Hotărâre nr. 356 din 29.05.2023

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava şi înregistrată sub nr. 3163/86/2022 la data de 13.10.2022, reclamantul X a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgență „Bucovina” Suceava, anularea parţială a procesului verbal de intervenţie nr. 657 din data de 23.05.2022, respectiv menţiunile înscrise la punctul 1 şi 7 din procesul verbal menţionat, obligarea pârâtei la întocmirea unui nou proces verbal de intervenţie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 14 din 12.01.2023 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii și a respins ca fiind inadmisibilă acţiunea având ca obiect „anulare act” formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina” Suceava.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul X prin care a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Suceava, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

A susținut că în cauză a fost admisă în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Astfel, legea prevede în mod expres actele care sunt nesupuse controlului contenciosului administrativ, iar aceste excepţii sunt prevăzute de art. 126 alin. 6 din Constituţia României şi de art. 5 din Legea contenciosului administrativ, respectiv actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar, actele administradve pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară; actele administrative emise pentru aplicarea regimului stprii de război, al stării de asediu sau al celui de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Actul administrativ pe care l-a contestat nu este încadrat ca excepţie de la controlul contenciosului administrativ.

Instituţia emitentă, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina”, este autoritate publică, iar actul a fost emis în vederea executării în concret a legii.

A invocat şi citat din art. 41 capitolul V Ordinul Inspectorului General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă nr. 4019/17.06.2022, art. 1 din Anexa la Ordinul nr. 4303/I.G. din 28.01.2010, art. 7 din Anexa ordinului 786/I.G. 28.01.2010, art. 13 din O.I.G.

NR 786/I.G din data de 20.08.2010.

A susținut că actul contestat îi vatămă un interes legitim privat.

Noţiunea de interes legitim este prevăzută în art. 52 din Constituţie şi reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Cum actul administrativ contestat este emis în vederea executării legii, iar prin emiterea sa îi este încălcat un interes legitim (posibilitatea celor vătămaţi prin incendiu de a-i pretinde despăgubiri ca urmare a menţiunilor din actul contestat), a solicitat a se constata că acţiunea este admisibilă, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, sens în care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Intimatul pârât Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina” Suceava a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefodat şi menţinerea hotărârii ca fiind legală şi temeinică.

În acest sens, deşi prin cererea de recurs reclamantul consideră că actul administrativ contestat (procesul verbal de intervenţie nr. 657 încheiat la data de 23.05.2022) îi încalcă un interes legitim, instanţa de fond, în mod corect, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a reclamantului.

Procesul verbal de intervenţie contestat de reclamant a fost întocmit la finalizarea intervenţiei de la incendiul respectiv, de către comandantul intervenţiei, în prezenţa reclamantului, pe bază de semnătură (inclusiv i s-au citit menţiunile din procesul verbal), acesta neavând nicio obiecţiune cu privire la aspectele inserate în procesul verbal de intervenţie.

La întocmirea fiecărui proces verbal de intervenţie, încheiat în urma unui incendiu, la materializarea principalelor elemente pe formatul tipizat, persoana cu atribuţii pe linia gestionării situaţiilor de urgenţă analizează îndeaproape şi cu obiectivitate factorii determinanţi care conduc la stabilirea cauzei probabile de incendiu, fapt rezultat şi la incendiul din data de 23.05.2022, din municipiu Fălticeni, strada 1 Mai, aspect ce poate fi constatat de către instanţa de judecată.

Drept urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, actul contestat în prezenta cauză, respectiv procesul verbal de intervenţie, este un document operativ de informare şi analiză statistică şi chiar dacă este emis de o autoritate publică şi are caracter unilateral, nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2, alin. 1, litera c) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, a susținut că hotărârea instanţei de fond este legală și, drept urmare, a solicitat instanţei de control judiciar respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut următoarele:

În concret, criticile recurentului reclamant X cantonabile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita calificare de către prima instanță a naturii juridice a actului dedus judecății ca nereprezentând un act administrativ, susținând recurentul că actul contestat a fost emis în vederea executării în concret a legii și nu este încadrat ca excepție de la controlul contenciosului administrativ.

Reține Curtea că obiectul acţiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituţie şi ale art. 1 alin. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, în sensul că se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorităţi publice, iar potrivit art. 8 din Lege pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative, tipice sau asimilate, şi că numai într-un asemenea cadru procesual fiind dedusă analizei existenţa unei atingeri aduse dreptului sau interesului legitim.

Ca atare, dezlegarea chestiunii admisibilităţii acţiunii din prisma particularităţii naturii juridice speciale a actului administrativ, are în atenţie definiţia legiuitorului din art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004, caracteristicile şi efectele specifice actului, chestiunea disputată fiind natura juridică a actului a cărui anulare se solicita, respectiv caracterul de act administrativ ce poate fi supus controlului judecătoresc pe calea Legii nr. 554/2004 a procesului-verbal de intervenție nr. 657 din data de 23.05.2022, respectiv mențiunile înscrise la punctul 1 și 7 din procesul-verbal.

Similar concluziei înscrisă în sentința recurată nr. 14/12.01.2023, reține Curtea că actul în discuție reprezintă un document operativ de informare și analiză statistică, neavând caracterul de act administrativ susceptibil a fi contestat pe calea acţiunii în contenciosul administrativ, după cum în mod evident nu se încadrează în categoria actelor administrative asimilate stabilite prin art. 2 alin. 2 Legea nr. 554/2004, calificarea acestuia trebuind realizată în raport de conţinutul şi efectele sale, iar în acest sens se observă că actul nu produce efecte juridice de sine stătătoare, lipsindu-i caracterul executoriu, și nu a fost emis în regim de putere publică, neînscriind o manifestare de voință calificată juridic.

Astfel, procesul-verbal de intervenție, deşi emis în cadrul unei autorități ce deține prerogativa regimului de putere publică, și cu toate că prezintă un caracter individual, nu stabilește o situație juridică și nu produce efecte juridice per se, nefiindu-i ataşat atributul executorialității.

Scopul său nu îl constituie organizarea executării sau executarea în concret a legii, după cum nu are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, ci, așa cum rezidă din definiția actului dată în art. 1 alin. 2 lit. l) din Legea nr. 307/2006, destinația sa este de înscriere a datelor esenţiale constatate la locul intervenţiei privind amploarea şi intensitatea incendiului, cauza probabilă a acestuia, efectele produse, desfăşurarea intervenţiei, forţele participante şi timpii operativi realizaţi, așadar înscrierea unor informații, iar nu a unei voințe decizorii a autorității, nefiind un act emis în regim de putere publică.

Respectivul raport capătă eficienţă juridică numai sub aspect probator, iar datele consemnate pot fi răsturnate prin alte mijloace de probă, pentru anihilarea constatărilor actului fiind suficientă proba contrarie, iar nu cenzurarea legalităţii sale în cadrul unei acțiuni în contenciosul administrativ, contrar susținerilor recurentului constatările actului nefiind apte a-i vătăma un interes legitim.

De aceea, raportat la obiectul acţiunii ce nu are în centrul său un act administrativ în mod judicios a fost dezvoltat raționamentul primei instanțe și dispusă soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, motivul de nelegalitate indicat de recurent nefiind incident, cu consecința respingerii recursului promovat în temeiul disp. art. 496 alin. 1 C. proc. civ. și a menținerii ca legală a sentinței primei instanței.

8. Suspendare executare act administrativ. Intervenirea constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ce au stat la baza emiterii actului

Rezumat

Existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o bănuială rezonabilă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza şi în vederea executării legii.

Cum parte dintre dispoziţiile declarate neconstituţionale reprezintă temei al deciziei de imputare contestat (facta pendentia), este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, nefiind excesivă suspendarea temporară a efectelor actului până la clarificarea pe cale judiciară a legalităţii sale.

(Dosar nr.537/86/2023 – Decizia nr.377/06.06.2023)

Hotărârea

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.02.2023, sub nr. 537/86/2023, reclamantul X în contradictoriu cu pârâta Academia Tehnică Militară ”Ferdinand I”, a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr.

