Hotărâre nr. 30 din 17.01.2024

Asupra recursurilor de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 09.09.2020 reclamantul F.C.O., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Jandarmi Judeţean „General de Brigadă Tudor Luchian" Botoşani şi Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a solicitat:

1.

Anularea Adresei nr. 73149 din 22.04.2020, cu numărul de intrare 1950472 din 23.04.2020 a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române prin care a fost respinsă solicitarea reclamantului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite ca urmare a participării în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali în perioada 09.05.2016-09.05.2018;

2.

Obligarea pârâtelor la plata sumei de 29200 USD reprezentând contravaloarea diurnei în valută prevăzută de art. 1 din H.G. nr. 1086/2004 ca urmare a participării reclamantului în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali în perioada 09.05.2016-09.05.2018;

3.

Obligarea pârâtelor la plata sumei de 730 USD reprezentând contravaloarea costurilor pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere de art. 3 din H.G. nr. 1086/2004 ca urmare a participării reclamantului în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali în perioada 09.05.2016-09.05.2018;

4. Obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie pentru sumele menţionate mai sus, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective;

5. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată la data de 22.10.2020, reclamantul F.C.O. a solicitat îndreptarea erorii materiale/completarea acţiunii, arătând că în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a inserat o eroare de tehnoredactare.

Astfel, la pagina 2 paragraful 6 din „ Situația de fapt ” s-a formulat eronat „Secretariatul Guvernului al Guvernului îi răspunde că „H.G. nr. 1084/2004 este un act normativ cu caracter militar... care a fost comunicat numai instituțiilor interesate....informațiile referitoare la acest document sunt exceptate de la liberul acces al cetățenilor.”

Arată că reclamantul nu s-a adresat direct cu o cerere către Secretariatul General al Guvernului în anul 2019 această cerere fiind primită, pe e-mail, în data de 27.02.2020 de la un coleg de la I.P.J.

Vaslui respectiv numitul M.

E.

C.

Precizează că anexează în dovedire print-screen al e-mailului din 27.02.2020, din cuprinsul căruia rezultă că reclamantul a primit Secretariatului General al Guvernului din 03.07.2019.

Concluzionând, din eroare s-a inserat că reclamantul a formulat această cerere, acesta la un coleg de acest răspuns, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate.

Reclamantul a aflat de existența H.G. 1084/2004 de pe un grup de pe Facebook, respectiv de pe „Sindicatul Independent al Polițiștilor din România - SIPOL".

În dovedire, a anexat printscreenuri al e-mailului primit în 27.02.2020 și a solicitat emiterea unei adrese către Secretariatul General al Guvernului pentru a comunica dacă reclamantul F.

C.

O. a formulat cererea pentru care s-a emis răspunsul Direcției Relații Publice nr. 15C/279/rp/03.07.2019 și audierea în calitate de martor a numitului MEC, cu domiciliul în municipiul Vaslui, județul Vaslui.

De asemenea, a solicitat introducerea în cauză și a M.A.I.

Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 525 din 15 decembrie 2021, Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Jandarmi Judeţean ,,General de Brigadă Tudor Luchian” Botoşani; a respins acţiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a repus în termenul de prescripţie reclamantul pentru pretenţiile corespunzătoare perioadei 09.05.2016 – 25.02.2017 şi a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de pârâţi; a respins celelalte excepţii invocate prin întâmpinare de pârâţii Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Ministerul Afacerilor Interne; a admis acţiunea având ca obiect ,,litigiu privind funcţionarii publici” formulată de reclamantul F.C.O., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Ministerul Afacerilor Interne; a obligat pârâţii să stabilească, să calculeze şi să efectueze plata către reclamant, în condiţiile H.G. nr. 1086/2004, cu modificările ulterioare, a diurnei în valută şi a indemnizaţiei în valută pentru facilitarea legăturii cu familia/recreere, pentru perioada 09.05.2016 - 09.05.2018 în care reclamantul s-a aflat în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali, sume la care se va calcula dobânda legală aferentă, de la scadenţă şi până la achitarea integrală a drepturilor şi care se vor actualiza cu indicele de inflaţie de la data plăţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (U.M. 0251 Bucureşti), criticând-o pentru nelegalitate.

Prin recursul formulat Ministerul Afacerilor Interne, cu referire la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. 1, pct. 6 şi 8 din Codul procedură civilă, a arătat că sentinţa recurată este nelegală şi a solicitat casarea, în tot, a acesteia, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.05.2016-09.09.2017, invocată de Ministerul Afacerilor Interne, analizând sentinţa civilă în discuţie, a constatat faptul că instanţa de fond a expus motive contradictorii şi făcut o greşită aplicare a normelor ce privesc instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere următoarele argumente:

Deşi, drepturile prevăzute de H.G. nr. 1086/2004 se plătesc în ultima zi lucrătoare a fiecărei luni, potrivit art. 4 din acest act normativ (depus la instanţă cu adresa nr. 169887/08.01.2021), judecătorul cauzei nesocotind aceste dispoziţii clare a concluzionat că, momentul la care drepturile financiare trebuiau plătite ar fi data finalizării misiunii, respectiv 09.05.2018 şi că de la acest moment se naşte şi dreptul la acţiune al reclamantului.

În lipsa indicării temeiului legal, a apreciat că instanţa a avut în vedere motivul de suspendare a cursului prescripţiei prevăzut de pct. 8 al art. 2532 Cod civil, a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în prezenta cauză având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile precizate în text.

Astfel, în speţă, reclamantul, pe perioada desfăşurării misiunii nu a făcut parte din forţe armate ale României aflate în stare de mobilizare sau de război.

În opinia sa, pentru a aprecia că nu a intervenit termenul de prescripţie, era necesară o analiză a cazurilor de suspendare/întrerupere a prescripţiei, analiză pe care prima instanţă, după cum se poate observa, nu a efectuat-o.

Totodată, instanţa nu a avut în vedere cadrul legislativ referitor la drepturile băneşti datorate de angajator, „ dreptul la acţiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate ” conform art. 171 alin. (I) din Legea nr. 53/2003, regulă preluată şi în cuprinsul Legii - cadru de salarizare nr. 284/2010, care la art. 67 stabileşte că „ drepturile neachitate personalului militar, poliţiştilor. (...), nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu ”.

Având în vedere că legiuitorul a stabilit cu exactitate momentul de început al termenului de prescripţie în situaţia pretenţiilor având ca obiect drepturi băneşti aferente unui raport de serviciu/de muncă, ca excepţie de la regula generală prevăzută la art. 2523 Cod civil, rezultă că pentru perioada 09.05.2016 - 09.09.2017, dreptul material la acţiune s-a prescris contrar celor reţinute de instanţă.

În analiza excepţiei prescripţiei a constatat faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere nici argumentele şi apărările invocate de MAI raportat la susţinerile reclamantului conform cărora „ nu i-a fost comunicat niciodată cuprinsul HG nr. 1086/2004, luând la cunoştinţă despre existenţa unor drepturi care i se cuvin prin intermediul unei pagini pe Facebook”.

Astfel, instanţa nu a avut în vedere faptul că, la data de 27 iulie 2015.

H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, a fost modificată, fiind introdus de pct. 11 al art.

I din H.G. nr. 582/2015, art. 9^1, pe care l-a inserat.

Având în vedere că din conţinutul acestui articol reiese că participanţii la misiuni şi operaţii în afara teritoriului român beneficiază de drepturile de diurnă şi cazare cu aplicarea dispoziţiilor H.G. 1086/2004, în opinia instituţiei, modul de formulare a textului conturează clar domeniul la care se referă actul normativ în discuţie, iar pentru introducerea unei acţiuni nu este necesar ca reclamantul să fi cunoscut cuantumul drepturilor, ci doar existenţa acestora.

Prin urmare, anterior plecării în misiune a intimatului reclamant acesta a avut posibilitatea obiectivă de a lua cunoştinţă de existenţa drepturilor prevăzute de HG nr. 1086/2004 şi putea să întreprindă demersuri pentru valorificarea pretenţiilor sale şi pentru perioada 09.05.2016-09.09.2017.

A arătat că, criticile instituţiei sunt în acord cu opinia Curţii Constituţionale în Decizia nr. 623/2019. De altfel, în acest sens, s-a pronunţat şi Curtea de Apel Suceava prin decizia nr. 891/08.12.2021 în dosarul nr. 671/86/2020.

A arătat că, iniţial, prima instanţă, a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la data finalizării misiunii şi prin urmare la data introducerii cererii de chemare în judecată acesta nu era împlinit, în paragraful următor a precizat că se justifică o repunere în termenul de prescripţie rezultând astfel caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei atacate.

Această scurtă concluzie, în contradicţie cu tot raţionamentul avut în vedere de către instanţă pentru a respinge prescripţia, nu este însoţită de o analiză a condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru a admite o cerere de repunere în termen, prevăzute de art. 2522 din Codul de procedură civilă, pe care l-a inserat.

În raport de aceste condiţii, singura motivare a intimatului reclamant vizează faptul că nu a cunoscut existenţa HG nr. 1086/2004, actul nefiind publicat, împrejurare care, nu poate fi considerată motiv întemeiat în accepţiunea avută în vedere de legiuitor.

