Hotărâre nr. 16 din 14.09.2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 04.03.2021 sub nr. 1901/314/2021, reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

S.A., în contradictoriu cu pârâta NCE a formulat contestaţie împotriva Hotărârii emise de către SAL FIN în ds. nr. 202010103477.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 11 punct 10 Anexa 2 din Procedura pentru soluţionarea alternativă a litigiilor prin impunerea unei soluţii în cadrul SAL-FIN din 27.04.2016, Regulamentul nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar, Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017, OG 99/2000 şi Directiva 2005/29/CE.

Prin sentinţa civilă nr.4809 din data de 17.11.2022, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect ,,anulare act” formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

S.A., în contradictoriu cu pârâta NCE în favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Suceava a reţinut că cerere de chemare în judecată are ca obiect anularea unei hotărâri privind soluţionarea alternativă a unui litigiu promovat de un profesionist C.I.

S.A., hotărâre emisă de o entitate SAL, litigiu decurgând din executarea unui contract de asigurare încheiat între un consumator şi un profesionist, hotărâre emisă la iniţiativa consumatorului, în temeiul dispoziţiilor O.G. nr.38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi.

S-a reţinut faptul că acţiunea reclamantului cuprinde o cerere prin care solicită anularea hotărârii pronunţate de SAL – FIN, cererea principală fiind cea care determină şi competenţa materială a instanţei.

S-a constatat că nu se poate susţine rezonabil că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile civile formulate de asigurat, în condiţiile în care, în mod cert, acesta are calitatea de intervenient în cererea promovată de reclamantul Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

SA.

De asemenea, Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

SA., chiar dacă este debitor în raportul juridic material, substanţial, are, dincolo de orice dubiu, calitatea de reclamant şi se prevalează de un drept propriu, sui generis, care nu poate fi asimilat unui drept de creanţă izvorât din raporturile de asigurare.

De altfel, instanţa a constatat că se poate observa faptul că motivele de critică invocate de asigurător privesc legalitatea procedurii urmate de conciliator, astfel încât apărările reclamantei privesc direct modalitatea de emitere a hotărârii criticate, având specificul unei căi de atac, aspect care, alături de prevederile art. 11 alin. 10 din O.G. 38/2015, susţin ideea existenţei unei cereri speciale de atac, acesta fiind, în fapt, obiectul cererii principale promovate de reclamantă.

Prin urmare, obiectul cererii nu este obligarea uneia dintre părţi la plata unei sume de bani, ci anularea unui act întocmit de o entitate cu atribuţii jurisdicţionale, ca urmare a unei proceduri de soluţionare a litigiilor şi care poate deveni titlu executoriu în cazul în care nu este atacat.

S-a reţinut că în speţă nu se pune problema anulării unui act juridic patrimonial, ci a unui act cu caracter jurisdicţional, pronunţat în urma unei proceduri contradictorii (a se vedea art. 10 alin. 8, conform căruia „comisia de conciliere va putea dispune, după caz, ascultarea părţilor, în măsura în care este necesar, şi reluarea dezbaterilor în şedinţe succesive”).

Pe baza celor menţionate mai sus, judecătoria a apreciat că stabilirea competenţei materiale în cauză se face după obiect şi nu după valoarea cuprinsă în actul a cărui anulare se solicită.

Hotărârea ce face obiectul litigiului dedus judecăţii a fost pronunţată în dosarul SAL-FIN nr. 202010103477, privind diferendul dintre reclamantă şi pârâtul NCE, în temeiul dispoziţiilor Regulamentului Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN).

Potrivit art. 1 din Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), această Entitate de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar non-bancar este înfiinţată în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară şi este constituită în baza Ordonanţei Guvernului nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori si comercianţi, oferind posibilitatea soluţionării unui litigiu printr-o procedură SAL, ce funcţionează exclusiv în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Potrivit art. 9 alin. (10) din Anexa nr. 2 a Regulamentului nr. 4/2016 al Autorității de Supraveghere Financiară privind organizarea și funcționarea Entității de Soluţionare Alternative a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar, hotărârea Comisiei de conciliere poate fi atacată la instanța de judecată competentă.

Potrivit art. 94 pct.2 Cod procedură civilă, judecătoria judecă căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

Sintagma „în cazurile prevăzute de lege” vizează, în acest caz, menţionarea, într-un text legal, în mod expres, a posibilităţii de a ataca în justiţie hotărârea organului cu activitate jurisdicţională din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, în contextul în care, potrivit art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, adică au competență generală de judecată asupra tuturor cererilor care nu sunt date în mod expres în competenta judecătoriilor.

Pe cale de consecință, în lipsa unor menţiuni exprese privind competența de soluționare de către judecătorii, s-a apreciat că dispozițiile art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă devin aplicabile, legea (în acest caz art. 9 alin. (10) din Anexa nr. 2 a Regulamentului nr. 4/2016 al Autorității de Supraveghere Financiară) neprevăzând expres competenţa judecătoriei sau a altei instanţe.

Astfel, Judecătoria Suceava a admis excepția necompetentei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava- Secţia a II-a civilă, la data de 04.01.2023 sub nr.1901/314/2021.

Prin încheierea nr.48 din data de 03 martie 2023, Tribunalului Suceava – Secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Societatea de Asigurare - Reasigurare C.I.

S.A. prin lichidator CITR Filiala Cluj SPRL - Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta NCE, prin mandatar N C, în favoarea Judecătoriei Suceava; a constatat ivit conflictul negativ de competentă materială între Tribunalul Suceava, Secţia a II-a civilă și Judecătoria Suceava; a suspendat judecata cauzei şi a dispus trimiterea dosarului spre soluţionare pe calea regulatorului de competenţă a conflictului negativ de competenţă către Curtea de Apel Suceava.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

S.A în contradictoriu cu pârâta NCE, s-a formulat contestaţie împotriva Hotărârii emise de către SAL FIN în ds. nr. 202010103477.

În drept, s-au invocat disp. art. 11 punct 10 Anexa 2 din Procedura pentru soluţionarea alternativă a litigiilor prin impunerea unei soluţii în cadrul SAL-FIN din 27.04.2016, Regulamentul nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar, Norma ASF nr. 20/2017, Legea 132/2017, OG 99/2000 şi Directiva 2005/29/CE.

Din cuprinsul Hotărârii emise de către SAL FIN în ds. nr. 202010103477 rezultă că obligația la care se face referire nu are o valoarea mai mare de 200.000 lei.

Acţiunea în anulare a acestei hotărâri este o veritabilă acţiune evaluabilă în bani, întrucât are ca obiect anularea unui act, act ce este evaluabil în bani odată ce stabileşte plata unei sume de bani.

Drept urmare este evident că obiectul acţiunii este evaluabil în bani şi nu neevaluabil, cum susţine Judecătoria Suceava.

Drept urmare, s-a apreciat, contrar celor reţinute de Judecătoria Suceava prin sentinţa civilă nr.4809 din data de 17.11.2022, că stabilirea competenţei trebuie să se facă potrivit 94 pct. 1. lit. k) Cod procedură civilă şi nu potrivit art. 95 pct.1 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, s-a constatat că, deşi hotărârea este emisă de pârâta SAL- FIN ca organ de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul financiar nonbancar, din niciun text legal nu rezultă că, competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri revine tribunalului.

Susţinerea că o asemenea competenţă revine tribunalului ca instanţă de drept comun în temeiul art. 95 pct.1 Cod procedură civilă cu referire la prevederile art. 94 pct.2 teza finală (menţiunea „în cazurile prevăzute de lege”) nu este fondată întrucât prin articolul 94 pct. 1 lit. k) se derogă de la prevederile art. 95 pct. 1 Cod procedură civilă, ceea ce înseamnă că în temeiul acestui articol în litigiile evaluabile în bani ar fi competent tribunalul numai dacă valoarea obiectului litigiului ar fi mai mare de 200.000 lei.

