cuvenite pentru munca suplimentară prestată în perioadele de repaus săptămânal (sâmbăta şi/sau duminica) şi/sau în zilele de sărbători legale, sub forma sporului de 195% din salariul de baza, pentru fiecare membru al Sindicatului; obligarea pârâtei să calculeze şi să plătească fiecărui salariat membru de sindicat contravaloarea diferenței reprezentând sporul pentru ore suplimentare prestate în zilele de repaus săptămânal, în cuantum de 95% din salariul de bază, pentru perioada 25.01.2018 până la data pronunţării sentinţei instanţei de fond; obligarea pârâtei la plata către fiecare angajat, membru al Sindicatului, a sumelor solicitate în petitul 2 al cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata către fiecare angajat, membru al Sindicatului a dobânzii legale cu caracter penalizator, conform prevederilor OG nr. 13/2011, calculată de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, aplicata asupra sumelor solicitate în petitul 2 al cererii de chemare în judecata; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1198 din 22 noiembrie 2023 Tribunalul Suceava a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 22.07.2020 și a respins acţiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă.

A admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la acordarea în favoarea reclamanţilor a drepturilor salariale pentru munca suplimentară prestată în perioadele de repaus săptămânal şi/sau în zilele de sărbători legale sub forma sporului de 195% din salariul de bază pentru perioada 22.07.2020 şi până la 22.11.2023, a obligat pârâta să calculeze şi să plătească reclamanţilor diferenţele salariale reprezentând sporul pentru ore suplimentare prestate în zilele de repaus săptămânal în cuantum de 95% din salariul de bază pentru perioada 22.07.2020 şi până la 22.11.2023, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare începând cu data de 22.07.2020 şi până la plata efectivă.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 9.758 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerente tribunalul a reținut în esență următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 22.01.2018 – 22.07.2020 a reţinut instanţa că diferenţele reprezentând sporul pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, în cuantum de 90% din salariul de bază, astfel cum au fost prevăzute în contractele colective de muncă invocate în cauză, nu se circumscriu drepturilor salariale privite la modul general, astfel, că în cauză nu pot fi incidente dispoziţiile art. 171 alin.1, art. 268 alin.1 lit. c din Codul muncii, ci se aplică indubitabil prevederile prescripţiei de 6 luni şi nu cele generale de 3 ani.

Pe fondul cauzei, instanţa analizând fişele de pontaj depuse la dosar a constatat că pârâta organizează munca în ture nefiind dată posibilitatea de a asigura pentru toţi lucrătorii dreptul la un repaus săptămânal de 48 ore consecutive în fiecare săptămână de muncă.

Instanța a citat prevederile art. 113 alin. (1) din Codul muncii, art. 115 alin. (2) din Codul muncii și a arătat că repausul săptămânal reprezintă o perioadă de odihnă, statornicită legal, la sfârşitul unei săptămâni, constând în 48 ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica, deci odihna trebuie să fie asigurată compact (48 ore continuu) după 5 zile de muncă, la sfârşitul săptămânii, iar prin excepţie, repausul poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern, conform dispoziţiilor art. 137 din Codul muncii.

S-a mai arătat că în cazul în care zilele de repaus săptămânal se acordă cumulat, conform art. 137 alin. 4-5 din Codul muncii, salariaţii au dreptul la o compensaţie dublă, statornicită de art. 123 alin.2 din Codul muncii, negociată în cadrul contractului colectiv, după caz, al contractului individual de muncă, dar care nu poate fi mai mică de 150 % din salariul de bază, însă dreptul la repausul de 24 de ore după prestarea muncii timp de 12 ore nu exclude dreptul salariatului la zilele de repaus săptămânal prevăzut la art. 137 din Codul muncii.

Potrivit art. 47 al. 1 din CCM 2019-2020 (fila 34 dosar, vol.

II) aplicabil la nivelul pârâtei, „Salariaţii au dreptul la repaus săptămânal de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica.

Zilele nelucrătoare în cursul anului sunt cele stabilite prin prezentul contract şi alte reglementări legale.”

Astfel, instanţa a reţinut că în speţă, chestiunea litigioasă vizează interpretarea cu privire la modul de plată a orelor suplimentare efectuate în zilele de repaus săptămânal (sâmbătă şi duminică), respectiv dacă acestea se plătesc numai cu sporul specific orelor suplimentare sau şi cu cel cuvenit pentru munca efectuată în zilele de repaus săptămânal.