De fapt, starea de pasivitate a intimatului reclamantului în promovarea unei acţiuni a fost susţinută de drepturile băneşti încasate, în caz contrar, acesta avea posibilitatea, oricând, pe toată perioada desfăşurării misiunii, să reclame eventuale nereguli/încălcări ale drepturilor, cu atât mai mult cu cât, în cauză, sumele pretins neacordate nu sunt deloc neglijabile.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, a solicitat să se constate că nici aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, intimatul reclamant avea obligaţia de a formula cererea de repunere în termen, în 30 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de încetarea cauzelor care a justificat depăşirea termenului de prescripţie.

Acceptând susţinerile intimatului reclamant, cu referire la necunoaşterea HG nr. 1086/2004, un moment la care trebuie să se raporteze instanţa de judecată în analiza cererii de repunere în termenul de prescripţie este 27 ianuarie 2020, momentul publicării în Monitorul Oficial a H.G. nr. 46/2020 pentru stabilirea drepturilor de diurnă, cazare, hrană, facilitarea legăturii cu familia, recreere şi transport ale personalului militar şi civil participant la misiuni şi operaţii în afara teritoriului Statului român – art. 7 lit. a, b, aşadar data de 27 ianuarie 2020 este o dată certă, un moment obiectiv de la care intimatul reclamant nu mai poate pretinde că nu a cunoscut existenţa HG nr. 1086/2004 şi de la care, termenul de 30 de zile pentru formularea cererii de repunere în termen a început să curgă, fără ca o astfel de cerere să fie promovată.

Un alt moment în raport de la care s-ar fi impus promovarea unei cereri de repunere este data de 22.04.2020 a adresei nr. 73149 a Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, care reprezintă răspunsul la solicitarea reclamantului de a-i fi acordate drepturile prevăzute de HG nr. 1086/2004.

Aşadar, faţă de cele arătate, cererea de repunere în termen formulată odată cu cererea de chemare în judecată, înregistrată la instanţă la data de 09.09.2020, este tardiv formulată.

A indicat cu titlu de jurisprudenţă, în ceea ce priveşte soluţionarea prescripţiei dreptului material la acţiune, hotărâri pronunţate de instanţele din ţară.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, a constatat că instanţa nu a indicat vreun temei legal care să susţină raţionamentul în adoptarea soluţiei.

Mai mult, argumentele invocate de Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinare, în susţinerea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, nu au fost înlăturate şi nici nu au fost expuse motive pentru care acestea ar trebui înlăturate.

A precizat că această motivare a instanţei de fond nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, s-ar încălca dispoziţiile art. 223 Cod civil, iar pe de altă parte, Ministerului Afacerilor Interne i-ar fi revenit obligaţia de a urmări situaţia drepturilor încasate de personalul participant la misiunile internaţionale.

În acest sens, a apreciat ca relevante şi prevederile art. 222 din Codul civil, învederate şi în faţa instanţei de fond şi a apreciat că argumentul instanţei comportă critici, întrucât se încalcă dispoziţiile art. 36 teza I Cod procedură civilă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond (vizează încălcarea unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie (admiterea sa conduce la împiedicarea soluţionării fondului).

În speţă, în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioada 09.05.2016-09.05.2018. a participat la misiunea internaţională de menţinere a păcii sub egida Uniunii Europene din Mali.

Astfel cum a învederat şi cu prilejul apărărilor formulate în faţa instanţei de fond şi după cum însăşi instanţa de fond a reţinut, în perioada dedusă judecăţii, reclamantul a fost numit în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române - Statul S - Misiuni în străinătate, în vederea desfăşurării misiunii.

Aşadar, Ministerul Afacerilor Interne nu poate deţine calitatea de subiect pasiv al dreptului dedus judecăţii, raportul juridic din perioada indicată (09.05.2016-09.05.2018) derulându-se exclusiv între reclamant şi Inspectoratul General al Jandarmeriei Române.

A indicat cu titlu de practică judiciară, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a MAI sentinţe judecătoreşti.

În ceea ce soluţia dată fondului cauzei, a arătat că este eronată lipsită de temei legal şi nemotivată. în condiţiile în care, instanţa a menţionat corect cadrul legislativ aplicabil, a redat opinia ICCJ din cuprinsul Deciziei nr. 38/2021 şi, fără să expună argumente/considerente/concluzii proprii, a obligat pârâţii, respectiv IGJR şi MAI la plata diurnei în valută şi a indemnizaţiei în valută pentru facilitarea legăturii cu familia.

Cu toate că, reclamantul a recunoscut, prin cererea de chemare în judecată, că a încasat sume de bani de la organizaţia internaţională, fără să precizeze cuantumul şi susţinând că reprezentau costurile de cazare şi hrană, iar instituţia (în urma solicitării repetate a instanţei) a fost în imposibilitate (a anexat înscrisuri din care rezultă demersurile efectuate şi impedimentele de comunicare) de a comunica cuantumul sumelor, instanţa, în considerarea prevederilor art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu a solicitat reclamantului să comunice cuantumul sumelor primite şi ce fel de raport juridic există între el şi entitatea de la care a primit sume de bani.

Totodată, cu toate că instanţa de fond a redat pasaje întregi din Decizia nr. 38/2021, din analiza sentinţei, rezultă că, în realitate, concluziile instanţei de fond nu sunt în acord cu cele reţinute în considerentele deciziei indicate.

Astfel, în raport de susţinerile instituţiei şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond ar fi trebuit să efectueze o analiză comparativă a naturii diurnei în valută prevăzută de dreptul intern (H.G. nr. 1086/2004) cu drepturile băneşti acordate de partenerul extern, în vederea identificării categoriilor de cheltuieli acoperite de diurna în valută, respectiv a celor la care se referă indemnizaţia acordată de organizaţia internaţională, astfel încât să se dezlege chestiunea litigioasă, în sensul de a stabili dacă diurna în valută este diferită de drepturile băneşti acordate de U.E., sub forma per diem, sau, după caz, acoperă aceeaşi categorie de cheltuieli.

A precizat că, în urma solicitărilor repetate ale instituţiei, ulterior pronunţării hotărârii, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne - Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale a fost înregistrată adresa nr. 875406/30.12.2021 prin care partenerul extern confirmă faptul că intimatul reclamant a beneficiat de diurne şi orice alte indemnizaţii pe perioada misiunii, fără însă să fie menţionat şi cuantumul acestora.

În temeiul art. 492 alin. 1 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea probei cu acest înscris.

Fără a mai relua toate argumentele şi dovezile (fiind expuse la fond şi reţinute de prima instanţă) din care rezultă că plata sumelor de bani în discuţie este în sarcina partenerului extern, a susţinut că indiferent de termenii folosiţi pentru a numi/denumi suma de bani alocată zilnic personalului aflat în misiune, scopul sau cheltuielile pe care ar trebui să le acopere sunt cele de cazare, hrană, cheltuielile diverse, cheltuielile de transport, cheltuielile pentru comunicaţiile private.

Faptul că în reglementarea organizaţiei internaţionale referitoare la drepturile băneşti acordate personalului nu se regăseşte noţiunea de diurnă în valută, astfel cum este reglementată în dreptul naţional, nu poate conduce la concluzia că sumele de bani achitate de partenerul extern reprezintă altceva.

În concluzie, drepturile băneşti solicitate de către intimatul-reclamant pentru participarea la misiunea internaţională se plătesc de Statul Român, numai în situaţia în care cheltuielile respective nu au fost acoperite de organizaţia internaţională sub egida căreia s-a desfăşurat misiunea.

Dacă se acceptă raţionamentul instanţei de fond, respectiv ca statul membru să plătească diurna, se ajunge în situaţia în care intimatul-reclamant ar primi o dublă compensare pentru acelaşi scop, atât din partea organizaţiei internaţionale, cât şi din partea Statului român, fiind incidente prevederile art. 1345 Cod civil referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată.

A invocat practică judiciară favorabilă similară cu prezenta cauză.

Prin motivele de recurs, pârâtul-recurent Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (U.M. 0251 Bucureşti), referitor la motivul de nelegalitate al sentinţei-recurate conform art. 488 alin. 1 pct. 1 şi 3 Cod procedură civilă, a arătat următoarele:

Sub aspectul competenţei de natura celei material-funcţionale a apreciat că în cauza de faţă, raportat la obiectul litigiului, este obligatorie, de la data publicării în Monitorul Oficial Decizia nr.19 din 27.09.2021 pronunţată de Î.C.C.J. (R.I.L.).

Conform acestui R.I.L., competenţa material funcţională în aceste cauze aparţine secţiei specializate în litigii de muncă, aspect care relevă şi aplicabilitate motivului de casare reglementat de art.488 alin. (l) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Având în vedere faptul că această excepţie a necompetenţei material funcţionale de ordine publică putând fi invocată în orice etapă procesuală, inclusiv în recurs, urmează ca instanţa de recurs să constate că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 3 din Codul de procedură civilă, singura soluţie fiind cea de casare în tot a sentinţei recurate şi trimiterea dosarului spre competentă soluţionare.

În ceea ce priveşte celelalte motive de casare invocate, respectiv art.488 alin. (1) pct.6 şi pct.8 Cod procedură civilă, a învederat următoarele:

Prin raportare la prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, având în vedere că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de fond a tratat cu superficialitate prezenta cauză în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantului pentru participarea la misiunea internaţională EUCAP SAHEL Mali şi într-un mod vădit părtinitor, nedorind să stabilească adevărul conform probatoriului existent din care să rezulte faptul că drepturile solicitate de acesta au fost deja achitate pentru această misiune internaţională la care a participat, sau să dispună completarea acestuia conform solicitării I.G.J.R..

