Hotărâre nr. 177 din 15.05.2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. 1326/86/2020 din data de 14.05.2020 reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Y – prin primar; Consiliul Local al Comunei Y, Primăria Comunei Y şi Z, a solicitat:

- a se dispune anularea adresei nr. 835/18.02.2020 prin care i s-a comunicat revocarea Certificatului de urbanism nr. 46/30.05.2019 şi suspendarea eliberării autorizaţiei de construire solicitată conform cererii nr. 298/21.01.2020;

- a se constata inopozabilitatea faţă de reclamant a HCL nr. 13/14.02.2020 prin care s-a aprobat întocmirea unui PUZ - Centru civic şi pe cale de consecinţă obligarea Primăriei Comunei Y prin primar, la eliberarea autorizaţiei de construire pentru Hala - Spaţiu comercial pe nivel parter compus din fundaţie de beton, pereţi şi învelitoare din panou sandwich astfel cum s-a solicitat de către reclamant şi a fost emis Certificatul de urbanism nr. 46/30.05.2019;

- obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor pricinuite de refuzul eliberării autorizaţiei de construire în cuantum de 500 euro/zi de la data promovării acţiunii şi până la eliberarea autorizaţiei de construire;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune.

La data de 30.06.2020 pârâta Z a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

La data de 30.06.2020 pârâtele Comuna Y – prin primar şi Primăria comunei Y au depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. Au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 02.07.2020 pârâtul Consiliul Local al comunei Y a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 15.07.2020 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate prin întâmpinare.

La data de 15.07.2020 reclamantul a depus la dosar cerere de completare a acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere ce vizează daunele solicitate, solicitând obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor pricinuite de refuzul eliberării autorizaţiei de construire în cuantum de 500 euro/zi de la data promovării acţiunii şi până la eliberarea autorizaţiei de construire.

La data de 07.08.2020 pârâţii Comuna Y – prin primar şi Consiliul Local al comunei Y a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, aşa cum a fost completată, ca nefondată. A solicitat şi cheltuieli de judecată.

La data de 08.09.2020 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate.

Prin sentinţa nr. 241 din 8 aprilie 2021, Tribunalul Suceava - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea reclamantului faţă de pârâta Z pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins cererea pentru anularea adresei nr. 835/18.02.2020 emisă de Primăria Comunei Y, judeţul Suceava, ca inadmisibilă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Y şi a Primăriei Comunei Y; a respins acţiunea ca nefondată.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei Comuna Y, judeţul Suceava cheltuieli de judecată de 3500 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a promovat recurs reclamantul.

Prin decizia nr. 734/27.10.2021 Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.12.2021 sub nr. dosar 1326/86/2020*.

Prin sentinţa nr. 323/12.05.2022 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, reclamantul recurent a arătat că nu au fost respectate considerentele deciziei de casare, instanţa nepronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere ce fac obiectul cauzei, motivele de respingere a cererii fiind aceleaşi ca în motivarea Sentinţei nr. 241/08.04.2021 a Tribunalului Suceava din primul ciclu procesual.

Apreciază că sentinţa recurată cuprinde doar motivele pentru care instanţa de fond a respins acţiunea numai cu privire la cel de-al treilea şi al patrulea capăt de cerere şi anume cel ce vizează obligarea pârâtelor la emiterea autorizaţiei de construire.

Lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de dispozițiile art. 425 Cod de procedură civilă este echivalent al necercetării fondului şi atrage casarea sentinţei recurate cu reţinerea spre rejudecare de către Curtea de Apel Suceava.

Pe fondul cauzei, a învederat reclamantul recurent că instanţa a respins capătul de cerere ce vizează inopozabilitatea faţă de reclamant a HCL nr. 13/14.02.2020 emisă de Consiliul Local al Comunei Y pe considerentul că odată ce temeiurile cuprinse în actul contestat sunt art. 129 alin.2 lit.c şi alin 6 lit.c, art. 139 alin.3 lit e si art. 136 alin 1 toate din OUG nr. 57/2019, o asememea hotărâre este opozabilă tuturor persoanelor fizice şi persoanelor juridice comunitare, inclusiv reclamantului.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra argumentelor invocate în favoarea inopozabilităţii HCL nr. 13/14.02.2020, astfel:

După emiterea Certificatului de urbanism nr. 46/30.05.2019, prevederile ulterioare ale HCL nr. 13/14.02.2020 sau o altă HCL de aprobare a unui PUZ nu le pot fi opozabile, întrucât:

Orice modificare ulterioara a situaţiei zonei, dupa eliberarea Certificatului de urbanism nr. 46/30.05.2019, nu poate produce efecte retroactive în temeiul prevederilor art. 15 din Constituţia României dar şi a art. 49 din Legea nr. 215/2001.