Instanţa a constatat că aceste sporuri au un caracter cumulativ, fiind evident că nu poate fi retribuit similar un salariat care efectuează ore suplimentare în zilele de lucru ale săptămânii faţă de un salariat care efectuează muncă suplimentară în zilele de repaus săptămânal.

Faptul că din clauzele contractului de muncă (art. 47, 48 – filele 34, 35 Vol.

II dosar) rezultă că în regimul de muncă zilnic bazat pe grafic de serviciu, în schimburi, tură, exploatare cf, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile ale săptămânii, cu condiţia asigurării, în cursul unei luni, a două repausuri în zilele de sâmbătă sau duminică, nu poate conduce la concluzia că plata orelor suplimentare efectuate în zilele de repaus săptămânal se face doar prin aplicarea sporului pentru ore suplimentare, cu excluderea sporului pentru prestarea muncii în zilele de repaus.

Tribunalul a apreciat că şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului Muncii referitoare la timpul de muncă şi timpul de odihnă se desprinde aceeaşi concluzie, respectiv aceea că acordarea sporului pentru munca suplimentară nu exclude dreptul salariatului la acordarea cumulativă a sporului pentru prestarea muncii în zilele de sâmbătă şi duminică, în condiţiile în care munca suplimentară este prestată în zilele de sâmbătă şi duminică.

Astfel, în cadrul Titlului II din Codul Muncii referitor la Timpul de muncă şi timpul de odihnă, reglementarea sporului pentru munca suplimentară se regăseşte la art. 123 din Capitolul I – Timpul de muncă, iar acordarea sporului pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal este reglementată la art. 137 din Capitolul II – Repaosuri periodice.

Aşadar, a reținut că acordarea sporului pentru munca suplimentară protejează dreptul salariatului la respectarea timpului legal de muncă, iar acordarea sporului pentru prestarea muncii în zilele de sâmbătă şi duminică protejează dreptul salariatului la respectarea repaosului periodic.

Totodată, în Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2019-2020, înregistrat sub nr. 178/07.06/2019 (filele 24-87 dosar, Vol.

II), la cap.

II, subcapitolul „ E.

SISTEMUL DE SPORURI”, la art. 20 alin. (5) se prevede: „ În afara sporului pentru lucru sistematic peste programul normal de lucru şi sporul pentru ore suplimentare, celelalte sporuri şi indemnizaţii nu condiţionează şi nu compensează orele efectuate peste programul normal, inclusiv ore efectuate în zilele festive.”

Faţă de cele mai sus arătate instanţa a apreciat că se impune admiterea primelor două capete de cerere.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzilor legale şi reactualizarea sumelor în discuţie, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 1535 din Cod civil, ale art. 166 al. 4 din Codul muncii, ale O.G. nr. 13/2011.

3.Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta CN CF CFR SA Bucureşti prin Sucursala Regionala CF Iaşi, prin care solicită schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantul Sindicatul Liber Independent " Ştefan cel Mare " al Salariaţilor din Ramura Călători Trafic şi Marfă Suceava în numele şi pentru membrii de sindicat A.I., D.A.M., G.S.D., I.P., Irimescu Romei, N.C.C., N.S.P., P.B.S., P.C şi Z.F., ca fiind neîntemeiată.

De asemenea, solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu judecarea apelului.

În motivare arată că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamanţilor, înlăturând şi ignorând toate apărările sale.

A învederat că reclamanţii reprezintă personal turant, cu repartizare inegală a timpului de lucru, neavând o repartizare egală a timpului de lucru, de 8 ore zilnic, că în perioada dedusă judecăţii, au fost încheiate între sindicate şi administraţie, în conformitate cu art. 163 din legea nr. 62/2011, Contracte Colective de Muncă pentru anii 2017-2018, pentru anii 2018-2019 și pentru anii 2019 – 2020, contracte asumate prin semnătură de către sindicate, printre care şi Federaţia Naţională Feroviară Mişcare Comercial Vagoane, la care este afiliat şi Sindicatul Liber Independent Ştefan cel Mare al Salariaţilor din Ramura Călători, Trafic, Marfa, respectiv Alianţa Federaţiilor Tehnice Feroviare.