Este adevărat că potrivit art.95 pct.1 Cod procedură civilă ar putea fi competent tribunalul şi în cazul altor litigii decât cele evaluabile în bani al căror obiect este mai mare de 200.000 lei, însă o asemenea competentă ar putea reveni acestuia numai în cazul unor ligii neevaluabile în bani pentru care competenţa nu este dată judecătoriei potrivit art. 94 Cod procedură civilă.

De asemenea, s-a considerat că pe baza faptului că art. 9 alin. (10) din anexa 2 a Regulamentului nr. 4/2016 al Autorității de Supraveghere Financiară privind organizarea și funcționarea Entității de Soluţionare Alternative a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar, hotărârea Comisiei de conciliere poate fi atacată la instanța de judecată competentă, nu se poate ajunge la concluzia că prin derogare de la prevederile art. 94 pct. 1. lit. k) Cod procedură civilă competenţa materială aparţine tribunalului, pentru că, pe de o parte, o astfel de normă nu poate stabili competenţa unei instanţe, aceasta putând fi stabilită doar prin lege, iar, pe de altă parte, pentru că normele ce derogă de la o normă generală sunt de strictă interpretare, ceea ce presupune că o astfel de derogare trebuie să fie expresă şi trebuie limitată la situațiile pe care le prevede.

Or, această normă nici nu stabileşte în mod expres competenţa tribunalului, ci face referire doar la instanţa competentă şi nici nu poate fi interpretată prin coroborare cu prevederile art.95 pct.1 Cod procedură civilă deoarece o asemenea interpretare ar fi extensivă, contrară altor norme ce stabilesc competenţa judecătoriei.

S-a apreciat că referirea art. 94. pct.2 teza finală Cod procedură civilă, anume cea privind menţiunea „în cazurile prevăzute de lege”, nu reprezintă o veritabilă derogare de la prevederile acestui aliniat, care instituie competenţa judecătoriei în soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi a altor organe cu astfel de activitate, ci arată că pe lângă organele administraţiei publice cu activitate jurisdicţională mai pot exista şi alte organe cărora legea le atribuie activitate jurisdictională, organe care pot să nu fie din cele ale administraţiei publice.

În temeiul acestei prevederi nu se poate considera că judecătoria este competentă potrivit art. 94 pct.2 doar în acele situaţii în care hotărârea este al unui organ din cadrul administraţiei publice şi că în celelalte cazuri competenţa aparţine tribunalului în baza art. 95 pct.1 Cod procedură civilă.

Astfel şi în situaţia în care hotărârea SAL - FIN din ds. nr. 202010103477 ar fi considerat un act administrativ jurisdicţional, competenţa de soluţionare a căii de atac împotriva acesteia ar reveni tot judecătoriei în temeiul art. 94. pct.2 Cod procedură civilă.

Pentru aceste considerente, tribunalul în temeiul art. 132 alin.3 Cod procedură civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Suceava, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Suceava.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava la data de 24.08.2023 sub nr. 614/39/2023.

Examinând actele şi lucrările dosarului, asupra sesizării, Curtea reţine următoarele:

În art. 133 pct. 2 Cod procedură civilă, se arată că există conflict de competenţă atunci când “două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a soluţiona acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa de soluţionare, în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente”.

În cauza pendinte, cum Judecătoria Suceava şi Tribunalului Suceava– Secţia a II- a civilă, şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, Curtea urmează să admită prezenta sesizare, constatând existenţa conflictului de competenţă.

Cu privire la instanța competentă cu soluționarea cauzei, Curtea constată că obiectul acțiunii îl constituie contestaţia împotriva Hotărârii emise de către SAL FIN în ds. nr. 202010103477 formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

S.A în contradictoriu cu pârâta NCE.

Acţiunea în anulare a acestei hotărâri este o acţiune evaluabilă în bani, întrucât prin actul a cărui anulare se solicită se stabileşte plata unei sume de bani, astfel că devin incidente dispozițiile art. 94 pct. 1. lit. k) Cod procedură civilă : Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Din cuprinsul Hotărârii emise de către SAL FIN în ds. nr. 202010103477 rezultă că obligația la care se face referire are o valoare mai mică de 200.000 lei, competența, în acestă situație, revenind Judecătoriei.