Aşadar, această hotărâre produce efecte de la data comunicării adresei contestate nr. 835/18.02.2020 ori, la acea dată, certificatul de urbanism era deja emis, cu data de 30.05.2019.

Prin emiterea unui act administrativ, cu nesocotirea principiului neretroactivităţii, se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. şi care a fost consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O., atât timp cât certitudinea petentului X, cu privire la dreptul de a obţine autorizaţia de construire se doreşte a fi înlăturată printr-o măsură dispusă în viitor.

În acest sens, a arătat că noul PUZ ce urmează sa fie aprobat nu poate conduce la înlăturarea efectelor Certificatului de urbanism nr. 46/30.05.2019 pentru care a fost depusa documentaţia pentru emiterea autorizaţiei de construire, în caz contrar, Comuna Y va fi răspunzătoare pentru exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Orice decizie a autorităţii locale nu poate justifica încălcarea principiilor coerenţei, previzibilităţii, clarităţii, stabilităţii şi încrederii legitime, schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor fără a avea la bază justificări temeinice, încălcarea acestor prevederi legale situând atitudinea autorităţii în sfera excesului de putere.

Este certă autoritatea de putere în condiţiile în care, desi HCL 13 s-a dat încă din data de 14.02.2020, nici până acum, dupa 2 ani şi 6 luni, nu s-a efectuat un PUZ pentru această zonă centrală, această hotărâre luându-se punctual numai pentru situaţia reclamantului şi numai pentru zădărnicirea efectuării construcţiei de către acesta.

Cu privire la capătul de cerere ce vizează refuzul eliberării autorizaţiei de construire, instanţa a respins această cerere pe argumentul că s-a constatat existenţa a două titluri de proprietate eliberate la date diferite de către semnatari diferiţi şi două planuri de situaţie care crează suspiciuni şi cu privire la corectitudinea intabulării reclamantului pe terenul unde solicită eliberarea autorizaţiei de construire.

Această afirmaţie este preluata de instanţa de fond din Sentinţa nr. 241/08.04.2021 a Tribunalului Suceava.

Faptul că parcela nr. 33871 aparţine primăriei corelată cu alte apărări din întâmpinare sunt lipsite de fundament şi atestă fie reaua credinţă a pârâtei fie lipsa unor cunoştinţe minime de carte funciară odată ce a demonstrat că terenul reclamantului este înscris în cartea funciară şi nu există nici un litigiu privitor la amplasamentul, suprafaţa, titularul dreptului de proprietate al acestuia, conform extrasului de carte funciară nr. 30205 din 30.07.2019 depus la documentaţia de urbanism şi autorizaţia de construire.

Mai mult decât atât, această apărare a fost invocată prin întâmpinare doar de către pârâta Z, nefăcând obiectul controlului de legalitate al instanţei judecătoreşti întrucât pârâtele UAT Y şi Primăria Y, prin adresa nr. 835/18.02.2020 întocmită de Comuna Y prin primar, nu fac nici o referire la existenţa a două titluri de proprietate eliberate la date diferite de către semnatari diferiţi şi două planuri de situaţie care crează suspiciuni şi cu privire la corectitudinea intabulării reclamantului pe terenul unde solicită eliberarea autorizaţiei de construire.

Prin această argumentare apreciază că este dat motivul de casare a sentinţei recurate regăsit în situaţia prevăzută de art. 488 alin. 1 pct 6 Cod de procedură civilă.

Referitor la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 Euro (nu 96.000 euro, cum a reţinut instanţa de fond) daune morale întrucât nu a argumentat solicitarea astfel că nu se poate analiza temeinicia acestei cereri însă, în contextul acţiunii în ansamblul său, daunele morale apar ca fiind nejustificate, a arătat recurentul reclamant că prin cererea introductivă, ulterior modificată, a arătat că în cazul în care se va constata legalitatea revocării Certificatului de urbanism nr. 46/30.05.2019, să fie obligată pârâta Comuna Y, Primăria Comunei Y şi Z la plata în solidar a daunelor morale în cuantum de 100.000 euro pentru eliberarea unui Certificat de urbanism ce a produs consecinţe juridice şi ulterior a fost revocat tacit, deodată ce nu s-a emis autorizaţia de construire.