Aceste acorduri/contracte colective de muncă produc efecte şi sunt aplicabile salariaţilor CNCF „CFR"SA.

Menționează că, ca orice contract valabil încheiat între părţi, şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care a fost încheiat, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale, el reprezentând legea părţilor.

Citează prevederile art. 132 și art. 133 alin. (1) din Legea 62/2011.

Arată că în situaţia în care clauzele cuprinse în contractele colective sunt negociate cu încălcarea prevederilor legale (nefiind cazul în situaţia prezentă), acestea sunt lovite de nulitate, fapt ce se constată de către instanţele de judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, însă nicio persoană interesată nu a contestat în instanţă clauzele privitoare la modul de plată a orelor efectuate peste programul de lucru în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale.

Susține că potrivit art. 28 alin. 1 din CCM, nu se pot compensa cu timp liber corespunzător orele lucrate în aceste zile de sâmbătă, duminică, ori zile festive: "munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale (zile festive) se plăteşte cu spor de 100 % din salariul de bază cu justificarea orelor efectuate în afara programului normal de lucru.

Aceste ore nu se compensează cu timp liber corespunzător".

În temeiul acestor prevederi plăteşte orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică cu un spor de 100% și nu există posibilitatea compensării acestor ore cu timp liber corespunzător.

Menționează că orele suplimentare efectuate în zile lucrătoare se compensează cu timp liber corespunzător în următoarele 60 de zile, egal ca durată cu timpul efectiv prestat suplimentar, fără a perturba activitatea şi ţinându-se o evidenţă strictă a acestora.

Dacă această compensare nu este posibilă, orele în cauză se vor plăti obligatoriu cu sporul prevăzut în CCM în următoarele 30 zile de la data expirării termenului de compensare.

Solicită ca instanţa să constate ca fiind nefondate pretenţiile reclamanţilor de a li se aplica un spor cumulat de 195% pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal sâmbătă, duminică şi sărbători legale (zile festive), nefiind posibilă suprapunerea a două sporuri cu aceeaşi finalitate, în sensul dorit de aceştia, rezultând aşadar că în situaţia dată, sporul de 95% reglementat la cap.

VIII al CCM-urilor încheiate pe anii 2018-2020, nu este cuvenit prin alăturare la celălalt spor deja aplicat de 100%, dispoziţiile art. 28 alin. l fiind de strictă interpretare.

Faptul că din clauzele contractului de muncă, art. 47,48, rezultă că în regimul de muncă zilnic bazat pe grafic de serviciu, în schimburi, tură, exploatare, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile ale săptămânii, cu condiţia asigurării, în cursul unei luni, a două repausuri în zilele de sâmbătă sau duminică, nu poate conduce la concluzia că plata orelor suplimentare efectuate în zilele de repaus săptămânal se face doar prin aplicarea sporului pentru ore suplimentare, cu excluderea sporului pentru prestarea muncii în zilele de repaus.

În mod total greşit apreciază prima instanţă că pentru orele lucrate de către reclamanţi sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbători legale li se cuvin două sporuri, adică sporul pentru munca suplimentară cât şi sporul pentru repausul săptămânal sau cel acordat pentru munca efectuată în timpul sărbătorilor legale.

Solicită să se constate că cele două sporuri sunt distincte, fapt ce rezultă din prevederile legislaţiei muncii care reglementează asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare a acestor drepturi salariale.

Invocă dispoziţiile art. 120 alin. 1 din Codul muncii și precizează că intimaţii reclamanţi nu pot beneficia pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică atât de sporul pentru munca suplimentară reglementat de convenţiile colective la nivel de unitate ori de Codul muncii, pentru perioada din intervalul temporal supus controlului judecătoresc, cât şi de sporul pentru lucru în zilele de repaus săptămânal, reglementat de aceleaşi convenţii colective de muncă şi de Codul muncii.

În primul rând, susține că sunt drepturi salariale distincte care au primit o reglementare distinctă în legislaţia muncii, legislaţie care dispune asupra muncii suplimentare şi a modului în care această muncă este compensată, dar şi asupra repausului săptămânal şi a modului în care este compensată munca din zilele de sâmbătă şi duminică, în situaţia în care salariatul a beneficiat de acest repaus în alte zile decât sâmbătă şi duminică, iar dispoziţiile care reglementează asupra sporului cuvenit pentru munca suplimentară nu pot fi aplicate şi asupra muncii prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, respectiv aceste sporuri nu pot fi acordate cumulat, întrucât sunt situaţii distincte, reglementări distincte, atât în ceea ce priveşte câmpul de aplicare, dar şi metodele de compensare.