A351 din 14.01.2022, pentru suma de 46.532 lei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta Academia Tehnică Militară „Ferdinand I”, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, iar, pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 207 din 14.03.2023, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii; a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul Poenaru Alin-Andrei, domiciliat în mun.

Suceava, str.

Plevnei, nr. 84, jud.

Suceava, cu domiciliul ales la Cabinet de avocat ”Călin Dragoș-Andrei”, cu sediul în mun.

Suceava, str.

Anastasie Crimca nr. l, bl. l, sc.

A, ap. l, jud.

Suceava, în contradictoriu cu pârâta Academia Tehnică Militară ”Ferdinand I”; a dispus suspendarea executării deciziei de imputare nr.

A351/14.01.2022 emisă de Academia Tehnică Militară ”Ferdinand I” până la soluţionarea definitivă a cauzei; a obligat pe pârâtă să achite reclamantului suma de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Academia Tehnică Militară ”Ferdinand I”, criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul pârâta a arătat că în cauza deşi au fost analizate şi prezentate o parte din motivele invocate de intimatul - reclamant pe care instanţa le-a avut în vedere la pronunţarea sentinţei, prin care s-a admis cererea de suspendare, având în vedere interpretările doctrinare şi jurisprudenţiale cu privire la temeiurile de drept invocate, normele de drept material invocate în cauză, au fost interpretate greşit, sens în care a solicitat a se avea în vedere următoarele considerente:

Instanţa de fond a prezentat motive de ordin generic, fără a face o analiză în limitele prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ chiar pe baza probatoriului administrat până la acel moment în scopul soluţionării cererii de suspendare, din perspectiva necesităţii motivării hotărârilor judecătoreşti, garanţie procedurală aplicabilă inclusiv procedurilor urgente.

Deşi instanţa de fond reia în susţinerea cazului bine justificat prevăzut de art.14 din Legea nr. 554/2004, susţinerile reclamantului menţionate la pag. 5-6, ca fiind o parte din temeiul suspendării unui act administrativ, aceste motive nu pot constitui motive de aparentă nelegalitate atâta timp cât din toate probele şi considerentele expuse în apărare de pârâtă, rezultă că au fost respectate toate prevederile legale în vigoare la momentul întocmirii actelor de cercetare administrativă.

Instanţa nu a indicat nici un motiv concret, temeinic şi legal care să poată produce o îndoială serioasă şi evidentă asupra legalităţii de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular suspus evaluării.

Instanţa de fond a făcut o analiză a motivelor de suspendare şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 147 din Constituţia României cu privire la faptul că deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru vii/or şi a dispoziţiilor din Decizia Curţii Constituţionale nr. 377/2017 din 31 mai 2017, publicată în M.Of. nr. 586/21 iulie 2017).

În acest sens instanţa de fond a reţinut la pag. 4 din hotărâre, următoare:

„În analiza cazului bine justificat, instanţa va analiza aparenţa dreptului prin prisma motivelor de nelegalitate a actului administrativ atacat.

Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul cenzurării legalităţii acestuia de către instanţa competentă, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul CE, cât şi în ordinea juridică a U.E. în sensul acestor instrumente juridice, instanţa, în calitatea sa de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri numai atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument valabil faţă de nelegalitatea lui.

Prin urmare, cazul bine justificat şi iminenţa pagubei sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de parte, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimila iminenţa producerii unei pagbe, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.”.

În interpretarea aspectelor menţionate mai sus, pârâta a menţionat faptul că formularea unor aprecieri asupra îndeplinirii condiţiilor necesare pentru suspendarea executării actului administrativ, (condiţii despre care reclamantul susţine că sunt îndeplinite), trebuie să aibă în vedere că, aşa cum s-a statuat atât în literatura de specialitate, cât şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, (decizia nr. 442 din 30 ianuarie 2013, decizia nr. 1002 din 24 februarie 2012, decizia nr. 2447 din II mai 2007) dar şi în Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006 a Curţii Constituţionale, că până la anularea de către o instanţă judecătoreasca, ordinul a cărui suspendare se solicită se bucură de prezumţia de legalitate; suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile expres reglementate.