Referitor la daunele morale sau prejudiciu moral acestea reprezintă o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Reclamantul a făcut referire la criteriile de acordare a despăgubirilor pentru daune morale stabilite la nivel supranaţional prin Reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21-25 iunie 1969 care au stabilit o serie de linii diriguitoare.

În ceea ce priveşte jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daune morale, prin jurisprudenţa sa, CEDO a stabilit o serie de principii, printre care se numără: principiul echităţii, principiul nevoii sociale şi principiul (ne)îmbogăţirii fără just temei.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c.

Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Cu privire la necesitatea dovedirii existenței prejudiciului, recurentul-reclamant a făcut referire la cauza Elefteriadis împotriva României.

Apreciază că, în măsura în care instanţa de fond ar fi respins şi capătul de cerere ce vizează anularea adresei nr. 835/18.02.2020 întocmită de Comuna Y prin primar (asupra acestui capăt de cerere nu s-a pronunţat) ar fi trebuit să admită capătul de cerere ce vizează acordarea daunelor morale ca urmare a prejudiciului moral suferit de reclamant ca efect al emiterii unui certificat de urbanism şi refuzului de a i se emite autorizaţia de construire pentru motive neîntemeiate şi nelegale, în fapt a unui abuz de putere.

Dacă pârâtele ar fi procedat la emiterea autorizaţiei de construire şi nu ar fi emis HCL nr. 13/14.02.2020, imobilul s-ar fi edificat, fiind certă legătura de cauzalitate între refuzul de a emite autorizaţia de construire şi prejudiciile morale ale reclamantului.

Pentru toate argumentele arătate a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 323/12.05.2022 a Tribunalului Suceava şi în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Fiindu-le comunicată în termen legal cererea de recurs, intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinare la dosar.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, Curtea reţine următoarele:

Recurentul – reclamant a criticat sentința Tribunalului Suceava, arătând că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza, făcând aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, arată recurentul, instanţa nu a soluţionat primele două capete de cerere, relativ la anularea adresei nr. 835/18.02.2020, cuprinzând doar motive corespunzătoare capetelor 3 şi 4 ale cererii, privind emiterea autorizaţiei de construire şi daunele morale solicitate.

Arată că HCL nr. 13 din 14.02.2020 îi este inopozabilă, după emiterea certificatului de urbanism nr. 46 din 30.05.2019, neputându-i fi opusă orice modificare ulterioară a situaţiei zonei, de altfel HCL nr. 13 din 14.02.2020 producând efecte doar de la data comunicării ce a avut loc la 18.02.2020, şi neputând produce efecte retroactiv.

Arată că noul PUZ ce urmează a fi aprobat nu poate duce la înlăturarea efectelor certificatului de urbanism nr. 46 din 30.05.2019, pentru care a fost depusă documentaţia pentru emiterea autorizaţiei de construire.

De altfel, nici până în prezent nu a fost adoptat un PUZ pentru această zonă centrală.

Arată că în mod greşit a fost respins capătul de cerere privind obligarea la eliberarea autorizaţiei, pe considerentul că ar exista două titluri de proprietate şi două planuri de situaţie, fiind vorba despre o apărare invocată de pârâtă şi neverificată corespunzător.

În mod greşit a fost respins şi capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor morale pentru revocarea implicită a certificatului de urbanism, existând legătură de cauzalitate între prejudiciul moral şi imposibilitatea edificării construcţiei ca urmare a invalidării certificatului de urbanism.

Analizând criticile formulate, curtea apreciază că acestea nu sunt întemeiate, cererile ce formează obiect al acţiunii fiind corect respinse, cu menţiunea reţinerii argumentaţiei ce urmează în susţinerea soluţiei, astfel cum se va arăta.

Reţine curtea, în acord cu prima instanţă sub aceste aspecte, că reclamantul este beneficiarul unui certificat de urbanism nr. 46 din 30.05.2019 pentru întocmirea documentaţiei în vederea obţinerii autorizaţiei de construire pentru hală spaţiu comercial, nivel parter, compus din fundaţie din beton, pereţi şi învelitoare din panou sandwich.