Precizează că în situaţia existentă în speţa de faţă, reclamanţii au prestat activitate în zilele de sâmbătă şi duminică, dar au beneficiat de repaus săptămânal în alte două zile din săptămână, și nu sc poate considera că prin aceste ore a fost depăşit programul normal de muncă săptămânal, în condiţiile în care dreptul salariatului la repaus săptămânal a fost respectat, impunându-se numai plata sporului corespunzător, aşa cum este reglementat de convenţiile colective la nivel de unitate.

In al doilea rând, dacă se are în vedere stabilirea sensului dispoziţiilor legale ce reglementează asupra repausului săptămânal, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestor norme, se ajunge la concluzia că, potrivit acestor prevederi, deşi beneficiază de repaus în alte două zile din săptămână, întrucât lucrează sâmbăta şi duminica, salariaţii beneficiază de un spor la salariu ca şi măsură de compensare a muncii desfăşurate în aceste zile, spor care nu poate fi cumulat cu cel acordat pentru munca suplimentară, în condiţiile în care, în această situaţie nu se poate vorbi de prestarea unei munci suplimentare.

Subliniază că nu se poate considera că intenţia legiuitorului a fost să considere munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică o muncă suplimentară şi să acorde salariatului alte ore libere plătite, în condiţiile în care oricum partea salariată este beneficiară a două zile de repaus săptămânal, chiar dacă în alte două zile faţă de cele reglementate ca regulă în legislaţia muncii, dar tocmai pentru această situaţie este impusă plata sporului prevăzut de art. 137 alin. 3 din Codul muncii.

Invocă prevederile art. 229 alin. 4 din Codul Muncii, art. 41 alin. 5 din Constituție și arată că întrucât CCM-urile încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate de ITM fără obiecţiuni, solicită instanţei să reţină că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 37 din Codul Muncii.

Mai arată că la întocmirea graficului de lucru şi foii colective de prezenţă se respectă prevederile actului nr. 1/97/01.09.2017 intitulat "Instrucţiunile de completare a graficului de lucru şi a foii colective de prezenţă în cadrul Sucursalei Reg.

CF Iaşi".

Conform definiţiilor prezentate în acest act:

1.Ore suplimentare - ore efectuate după ce salariatul a terminat de efectuat orele din cadrul normei efective de lucru.

Orele suplimentare sunt: - pentru personalul care lucrează zilnic pe bază de grafic de serviciu, în tură sau în program de exploatare CF, toate orele lucrate peste norma efectivă de lucru.

Plafonul maxim de ore suplimentare ce poate fi efectuat anual de un salariat este de 120 de ore.

2.Normă efectivă de lucru-număr de ore efectiv lucrate în lună, începând cu prima zi/tură, care însumat cu numărul orelor nelucrate, constituie norma zi/tură;

3.Normă tură- număr de ore pe care trebuie să le efectueze un salariat care lucrează în activitate ce nu poate fi întreruptă.

4.Ore festive suplimentare-ore suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, după ce salariatul a terminat de efectuat orele din cadrul normei efective de lucru.

Apreciază că, dacă se va ţine evidenţa ca ore suplimentare pentru munca suplimentară efectuată în zilele de repaus săptămânal, atunci se modifică şi norma efectivă de lucru (care nu mai însumează aceste ture din zona de repaus săptămânal), iar la finele lunii calendaristice nu mai rezultă ore festive suplimentare.

Cu privire la obligarea pârâtei să calculeze şi să plătească reclamanţilor drepturile salariale aferente sporului pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, începând cu data de 25.01.2018 şi până la pronunţare, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare începând cu data de 25.01.2018 şi până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.758 lei, solicită respingerea acestora motivat de faptul că acestea sunt direct legate de acordarea drepturilor menţionate în petitele 1 şi 2 ale acţiunii, care sunt neîntemeiate.