În acest sens a făcut dovada faptului că reclamantul avea cunoştinţă de prevederile HG nr. 1086/2004, respectiv de prevederile Legii nr.121/2011 nefiind într-o imposibilitate obiectivă de natură a suspenda curgerea termenului de prescripţie sau s-a pronunţat fără să lămurească natura sumelor de bani primate şi cuantumul acestora, aspecte parţial dovedite prin apărările formulate, înscrisurile depuse la dosarul cauzei, susţinerile intimatului reclamant şi din motivarea instanţei de fond.

A arătat că singura chestiune care nu a fost lămurită şi care a fost reţinută în mod eronat de instanţa de fond ca şi o culpă de natură a schimba realitatea de fapt a fost cuantumul sumelor de bani achitate de partenerul extern, sume achitate direct intimatului reclamant.

Modalitatea în care a fost motivată sentinţa atacată denotă lipsa de interes a instanţei de fond în aflarea adevărului, putându-se observa, pe de-o parte că aceasta nu a reţinut nici măcar din argumentele intimatului reclamant care nu a contestat faptul că a primit sume de la partenerul extern doar că în opinia acestuia sumele achitate ar fi avut altă natură şi scop, evitând să precizeze şi cuantumul acestora, iar pe de altă parte a atribuit Inspectoratul General al Jandarmeriei Române susţineri care nu se regăsesc în apărările formulate de către pârât, sens în care nu a susţinut niciodată faptul că prevederile Legii nr.42/2004 nu i s-ar fi aplicat intimatului reclamant.

A apreciat în acest context că, în calea de atac, nu există o certitudine a faptului că instanţa de fond a soluţionat fondul asupra drepturilor aferente misiunii internaţionale din EUCAP SAHEL Mali conform obiectului litigiului şi apărările făcute de părţi, sens în care instanţa de recurs ar trebui să se substituie într-o instanţă de fond şi să reia judecata, inclusiv administrarea probatoriului, soluţia legală fiind cea de retrimitere a cauzei spre rejudecare conform prevederilor legale invocate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile, invocată de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, se poate observa faptul că sentinţa recurată cuprinde considerente de respingere a acesteia, străine de motivele invocate de către I.G.J.R., în susţinerea acesteia.

Mai precis, considerentul reţinut cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr.9/2017 a Î.C.C.J. este eronat şi străin de natura cauzei, în condiţiile în care intimatul reclamant solicită plata unor drepturi băneşti aferente misiunii internaţionale, stabilite conform prevederilor Legii nr.42/2004 şi H.G. nr. 1086/2004 şi nu conform legilor salarizării care au făcut obiectul acestei dezlegări a Î.C.C.J..

Cel mult, drepturile ce fac obiectul litigiului pot fi asimilate cu drepturi salariale dar chiar şi în acest context, a apreciat faptul că instanţa de fond a invocat a priori această decizie a Î.C.C.J. fără a avea propriul raţionament juridic în condiţiile în care aceasta nu putea fi aplicată în cauză în acest fel aşa cum a arătat.

A invocat disp. art. l alin. (l) şi art. 4 alin. 1 din H.G nr. 1086/2004 şi a arătat că intimatul reclamant a fost trimis în misiunea internaţională EUCAP SAHEL MALI în perioada 09.05.2016 - 09.05.2018 prin ordinele I.G.J.R. de încadrare şi detaşare nr.

S/583 din 09.05.2016, nr. 968 din 09.05.2017 şi nr.1751 din 01.07.2017, acte administrative care nu au făcut obiectul unei plângeri prealabile.

În susţinerea acestor afirmaţii a depus extrase de cont anonimizate ale altor colegi participanţi la aceeaşi misiune.

Din cele precizate se poate observa că, cel puţin de la data la care a primit de la partenerul extern sumele de bani în valută, în măsura în care avea vreo nemulţumire cu privire la cuantumul şi natura acestora, raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 121/2011 care face referire expresă la drepturile care fac obiectul prezentului litigiu şi pe care era obligat să le cunoască, intimatul reclamant nu era într-o imposibilitate absolută de a lua act de conţinutul H.G. nr.1086/2004, având şi opţiunea de a contesta inclusiv cuantumul sumelor de bani acordate în acest sens, conform procedurii prealabile, dacă ar fi fost nemulţumit.

În mod evident această procedură prealabilă trebuia exercitată de la data la care avea această posibilitate şi nu cum s-a întâmplat în fapt, fiind evident tardivă, chestiune invocată în cuprinsul excepţiei procesuale.

Per a contrario, dacă s-ar pleca de la raţionamentul că intimatul reclamant cere doar recunoaşterea dreptului şi nu acordarea acestuia, s-ar eluda norma legală imperativă reglementată de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 şi ar fi un raţionament absurd în care recurentul face dovada acordării dreptului, chiar şi de partenerul extern, situaţie de fapt necontestată de altfel, raţionament care ar fi contrar chiar considerentelor Deciziei 54/25.06.2018 a I.C.C.J.

Mai mult, aceste aspecte învederate relevă faptul că această excepţie trebuia unită cu fondul pentru a putea fi soluţionată, instanţa antepronunţându-se asupra unor chestiuni de fond prin intermediul excepţiei sau a respins excepţia fără a lămuri aspectele de fond (existenţa plăţilor, cuantumul acestora, dovada în acest sens, natura acestora actele administrative emise, etc) ceea ce echivalează cu o nemotivare.

În concluzie, având în vedere prevederile legale incidente situaţiei de fapt (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004) se impunea admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile sau a tardivităţii acesteia.

Referitor la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către instituţie, fără a mai fi necesară analiza cererii de repunere în termenul de prescripţie formulată de către intimatul-reclamant a apreciat că aceasta este neîntemeiată, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material.

În acest sens, se poate observa faptul că sentinţa conţine aspecte contradictorii sau neadevărate şi străine de natura cauzei care afectează raţionamentul logico juridic ce a stat la baza aplicării normelor legale invocate la situaţia de fapt judecată aşa cum reiese din motivarea acesteia.

Momentele la care se raportează instanţa de fond în analizarea prescripţiei dreptului la acţiune şi implicit a repunerii în termen nu au nici un fundament juridic, sens în care acestea erau certe, respectiv de la data la care intimatul reclamant a părăsit teritoriul ţării, respectiv data detaşării în misiunea internaţională sau cel târziu data la care a primit primele drepturi băneşti în valută, respectiv 09.05.2016 sau sfârşitul lunii 05 a anului 2016.

Aşa cum a învederat, I.G.J.R. a susţinut faptul că prevederile H.G. nr.1086/2004 i s-au aplicat pe perioada misiunii internaţionale din MALI, iar drepturile care fac obiectul litigiului apar distinct în cuprinsul art. 26 din Legea 121/2011 cu referire la hotărârea de guvern în vigoare, respectiv H.G. nr.1086/2004 care a rămas aplicabilă, neputând invoca o necunoaştere a existenţei acesteia, consultarea conţinutului putând fi făcută doar în baza unei solicitări exprese conform principiului interesului de a cunoaşte reglementat de H.G. nr. 585/2002, norma legală având caracter clasificat la acel moment.

I.G.J.R. nu a identificat nici o solicitarea a intimatului reclamant de consultarea a acestui act normativ, aspect ce scoate în evidenţă culpa acestuia, culpă care nu e de natură a suspenda termenul de prescripţie.

E un fapt cert că intimatul reclamant avea acces la astfel de informaţii clasificate având autorizaţie în acest sens, fiind suficient pentru acesta să formuleze o simplă solicitare de acces la actul normativ în cauză, chiar şi pe perioada misiunii internaţionale sau în perioada în care se deplasa în ţară în permisii sau concediu de odihnă, solicitare prin care să justifice un interes de a cunoaşte conţinutul acestuia conform H.G. nr.585/2002.

Probatoriul depus la dosarul cauzei şi apărările formulate, contrar celor reţinute de instanţa de fond susţin concluziile I.G.J.R. în sensul că intimatul reclamant a beneficiat de drepturile reglementate de Legea nr. 121/2011 şi HG nr 1086/2004 şi avea cel puţin cunoştinţă de existenţa acestui act normativ, cunoaşterea fiind un act de voinţă individuală ce nu s-a manifestat sau este tardivă şi cu interesul unei îmbogăţiri fără justă cauză.

Intimatul reclamant a participat la misiunea internaţională din MALI, în calitate de militar activ, statut asumat de către acesta, fiind reglementat de Legea nr. 80/1995, care incumbă îndatoriri suplimentare, având obligaţia exclusivă de a cunoaşte, respectiv de a se informa despre acele acte normative aplicabile cadrelor militare care participă la misiuni internaţionale.

Mai mult, a reiterat faptul că intimatul reclamant avea acces la documente clasificate, tocmai în virtutea calităţii de cadru militar activ, fapt pentru care, dacă ar fi formulat un simplu raport în vederea punerii la dispoziţie spre consultare a H.G. nr. 1086/2004, i s-ar fi pus la dispoziţie acest act normativ în discuţie.

A arătat că instanţa nu poate avea în vedere doar o simplă afirmaţie din partea intimatului reclamant potrivit căreia nu ar fi aflat despre existenţa H.G. nr.1086'2004 fără a justifica o imposibilitate absolută, ci este necesar ca aceasta să fie susţinută prin mijloace de probă, în caz contrar s-ar afla în situaţia în care începutul cursului prescripţiei extinctive ar rămâne la aprecierea reclamanţilor, în funcţie de nevoile lor.

