Hotărâre nr. 1413 din 17.10.2023

Prin Sentinţa penală nr. 141 din 24.04.2023 pronunţată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, în dosarul nr. 1515/206/2022, în temeiul disp. art. 396 alin. 1, 5 Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a Codul de procedură penală s-a dispus achitarea inculpatului T.C., pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prev. de art. 378 alin. 1 lit. c) Codul penal, întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de părțile civile T.J.V, T.I. şi T.C. prin reprezentantul legal S.(fostă V) G.S., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorească, prima instanţă a reţinut că inculpatul T.C. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul nr. 557/137/P/2018 din 09.09.2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abandon de familie, prev. de art. 378 alin. 1 lit. c) Codul penal, constând în aceea că, timp de mai mult de trei luni, nu a achitat pensia de întreţinere stabilită prin sentinţa civilă nr. 1140/20.11.2018 a Judecătoriei Gura Humorului, definitivă prin decizia civilă nr. 571/24.05.2019, în cuantum de 107 lei lunar pentru fiecare dintre minorii T.J.V, T.I. și T.C., de la data formulării acţiunii civile, respectiv 13.03.2018 și până la majoratul minorilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc la data de 20.09.2022, sub nr. 1515/206/2022.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu şi a solicitat ca judecata să se desfăşoare în baza procedurii simplificate, precizând că este de acord să presteze o munca neremunerată în folosul comunităţii.

Prin raportare la întregul material probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că nu planează niciun dubiu asupra situaţiei de fapt, şi anume că inculpatul T.C., timp de mai mult de trei luni, nu a achitat pensia de întreţinere stabilită prin sentinţa civilă nr. 1140/20.11.2018 a Judecătoriei Gura Humorului, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 571/24.05.2019, în cuantum de câte 107 lei lunar pentru minorii T.J.V, T.I. și T.C., de la data formulării acţiunii civile, respectiv 13.03.2018 și până la majoratul minorilor.

Cu toate acestea, sub aspectul încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului, instanţa de fond a reţinut că infracţiunea de abandon de familie presupune ca fapta să fie săvârșită cu rea-credință.

Cu alte cuvinte, din textul legal reiese că latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează printr-o rea-credință, ceea ce înseamnă că persoana obligată la plata pensiei de întreținere are posibilitatea reală de a o plăti, dar refuză să o facă.

Or, în speţă nu rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul T.C. a săvârşit fapta cu rea-credinţă, ţinând seama de veniturile de care acesta a dispus ulterior datei de 20.11.2018 și până în prezent.

În primul rând, instanța de fond a constatat că inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor, fiind liberat condiționat la data de 24.02.2018 (f.43 ds.up.).

Deși săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat îi este imputabilă, instanța nu a putut să nu ia în considerare situația ulterioară condamnării, care este de natură a limita posibilitățile reale ale acestuia de a se angaja și de a obține venituri în vederea îndeplinirii obligațiilor civile, fiind de așteptat ca inculpatul să întâmpine dificultăți la angajare din cauza acestei situații preexistente.

Totodată, deși la dosarul cauzei a fost depus răspunsul A.J.O.F.M.

Suceava din care rezultă că inculpatul nu s-a înscris ca șomer sau persoană în căutare de loc de muncă (f.38 ds.up.), instanța a apreciat că neapelarea la acest mijloc legal nu îi poate fi imputată inculpatului față de nivelul de educație al acestuia care, cel mai probabil, nu a cunoscut că există o astfel de posibilitate și s-a limitat la a căuta de lucru cu ziua/ocazional, aşa cum reiese din declarațiile date în cursul urmăririi penale.

În al doilea rând, din probatoriul administrat a rezultat că inculpatul nu a fost angajat cu contract individual de muncă în perioada 01.03.2018 – 04.10.2021 (f.39 ds.up.) și, pe cale de consecință, nu a realizat venituri în această perioadă.

De altfel, din ancheta socială întocmită la data de 11.11.2021, precum și din declarația inculpatului a rezultat că acesta nu a beneficiat decât de o pensie de boală în cuantum de 800 lei (f.41 ds.up.) – pensie care la momentul pronunțării sentinţei civile nr. 1140/20.11.2018 a Judecătoriei Gura Humorului era de 640 lei, sumă evident insuficientă pentru a asigura traiul de zi cu zi, chiar și la un nivel minim de nevoi, astfel încât inculpatului să îi fie conferită posibilitatea reală și efectivă de a achita pensia de întreținere pentru a se considera că acesta a acționat cu rea-credință.

În al treilea rând, din înscrisurile anexate la dosar a reieşit că inculpatul a fost internat de două ori la Spitalul de Psihiatrie din Câmpulung Moldovenesc, în perioada 25.04.2018 – 26.04.2018 și 24.06.2020 – 26.06.2020, fiind diagnosticat cu „tulburare organică de personalitate”.

Ca atare, instanța de fond a apreciat că inculpatul nu a manifestat o rea-credință în neîndeplinirea obligației de întreținere, ci că acest lucru s-a datorat numai faptului că inculpatul nu a dispus de veniturile necesare efectuării acestor plăți și nici de cunoștințele sau abilitățile necesare în vederea obținerii acestora, pe fondul unei educații deficitare și a unor probleme psihice.