Mai mult, cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, consideră că este total neîntemeiat având în vedere şi faptul că între apelantă şi intimată nu s-au stabilit raporturi juridice de natură civilă care să facă obiectul art. l şi art. 8 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală, ci raporturi juridice de muncă întemeiate pe dispoziţiile legislaţiei muncii.

Referitor la admiterea cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.758 lei, consideră că acestea nu se justifică, în raport cu volumul de muncă, fiind formulată o singură acţiune pentru mai mulţi salariaţi, de dificultate redusă, care a presupus doar interpretarea prevederilor contractuale.

Solicită diminuarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 CPC.

4. Apărările formulate

Legal citat, intimatul reclamant Sindicatul Liber Independent Ştefan cel Mare al Salariaţilor din Ramura Călători, Trafic şi Marfă, prin avocat G.A.F., în numele şi pentru membrii de sindicat A.I., Demușcă Albert Mikael, Gubernu Simona Daniela, Ignea C.

Paul, Irimescu Gh.

Romel, Nechifor C.

Cristinel Constantin, N.S.P., Pascaru V.

Bogdan Sorin, Popescu G.

Constantin, Zaritchi G.

Florin, nu a formulat întâmpinare

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

Niciuna dintre părţi nu a solicitat încuviinţarea de probe noi în apel.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 Cod de procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

Curtea reține că în primul rând trebuie stabilit care este obiectul cererii reclamanților, în raport de argumentele invocate în cererea de chemare în judecată și precizările făcute de reprezentantul convențional al acestora în fața instanței de apel, la termenul de judecată din data de 16.04.2024.

Reclamanții au pretins că li se cuvine plata unui spor de 195% din salariul de bază pentru munca suplimentară prestată în perioadele de repaus săptămânal (sâmbăta şi/sau duminica) şi/sau în zilele de sărbători legale, iar nu de 100% astfel cum a plătit pârâta.

În ceea ce privește înțelesul noțiunii de muncă suplimentară la care reclamanții fac referire, trebuie avute în vedere argumentele acestora din cererea de chemare în judecată coroborate cu precizările ulterioare.

Ceea ce apreciază reclamanții ca fiind muncă suplimentară prestată în perioadele de repaus săptămânal (sâmbăta şi/sau duminica) şi/sau în zilele de sărbători legale, sunt orele efectuate în aceste zile peste norma lunară iar nu orele suplimentare efectuate peste programul normal de lucru stabilit de angajator pentru aceste zile (de 8 sau de 12 ore).

Având în vedere definițiile prezentate de apelantă și necontestate de reclamanți din ”Instrucţiunile de completare a graficului de lucru şi a foii colective de prezenţă în cadrul Sucursalei Regionale CF Iaşi" în ceea ce privește sintagma ”ore festive suplimentare” care sunt ore suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, după ce salariatul a terminat de efectuat orele din cadrul normei efective de lucru” și respectiv cea de ”normă efectivă de lucru” care vizează număr de ore efectiv lucrate în lună”, rezultă că disputa părților privește remunerarea ”orelor festive suplimentare”, evidențiate de angajator în graficele de lucru, respectiv a celor lucrate sâmbăta/duminica/zile de sărbători legale, după ce salariatul a prestat toate orele cuprinse în norma lunară de lucru.

Orele festive suplimentare efectuate de reclamanți sunt evidențiate în graficele de lucru și foile colective de prezență depuse la dosar (f. 126-211 ds. fd. vol.

I) iar reclamanții nu au contestat evidența orelor lucrate, astfel cum a fost consemnată de angajator.

Cu titlu de exemplu, se observă următoarea modalitate de evidențiere a orelor suplimentare și respectiv a orelor festive suplimentare efectuate de reclamanți: în luna ianuarie 2020 reclamanta G.S. a efectuat 172 de ore din care 4 ore sunt ore festive suplimentare; reclamanții Z.F., I.P., N.C., A.L., D.A. au prestat activitate timp de 180 de ore, din care 12 ore suplimentare și 0 ore festive suplimentare; reclamanții I.R., P.C, N.S. au lucrat 168 de ore și nu au evidențiate ore suplimentare efectuate; reclamantul P.B. lucrat 172 de ore din care 4 ore suplimentare și 0 ore festive suplimentare; în luna aprilie 2020 reclamantul N.