Prin adresa nr. 835 din 18.02.2020 s-a arătat că se suspendă procedura de emitere autorizaţie de construcţie până la întocmirea PUZ-ului în zona centrală, solicitându-se reclamantului să arate dacă solicită eliberarea unui nou PUZ, caz în care se va dispune revocarea certificatului de urbanism nr. 46 din 30.05.2020, urmând a se emite un nou certificat de urbanism ce va cuprinde şi solicitarea de întocmire PUZ şi avizele corespunzătoare eliberării autorizaţiei de construire.

Reclamantul prin acţiunea formulată a solicitat anularea adresei nr. 835 din 18.02.2020 de suspendare a procedurii de eliberare a autorizaţiei de construire, şi obligarea pârâtei la eliberarea în continuare a autorizaţiei de construire, cu reţinerea inopozabilităţii faţă de reclamant a HCL nr. 13 din 14.02.2020 (prin care s-a hotărât ulterior întocmirea documentaţiei PUZ în zona centrală a comunei), şi cu obligarea la daune.

Subliniază curtea, ab initio, că nu se poate reţine motivul de recurs avansat de către recurent, relativ la nesoluţionarea de către prima instanţă a capetelor de cerere privind anularea adresei nr. 835 din 18.02.2020 şi acela de a se constata inopozabilitatea faţă de reclamant a HCL nr. 13 din 14.02.2020, aprecierea recurentei relativ la lipsa soluţionării pornind de la calificarea incorectă a capetelor de cerere/pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, adresa nr. 835/18.02.2020, astfel cum s-a arătat mai sus, este un act administrativ ce a dispus suspendarea procedurii de emitere a autorizaţiei de construire (astfel cum s-a arătat şi în decizia de casare intermediară), astfel că dispunându-se, prin ipoteză, anularea acestei adrese, astfel cum solicită reclamantul, ceea ce s-ar dispune este continuarea procedurii de eliberare a autorizaţiei, adică ceea ce reclamanta a cerut în capătul următor de cerere, solicitările în acest sens apărând a avea caracter reiterativ sub acest aspect.

Or, instanţa a analizat şi a respins o atare cerere, argumentaţia prezentată în cuprinsul hotărârii fiind grefată pe atari aspecte.

În ce priveşte solicitarea de a se constata inopozabilitatea faţă de reclamant a HCL nr. 13 din 14.02.2020, o atare cerere nu realizează prin ea însăşi un obiect juridic, mai ales în sfera contenciosului administrativ; nu s-ar putea în contencios administrativ, a se dispune constatarea inopozabilităţii unui act faţă de o parte, însă se poate obliga la o anumită conduită de emitere act administrativ/ emitere răspuns/soluţionare cerere cu un astfel de argument, reţinându-se, dacă este pertinent argumentaţiei, că un anume act administrativ nu este opozabil persoanei vătămate (şi decizia de casare intermediară indică că nu s-a răspuns acestei argumentaţii).

Astfel că o atare solicitare, de constatare a inopozabilităţii faţă de reclamant a HCL nr. 13 din 14.02.2020, este în realitate, din punct de vedere juridic, un argument în sprijinul capetelor de cerere privind eliberarea autorizaţiei de construire (reclamantul pretinde de fapt, a i se elibera autorizaţia de construire fără a se ţine cont de HCL nr. 13 din 14.02.2020 prin care s-a hotărât ulterior întocmirea documentaţiei PUZ în zona centrală a comunei), de analizat o dată cu fondul cauzei, iar nu un petit juridic, prin el însuşi.

Reaminteşte curtea că în literatura şi practica judiciară s-a arătat în mod constant că pot fi supuse controlului de legalitate actele administrative tipice sau asimilate.

Numai în acest cadru procesual instanţa este investită să analizeze existenţa unei atingeri aduse unui drept ori unui interes legitim, nefiind de conceput o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite constatarea sau recunoaşterea dreptului sau interesului legitim ori repararea unei pagube, independent de existenţa unei practici administrative vătămătoare, concretizate prin emiterea unui act administrativ nelegal sau refuzul de rezolvare a unei cereri.

Pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde o conduită generală din partea autorităţilor publice într-un domeniu de activitate (G.

Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, Ed. aIIIa, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti 2015, pag. 272).

Conchide curtea astfel, că analiza primei instanţe din perspectiva obligaţiei de eliberarea a autorizaţiei de construcţie şi a reparării eventualului prejudiciu, a răspuns capetelor de cerere potrivit acţiunii, astfel cum s-a arătat.

În ce priveşte fondul cauzei, curtea apreciază că soluţionarea acestuia rezidă în dezlegarea chestiunilor de drept dacă era necesar, potrivit dispoziţiilor legale, pentru eliberarea certificatului de urbanism existenţa unui PUZ plan urbanistic zonal, şi, pentru ipoteza în care un atare plan se vădeşte a fi fost necesar, dacă fiind deja eliberat în favoarea reclamantului un certificat de urbanism fără includerea unei atari condiţii, existenţa unui atare certificat este de natură a determina obligaţia de eliberare în continuare a autorizaţiei de construire de către pârâtă în atari împrejurări.

Curtea reţine în primul rând că, era necesar, potrivit dispoziţiilor legale date de PUG aprobat prin HCL nr. 63 din 28.09.2012 de prelungire a valabilităţii PUG aprobat prin HCL nr. 34 din 23.08.2000 pentru comuna Y, întocmirea unui plan urbanistic al zonei, potrivit art. 6 din PUG potrivit căruia se prevăd: interdicţii temporare: zona centrală se supune interdicţiei temporare pentru construcţii până la întocmirea planului urbanistic al zonei.

Reţine curtea, totodată, că o atare interdicţie a fost instituită în aplicarea dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 350/2001, potrivit cărora zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecție sau interdicție, care nu pot fi suficient reglementate prin Planul urbanistic general, se vor evidenția/delimita în cadrul acestuia în vederea detalierii prin planuri urbanistice zonale.

De asemeni, potrivit art. 47 alin. 3 lit. a, elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul: a) zonelor centrale ale localităților...

Este astfel de conchis că existenţa prealabilă a unui plan urbanistic zonal şi reglementarea certificatului de urbanism cu luarea în considerare şi a acestei condiţii, era o cerinţă impusă de lege la data eliberării certificatului de urbanism emis în favoarea reclamantului.

Reclamantul a făcut referire la art. 32 din Legea nr. 350/2001, susţinând că numai în ipoteza acestui text de lege este necesară existenţa unui PUZ (În cazul în care prin cererea pentru emiterea certificatului de urbanism se solicită o modificare de la prevederile documentațiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condițiile specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investiții o impun, autoritatea publică locală are dreptul ca, după caz, prin certificatul de urbanism).

Curtea însă reţine că o atare concluzie nu este susţinută de dispoziţiile legale, textul invocat de reclamant nu este aplicabil cauzei (nu este vorba despre o modificare cerută prin certificatul de urbanism), şi oricum acest text nu înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor legale de mai sus, care impun existenţa PUZ pentru zonele centrale astfel cum s-a arătat.

Relativ la aceste din urmă texte legale, reclamantul nu a argumentat prin acţiunea formulată că nu era obligatoriu un atare plan urbanistic zonal, nu a susţinut şi cu atât mai puţin nu a demonstrat contrariul, ci a argumentat că, chiar întemeiată fiind o atare cerinţă, emiterea unui certificat de urbanism în absenţa unei atari cerinţe obligă autoritatea emitentă la respectarea lui în toate efectele sale, cu consecinţa inclusiv de obligare la emiterea autorizaţiei de construcţie.

Curtea însă apreciază că chiar aşa fiind, chiar reţinându-se eliberarea certificatului de urbanism fără înscrierea unei atari condiţii, nu poate fi susţinută o atare consecinţă.

Astfel, este adevărat că certificatului de urbanism trebuie să i se recunoască, chiar şi în absenţa eliberării autorizaţiei de construire, o serie de efecte obligatorii în măsura în care acesta nu mai este urmat de eliberarea actului administrativ în vederea căruia a fost emis, autorizaţia de construcţie, astfel cum s-a stabilit prin decizia ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii nr. 25/2017(47.

Trebuie făcută observația că certificatul de urbanism este întotdeauna producător de anumite efecte juridice, în sensul că obținerea lui conferă beneficiarului dreptul de a pretinde autorității competente o anumită conduită în legătură cu procedura de emitere a autorizației de construire.