În soluționarea conflictului de competență, Curtea mai reţine și considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept inserat în cuprinsul Deciziei nr. 32/2023 pronunțată în dosarul nr. 330/2023 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 8.931/196/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 94 şi art. 466 din Codul de procedură civilă şi art. 9 alin. (9) din anexa nr. 2 „Procedura pentru soluţionarea alternativă a litigiilor prin impunerea unei soluţii în cadrul SAL-FIN” la Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), cu modificările şi completările ulterioare, hotărârile pronunţate de judecătorie, prin care se soluţionează o cerere privind anularea hotărârii pronunţate de SAL-FIN potrivit art. 9 din anexa nr. 2 la Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 4/2016, sunt sau nu supuse căii de atac a apelului.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a avut în vedere, în considerentele nr. 65 și 71 din Decizia sus menționată că: ” Sesizarea are ca scop identificarea normei de drept procesual aplicabile în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a apelului, urmărindu-se a se determina dacă în privinţa acţiunii în anularea hotărârii SAL-FIN este admisibilă calea de atac a apelului, conform prevederilor art. 94 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 466 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sau sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 2 prin raportare la cele ale art. 466 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează inadmisibilitatea atacării cu apel a hotărârilor pronunţate de judecătorie în calea de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate.

S-a conturat astfel o opinie cvasiunanimă a instanţelor judecătoreşti – o singură hotărâre fiind în sens contrar – constituită din hotărâri definitive care nu evidenţiază divergenţe, ci, dimpotrivă, reflectă aceeaşi modalitate de identificare şi interpretare a normei legale aplicabile, în situaţii similare.

O opinie singulară, ca variantă de interpretare izolată, nu poate susţine caracterul dificil al chestiunii de drept sau potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară.”

Sub acest aspect, în considerentul 35 al aceleiași decizii se mai arată următoarele: ”În argumentarea acestei opinii majoritare a practicii judiciare s-a arătat că regula generală este impusă de dispoziţiile art. 466 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stipulează că „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”.

Astfel, derogarea de la calea de atac a apelului trebuie să fie prevăzută în mod expres prin alte dispoziţii legale, iar nu dedusă din alte reglementări ale legiuitorului sau ale unui organ administrativ care nu stipulează cu privire la calea de atac aferentă.

În acest sens s-a constatat că prin art. 9 din anexa nr. 2 la Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 4/2016 nu s-a stipulat că hotărârea instanţei competente nu este supusă ulterior căii de atac a apelului.

Totodată, în raport cu prevederile art. 94 pct. 2 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu se poate reţine că judecătoria soluţionează în ultimă instanţă [pentru a fi aplicabile prevederile art. 466 alin. (3) din Codul de procedură civilă], întrucât litigiul nu priveşte hotărârea unei autorităţi a administraţiei publice cu activitate jurisdicţională sau a altor organe cu astfel de activitate, în condiţiile în care procedura în discuţie nu este bazată pe principiile contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare, nefiind nici adoptată prin lege organică.

Conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), jurisdicţia administrativă specială reprezintă „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale”.

Așadar, în lipsa unei norme speciale de competență care să dea soluționarea acestui litigiu în competența instanțelor de contencios administrativ (hotărârea care face obiectul prezentei cauze nu are natura unui act administrativ sau a unui act administrativ-jurisdicțional, în înțelesul art. 2 alin.1 lit.c și d din Legea nr. 554/2004), dispozițiile art. 94 pct. 2 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cauză, cometența de soluționare aparținând instanței de drept comun, instanța competentă material urmând a fi determinată potrivit criteriului valoric stipulat de art. 94 pct. 1. lit. k) Cod procedură civilă, așa cum s-a reliefat mai sus.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 135 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis sesizarea privind stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei şi a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta Societatea de Asigurare Reasigurare C.I.

S.A. prin lichidator CITR Filiala Cluj SPRL - Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâta NCE, prin mandatar N C, în favoarea Judecătoriei Suceava.