C. a lucrat 180 de ore din care 19 ore suplimentare și 5 ore festive suplimentare.

În speță sunt aplicabile următoarele dispoziții din Codul muncii:

”Art. 112 alin. 1 : Pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână.

Art. 113 alin.1 și 2: (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

(2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.

Art. 115 alin.1 și 2: (1) Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore.

(2) Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.

Art. 120 alin. 1: Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară.

Art. 122 alin. 1: Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.

Art. 123 alin. 1 și 2: (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.

(2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.

Art. 137 : (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica.

(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

(4) În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor.

(5) Salariaţii al căror repaus săptămânal se acordă în condiţiile alin. (4) au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).”

Din dispozițiile legale citate rezultă că salariații trebuie să lucreze 5 zile pe săptămână, 40 de ore, care pot fi repartizate egal, în cadrul unui program de 8 ore zilnic, sau inegal, și beneficiază de 2 zile de repaus, de regulă sâmbăta și duminica.

În ceea ce privește noțiunea de muncă suplimentară, legiuitorul o raportează la munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, deci are în vedere orele prestate peste cele 40 de ore stabilite a fi efectuate în cele 5 zile lucrătoare din timpul unei săptămâni.

Legiuitorul nu are în vedere, atunci când definește munca suplimentară, munca prestată în timpul repausului săptămânal, care trebuie obligatoriu acordat de angajator, de regulă sâmbăta și duminica, sau în alte zile ale săptămânii, în acest ultim caz cu plata unui spor la salariu.

Dacă angajatorul nu acordă repausul săptămânal, iar salariatul prestează munca într-o perioadă de activitate continuă ce depășește 14 zile calendaristice, salariatul trebuie să fie compensat cu plata unui spor, prevăzut de art. 137 alin. 5 din Codul muncii, dispoziții care nu dau însă dreptul angajatorului să nu acorde repausul săptămânal, astfel cum rezultă din reglementarea restrictivă a art. 137 alin. 4 din Codul muncii.

Munca suplimentară nu este raportată de legiuitor nici la prestarea activității în zilele de sărbătoare legală care au o reglementare distinctă.

Astfel, art. 139 din Codul muncii prevede care sunt zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează iar art. 141 stabilește că aceste prevederi nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii, cum este situația societății pârâte, aspect necontestat.

Art. 142 alin. 1 și 2 prevede că salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile.

În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.

În speță, se aplică dezlegările obligatorii din Decizia nr. 65/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chiar dacă vizează și interpretarea unor dispoziții legale aplicabile unei categorii profesionale diferite de cea din care fac parte reclamanții, chestiunea de drept interpretată fiind similară, iar în considerente Înalta Curte analizează dispozițiile legale citate din Codul muncii, pentru a stabili dacă se pot cumula sporul pentru munca suplimentară cu cel pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal și în zilele de sărbătoare legală.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că ”în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 şi art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art.

IV alin. (1) şi (6) din Legea nr. 79/2018 este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfăşurată de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiaşi funcţionari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depăşesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii.”

Decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu numai în ce privește dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină, în condițiile în care există considerente ratio decidendi, care explică, justifică şi fac posibilă înţelegerea dezlegării date problemei de drept soluţionată prin dispozitivul hotărârii.

Se înscriu în această categorie a considerentelor obligatorii şi acelea pe baza cărora s-au dat dezlegări de drept unor probleme incidentale, adică acele probleme cu caracter prejudicial care trebuie tranşate pentru a putea fi dezlegată problema principală.

A stabilit Înalta Curte că, din interpretarea literală a normelor care definesc termenii folosiţi de legiuitor (art. 111, 112, 113, 114, 120, 121, 123 şi 137 din Codul muncii) se observă că legislaţia muncii face o distincţie clară între munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru şi munca prestată în timpul repausului săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

Că este aşa, o dovedesc pe deplin prevederile art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 121 din Codul muncii, potrivit cărora munca suplimentară nu poate fi efectuată decât în limita unui număr maxim de 48 de ore săptămânal.

S-a arătat că munca suplimentară este definită ca fiind acea activitate prestată peste durata normală a timpului de lucru de 8 ore pe zi timp de 5 zile, iar munca prestată în timpul repausului săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează este o noţiune distinctă şi nu poate fi confundată cu munca suplimentară.