În acest sens, instanţa a reţinut dispoziţiile art. 396 alin. 2 Codul de procedură penală, potrivit cărora condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Având în vedere că la pronunțarea unei soluții de condamnare instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive ori sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința acestui aspect, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

În speţa concretă, instanța de fond a apreciat că nu a fost dovedită, dincolo de orice dubiu, reaua-credință a inculpatul în neîndeplinirea obligației legale de întreținere, motiv pentru care s-a dispus o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a Codul de procedură penală.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi părţile civile T.C., T.I. şi T.J.V prin reprezentantul legal S.(fostă V) G.S..

Prin memoriul ataşat la dosarul cauzei, Parchetul a invocat nelegalitatea hotărârii sub aspectul soluţiei de achitare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a Codul de procedură penală, contrar dispoziţiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 4 din 11.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, conform căreia, în ipoteza în care instanța a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a și lit. c) Codul de procedură penală.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia penală nr. 1413/17.10.2023 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 1515/206/2022, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b Codul de procedură penală s-au admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi părţile civile T.C., T.I. şi T.J.V prin reprezentantul legal S.(fostă V) G.S. împotriva sentinţei penale nr. 141 din 24.04.2023 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, s-a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Câmpulung Moldovenesc.

În motivarea soluţiei Curtea a arătat că prin Încheierea din data de 06.01.2023 instanţa de fond a admis cererea inculpatului de judecare a cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii, având în vedere declaraţia inculpatului în acest sens suţinută la acelaşi termen (f.25 ds.fd.).

Ulterior, prin sentinţa apelată şi în baza examinării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului conform art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a Codul de procedură penală, întrucât fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.

Prin Decizia nr. 4 din 11.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a decis că în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. 1 lit. b) teza a II-a şi lit. c) Codul de procedură penală.

În motivarea acesteia s-a reţinut în primul rând că pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punctul de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii) şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate.

Astfel, dacă inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în actul de sesizare, însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod.

În speţă însă, inculpatul nu a formulat o astfel de poziţie, prevalându-se de procedura simplificată fără a formula vreo rezervă sub aspectul laturii subiective, iar în faţa instanţei de apel a invocat doar că ar fi achitat suma de 2.700 lei pentru care are înscrisuri doveditoare (pe care însă nu le-a prezentat) şi că anterior condamnării din februarie 2014 el a fost cel care a avut grijă de cei trei minori.

Însă, chiar şi într-o astfel de situaţie, în motivarea Deciziei nr. 4 din 11.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reţinut că în situaţia în care, în pofida atitudinii inculpatului de recunoaştere în totalitate a faptei, inclusiv sub aspectul poziţiei sale psihice la momentul săvârşirii acesteia, instanţa consideră că mijloacele de probă din faza anchetei penale nu oferă informaţii satisfăcătoare, îndestulătoare, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului în speţă, existând îndoieli în ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care a acţionat acuzatul (recunoscută, de altfel, fără rezerve), aceasta are obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura prescurtată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care a arătat, în considerentele Deciziei nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, că „aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului" (paragraful 19), dar şi că „ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului ori la existenţa legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei (...), în virtutea temeiului constituţional (...) al art. 124 alin. (1), instanţa este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiţiei presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept" (paragraful 22).

Desfiinţând pentru aceste motive sentinţa apelată, instanţa de apel nu poate însă proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti direct în apel, cu eventuala consecinţă a condamnării inculpatului, întrucât o astfel de situaţie ar aduce atingere dreptului acestuia prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – „Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.” Or în speţă, nefiind efectuată cercetarea judecătorească de către prima instanţă, nu poate surveni un „control judiciar” al instanței de apel, deoarece instanța de apel nu poate controla ceva ce nu s-a efectuat niciodată.

Conform art. 421 pct. 2 lit. b) Codul de procedură penală, instanţa de apel va dispune desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi rejudecarea în cazurile pentru nelegale citare, atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută.

Astfel, deşi încălcarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este prevăzută de legiuitorul român ca un motiv de desfiinţare cu trimitere, Curtea a reţinut că este incident art. 20 alin. 2 din Constituţie conform căruia în cazul în care există contradicții între legislația națională și cea europeană ratificată, în materia drepturilor fundamentale ale omului, are prioritate cea din urmă (în condiţiile în care, cum este cazul în speţă, legislaţia europeană este mai favorabilă, incluzând garanţii suplimentare).

În ceea ce priveşte efectele pe care dispoziţia instanţei de apel de desfiinţare le produce asupra procedurii ce urmează a se desfăşura în faţa primei instanţe, Curtea a reţinut că inculpatul şi-a precizat deja poziţia procesuală prin declaraţia din data de 06.01.2023, astfel că instanţa de fond urmează fie să admită cerere de judecare în procedură simplificată, fie să procedeze la efectuarea cercetării judecătoreşti, cu respectarea Deciziei nr. 4 din 11.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legi.

În această din urmă ipoteză, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, va dispune fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat.