Hotărâre nr. 83 din 23.01.2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia I civilă, la data de 03.10.2022, sub nr. 3024/86/2022, reclamanţii B.C., C.M., C.A.R. şi H.M.V., în Contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, participant fiind Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au solicitat:

1.

Recunoașterea stării de discriminare în care au fost plasați de pârâți, în materie salarială, în raport cu magistrații care au fost indemnizați beneficiind de indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006), conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând cu 27.09.2019 și în continuare, pe viitor și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, atât timp cât se mențin condițiile de acordare.

2.

Recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând cu 27.09.2019 și în continuare, pe viitor și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, atât timp cât se mențin condițiile de acordare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006).

3.

Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 27.09.2019 și în continuare, pe viitor, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 340 din 14 martie 2023, Tribunalul Suceava a admis excepţia autorităţii de lucru judecat și a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca existând autoritate de lucru judecat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Faţă de dispoziţiile art. 430 alin. 1 şi 4, art. 431 Cod procedură civilă, instanţa a apreciat că principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt dosar.

Instanţa aminteşte, în acest context, că pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe triplă identitate de părţi, obiect şi cauză.

În cauza de faţă, autoritatea de lucru judecat a fost invocată în raport de sentința civilă nr. 288/2019 din data de 27.02.2019 pronunțată de Tribunalul Alba - Secția I Civilă în dosarul nr. 2544/107/2018, rămasă definitivă prin neapelare, având ca obiect „litigii de muncă”.

Instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 288 din 27.02.2019 pronunţată în dosarul nr. 2544/107/2018, Tribunalul Alba - Secția I Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, invocată prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii GV ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată formulată de aceiaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, sentinţa rămânând definitivă (f. 90-98 ds.).

Analizând sentinţa civilă nr. 288/27.02.2019 pronunțată de Tribunalul Alba - Secția I Civilă în dosarul nr. 2544/107/2018, instanţa a constatat că cererea ce face obiectul prezentei acţiuni prezintă identitate de părţi, obiect şi cauză.

Astfel, atât în prezenta cauză cât şi în dosarul nr. 2544/107/2018 au calitatea de părţi reclamanţii C.A.R., Hărșan Marius, B.C. şi C.M. şi pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.

În ceea ce priveşte obiectul celor două cauze, instanţa a reţinut că în prezenta cauză, la fel ca în cea care a format obiectul ds. nr. 2544/107/2018, reclamanţii au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi a OUG nr. 20/2016 luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT – OUG nr. 27/2006) şi repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanţii au invocat faptul că în cauză nu este vorba de identitate de obiect atât timp cât în cadrul ds. nr. 2544/107/2018 au fost solicitate drepturi salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu data de 01.10.2015, iar în cadrul prezentului dosar drepturile salariale sunt solicitate începând cu data de 27.09.2019, dată ulterioară rămânerii definitive, prin neapelare a sentinței civile nr. 288/2019 a Tribunalului Alba și anume 27.02.2019.

Tribunalul a reţinut că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul, în sensul de pretenţia concretă dedusă judecăţii, să fie formulat identic în ambele acţiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este acelaşi.

Aşadar, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesară identitatea însăşi a obiectului material, dacă dreptul ca atare a fost confirmat/infirmat printr-o hotărâre definitivă, fie că judecata s-a purtat asupra întregului obiect material sau numai asupra unei părţi din acesta.

Astfel, în practica judiciară anterioară noului Cod s-a decis că hotărârea pronunţată într-un proces având ca obiect plata unor rate sau a unei singure rate capătă putere de lucru judecat şi pentru ratele viitoare datorate aceleiaşi obligaţii cu caracter periodic.

Jurisprudenţa a hotărât, de asemenea, că, pentru a nu se ajunge la două hotărâri contradictorii, în sensul că drepturile recunoscute prin prima hotărâre să nu fie contrazise prin hotărârea ulterioară, trebuie să se verifice dacă nu cumva prin noua acţiune reclamantul nu urmăreşte acelaşi scop ca în primul proces.

Pentru a stabili identitatea de obiect, se are în vedere ca prim termen de referinţă hotărârea instanţei, urmând să se cerceteze dispozitivul acesteia coroborat cu conţinutul considerentelor, la care urmează să se raporteze obiectul cererii subsecvente.