Dispoziţiile legale incidente converg către concluzia de mai sus, şi anume aceea că cele două noţiuni sunt distincte şi nu pot avea în vedere aceeaşi prestaţie a angajatului.

A subliniat Înalta Curte că, recurgând la interpretarea sistematică a textelor de lege, prin raportarea lor la principiile generale ale legislaţiei muncii, este evident că cele două tipuri de activităţi ce nu se încadrează în durata normală a timpului de lucru, respectiv munca suplimentară şi munca prestată în timpul repausului săptămânal, sunt reglementate distinct, astfel că nu se pot suprapune şi nu pot fi cumulate cele două tipuri distincte de beneficii pe care le generează.

S-a concluzionat că este cert că activitatea prestată în timpul zilelor de repaus săptămânal nu poate fi considerată în acelaşi timp şi muncă suplimentară desfăşurată în afara duratei normale de lucru de 8 ore pe zi timp de 5 zile, aceasta având un regim juridic şi o reglementare distincte.

A apreciat însă instanța supremă că se impune o abordare diferită în situaţia în care munca desfăşurată în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale depăşeşte durata normală a timpului de lucru, respectiv aceea de 8 ore, aşa cum este reglementată de art. 112 din Codul muncii respectiv că se pot cumula cele două categorii de sporuri atunci când funcţionarul public a prestat concomitent activitate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, dar şi muncă suplimentară peste programul normal de lucru.

Citând dispozițiile art. 137 alin. (4) şi (5) și ale art. 142 din Codul muncii, Înalta Curte a reținut că acestea constituie un reper minim garantat al drepturilor aplicabile tuturor salariaţilor, că nu poate fi nesocotit principiul de bază al normării muncii, fiind inadmisibil a se aprecia că durata timpului de muncă în timpul zilelor de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, este nelimitată şi nu beneficiază de nicio normare legală.

S-a concluzionat că interpretarea potrivit căreia în timpul zilelor de repaus angajatul desfăşoară o activitate nenormată şi este remunerat pentru această activitate în ansamblul ei, fără a fi evidenţiate orele suplimentare, nu poate fi primită, întrucât încalcă legislaţia şi jurisprudenţa europeană, că cele două categorii de majorări vizează situaţii şi finalităţi diferite astfel, în măsura în care un funcţionar este chemat să presteze muncă în timpul zilelor de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează şi depăşeşte durata normată a timpului de lucru, atunci va avea dreptul la ambele categorii de beneficii.

Astfel cum se observă din considerentele expuse, Înalta Curte a stabilit că munca prestată în timpul repausului săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, este o noţiune distinctă şi nu poate fi confundată cu munca suplimentară, beneficiile acordate, respectiv sporul la salariul de bază neputând fi cumulate, critica pârâtei apelante în acest sens fiind întemeiată.

Însă, în același timp s-a stabilit că munca prestată în timpul repausului săptămânal, de sărbători legale nu este una nenormată, și în aceste zile există un program zilnic stabilit de angajator, de 8 ore sau 12 ore, după caz, iar dacă salariatul prestează muncă suplimentară peste orele stabilite în acest program, are dreptul la cumulul beneficiilor stabilite de lege și în contractele colective de muncă.

Or, nu plata unor astfel de ore suplimentare au pretins reclamanții în prezenta cauză, astfel cum în mod expres a precizat reprezentantul convențional al acestora la solicitarea instanței de apel, susţinerile fiind consemnate în încheierea de şedinţă din data de 16.04.2024.

Față de cele expuse, în mod greșit a stabilit prima instanță că reclamanților li se cuvine și sporul pentru munca suplimentară în cuantum de 95%, în plus față de sporul de 100% plătit de angajator pentru munca efectuată în timpul repausului săptămânal și în zilele în care nu se lucrează (”zile festive”), aplicând eronat dispozițiile legale incidente în cauză.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 480 alin.1,2 din Codul de procedură civilă, apelul urmează a foast admis, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată vizând pretenţiile aferente perioadei 22.07.2020-22.11.2023.

Au fost păstrate dispoziţiile necontestate în apel, prin care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi acţiunea pentru perioada anterioară datei de 22.07.2020.

În temeiul art. 452 din Codul muncii, Curtea a respins ca nefondată cererea apelantei, de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată din apel, nefiind depuse dovezi privind efectuarea unor astfel de cheltuieli.