Instituţia a făcut dovada că H.G. nr. 1086/2004 nu era o normă legală ascunsă sau care nu s-ar fi aplicat participanţilor la misiunile internaţionale (existau proceduri, rapoarte şi demersuri pe aceste reglementari legale aşa cum a arătat şi a depus în probatoriu) şi totodată a afirmat cu certitudine, până la proba contrară, a arătat faptul că intimatul reclamant nu a făcut nici o solicitare de a lua la cunoştinţă de această normă legală la nivelul I.G.J.R. sau acea hotărâre de guvern la care se face referire în cuprinsul art.26 din Legea 121//2011 solicitare care ar fi dovedit faptul că cel puţin a întreprins minime diligenţe pentru cunoaşterea propriului drept şi a justificat un interes.

A apreciat că nu poate fi vorba de o necunoaştere despre existenţa acestei norme legale de aplicare a drepturilor născute în temeiul legii în condiţiile în care, aşa cum a învederat art. 26 din Legea 121/2011 face referire expresă chiar la aceste drepturi care fac obiectul litigiului.

Aşa cum a învederat, colegi de-ai intimatului reclamant au fost plătiţi pentru participarea la aceeaşi misiune cu un cuantum de 4932 euro/lună, sumă care acoperă atât sumele aferente pentru asigurarea cazării, hranei cât şi diurna respectiv facilitarea legăturii cu familia, înscrisuri care intenţia recurentului reclamant de îmbogăţire fără justă cauză prin plata de două ori a aceloraşi sume de bani.

Singurul argument al intimatului reclamant în ceea ce priveşte neexercitarea acţiunii în cadrul termenului general de prescripţie se bazează pe o simplă afirmaţie, îndoielnică şi nesusţinută de nici un mijloc de probă la care a achiesat şi instanţa de fond, respectiv că pe perioada misiunii nu avea posibilitatea sau era în imposibilitatea exercitării acestui drept iar ulterior întoarcerii din misiune motivat de faptul că nu a fost informat sau că se afla în aceeaşi imposibilitate de a cunoaşte sau comoditate culpabilă.

A apreciat că instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în mod nejustificat, fără argumente logico juridice, fundamentându-şi decizia pe simple afirmaţii sau pe aprecieri eronate, străine de natura cauzei şi cu aplicarea greşită a normelor legale.

Pe cale de consecinţă, a solicitat să se constate că, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 09.09.2020, drepturile solicitat de către intimatul reclamant sunt prescrise pentru perioada anterioară termenului general de prescripţie cât şi în raport de cererea de repunere în termen, tardivă de altfel.

Referitor la fondul cauzei, a arătat că motivele de casare invocate privesc drepturile aferente participării la misiunea EUCAP SAHEL MALI în perioada 09.05.2016 - 09.05.2018.

Astfel, instanţa de fond nu a făcut o analiză obiectivă, bazată pe un probatoriu complet, raţionamentul fiind unul eronat, fiind ignorate sau greşit aplicate chiar şi considerentele Î.C.C.J. din cuprinsul Deciziilor nr.38/2021, nr.18/2021 şi Decizia nr. 19/2021 care sunt obligatorii chiar şi în contextul în care sesizările de dezlegare a chestiunilor de drept au fost respinse sau admise.

Contrar considerentelor reţinute de instanţa de fond din sentinţa recurată a reiterat faptul că aceste drepturi care fac obiectul litigiului se acordă de Ministerul Afacerilor Interne doar în situaţia în care nu sunt asigurate de către aliaţii, partenerii sau organizaţiile internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunile şi operaţiile, aspect sesizat şi în cuprinsul Deciziei nr. 30 din 15 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 alin. (2) din anexa nr.

VII a Legii nr, 284/2010, raportate la prevederile art. 2 şi 6 din HG nr. 1.086/2004 şi la dispoziţiile art. 6, art. 13 şi art. 15 alin. (2) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 310/2009, raţionamentul instanţei de fond fiind evident total eronat deoarece aspectele reţinute sunt străine de natura cauzei şi fără a un probatoriu concludent.

În acest sens a arătat faptul că intimatul reclamant, pentru misiunea din Kosovo MALI, a fost plătit de organizaţia internaţională ONU.

Chestiunea acordării sumelor de bani de către ONU în cuantumurile precizatei 4932 euro/lună), ascunse de către intimatul reclamant sau care a apreciat în mod netemeinic faptul că sumele de care a beneficiat au o altă natură şi scop decât diurna reglementată de H.G. nr. 1086/2004, reprezintă de fapt chestiunea de fond, respectiv a stabilirii naturii sumelor achitate de organizaţia internaţională în raport cu situaţia de fapt reală şi nu eronat consemnată pe care trebuia să o analizeze instanţa de fond în mod temeinic, bineînţeles cu luarea în calcul şi a apărărilor cu probatoriul solicitat de recurentele pârâte, respectiv cu încuviinţarea celui solicitat.

În mod evident a apreciat că în acest context nu are nici o relevanţă denumirea sub care au fost acordate aceste drepturi şi de către cine atâta timp cât cuantumul acestora acoperă sau chiar depăşesc cuantumul legal ce rezultă din H.G.nr. 1086/2004 iar natura şi scopul acestor plăţi este identic.

Totodată, a apreciat că interpretarea naturii acestor drepturi acordate de către misiunea internaţională intimatului reclamant se poate face doar de părţile semnatare ale acordului şi nu printr-o interpretare judiciară.

Pentru misiunile derulate sub egida Uniunii Europene, personalul participant are dreptul la trei indemnizaţii - diurnă zilnică, indemnizaţie pentru condiţii dificile de muncă şi indemnizaţie de risc, conform Ghidului de diurne pentru personalul secondat care participă la misiuni civile de management al crizelor sub egida Uniunii Europene, emis de Consiliul Europei la data de 10.04.2009 sub nr. 7291/09 (misiunea a fost anterioară).

Potrivit Deciziei Consiliului Europei nr. 7291/09, daily allowance (diurnă zilnică, per diem) era şi este menită să acopere costurile personalului participant la misiunile UE, reflectate în cazare, hrană, cheltuieli de transport şi diverse.

În aceeaşi manieră, personalul participant la misiunile OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) beneficiază de o indemnizaţie zilnică, sub titulatura de BLA (Board and Lodging Allowance), care este stabilită cu luare în considerare a cheltuielilor cu hrana, cazarea, precum şi diverse cheltuieli.

Consideră că nu se poate pretinde ca în legislaţia internaţională să se întâlnească o noţiune similară cu cea din legislaţia naţională, strict din punctul de vedere al terminologiei folosite fără avea în vedere semnificaţia termenilor utilizaţi.

Astfel, chestiunea litigioasă în dosar depinde de stabilirea naturii „ indemnizaţiei ” şi a „diurnei ” în sensul de a se concluziona dacă între cele două noţiuni există identitate sau din contra, indemnizaţia în discuţie exclude diurna, revenindu-i astfel Statului român această obligaţie, astfel cum a apreciat instanţa de fond prin dispoziţia pronunţată, fără a argumenta însă într-un fel această concluzie.

În opinia sa, indiferent de forma de exprimare şi de termenii folosiţi, pornind şi de la scopul avut în vedere de legiuitor, în conţinutul celor două noţiuni există o identitate.

Totodată, ceea ce se impune a fi analizat este tocmai conţinutul dreptului, indiferent de terminologia folosită.

Apare evidentă intenţia legiuitorului care a urmărit crearea unui cadru legal care să permită „recompensarea” personalului care participă la misiuni de menţinere a păcii, prin instituirea unor norme legale la care să apeleze în situaţia în care acoperirea acestor cheltuieli nu se realizează de organizaţiile internaţionale conform acordurilor încheiate.

În susţinerea acestor concluzii a invocat şi considerentele Deciziei nr. 38/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în dosarul nr. 661/1/2021, care au aplicabilitate în speţă în raport de obiectul litigiului; considerentele Deciziei nr. 38/2021 care fac trimitere pe de-o parte la Decizia nr. 30/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost soluţionată o problema similară, raţionamentul fiind aplicabil şi în prezenta cauza, iar pe de altă parte se invocă prevederile art. 91 din H.G. nr. 518/1995 astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 999/2015, explicând în mod clar domeniul de aplicare al acestuia cât şi scopul avut în vedere de legiuitor respectiv pct. 81, 82.

A arătat că intimatul reclamant ar fi fost îndreptăţit să se îndrepte cu o acţiune în pretenţii, în termenul legal, doar în măsura în care ar fi făcut dovada unui prejudiciu, sens în care cuantumul sumei achitate de partenerul extern ar fi fost mai mic decât minimul drepturilor reglementate de H.G. nr. 1086/2004 ce fac obiectul prezentului litigiu, respectiv diurna în valută şi facilitarea legăturii cu familia.

Suma de bani de care a beneficiat reclamantul pe perioada participării la misiunea internaţională este distinctă de drepturile salariale acordate acestuia în aceeaşi perioadă conform legilor de salarizare, drepturile din urmă nefăcând obiectul prezentului litigiu.

Din analiza H.G. nr. 1086/2004 reiese faptul că diurna vizată de acest act normativ presupune o sumă zilnică, într-o monedă diferită de cea naţională, în vederea acoperirii cheltuielilor mărunte uzuale şi alte cheltuieli, în afara celor de cazare şi hrană, pentru zona de misiune/operaţie în care îşi desfăşoară activitatea personalul M.A.I., sumele acordate intimatului reclamant au avut exact această destinaţie conform acestui temei legal sau mai precis au acoperit şi cuantumul legal al acestui drept.