Or, instanţa a constatat că în ambele dosare obiectul este identic, din ambele acţiuni rezultând că scopul final urmărit de părţi este identic - recalcularea indemnizațiilor de încadrare conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, atât timp cât se mențin condițiile de acordare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006) şi repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Ca atare, instanţa a reţinut şi identitatea de obiect între cele două cauze.

În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie cerută de dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură civilă, instanţa a reţinut că, prin cauza cererii de chemare în judecată, se înţelege instituţia sau categoria juridică ori principiul de drept substanţial pe care petentul îşi întemeiază pretenţia sa.

Or, în cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că şi această condiţie este îndeplinită întrucât, în ambele acţiuni, reclamanţii au invocat acelaşi temei de drept – respectiv prevederile Legii nr. 71/2015 şi ale OUG nr. 20/2016.

S-a reținut ca neîntemeiată apărarea reclamanților în sensul că nu este vorba de identitate de cauză întrucât, în prezenta cauză, ei înţeleg să invoce, în plus, şi disp. art. 27 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 137/2000.

Tribunalul a constatat că şi în dosarul anterior - nr. 2544/107/2018 – instanţa a analizat (pe lângă dispoziţiile legale care reglementează coeficientul de multiplicare de 19%) şi principiul nediscriminării invocat de reclamanţi.

Astfel, în considerentele sentinţei civile nr. 288/27.02.2019, Tribunalul Alba a reţinut că „reclamanţii nu au făcut dovada pretenţiilor invocate, respectiv că există în plată indemnizaţii la care să se fi aplicat coeficientul 19, indiferent de nivelul instanţei şi, totodată, reclamanţii nu au dovedit existenţa stării de discriminare.

Reclamanţii, deşi solicită repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispoziţiilor legale, totuşi nu aduc niciun argument în sprijinul existenţei discriminării, limitându-se numai să invoce Decizia nr. 794/2016 a CCR şi să menţioneze câteva hotărâri judecătoreşti prin care alte persoane ar fi obţinut coeficientul 19 şi care nu le sunt opozabile oricum reclamanţilor şi prin care s-au acordat numai despăgubiri, fără să se producă schimbări la nivelul coeficienţilor acordaţi persoanelor în cauză”.

În consecinţă, instanţa a constatat că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cele trei condiţii cerute de art. 431 din Codul de procedură civilă pentru a exista autoritate de lucru judecat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii H.M.V., C.A.R., B.C., C.M., considerând că sentința Tribunalului Suceava este netemeinică.

Au menționat că între părți a mai avut loc un litigiu finalizat cu pronunțarea S.c. 288/2019 a Tribunalului Alba, dar, raportat la această hotărâre judecătorească, nu poate fi reținută excepţia autorității de lucru judecat deoarece, atât obiectul, cât și cauza sunt diferite față de cele existente în acest dosar.

Obiectul cererii privește pretenția dedusă judecății și în condițiile în care nu există suprapunere între perioadele solicitate la p1ată, nu se poate considera că prima instanță s-a pronunțat cu privire la îndreptățirea lor la aplicarea coeficientului de multiplicare de 19, ulterior datei de 27.09.2019 (dată de la care solicită recunoașterea drepturilor salariale în prezentul dosar).

Tribunalul Suceava nu a analizat întreaga lor motivare, astfel constată că nu a făcut deloc referire în dezvoltarea soluției la faptul că au arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a analizat în considerentele deciziei nr. 5l/18.06.2018 cele arătate mai sus, opinia acesteia fiind în concordanță cu cele arătate de ei, reclamanții.

Astfel, la pct. 29 paragraful 5 din această hotărâre se arată: „în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat nu există identitate de obiect între judecata ce a format obiectul dosarului nr. 2989/2/2008 în care se pretinde că reclamanții au fost reprezentați de sindicat și prezentul litigiu, întrucât soluția dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin dec. nr. 3496/23 iunie 2009, a vizat perioada anterioară datei pronunțării.

Prin cererea de apel, Curtea a fost învestită a lămuri existenţa dreptului la sporul de risc începând cu data de 12 ianuarie 2014"

Au criticat faptul că prima instanță a înțeles să invoce practica judiciară anterioară noului Cod, arătând că ”s-a decis că hotărârea pronunțată într-un proces având ca obiect plata unor rate sau a unei singure rate capătă putere de lucru judecat și pentru ratele viitoare datorate aceleiași obligații cu caracter periodic", aspect care nu le este aplicabil.