A învederat pârâta o parte din considerentele formulate de ÎCCJ în emiterea deciziei nr. 442 din 30 ianuarie 2013 şi anume: în ceea ce priveşte posibilitatea suspendării unui act administrativ emis în temeiul unor norme legale, acesta se bucură de prezumţia de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, atât din dispoziţiile art. 14, cât şi din dispoziţiile generale ale legii contenciosului administrativ rezultă că suspendarea unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept ope legis - ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) şi art. 15 din actul normativ menţionat, „în cazuri bine justificate (I) şi pentru prevenirea unei pagube iminente (II) (...), persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond „Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat (decizia nr. 442 din 30 ianuarie 2013 a ÎCCJ).

A apreciat pârâta ca în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite cele două condiţii pentru a se putea admite cererea formulată şi dispune suspendarea executării deciziei de imputare.

Faţa de îndeplinirea primei condiţii legale - existenţa cazului bine justificat - reclamantul consideră că se află în situaţia cazului bine justificat, argumentat şi motivat prin invocarea Deciziei nr. 649 pronunţată la data de 15.12.2022 de Curtea Constituţională ca şi motivare a unei cereri de suspendare ce nu poate fi incident în prezenta cauza prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea unui act, întrucât acestea vizează fondul cauzei, care se analizează numai în cadrul acţiunii de anulare ce face obiectul dos. nr. 2185/86/2022 cu termen de pronunţare la data de 11.04.2023.

De asemenea, cercetarea administrativă a fost efectuată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi procedurale în vigoare la data efectuării acesteia, iar în conformitate cu înscrisurile depuse la dosarul de fond reiese în mod cert că întreaga răspundere a reclamantului a fost stabilită şi în considerarea răspunderii contractuale a reclamantului care a fost angajată a urmare a nerespectării angajamentului dat în cursul frecventării Colegiului Naţional Militar „Ştefan cel Mare” cât şi al contractului de studii universitare de licenţă nr. 241/A 1480/2017, cu durata normală de şcolarizare de 4 ani, în care la Cap. 5 - RĂSPUNDERI, pct. 5.2 studentul a luat la cunoştinţă de faptul că în cazul „nu respectă contractul semnat cu Academia Tehnică Militară, cu Ministerul Apărării Naţionale sau cu ceilalţi beneficiari va fi obligat să restituie cheltuielile de întreţinere şi de instruire efectuate pe timpul scolarizării”.

Conform prevederilor art. 51 din O.G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu referire la art. 1350 alin. (3) Cod civil răspunderea contractuală are prioritate faţă de răspunderea delictuală stabilită de O.G. 121/1998.

În baza răspunderii contractuale conform interpretărilor legale, precum şi a jurisprudenţei în aplicarea acestei răspunderi, culpa debitorului se prezumă, creditorul trebuind să facă dovada existenţei contractului şi a neexecutării acestuia.

În sperţă reclamantul, conform înscrisurilor mai sus menţionate, nu şi-a respectat obligaţiile asumate atât prin angajamentele semnate în timpul şcolarizării la Colegiul Militar Naţional cât şi contractele încheiate în timpul frecventării cursurilor universitare.

Fără a mai relua toate considerentele expuse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, precum şi indicarea probelor deja depuse, a menţionat pârâta că toată procedura de cercetare administrativă efectuată care este în fapt un act de constatare a unei pagube şi de stabilire a vinovăţiei persoanei care a creat-o, a respectat toate dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării acesteia, iar instanţa de fond investită cu suspendarea actului solicitată de reclamant a procedat cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative mai sus menţionate, să susţină că actele efectuate în cadrul cercetării administrative ar fi nelegale sub aspectul că prin Decizia ar. 649 pronunţată la data de 15.12.2022 de Curtea Constituţională, publicată în M.

Of. nr. 103 Partea l din 07.11.2023, s-a constatat că dispoziţiile art. 25, 27 - 43 şi 47 din O.

G. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituţionale.

În susţinerea nelegalităţii considerentelor din sentinţa pronunţată de instanţa de fond a menţionat pârâta că în Decizia Curţii Constituţionale nr. 377/2017 din 31 mai 2017, publicată în M.OF. nr. 586/21 iulie 2017, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , s-au reţinut următoarele:

„58.