Având în vedere cele arătate a apreciat că admiterea solicitărilor intimatului reclamant ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, cu încălcarea vădită a principiului potrivit căruia nici o persoană nu poate fi remunerată de două ori pentru aceeaşi muncă prestată în acelaşi scop.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei-recurate, cu aplicarea prevederilor art.498 alin.(2) teza a H-a din Codul de procedură civilă iar în situaţia rejudecării cauzei admiterea excepţiile invocate şi să se constate că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada care se circumscrie termenului general de prescripţie calculat de la data de 19.09.2020 data introducerii acţiunii, respectiv respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la 11.02.2022 (f. 76-77 dosar) la recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (UM 0251 Bucureşti) a solicitat respingerea motivelor de casare asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a MAI şi admiterea celorlalte motive de casare pe care le-a invocat.

În ceea ce priveşte motivele de care ce privesc lipsa calităţii procesuale pasive invocate de MAI a arătat faptul că I.G.J.R., prin apărările formulate la instanţa de fond a susţinut ca şi chestiune prealabilă, introducerea în cauză a MAI , fiind admisă această cerere.

În susţinerea acestei concluzii, a învederat izvoarele de drept prin care se stabileau raporturile de serviciu pe perioada participării intimatului reclamant la misiunea internaţională în cauză şi temeiurile legale în baza cărora se nasc obligaţiile în raport de obiectul litigiului.

Susţinerile M.A.I. cu privire la incidenţa, sub aspectul stabilirii calităţii procesuale pasive, a Deciziei nr. 13/13.06.2016 a I.C.C.J. (R.I.L.), nu este relevantă şi obligatorie în cauza de faţă deoarece această decizie se referă la acele litigii care au ca obiect drepturi de natură salarială şi implicit obligaţia fiind a angajatorului, în cauza de faţă fiind vorba de drepturi băneşti cu caracter special ce au ca şi izvor tratatele/acordurile internaţionale ale căror obligaţii corelative se regăsesc transpuse în legislaţia naţională conform Legii nr,12l/2011 şi H.G. nr. 1086/2004.

În mod evident, în cauza de faţă raportul de serviciu este unul atipic, pe perioada detaşării în cadrul misiunii internaţionale intimatul reclamant făcând parte din forţele armate ale Statului Român fiind reprezentat de autoritatea publică centrală, respectiv M.A.I.

În ceea ce priveşte diurna şi facilitarea legăturii cu familia ce fac obiectul prezentului litigiu, aşa cum a arătat şi cum a invocat şi M.A.I., Tratatul de aderare la U.E. reprezintă acordul cadru iar ghidurile şi instrucţiunile pentru participarea la misiunile internaţionale reprezintă acordurile tehnice (Decizia 2014/20J9//PESC a Consiliului din 15.04.2014 privind misiunea PSAC a Uniunii Europene în Mali, etc), obligaţiile corelative de drept internaţional fiind transpuse în legislaţia naţională conform Legii nr. 121/2011 şi H.G. nr. 1086/2004.

A invocat art. 19 alin. (1) din Legea nr. 121/2011 şi a arătat că în cauza de faţă, ţinând cont de faptul că U.E. sub egida căreia s-a desfăşurat misiunea a asigurat aceste drepturi ce au fost achitate direct intimatului reclamant aşa cum a făcut dovada, nu au mai fost asigurate fonduri de la bugetul de stat în acest sens, respectiv conform prevederilor art. l alin. l şi art.3 din H.G. nr. 1086/2004, deoarece s-ar fi încălcat prevederile art.9 l alin.(l) din H.G. nr. 518/1995.

Aşa cum a arătat prin apărările în faţa instanţei de fond, pentru participarea la această misiune a fost emis Raportul nr. 322752 din 25.03.2016 privind „Misiunea Uniunii Europene de Sprijin pentru Securitatea Internă în Mali-EUCAP SAHEL MALI pentru doi ofiţeri MAI ”(înscrisuri ataşate în probatoriu), înscris din care rezultă care au fost activităţile întreprinse de către M.A.I.- prin Direcţia Generală Afaceri Europene, Schengen şi Relaţii Internaţionale, Jandarmeria Română punând la dispoziţie personalul militar selecţionat.

Aceste aspecte, coroborat cu prevederile învederate din care reies atribuţiile M.A.I. faţă de misiunile internaţionale la care participă personalul M.A.I., autoritate publică centrală competentă „ să analizeze şi să decidă suportarea drepturilor în litigiu în măsura în care nu au fost achitate de partenerii externi, justifică calitatea procesuală pasivă în cauză ”.

În mod evident, faţă de cele precizate a solicitat respingerea motivelor de casare cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive învederate prin recursul declarat de M.A.I. ca nefondate.

În ceea ce priveşte celelalte motive de casare invocate de M.A.I., a învederat că achiesează la acestea, ţinând cont de faptul că acestea se corelează cu propriul său recurs declarat în cauză.

Aşa cum a învederat, în condiţiile în care s-a făcut dovada faptului că intimatul reclamant a beneficiat de sume de bani achitate de partenerul extern, fără a se putea reţine faptul că aceste sume erau destinate exclusiv pentru asigurarea hranei şi cazării cum eronat a concluzionat instanţa de fond, instituţia învederând contrariul, erau incidente situaţiei de fapt prevederile art.9 l alin. (l) din H.G. nr. 518/1995, aspecte dezlegate şi de considerentele Deciziei nr.38/2021 a I.C.C.J.

Prin întâmpinarea depusă la 7 martie 2022 (f. 91 dosar) la recursurile formulate de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Ministerul Afacerilor Interne) pârâtul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani a arătat că în mod corect a analizat şi a stabilit prima instanţă de judecată prin sentinţa pronunţată asupra faptului că Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani nu a avut calitatea de angajator a reclamantului, pe perioada desfăşurării de către acesta a misiunii PSAC a Uniunii Europene în Mali (EUCAP Sahel Mali), acesta desfăşurându-şi activitatea în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, unitate cu personalitate juridică.

Analizând motivele de recurs, a constatat faptul că atât Ministerul Afacerilor Interne, cât şi Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, nu au criticat sentinţa recurată sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani.

A invocat şi inserat art. 479 alin. 1, art. 494 Cod procedură civilă şi a solicitat să se constate faptul că în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani, hotărârea instanţei de fond a intrat sub autoritate de lucru judecat.

Faţă de cele arătate şi în raport de prevederile art. 479 din Codul de procedură civilă a solicitat a se avea în vedere că instanţa de recurs este ţinută să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi modul de aplicare al legii de către prima instanţă, în limitele cererii de recurs, chestiunea în litigiu, sub aspectul calităţii procesuale pasive a Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani, nemaiputând face obiectul unei noi judecăţi, de către instanţa de control judiciar.

Pentru aceste considerente, a solicitat scoaterea Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Botoşani din cauză, deoarece nu are calitate procesuală pasivă în calea de atac a recursului şi schimbarea corespunzătoare a citativului.

În situaţia în care instanţa de control judiciar va trece peste aspectele arătate, pe fondul cauzei, pentru toate motivele expuse, în cuprinsul întâmpinării formulate la cererea iniţială de chemare în judecată, consideră acţiunea intimatului reclamant ca fiind neîntemeiată cu consecinţa respingerii, în integralitate a acesteia.

În acest sens, a achiesat la recursurile formulate de pârâţii-recurenţi prin care s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 08.03.2022 (f. 94-102 dosar) reclamantul F.

C.

O., faţă de cererea de recurs formulată de Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, în ceea ce priveşte primul motiv cu privire la faptul că hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea necompetenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv că instanţa nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale solicităm să respingeţi acest motiv pentru faptul că recurentul nu a invocat în termen legal excepţia necompetenţei materiale, nefiind îndeplinite exigenţele textului legal invocat.

Motivul de nelegalitate este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, însă pentru a fi incident acest motiv de casare, este necesar a fi îndeplinite două condiţii: competenţa încălcată trebuie să fie de ordine publică, iar necompetenţa să fi fost invocată în condiţiile legii.

În cauză, cea de a doua condiţie nu este îndeplinită. Cum necompetenţa este de ordine publică, potrivit, excepţia necompetenţei materiale ar fi trebuit să fie invocată la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Verificându-şi competenţa la primul termen de judecată, Tribunalul Botoşani a pronunţat o încheiere cu caracter interlocutoriu în legătură cu aspectul competenţei, aspect asupra căruia nu ar mai fi putut reveni.

Acest moment a intervenit anterior publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României nr. 1080 din 11 noiembrie 2021.

Statuând prin încheiere interlocutorie asupra competenţei proprii şi cu privire la care recurentul nu invocase vreo excepţie, completul specializat a devenit competent să soluţioneze cauza.

Dată fiind această competenţă în soluţionarea cauzei, rezultă că nu poate fi primit nici motivul în legătură cu modalitatea de constituire a instanţei.

În ce priveşte celelalte motive de casare raportate la dispoziţiile articolului 488 alineatul 1 punctele 6 şi 8 Cod procedură civilă a solicitat de asemenea respingerea acestora deoarece contrar celor susţinute de către recurent motivarea primei instanţe de judecată este bazată pe elemente logice şi consecvente, neexistând contradictorialitate între aspectele invocate în susţinerea hotărârii.

Sub nicio formă nu poate fi vorba de superficialitate în modalitatea de analizare a pretenţiilor şi apărărilor părţilor, cum în mod lipsit de corectitudine şi profesionalism a invocat recurentul.