Consideră că analogia făcută de instanță nu este întemeiată.

Analogia presupune situații identice sau cel mult asemănătoare, dar în cazul de față nu este dată o astfel de situație.

Au în vedere că plata ratelor la care se referă instanța țin de dreptul civil pe când ei se află pe tărâmul dreptului muncii cu privire la plata drepturilor salariale care în niciun caz nu pot fi asimilate cu plata unor rate.

Consideră că asupra drepturilor salariale solicitate ulterior pronunțării s.c. 288/2019 nu a fost pronunțată, până în acest moment, nici o dezlegare din partea nici unei instanțe, inclusiv cea care a pronunțat sentința cu privire la care pârâtul raportase excepția autorității de lucru judecat, astfel încât, nu se află în situația în care prezenta instanță, în dosarul de față, să se mai pronunţe o dată asupra unei pretenții dezlegate anterior cu autoritate de lucru judecat.

Fiind vorba de altă perioadă, susțin că instanța ar fi trebuit să analizeze îndreptăţirea lor la pretențiile solicitate pentru o perioadă neanalizată în sentința anterioară.

Pe cale de consecință, rezultă că nu s-a decis cu autoritate de lucru judecat asupra chestiunii litigioase care face obiectul prezentului dosar.

Cu privire la identitatea de cauză reținută de instanță, consideră că și această analiză este greșită.

Astfel, arată că nu este îndeplinită nici condiția identității de cauză a celor două cereri, cauza cererii de chemare în judecată reprezentând fundamentul juridic pe care-și întemeiază partea obiectul cu care a învestit instanța.

În prezentul dosar, această cauză este parţial diferită, având în vedere că, spre deosebire de cele invocate în dosarul nr. 2544/107/2018 al Tribunalului Alba, invocă în plus și disp. art. 27 al. 1 și 2 din OG. nr. 137/2000.

Susțin că instanța nu a analizat starea de discriminare în care încă se află, opunându-i acestui argument autoritatea de lucru judecat, prin aceea că a constatat că și în dosarul anterior - nr. 2544/107/2018 Tribunalul Alba ar fi analizat (pe lângă dispozițiile legale care reglementează coeficientul de multiplicare de 19%) și principiul nediscriminării invocat de reclamanți.

Astfel, în considerentele sentinței civile nr. 288/27.02.2019, Tribunalul Alba a reținut că „reclamanții nu au făcut dovada pretențiilor invocate, respectiv că există în plată indemnizații la care să se li aplicat coeficientul 19, indiferent de nivelul instanței și, totodată, reclamanții nu au dovedit existența stării de discriminare.

Reclamanții, deși solicită repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispozițiilor legale, totuși nu aduc niciun argument în sprijinul existenței discriminării, limitându-se numai să invoce Decizia nr. 7942016 a CCR și să menționeze câteva hotărâri judecătorești prin care alte persoane ar fi obținut coeficientul 19 și care nu le sunt opozabile oricum reclamanților și prin care s-au acordat numai despăgubiri, fără să se producă schimbări la nivelul coeficienților acordați persoanelor în cauză".

Arată că în cererea de chemare în judecată în urma căreia s-a format dosarul nr. 2544/107/2018 al Tribunalului Alba, nu au invocat nicăieri starea de discriminare nici în considerentele acțiunii nici ce temei juridic al acţiunii, iar faptul că Tribunalul Alba, în motivarea S.c. 288/2019 a înțeles să facă referire la acest aspect, nu le poate fi imputat lor, deoarece instanța s-a pronunțat cu privire la mai multe aspecte decât s-a cerut, depășind astfel cadrul procesual.

Astfel, consideră că Tribunalul Alba a analizat această chestiune, fără a fi de fapt sesizată cu ea, aspect care nu trebuie să le creeze o situație mai grea, respectiv să le poate fi opusă ca autoritate de lucru judecat o chestiune pe care nici nu au cerut-o.

Solicită a se observa că în prezenta acțiune au arătat în mod explicit, atât în fapt cât și în drept faptul că își întemeiază acţiunea pe prevederile art. 27 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 137/2000 iar acești coeficienți de multiplicare reprezintă diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și drepturile salariale încasate, câștigate pe cale judiciară de aproximativ 1000 de magistraţi reclamanți (cu grade profesionale de judecătorie, tribunal și curte de apel).