În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui lemei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.”.

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 649/15.12.2022 (pct.3l, 3, 14) interpretarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor menţionate din O.G. nr. 121 1998, privind răspunderea materială a militarilor, s-a bazat pe dispoziţiile reglementate de Codul muncii (art. 169 alin. (2) si art. 254 alin.(1) şi pe calitatea de angajator al instituţiilor care au efectuat cercetarea administrativă şi au emis deciziile de imputare, care în prezent nu mai au caracter de titlul executoriu.

În prezenta cauză din toate probele administrate reiese că între reclamant şi intituţiile de

învăţământ (colegiu militar naţional fiind instituţia de învăţământ superior) în care acesta a beneficiat de cheltuieli de întreţinere nu au existat raporturi de muncă ci doar raporturi contractuale de şcolarizare.

Ca urmare, atâta timp cât reclamantul nu a invocat nici o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care au stat la baza întocmirii actelor administrative, instanţa nu poate susţine nelegalitatea unor acte întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare în perioada respectivă, deoarece incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză, ar echivala cu atribuirea de efecte ex tune actului jurisdicţional al Curţii.

În conformitate cu jurisprudenţa instanţelor în materie precum şi cu interpretările doctrinare constituţionale, actele normative emise precum şi deciziile instanţelor şi în special deciziile Curţii Constituţionale au putere de aplicare doar pentru viitor, deci aceste dispoziţii devin aplicabile doar situaţiilor litigioase care iau naştere începând cu data pronunţării Deciziei nr. 649 pronunţată la data de 15.12.2022 de Curtea Constituţională, publicată în M.

OJ nr. 103 Partea I din 07.11.2023.

Singurele excepţii cu privire la aplicarea dispoziţiei deciziei nr. 649 din 15.12.2022 a Curţii Constituţionale, sunt prevăzute în interpretarea doctrinară în materie, precum şi în considerentele menţionate la pct. 58 şi 59 din Decizia nr. 377/2017 din 31.05 2017 a Curţii constituţionale, dar care nu au aplicabilitate în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului care invocă faptul că i s-ar produce o pagubă foarte mare prin afectarea bunului trai şi că valoarea debitului de recuperat ar contura un prejudiciu grav asupra patrimoniului său, iar suma fiind consistentă pentru orice persoană, şi dificil de recuperat pentru o persoană fizică, aspect reţinut de instanţa de fond (pag.6 din hotărâre), a solicitat pârâta a se avea în vedere următoarele aspecte:

Conform înscrisurilor depuse de reclamant, acesta menţionează că ANAF ar fi început poprirea asupra conturilor sale.

Deşi în cadrul procedurii efectuate de ANAF se menţionează că în baza prevederilor art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, debitorul are posibilitatea să demareze o procedură de mediere, în cadrul căreia poate obţine o eşalonare a plăţii debitului pentru o anumită perioadă şi cu valoarea unor rate prin care să-şi poată asigura întreţinerea zilnică, acesta nu a menţionat şi nici nu a depus probe că ar fi reacţionat în vreun fel la aceste proceduri legale, ceea ce conduce la concluzia că debitorul nu se află într-o situaţie concret justificată, că i-ar fi afectată în mod substanţial posibilitatea asigurării întreţinerii sale.

În concluzie, faţă de cele de mai sus, a solicitat pârâta admiterea prezentului recurs, casarea sentinţei civile menţionate şi după rejudecare, respingerea cererii formulată reclamant.

Prin întâmpinarea depusă la data de 05.05.2023 reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.

A apreciat reclamantul că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi că, în mod corect, instanţa de fond a admis cererea de suspendare formulată de reclamant, a dispus suspendarea executării deciziei de imputare nr.

A351/14.01.2022 emisă de Academia Tehnică Militară „Ferdinand I” până la soluţionarea definitivă a cauzei şi a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 20 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

I. În mod greşit, recurenta susţine că Decizia CCR, pronunţată la data de 15.12.2022 în dosarul cu nr. 508D/2022, nu este aplicabilă în prezenta speţă, aceasta având „putere numai pentru viitor”.