De altfel, aspectele legate de probatoriul existent şi modalitatea de reţinere a situaţiei de fapt nu sunt elemente care să poată fi supuse controlului instanţei în stadiul de judecată al recursului, astfel că a solicitat respingerea acestor motive din analizarea cererii de recurs, inclusiv privind susţinerile potrivit cărora prima instanţă nu ar fi vrut să stabilească adevărul.

Nu poate face obiectul controlului instanţei de recurs nici modalitatea în care ar fost reţinută de către prima instanţă - pe baza probatoriului - a cuantumului sumelor de bani achitate de partenerul extern în mod direct reclamantului.

A mai arătat că, în mod evident - motivarea hotărârilor judecătoreşti este esenţială şi reprezenta o garanţie a dreptului la un proces echitabil, însă în speţa dedusă judecăţii prima instanţă a motivat pe larg şi cu luarea în considerare şi învederarea normelor legale incidente şi a elementelor probatorii care au justificat soluţia pronunţată.

Excepţia inadmisibilităţii a fost în mod corect soluţionată în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile, contrar susţinerilor recurentului.

S-a observat în mod corect, că - prin prisma dispoziţiilor art. 7 alin. (5) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în speţă, fiind vorba de un refuz de acordare a unor drepturi băneşti, plângerea prealabilă plângerea prealabilă nu era obligatorie.

De asemenea s-a reţinut în mod corect şi că, raportul întocmit de reclamant la data de 26.02.2020 în care la final a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de H.G. nr. 1086/2004, transmis Inspectoratului General al Jandarmeriei Române reprezintă plângerea prealabilă.

Referitor la prescripţie consideră că aceasta nu este dată.

În opinia sa, cursul prescripţiei a început să curgă de la data la care a luat la cunoştinţă de existenţa HG nr. 1086/2004.

Nu i-a fost comunicat niciodată cuprinsul H.G. nr. 1086/2004, luând la cunoştinţă despre existenţa unor drepturi care i se cuvin prin intermediul unei pagini pe Facebook.

A invocat şi inserat art. 2523, art. 2532 pct. 5, art. 2532 pct. 9 Cod civil şi a arătat că a fost împiedicat să acţioneze ca urmare a implicării sale în misiunea din afara legii.

Pe de altă parte a arătat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 41 din Decretul nr. 195 / 2020 şi a arătat că, cursul prescripţiei a fost suspendat şi pe toată durata stării de urgenţă cauzată de pandemia COVID-19.

Nu în ultimul rând, a solicitat repunerea în termenul de prescripţie cerere ce a fost admisă.

A arătat că prescripţia sancţionează pasivitatea celui împotriva căruia curge, însă, raportat la toate aspectele enunţate anterior, este mai presus de orice îndoială faptul că nu a stat în pasivitate.

Relevant este că H.G. 1086/2004 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, acest aspect fiind recunoscut de recurent care invocă inconsecvent că nimeni nu ar putea invoca necunoaşterea legii simultan cu trimiterea la dispoziţiile ce prevăd obligaţia de publicare a actelor normative, tocmai pentru ca acestea să fie cunoscute de toţi cetăţenii.

Mai mult precizează că, H.G. 1086/2004 a fost modificată şi completată prin H.G nr.

S- 639 din 18.06.2008, forma actualizată a actului normativ în discuţie având caracter clasificat.

Or, este evident că pentru a solicita acces la document, este esenţial a cunoaşte de existenţa acestuia, în caz contrar nefiind dată posibilitatea obiectivă a cunoaşterii.

Susţinerile recurentului sunt aberante faţă de existenţa culpei sale şi a faptului că nu ar fi depus minime diligenţe.

În toată activitatea desfăşurată consideră că a dat dovadă de demnitate şi onoare militară însă nu s-a răspuns la aceasta în mod corespunzător, modalitatea de a proceda într-o manieră obscură în care ar trebui să fac cercetări şi să depună diligenţe pentru a cunoaşte drepturile sale dovedind lipsa de transparenţă şi a modului ascuns în care s-a procedat.

La dosarul cauzei recurentul nu a depus niciun înscris din cuprinsul căruia să rezulte că a adus la cunoştinţa reclamantului dispoziţiilor HG nr. 1086/2004.

Invocarea faptului că prin H.G. nr. 582/2015 se face referire la H.G. nr. 1086/2004 nu este suficientă şi nu reprezintă o cunoaştere a actului normativ şi nu arată condiţiile în care se putea beneficia de „diurna în valută şi de „costurile pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere” pe care le-a solicitat prin acţiune.

Rolul prescripţiei este de a sancţiona comportamentul pasiv însă în cazul de faţa reclamantul nu a stat în pasivitate, deoarece nu a cunoscut existenţa actului normativ care prevede acordarea sumelor solicitate prin cerere, motiv pentru care nu se poate constata că a intervenit prescripţia extinctivă.

În speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 2532 pct. 5 Cod civil şi a arătat că recurentul pârât nu a adus la cunoştinţă reclamantului toate drepturile de care beneficiază, iar în litigiul pendinte sunt incidente şi dispoziţiile legale referitoare la suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Deşi tribunalul a reţinut ca moment al curgerii termenului de prescripţie pe acela al întoarcerii din misiune, nu a contestat soluţia care, chiar şi prin aceasta modalitate de interpretare este una favorabilă lui, deşi nu ţine cont că pentru a cere un drept - în primul rând trebuie să îl cunoşti.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea motivelor de recurs invocate, susţinerile recurentului referitoare la faptul că prezenta cerere reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză sunt vădit nefondate, reclamantul intimat invocând un act normativ emis de autorităţile Statului român pe care acestea era necesar să îl respecte şi să asigure aducerea lui la îndeplinire.

Este total lipsită de orice raţiune atitudinea procesuală prin care se invocă imposibilitatea de a se face dovada plăţii, în condiţiile în care o asemenea atitudine este manifestată tocmai de autoritatea care trebuia să aducă la îndeplinire dispoziţia legală, să cunoască în mod detaliat respectarea obligaţiilor faţă de cei pe care i-a trimis în misiune.

În primul rând, recurentul încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată susţinând că reclamantul intimat a beneficiat de drepturile băneşti solicitate prin cerere, arătând că aceste drepturi au fost achitate de organismul internaţional, diurna în valută prevăzută de H.G. nr. 1086/2004 fiind alocaţia de subzistenţă a misiunii (mission subsistence allowance MSA).

Recurentul se află în eroare din acest punct de vedere, deoarece reclamantul nu a primit drepturile reglementate de H.G. nr. 1086/2004, între MSA/Per Diem acordată de către organismele internaţionale şi diurna în valută prevăzută de H.G. nr. 1086/2004 neputând fi pus semnul egalului.

A invocat art. 1 lit. a şi b din HG 1086/2004 şi a arătat pe cale de consecinţă că, din însăşi textul de lege rezultă că diurna în valută nu include cheltuielile de hrană, intenţia legiuitorului fiind de a stabili alte drepturi faţă de cele acordate pentru cazare şi hrană.

Recurentul mai susţine că „diurna în valută” a fost plătită de un terţ, însă nicio Organizaţie Internaţională nu a achitat diurna în valută prevăzută de art. 1 alin. l din H.G. nr. 1086/2004, ci doar a asigurat contravaloarea cazării şi hranei.

Astfel, încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată şi cu privire la natura juridică a dreptului plătit de Organizaţia Internaţională (Per Diem), ce avea ca scop asigurarea cheltuielilor de cazare şi hrană, în condiţiile în care „diurna în valută" reglementată de HG nr. 1086 din 2004 are o cu totul altă natură juridică, fiind o indemnizaţie distinctă de hrană şi cazare.

Potrivit Ghidului de diurne pentru personalul secondat care participă la misiuni civile de management al crizelor sub egida Uniunii Europene din cadrul Anexei la Nota Consiliului Uniunii Europene nr. 7291/09 din 10 martie 2009, personalul participant are dreptul la trei categorii de indemnizaţii: diurnă zilnică, indemnizaţie pentru condiţii dificile de muncă şi indemnizaţie de risc.

Astfel, conform Notei Consiliului Uniunii Europene nr. 7291/09 din 10 martie 2009 dailly allowance se acordă pentru costurile personalului participant la misiunile UE, reflectate în cazare, hrană, cheltuieli de transport şi diverse.

Din chiar cadrul art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1086/2004 rezultă că diurna în valută este diferită de cheltuielile de hrană calculate în ordinul de numire în funcţie.

H.G. nr. 1086/2004 include în art. 2 şi acordarea unor drepturi cu titlu de cheltuieli de hrana si de cazare.

Din interpretarea textului enunţat anterior rezultă ca acordarea diurnei în valută nu este condiţionată de primirea unor sume de bani de la organizaţia internaţională.

Se impune astfel o distincţie clară între sumele acordate cu titlu de hrană şi cazare, acestea fiind sumele de bani care se achită doar în lipsa unor acorduri sau înţelegeri internaţionale, textul de lege fiind expres în acest sens.

Cererea de chemare în judecată de referă la diurna în valută şi costurile pentru facilitarea legăturii cu familia şi recreere, sume necondiţionate de acordarea altor sume de la organizaţia internaţională.

Legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că doar sumele cu titlu de hrană sunt acordate în lipsa unor acorduri sau înţelegeri tehnice, iar sumele solicitate în acţiunea introductivă nu fac parte din cheltuielile de hrană.