Susțin că această cerere nu a existat în acţiunea inițială prin care au înaintat-o Tribunalului Alba și în urma căreia a fost pronunțată S.c. 288/2019 a Tribunalului Alba.

Prin urmare, în prezenta cauză au invocat discriminarea atât raportat la indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. dar și raportat la indemnizațiile mai multor alți colegi care au câștigat în instanță acțiuni privind recunoașterea indemnizației de încadrare și celelalte drepturi aferente raportat la coeficientul de multiplicare 19,000, stare de discriminare în care se află și în prezent și nu au niciun mijloc ca această să înceteze în condițiile în care instanțele le pot opune în continuare autoritatea de lucru judecat la constatarea existenței stării de discriminare.

În plus, chiar dacă Tribunalul Alba prin S.c. 288/2019 a analizat starea de discriminare în care se află (cu toate că nu au solicitat), arată că această analiză a fost făcută pentru perioada anterioară rămânerii definitive a hotărârilor prin care colegii lor, procurori în judeţul Mureș au obţinut recunoașterea drepturilor salariale, deci nu a avut cum să se reporteze la starea de discriminare în care se află cu privire la situația acestora.

Solicită a se observa că toate hotărârile invocate au rămas definitive ulterior datei pronunțării S.c. 288/2019.

Prin urmare, au învestit instanţa cu o nouă stare de fapt, respectiv discriminarea în raport cu acești colegi, acesta fiind un motiv în plus pentru care nu le poate fi opusă autoritatea de lucru judecat.

A hotărî altfel, ar însemna ca ei să nu mai poată valorifica niciodată acest drept, cu toate că sunt în situații identice cu colegii lor iar starea de discriminare. cu toate că este evidentă, nu va înceta în niciun fel.

Mai arată că au depus la dosarul cauzei sentințele civile prin care majorității procurorilor de pe raza județului Mureș le-au fost recunoscute aceleași drepturi salariale precum cele solicitate de ei prin prezenta acțiune, în dovedirea stării de discriminare în care se află, respectiv: sentința civilă nr. 85/06.02.2020 a Tribunalului Mureș (dosar 2107/102/2019) și Decizia nr. 614/A/12.11.2020 a Curții de Apel Tg-Mureș (2107/102/2019); decizia civilă nr. 1583 din 28.10.2021 a Curţii de Apel Alba Iulia prin care, în rejudecare, au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.

Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș împotriva sentinței civile 1541/2020 pronunțată de Tribunalul Alba Secția I civilă în dosarul nr. 2237/102/2019 cu referire la reclamantul Pop Alexandru Bogdan; decizia civilă nr. 1185 din 26.05.2022 a Curții de Apel Alba Iulia prin care, în rejudecare, au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.

Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș împotriva sentinței civile 1541/2020 pronunțată de Tribunalul Alba Secția I civilă în dosarul nr. 2237/102/2019 cu referire la reclamantul G C; sentința civilă nr. 1648/19.11.2019 a Tribunalului Alba (dosar 2504/107/2019) și Decizia Civilă nr. 1113/0l.10.2020 a Curții de Apel Alba Iulia (dosar 2504/107/2019); sentința civilă nr. 571/09.06.2020 a Tribunalului Alba (dosar 3029/107/2019) și Decizia Civilă nr. 971/10.06.2021 a Curții de Apel Alba Iulia (dosar 3029/107/2019); sentința civilă nr. 32/2023 în dosar 3053/86/2022 a Tribunalului Suceava.

4. Apărările formulate

Intimaţii pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului declarat de apelanții-reclamanți, ca nefondat, pentru considerentele care urmează:

Apreciază că instanța de fond, în mod corect, a admis excepția puterii de lucru judecat invocată de intimaţii-pârâți și pe cale de consecință a respins acțiunea reclamanţilor.

Relativ la autoritatea de lucru judecat supusă discuției, susțin, în esență, că aceasta există în raport cu dispozițiile sentinței nr. 288/27.02.2019 pronunțată de Tribunalul Alba - Secția I Civilă în dosarul nr. 2544/107/2018, rămasă definitivă prin neapelare, fiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză juridică", conform art. 431 coroborat cu art. 432 C. proc.

Civ.

Astfel, în ambele dosare obiectul este identic, în ambele acțiuni rezultă scopul final urmărit de părți ce este identic, iar calitatea de reclamant și pârâți o au aceeași persoane, respectiv instituții, fiind îndeplinite cerințele statuate de textul legal precitat.