În măsura în care certificatul de urbanism este urmat de emiterea unei autorizații de construire, aceste efecte juridice nu pot fi privite în mod independent, fiind limitate la procedura de emitere a actului administrativ și fiind resorbite, în totalitate, în efectele pe care le produce actul final al autorității...48.

Când însă prin conținutul său concret, prin interdicția de construire sau prin limitările pe care le conține, certificatul de urbanism nu mai este susceptibil de a fi urmat de emiterea unei autorizații de construire, efectele juridice pe care le produce capătă o semnificație de sine stătătoare, conferind certificatului de urbanism caracteristicile unui veritabil act administrativ, în sensul definiției legale citate mai sus.

Nu mai este vorba de o simplă etapă în procesul decizional, cum se întâmplă în cazul actelor preparatorii, ci de un act care pune capăt acestui proces, eventuala vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale petentului avându-și izvorul tocmai în respectivul certificat de urbanism).

Dar, orice efecte s-ar putea discuta că produce un astfel de act, acestuia nu i se pot recunoaşte efecte care pornesc de la premisa încălcării legii, mai cu seamă a unor prevederi imperative.

Astfel, cât timp este cert că la eliberarea certificatului de urbanism era necesară condiţia realizării unui plan urbanistic zonal (aspect care, astfel cum s-a arătat anterior, reprezintă esenţa întregii dezlegări a pricinii), nu s-ar putea impune cu forţa legii, o consecinţă în cascadă care să perpetueze încălcarea legii, şi să determine generarea unui act administrativ viciat ab initio.

Nu s-ar putea astfel dispune obligarea la emiterea unui act administrativ anulabil.

De altfel, o atare concluzie este mai lesne de observat şi înţeles, dacă, prin ipoteză, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, continuându-se procedura de eliberare autorizaţie de construire, s-ar fi eliberat o atare autorizaţie în absenţa unui plan urbanistic zonal, şi o anulare a acestui din urma act s-ar fi solicitat ulterior: neîntrunirea unei cerinţe imperative precum cea din cauză, este de natură a pune în discuţie însăşi valabilitatea autorizaţiei de construcţie (şi, de altfel, şi a documentaţiei prealabile, inclusiv certificatul de urbanism, în măsura în care se solicită), indiferent de motivele pentru care o astfel de cerinţă nu s-a împlinit.

Este astfel lipsit de finalitate, sau oricum, împotriva scopului emiterii unui act administrativ şi în cele din urmă, împotriva scopului legii, a dispune obligarea la emiterea unui act administrativ, autorizaţie de construcţie, ce are a fi afectat, ab initio, de vicii substanţiale.

Sau mai lesne de observat, este şi faptul că, de altfel, legea însăşi prevede, în anumite condiţii, posibilitatea revocării actului administrativ de către emitent (dincolo de posibilitatea anulării în contencios administrativ), astfel, cu atât mai mult trebuie să se recunoască organului administrativ posibilitatea de a nu continua în emiterea unui act administrativ cu încălcarea legii.

Nu este relevantă şi nu poate înlătura cele mai sus arătate, împrejurarea invocată de reclamant, că certificatul de urbanism fiind deja comunicat reclamantului, acesta produce efecte juridice obligatorii, în sensul emiterii autorizaţiei.

Simpla comunicare a actului nu echivalează întotdeauna cu producerea de efecte juridice la acest moment, pe de o parte, iar, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, orice efecte s-ar recunoaşte certificatului de urbanism, acestea nu pot consta în încălcarea legii.

Nu este pertinent, faţă de cele mai sus arătate, argumentul reclamantului privind inopozabilitatea HCL nr. 13 din 14.02.2020 (prin care s-a hotărât ulterior întocmirea documentaţiei PUZ în zona centrală a comunei).

Eliberarea autorizaţiei de construcţie nu poate avea loc pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, nu este întrunită condiţia existenţei unui plan urbanistic zonal, acesta fiind faptul generator al consecinţelor reţinute.

Nu este relevant astfel, şi nu se constituie într-o cauză a neeliberării acestei autorizaţii, existenţa hotărârii ulterioare HCL nr. 13 din 14.02.2020 (care a dispus realizarea unui asemenea plan), consecinţa asupra finalităţii urmărite de reclamant fiind generată de legea ce a impus o atare condiţie, şi fiind astfel aceeaşi indiferent de adoptarea ulterioară a unei atari hotărâri de către consiliul local.