Concluzionând, diurna în valută prevăzută de art. 1 alin. l din H.G. nr. 1086/2004 se acordă independent de existenţa unor acorduri sau înţelegeri tehnice, sumele achitate de organizaţia internaţională fiind distincte şi având un alt scop.

Mai mult decât atât, recurentul pârât nu a depus la dosarul cauzei şi nici nu există niciun acord sau înţelegere tehnică care să prevadă în sarcina organizaţiei internaţionale obligaţia de a achita diurna în valută prevăzută de H.G. nr. 1086/2004, acordarea diurnei nefiind condiţionată de existenţa unui asemenea acord sau înţelegeri.

În acest sens s-a pronunţat şi Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2300 din 24.06.2020.

Prin sentinţa atacată, s-a reţinut în mod corect că, în pofida susţinerilor pârâţilor, îi erau aplicabile, încă de la începutul misiunii, dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 42 din 15 martie 2004, înlocuită prin Legea nr. 121/2011, respectiv prevederile cuprinse în actele normative de rang inferior emise în baza legilor menţionate.

Deşi Legea nr. 121/2011 a abrogat Legea nr. 42/2004 în baza căreia s-a emis HG nr. 1086/2004, acest din urmă act normativ a rămas în vigoare, pârâtul nesusţinând şi nedovedind contrariul.

Având în vedere calitatea sa de cadru militar participant la o misiune pentru sprijin şi securitate internă, pentru asigurarea ordinii constituţionale şi democratice sub egida UE, în cauză se impunea că trebuia să beneficieze de drepturile prevăzute de art. 1 alin. 1 lit. a şi art. 3 din HG nr. 1086/2004, pe tot parcursul misiunii desfăşurate.

În continuare, se arată că, din considerentele Deciziei ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 38/2021, prin care, deşi se respinge, ca inadmisibilă sesizarea, se deduce existenţa unei practici majoritare şi însuşirea acestei practici în sensul că drepturile băneşti în discuţie trebuie acordate de Statul român condiţionat de neplata aceloraşi drepturi de către organismele internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunea, chiar şi sub o altă denumire şi într-un alt cuantum, dar în acelaşi scop, principiul dublei compensări ar rezulta din nota de fundamentare a actului normativ, fiind preluat ulterior în art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 46/2020 pentru stabilirea drepturilor de diurnă, cazare, hrană, facilitarea legăturii cu familia, recreere şi transport ale personalului militar şi civil participant la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, care a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 (pct. 58 din decizie).

În cauză, prin solicitări repetate şi termene de judecată succesive acordate pentru o perioadă de un an de tribunal, pârâţii nu au făcut dovada că ar fi beneficiat de către drepturile băneşti în litigiu de la partenerii externi - demersul întreprins de Direcţia Generală Afaceri Europene Shengen şi Relaţii Internaţionale prin adresa nr. 746.592 din data de 25.12.2020, fără furnizarea şi estimarea unor date de primire şi transmitere a informaţiilor solicitate cu privire la drepturile încasate.

Chiar din întâmpinarea formulată a dedus în mod corect tribunalul că, specific acestei misiuni internaţionale la care a participat, statul membru este singurul care suportă cheltuielile aferente personalului pe care l-a detaşat.

Prin urmare, s-a reţinut întemeiat că, în mod eronat nu i s-au achitat diurna în valută şi indemnizaţia în valută pentru facilitarea legăturii cu familia/recreere, pentru perioada în care s-a aflat în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali.

Pentru motivele arătate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică şi obligarea recursului la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor invocate, Curtea constată următoarele:

Prioritar, Curtea a constatat că în cauză au fost formulate două recursuri, de către pârâtul Inspectoratul General al Jandarmeriei Române și către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne iar în susținere au fost invocate și motive de casare și argumente comune, astfel că urmează a fi analizat pe rând fiecare motiv de casare, mai întâi cele invocate de pârâtul IGJR și apoi cele invocate de pârâtul MAI, iar în final, motivele de casare comune.

1.

Referitor la motivele de nelegalitate reglementate de pct. 1 și pct. 3 ale art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă (invocate de recurentul pârât IGJR), potrivit cărora „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate – atunci când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale” și „casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate – atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii”, Curtea observă că, potrivit art. 130 Cod procedură civilă, „necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii” şi că în prima şedinţă de judecată din faţa primei instanţe (24.11.2020), în temeiul art. 131 Cod procedură civilă, tribunalul a procedat la verificarea competenţei de soluţionare a cauzei, constatând că este competent să soluţioneze cererea dedusă judecăţii din punct de vedere general, material şi teritorial.

Aşa fiind, cum excepţia necompetenţei material funcţionale a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nu a fost invocată in limine litis, aceasta nu mai poate fi pusă în discuţie în faţa instanţei de recurs.

2.

În ce privește pretinsa greșită respingere a excepției inadmisibilității acțiunii (critică invocată de recurentul pârât IGJR), Curtea constată că în raport de obiectul acțiunii deduse judecății - plata unor drepturi bănești aferente misiunii internaționale, nu este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile, soluţie ce rezultă din decizia nr. 9/2017, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, „în interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă”.

Această decizie, la fel ca acţiunea introductivă de instanţă, vizează drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte de ordonatorii de credite, astfel încât susţinerea recurentului potrivit căreia excepţia ar fi trebuit unită cu fondul, pentru a se stabili mai întâi dacă reclamantul a primit sumele de bani solicitate de la partenerul extern, este lipsită de sens atâta vreme cât şi în prezent recurentul susţine că nu datorează aceste sume iar reclamantul susţine că sunt datorate în temeiul legii.

3.

Relativ la critica adusă soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a MAI (invocată de pârâtul MAI), aceasta este nefondată.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, Ministerul Afacerilor Interne are atribuții față de misiunile internaționale la care participă personalul MAI, autoritate publică centrală competentă să analizeze și să decidă suportarea drepturilor în litigiu în măsura în care nu au fost achitate de partenerii externi.

4.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., invocat de ambii pârâți, Curtea constată că aceste critici nu sunt întemeiate, considerând că, din perspectiva dispozițiilor cuprinse la art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, hotărârea supusă recursului este una care îndeplinește rigorile legale privind motivarea sa adecvată, putând permite, astfel, asigurarea garanțiilor procesuale privind accesul liber la justiție și exercitarea controlului ierarhic superior în cauză.

Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de obiectul sau natura cauzei, prima instanță arătând motivele pentru care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis cererea reclamantului, în raport temeiul de drept invocat, reținând, în esență, că pârâții nu au făcut dovada faptului că reclamantul ar fi beneficiat de drepturile bănești pretinse.

Împrejurarea că nu ar fi făcut o aplicare corectă a normelor de drept material, așa cum practic susțin pârâții, reprezintă o critică ce se subsumează altui motiv de casare, respectiv celui prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ce urmează a fi analizat.

Curtea constată că pârâții IGJR și MAI au invocat, pe lângă greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material în ce privește prescripția dreptului la acțiune, și aplicarea greșită a normelor în materia drepturilor bănești cuvenite militarilor care desfășoară misiuni în străinătate sub egida organizațiilor internaționale, critici ce pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că acestea urmează a fi analizate printr-un considerent comun.

5.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, sunt incidente dispoziţiile art. 2523 din Codul civil, text ce instituie regula generală în privința începutului cursului prescripției extinctive şi potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Transpunerea în cauză a acestor prevederi impune concluzia că nașterea dreptului material la acțiune al reclamantului coincide cu momentul de la care acesta a cunoscut sau ar fi trebui să cunoască dispozițiile HG nr. 1086/2004, în temeiul cărora a formulat acțiunea.

Hotărârea Guvernului nr. 1086/2004, în considerarea caracterului său militar, nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că pârâtul avea obligaţia comunicării acesteia prin prelucrarea acestor prevederi cu personalul din subordine.

În acest context, Curtea apreciază că obligaţia de cunoaştere a legii, ce incumba reclamantului (și pe care în mod repetat o invocă pârâtul în memoriul de recurs), era subordonată asigurării publicităţii conţinutului efectiv al drepturilor de care reclamantul se putea prevala.

Așadar, reclamantul nu trebuia să întreprindă demersuri în vederea aflării acestor drepturi din moment ce nu s-a făcut dovada îndeplinirii conforme de către pârât a obligaţiei de prelucrare a personalului cu privire la drepturile acestora.

Așadar, în contextul în care reclamantul se afla încă în termenul de formulare a acțiunii, dreptul nefiind prescris, așa cum s-a reținut în cele ce preced, urmează a fi respinsă cererea de repunere în termenul de prescripție, aceasta fiind lipsită de obiect.

Dat fiind că acţiunea a fost introdusă în interiorul termenului de prescripţie, în mod greşit prima instanţă a admis cererea de repunere în termenul de prescripţie, astfel încât hotărârea recurată va fi casată parţial şi reformată sub acest aspect.

6.

Pe fondul cauzei, Curtea observă că, potrivit art. 1, 2 şi 27 ale Legii nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, misiunile şi operaţiile la care participă forţele armate în afara teritoriului statului român sunt:.. c) de pace.

Misiunile şi operaţiile prevăzute la alin. (1) pot fi desfăşurate sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sub conducerea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau a Uniunii Europene, precum şi în cadrul unor coaliţii.

Dispoziţiile prezentei legi se aplică tuturor instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Competenţele ministrului apărării naţionale, stabilite prin prezenta lege, sunt îndeplinite, după caz, de conducătorii instituţiilor respective.