Cu referire la identitatea de cauză, ce constituie fundamentul juridic al acțiunii, consideră că este îndeplinită şi această cerință față de împrejurarea că în primul dosar s-au invocat prevederile Legii 71/2015 și a OUG nr. 20/2016 iar în prezentul dosar se arată aceleași texte de lege.

5. Probatoriul încuviinţat şi administrat în calea de atac:

În apel reclamanţii apelanţii au depus practică judiciară.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de apel:

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477 şi art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea expune următoarele considerente:

În speță prima instanță a reținut că este dată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 288/27.02.2019 a Tribunalului Alba, pronunțată în dosarul nr. 2544/107/2018, definitivă prin neapelare, iar în apel reclamanții susțin că cele două litigii nu au același obiect și aceeași cauză, astfel că nu se poate reține excepția menționată.

Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

De asemenea, potrivit art. 430 C. proc. civ. „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.”.

Rezultă din prevederile legale enunţate că elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte paralizarea unei a doua cereri în modul permis de art. 431 alin. 1 C.pr.civ., sunt părţile, obiectul şi cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese.

Din analiza celor două cereri de chemare în judecată rezultă că, deși în ambele cauze sunt aceleași părți, în aceiași calitate (fapt necontestat) iar obiectul lor este identic, cauza este diferită, motivul de apel prin care se invocă acest aspect fiind întemeiat.

Astfel, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. 2544/107/2018, soluționat prin sentința civilă nr. 288/27.02.2019 a Tribunalului Alba (f. 90-98 ds. fd. vol.

I), reclamanții au solicitat recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - OUG nr. 27/2006) și repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale, reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 1.10.2015 și în continuare, pe viitor, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

Astfel cum se observă, obiectul cererii reclamanților în litigiul anterior a constat în solicitarea de egalizare a indemnizațiilor de încadrare, în temeiul Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând de la 1.10.2015 și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a-și limita în timp pretențiile de recalculare și de plată a diferențelor de drepturi salariale.

Obiectul prezentului litigiu este același în sensul că se solicită egalizarea indemnizațiilor de încadrare în temeiul acelorași acte normative, ceea ce determină o analiză a aplicării acestora plasată în intervalul de timp în care au intrat în vigoare, începând cu 1.04.2015 (Legea nr. 71/2015) și în continuare, în raport de prevederile noii legi a salarizării, Legea nr. 153/2017, în vigoare de la 1.07.2017.

Diferența între cele două litigii există doar că în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, plata diferențelor rezultate din admiterea capătului de cerere privind egalizarea salariilor, în prezentul litigiu reclamanții limitându-și pretențiile începând cu 27.09.2019.

Acest fapt este fără relevanță atât timp cât reclamanții urmăresc același scop ca în litigiu anterior, egalizarea indemnizațiilor de încadrare cu cele ale altor magistrați, în temeiul acelorași act normative care au reglementat egalizarea salariilor la nivel maxim începând cu 1.04.2015, în sensul recalculării lor în raport de coeficientul de multiplicare 19,000 aplicat procurorilor DIICOT/DNA, fapt corect subliniat de prima instanța.

De asemenea este lipsit de relevanță faptul că reclamanții au adăugat un nou capăt de cerere, în care se solicită constatarea existenței discriminării, adăugând ca temei legal în plus față de litigiul anterior, prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000, în condițiile în reclamanții au solicitat repararea prejudiciului cauzat prin discriminare, acest capăt de cerere nefiind unul principal, autonom, ci strâns legat de capătul doi de cerere.

Astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 10/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, persoana care se consideră discriminată are deschisă – prin norma cuprinsă în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 – chiar calea unei acţiuni în realizare, care este aceea în repararea prejudiciului cauzat prin actul/faptul ilicit discriminatoriu şi în restabilirea situaţiei anterioare iar constatarea existenţei faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanţei are loc în absenţa hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanţa de judecată – indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere” – în vederea antrenării (sau nu) a răspunderii civile (delictuale)-paragrafele 50,51.

În ceea ce privește cauza acțiunii, în ambele litigii s-au indicat ca temeiuri legale ale acțiunii Legea nr. 71/2015, Legea nr. 293/2015, Decizia CCR nr. 794/2016, art. 253, art. 266, art. 270, art. 272, art. 275 din Codul muncii, art. 14 din CEDO, și în plus, în actualul litigiu, art. 27 din OG nr. 137/2000, în condițiile în care în litigiul anterior, instanța a analizat dacă reclamanții sunt discriminați în raport cu alți magistrați.