Nu este relevantă nici împrejurarea că ulterior acestei hotărâri, un atare PUZ nu s-a adoptat, pentru o atare chestiune existând alte mijloace de acţiune.

Mai reţine curtea că nu pot fi validate argumentele primei instanţe, altele decât cele relativ la necesitatea existenţei unui plan urbanistic zonal, respectiv cele relativ la existenţa a două titluri de proprietate sau a două planuri de situaţie asupra terenului, atari motive de nelegalitate nefiind cuprinse în conţinutul actului administrativ ce are a se analiza, adresa nr. 835 din 18.02.2020, ci fiind prezentate de pârâţi pentru prima dată în cursul prezentei judecăţi, chiar în faza rejudecării după casarea cu trimitere.

Or, fără a tranşa existenţa sau justeţea reţinerii unor asemenea inadvertenţe, curtea reţine doar că atâta timp cât actul administrativ ce face obiect al judecăţii nu a cuprins atari motive, ele nu pot face obiect al analizei legalităţii acestui act şi nu pot constitui suportul concluziei legalităţii/nelegalităţii acestuia.

Ca urmare, potrivit celor mai sus arătate, reţine curtea că nu este astfel întemeiată cererea de anulare a adresei nr. 835 din 18.02.2020 de suspendare a procedurii de eliberare a autorizaţiei de construcţie şi de obligare a pârâtei la eliberarea autorizaţiei de construire.

În ce priveşte cererea de obligarea la plata de daune, prin precizările depuse la dosarul de fond şi mai apoi prin concluziile pe fond, reclamantul şi-a precizat acţiunea relativ la capătul de cerere privind daunele solicitate, respectiv solicitându-se doar daune morale în sumă de 100.000 Euro în subsidiar, în cazul în care se va constata legalitatea revocării certificatului de urbanism.

Aminteşte curtea că prejudiciul moral constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite şi culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conţinut nepatrimonial care definesc personalitatea umană.

În aprecierea daunelor morale trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt şi, mai ales, vor fi percepute consecinţele, toate aceste criterii subordonându-se conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

De asemeni, subliniază curtea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în practica sa (decizia 2536 din 20.04.2011 a Secţiei de Contencios administrativ şi fiscal), a statuat că la stabilirea existenței prejudiciului moral - definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituţie, de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Astfel, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.

Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii (decizia 2356/2011 a ICCJ).

Or, în cauza de faţă, reclamantul nu a procedat corespunzător, respectiv nu a motivat, şi cu atât mai puţin nu a dovedit, în ce constă acea atingere a integrităţii fizice sau a onoarei şi demnităţii ce stă la baza formulării unei atari cereri, nu a arătat care este dimensiunea unei atari atingeri care să justifice cuantificarea ei în bani sub forma daunelor morale.

Reclamantul doar a arătat că, în măsura în care se va constata legalitatea revocării certificatului de urbanism în condiţiile cauzei, să se dispună obligarea la plata de daune morale, ceea ce corespunde juridic, elementelor date de faptul prejudiciabil şi legătură de cauzalitate.

Nu este dezvoltat însă elementul dat de prejudiciul moral însuşi.

Reclamantul a prezentat ample consideraţii teoretice relativ la repararea daunelor morale în concluziile depuse la fondul cauzei, precum şi în cererea de recurs, nu însă şi elemente concrete proprii ale prejudiciului moral suferit, potrivit criteriilor de mai sus.

Singurele aspecte concrete relativ la prejudiciu sunt detaliate relativ la prejudiciul material – privind lipsa chiriei de care reclamantul ar fi beneficiat dacă ar fi construit imobilul şi contractul de închiriere antamat ar fi devenit efectiv, pretenţie pe care reclamantul nu a mai susţinut-o în prezenta cauză.

Subliniază curtea că prejudiciul material şi prejudiciul moral sunt chestiuni diferite ce implică probatorii diferite, de altfel, s-a detaliat mai sus semnificaţia prejuciului moral, iar în cauză relativ la prejudiciul moral nu se regăsesc decât considerente teoretice.

Pentru aceste motive, curtea, reținând că hotărârea pronunțată de prima instanța este legală, că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia, și că astfel, cererea de recurs este neîntemeiată, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, respinge recursul ca atare.