Prevederi similare se regăseau şi în Legea nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, lege în baza căreia s-a emis şi H.G. nr. 1086/2004.

Rezultă, din analiza tuturor acestor prevederi, că legiuitorul a reglementat posibilitatea participării la misiunile internaţionale nu doar a militarilor, ci şi, în general, a angajaţilor instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, instituţii între care se numără şi Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, cu entitatea din subordine Inspectoratul de Jandarmi Judeţean "General de Brigadă Tudor Luchian" din Botoşani, în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea reclamantul.

Prin urmare, în pofida susţinerilor pârâţilor, reclamantului îi erau aplicabile, încă de la începutul misiunii, dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 42 din 15 martie 2004, înlocuită prin Legea nr. 121/2011, respectiv prevederile cuprinse în actele normative de rang inferior emise în baza legilor menţionate.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 26 din Legea nr. 42/2004, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili sporurile specifice, drepturile de diurnă, cazare şi hrană ale personalului militar şi civil participant la misiunile prevăzute la art. 2 lit. a) - d), precum şi ale celui care execută controale, în conformitate cu specificul fiecărui tip de misiune.

Conform art. 1 alin. 1 lit. a din HG nr. 1086/2004, personalul participant la misiunile prevăzute la art. 2 lit. a-d din Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, în zonele de operații, beneficiază de diurnă în valută, care nu include cheltuieli de hrană, calculată în baza ordinului de numire în funcție, de la data părăsirii teritoriului național și până la data intrării în țară, după executarea misiunii, astfel: a) ofițerii – 45 Euro/zi/persoană.

Art. 3 din HG nr. 1086/2004 prevede că pe durata misiunii, personalul beneficiază de 1 EURO/zi/persoană pentru facilitarea legăturii cu familia și recreere.

Art. 6 din HG nr. 1086/2004 reia prevederile art. 27 din Legea nr. 42/2004, în sensul că dispozițiile prezentei hotărâri se aplică în mod corespunzător și celorlalte instituții din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Competențele ministrului apărării naționale, stabilite prin prezenta hotărâre, sunt îndeplinite, după caz, de conducătorii instituțiilor respective.

Art. 26 alin. 1 din Legea nr. 121/2011 prevede la rândul său, precum s-a arătat, că drepturile de diurnă, cazare, hrană, facilitarea legăturii cu familia, recreere şi transport ale personalului militar şi civil participant la misiunile şi operaţiile prevăzute la art. 2 alin. (1), precum şi ale celui care execută misiuni în zona de operaţii, în sprijinul forţelor armate dislocate, în conformitate cu specificul fiecărui tip de misiune sau operaţie, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Este de observat în acest context că, deşi Legea nr. 121/2011 a abrogat Legea nr. 42/2004, în baza căreia s-a emis HG nr. 1086/2004, acest din urmă act normativ a rămas în vigoare, pârâtul nesusţinând şi nedovedind contrariul.

Însă, din considerentele Deciziei ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 38/2021, prin care, deși s-a respins, ca inadmisibilă sesizarea, se deduce existența unei practici majoritare și însușirea acestei practici în sensul că drepturile băneşti în discuţie trebuie acordate de statul român condiţionat de neplata aceloraşi drepturi de către organismele internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunea, chiar şi sub o altă denumire şi într-un alt cuantum, dar în acelaşi scop, principiul dublei compensări ar rezulta din nota de fundamentare a actului normativ, fiind preluat ulterior în art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 46/2020 pentru stabilirea drepturilor de diurnă, cazare, hrană, facilitarea legăturii cu familia, recreere şi transport ale personalului militar şi civil participant la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, care a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1.086/2004 (pct. 58 din decizie):

,,79.

Dificultatea chestiunii de drept supuse dezlegării este cu atât mai redusă cu cât prin Decizia nr. 30 din 15 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost soluţionată o problemă similară, referitoare la norma de hrană.

Chiar dacă pentru norma de hrană există şi alte reglementări, raţionamentul dezvoltat în cadrul respectivei decizii este, în parte, aplicabil şi situaţiei din speţa de faţă, desprinzându-se ideea că o anumită categorie de cheltuieli suportate de poliţistul aflat în misiune nu poate fi compensată decât o singură dată.

80.

În fine, mai trebuie subliniat faptul că, după data de 23 decembrie 2015, când a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 999/2015, problema ridicată de instanţa de trimitere a primit o dezlegare legală, fiind modificat art. 91 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 după cum urmează: “Personalul Ministerului Afacerilor Interne care participă la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român în comun cu forţele armate ale României sau similare celor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, pentru forţele armate, beneficiază de diurnă, cazare şi hrană care se stabilesc în raport cu nivelul acestora utilizat la data de 31 decembrie 2009, potrivit legislaţiei aplicabile forţelor armate care participă la misiuni în afara teritoriului statului român, în lipsa acordării acestor drepturi de către aliaţii, partenerii sau organizaţiile internaţionale sub egida cărora se desfăşoară misiunile şi operaţiile.”

81.

Chiar dacă acest text de lege se regăseşte într-un act normativ care, aşa cum o precizează titlul hotărârii Guvernului, îşi propunea să reglementeze unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, articolul citat se referă în mod explicit la drepturi ale persoanelor care participă la misiuni similare celor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 121/2011, care se referă la misiuni şi operaţiuni de durată, diferite de cele enumerate la art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 518/1995.

La o astfel de misiune a participat şi reclamantul din litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere, astfel încât norma citată îi este pe deplin aplicabilă începând cu data de 23 decembrie 2015.

82.

Intervenţia legiuitorului naţional în acest caz a avut exclusiv scopul de a facilita corecta interpretare a dispoziţiilor legale modificate, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nici anterior modificării norma naţională nu putea să producă efecte care să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză printr-o dublă plată a aceloraşi drepturi.”

Așadar, participantul la misiunile internaţionale nu este îndreptăţit să beneficieze de două prestaţii, compensaţii sau beneficii (unele suportate de partenerul extern şi celelalte de angajator sau de Statul Român), atât timp cât, plăţile efectuate de către partenerul extern sunt destinate să acopere/compenseze aceleaşi cheltuieli, inconveniente sau riscuri de ordin moral, chiar dacă drepturile băneşti acordate conform acordurilor/înţelegerilor tehnice încheiate sunt structurate în mod diferit faţă de reglementarea naţională.

În speță, pârâții au depus la dosarul de recurs dovada faptului că reclamantul a beneficiat de drepturile bănești în litigiu de la partenerii externi.

Astfel, la dosarul cauzei a fost depusă adresa Direcției Generale Afaceri Europene, Schengen și Relații Internaționale nr. 165972/31.12.2021, căreia i-a fost atașat răspunsul primit din partea Serviciului European de Acțiune Externă la data de 29.12.2021 și înregistrat sub nr. 875406 cu privire la drepturile salariale acordate reclamantului în perioada desfășurării turului de serviciu în cadrul Misiunii EUCAP Sahel Mali, din care rezultă că reclamantul a beneficiat de diurne sau orice alte indemnizații pe perioada în care și-au desfășurat misiunea (f. 11).

De asemenea, din Răspunsul la scrisoarea nr. 3332 transmis de Serviciul European de Acțiune Externă, prin care s-au solicitat informații despre experții români care au fost detașați și la Eucap Sahel Mali, rezultă că personalul internațional (contractual și detașat) desfășurat într-o misiune are dreptul să primească o indemnizație ce este compusă, după caz, din trei elemente: indemnizație zilnică de subzistență (DSA): compensație pentru cheltuieli rezultate dintr-o detașare în străinătate într-o misiune civilă în UE de gestionare a crizelor; scopul său este de a acoperi cheltuielile legate de cazare, masă, cheltuieli locale de călătorie și diverse (cum ar fi costurile de comunicare privată).

Indemnizația de dificultate: compensație pentru cheltuieli suplimentare rezultate din condițiile dificile deosebite care prevalează în contextul unei misiuni civile UE de gestionare a crizelor.

Indemnizație de risc: compensație pentru riscul rezultat din participarea la o anumită misiune civilă UE de gestionare a crizelor datorită faptului că misiunea respectivă face obiectul unei amenințări specifice sau zona de detașare se află într-o zonă de conflict.

Îndemnizația zilnică de subzistență și indemnizația de dificultate sunt plătite pentru fiecare zi de angajare sau detașare (inclusiv, prin urmare, toate formele de concediu și deplasare la serviciu, în limitele stabilite de contractul de personal sau de condițiile de detașare) în timp ce indemnizația de risc este plătită pentru fiecare zi în care membrul personalului este detașat în zona de risc (prin urmare, excluzând deplasarea la serviciu și concediu) (f. 14).

Prin urmare, având în vedere că indemnizaţiile plătite de partenerul străin includ toate componentele solicitate de reclamant în temeiul dreptului intern, în mod corect pârâtul i-a refuzat reclamantului achitarea diurnei în valută şi indemnizaţia în valută pentru facilitarea legăturii cu familia/recreere, pentru perioada 09.05.2016 - 09.05.2018 în care acesta s-a aflat în misiune internaţională, în funcţia de Trainer of trainers în cadrul EUCAP Sahel Mali.

Ca urmare, în temeiul art. 496 rap. la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Curtea v admis recursurile declarate de pârâţii Inspectoratul General al Jandarmeriei Române (U.M. 0251 Bucureşti) şi Ministerul Afacerilor Interne, a casat parţial sentinţa recurată iar în rejudecare a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie şi a respinssge acţiunea ca nefondată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate care nu contravin prezentei decizii.