Cu toate acestea, ceea ce trebuie reținut este că prin cauza cererii de chemare în judecată se desemnează situaţia de fapt calificată juridic, nefiind limitată doar la temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată.

Aşadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituţia sau categoria juridică ori de principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia sa, iar cum soluţia se pronunţă într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în speţă.

În primul litigiu reclamanții au solicitat egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivel maxim, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, invocând existența unor sentințe civile pronunțate la nivelul anului 2008, prin care s-a stabilit în favoarea unor magistrați dreptul de a încasa indemnizații egale cu cele ale procurorilor DIICOT/DNA, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 prevăzut de OUG nr. 27/2006.

Instanța a respins acțiunea reținând că reclamanții nu au făcut dovada pretențiilor invocate respectiv că există în plată indemnizații la care să se fi aplicat coeficientul 19,000, indiferent de nivelul instanței, și nu au dovedit existența stării de discriminare.

S-a reținut că prin hotărârile depuse se face dovada că s-au acordat despăgubiri, fără să se producă schimbări la nivelul coeficienților acordați persoanelor în cauză.

În prezentul litigiu, reclamanții solicită egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivel maxim și plata diferențelor de drepturi salariale rezultate, întemeindu-și pretențiile pe aceleași dispoziții legale, însă, ca situație de fapt, au invocat existența unor hotărâri judecătorești, pronunțate după soluționarea litigiului anterior prin sentința civilă nr. 288/27.02.2019 a Tribunalului Alba, prin care, în temeiul Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, s-ar fi dispus recalcularea indemnizațiilor de încadrare pentru alți magistrați, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 prevăzut de OUG nr. 27/2006.

Au indicat în acest sens sentința civilă nr. 139/20.03.2019 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia civilă nr. 44554/16.10.2019 a Curții de apel București, decizia civilă nr. 33/R/17.09.2019 a Curții de apel Cluj, sentința civilă nr. 694/23.05.2019 a Tribunalului Mureș, sentința civilă nr. 798/16.09.2019 a Tribunalului Suceava.

Din cele expuse rezultă că nu există o hotărâre judecătorească care să fi cercetat şi dezlegat în mod definitiv asupra dreptului părţilor reclamante la egalizarea indemnizațiilor de încadrare cu cele ale altor magistrați, care au obținut hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit calcularea indemnizațiilor în raport de coeficientul de multiplicare 19,000, ulterior finalizării litigiului în care reclamanților li s-a respins o astfel de cerere.

În aceste condiţii, reţine instanţa de control judiciar că un nou demers este permis reclamanților, în condiţiile în care, ulterior judecăţii care a format obiectul dosarului nr. 2544/107/2018, a apărut o împrejurare nouă - recunoaşterea în mod definitiv a dreptului altor magistrați la calcul indemnizației de încadrare prin aplicarea unui coeficient de multiplicare 19,000, împrejurare care se constituie într-o cauză juridică distinctă, aptă să modifice elementul esenţial avut în vedere de instanţa care a soluţionat în mod definitiv primul litigiu.

La fundamentul autorităţii de lucru judecat stă imutabilitatea jurisdicţională, care înseamnă că ceea ce a fost deja tranşat de către instanţă nu mai poate face obiectul reevaluării sau contestării ulterioare în justiţie, ceea ce în speţă reclamanții nu urmăresc prin promovarea prezentului litigiu, în condiţiile în care dreptul reclamanților la egalizarea indemnizațiilor de încadrare, începând cu data de 27.09.2019, drept grefat pe pretinsa recunoaştere în mod definitiv a dreptului altor magistrați la plata unor indemnizații de încadrare majorate, nu a fost până în prezent cercetat şi dezlegat de o instanţă de judecată.

Faţă de toate considerentele mai sus expuse, reţine instanţa de control judiciar că excepţia autorităţii de lucru judecat nu este dată, cauza fiind diferită în prezentul dosar față de litigiul anterior.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, în baza art. 480 alin. 3 C.pr.civ., apelul va fi admis, iar sentința civilă apelată va fi anulată în tot, în sensul că excepția excepţia autorităţii de lucru judecat va fi respinsă ca nefondată iar cauza va fi reținută pentru judecare de către Curtea de apel.

Se constată că, deși în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, părțile nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.