Deciziile Curţii Constituţionale se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv cauzelor soluţionate, dar în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, precum şi a celor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Instanţa de fond a sesizat corect întinderea în timp a efectelor neconstituţionalităţii admise precum şi efectele pe care le produce asupra situaţiilor juridice în curs de desfăşurare la data constatării neconstituţionalităţii (Decizia CCR nr. 508D/15.12.2022).

De asemenea, instanţa constituţională este consecventă în susţinerea punctului de vedere menţionat anterior referitor la efectele în timp, aspect ce rezultă din Decizia nr. 223 din 13.03.2012 publicată în Monitorul Oficial, unde se menţionează: „Curtea constată că, întrucât deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, cele stabilite prin prezenta decizie urmează a se aplica de către Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele judeţene de pensii şi casele sectoriale de pensii, de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale in Monitorul Oficial al României, Partea I; totodată, instanţele judecătoreşti vor aplica prezenta decizie numai în cauzele pendinte la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus-menţionată, în această ultima ipoteza decizia pronunţată de Curtea Constituţională constituind temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă.”

Punctul de vedere exprimat în motivele de recurs referitor la efectele în timp al constatării neconstituţionalităţii, omite însă situaţiile juridice în curs de desfăşurare, în care sunt analizate aspecte esenţiale ale raporturilor juridice.

Intervenirea constatării neconstituţionalităţii este de natură a impune analiza instanţei de judecată, ignorarea acestuia aspect, esenţial în economia unei cauze, putând presupune păstrarea unei anumite stări de fapt cu ignorarea faptului că instanţa specializată a constatat neconstituţionalitatea textului legal ce a generat raportul juridic devenit ulterior litigios.

Nu se poate reţine o situaţie de retroactivitate, ci de constatare a faptului că raportul litigios dintre părţi este în mod vădit influenţat de un eveniment (declararea neconstituţionalităţii) ce îi afectează însăşi existenţa.

II.

Este de observat şi faptul că, în dosarul de fond nr. 2185/86/2022 aflat pe rolul Tribunalului Suceava prin Hotărârea 349/2023, 25.04.2023, s-au dispus următoarele: „Admite în parte acţiunea precizată.

Anulează Decizia de imputare nr.

A351/14.01.2022, procesul verbal de cercetare administrativă nr.

A 13331 din 21.12.2021, completat prin procesul verbal de cercetare administrativă nr.A-173 din 21.121.2021, procesul verbal de cercetare a procesul verbal de cercetare administrativă nr.

A 2120 din 17.03.2022, Hotărârea nr.

A-2161 din 18.03.2022, Decizia Administrativ-Jurisdicţională nr.46/CJ1 557/2022 din 30.05.2022.

Admite excepţia inadmisibilităţii cu privire la capătul doi al cererii privind restituirea sumelor de bani încasate în baza Deciziei de imputare nr.

A351/14.01.2022.

Respinge, ca inadmisibilă, capătul doi al cererii privind restituirea sumelor de bani încasate în baza Deciziei de imputare nr.

A351/14.01.2022.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Recursul se depune la Tribunalul Suceava”.

III.

În mod corect, instanţa a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, reţinând că reclamantul a făcut dovada că a formulat calea administrativă de atac a contestaţiei împotriva Deciziei de imputare nr.

A357/14.01.2022 privind stabilirea răspunderii materiale pentru paguba de 46.532,10 lei, astfel că, în speţă este îndeplinită condiţia privind sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există.

Potrivit prevederilor art. 2 litera t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat reprezintă „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.

În conformitate cu prev. art. 2 litera ş) din Legea 554/2004, paguba iminenta reprezintă: „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.

Cazul bine justificat implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, iar paguba iminentă constă, potrivit prevederilor art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, într-un prejudiciu material viitor, dar previzibil sau în perturbarea previzibilă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În analiza cazului bine justificat, instanţa va analiza aparenţa dreptului prin prisma motivelor de nelegalitale a actului administrativ atacat.

Suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul cenzurării legalităţii acestuia de către instanţa competentă, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul C.E. cât şi în ordinea juridică a U.K. în sensul acestor instrumente juridice, instanţa, în calitatea sa de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri numai atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil faţă de nelegalitatea lui.

Prin urmare, cazul bine justificat şi iminenţa pagubei sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de parte, acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În jurisprudenţă, Secţia de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoiala serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care sunt de natură să producă o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ pot fi emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ (Decizia nr. 442/30 ianuarie 2013 a ÎCCJ, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal).

Reclamantul a invocat faptul că la data de 15.12.2022, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 649/15.12.2022, publicată în M.

Of. nr. 103/07.02.2023 (f. 9-12), a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sanda-Puica Şerban în Dosarul nr. 30512/3/2021* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a constatat că dispoziţiile art.25, 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea 47/1992, „1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, este definitivă şi obligatorie.(...) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Decizia de imputare nr. A351 din 14.01.2022, a cărei suspendare a executării se solicită a fi admisă, a fost emisă în considerarea art. 25 din OG nr. 121/1998, text declarat neconstituţional de către Curte prin decizia amintită (f. 19).

A solicitat reclamantul a se reţine şi pct. 38-42 din Decizia nr. 649/15.12.2022 pronunţată de Curtea Constituţională.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că, plecând de la aceste considerente obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, se conturează o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ a cărui suspendare a executării se solicită în prezenta cauză, întrucât a fost emis în considerarea unei proceduri declarate ulterior emiterii, neconstituţionale.

Tribunalul a apreciat că această decizie îşi produce efectele în prezent asupra acestei cauze, indiferent de data emiterii deciziei de imputare, întrucât deciziile CCR produc efecte obligatorii pentru viitor de la data publicării în Monitorul Oficial, iar instanţa nu se poate pronunţa în temeiul unor texte de lege declarate neconstituţionale, aflate în acest moment în stadiul de suspendare de drept, conform art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.

Pentru considerentele expuse mai sus, a apreciat reclamantul că este îndeplinită condiţia cazului temeinic justificat prevăzut de art. 2 lit. t din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat.

În condiţiile în care s-a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor reclamantului, a apreciat reclamantul că este îndeplinită şi această condiţie, având în vedere şi cuantumul ridicat al sumei stabilite cu titlul de pagubă.

Pentru toate aceste motive, a solicitat reclamantul respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul ale cărui motive de critică se subsumează prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.

Prin urmare, suspendarea executării actului administrativ, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o excepţie de la regula executării din oficiu, care poate fi primită în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente.

Existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o bănuială rezonabilă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza şi în vederea executării legii.

Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, aceasta este definită de art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004, ca fiind „ prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.

Din dispoziţiile legale redate anterior rezultă că îndeplinirea celor două condiţii care justifică suspendarea este verificată în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau improbabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

În acest sens trebuie avute în vedere îndrumările date pe cale jurisprudenţială de ÎCCJ, potrivit cărora instanţele trebuie să îşi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, respectiv emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei sale, emiterea actului administrativ în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului în calea recursului administrativ şi alte asemenea situaţii.

În speţă, prin decizia CCR nr. 649/15.12.2022 s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. 30.512/3/2021* al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și s-a constatat că dispozițiile art. 25, 27-43 și 47 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituționale.

Cum parte dintre dispoziţiile declarate neconstituţionale reprezintă temei al deciziei de imputare contestat (facta pendintia), este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, nefiind excesivă suspendarea temporară a efectelor actului până la clarificarea pe cale judiciară a legalităţii sale.

Separat de aceasta, este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente ţinând seama de cuantumul important al sumei imputate, precum şi de procedura de executare silită demarată împotriva reclamantului, executarea prin poprire a unei sume însemnate din venitul lunar fiind de natură a crea un prejudiciu greu de reparat raportat la necesităţile fireşti de întreţinere.

Faţă de cele ce preced, Curtea, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.p.c., a constatat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare.

În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, cum recurenta a căzut în pretenţii, Curtea a obligat recurenta să achite intimatului suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, conform înscrisului existent la fila 16 dosar.