Hotărâre nr. 83 din 08.02.2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 6 octombrie 2021, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi, a solicitat anularea Deciziei nr.

A din 27 iulie 2021 a Directorului General al D.G.R.F.P.

Iaşi şi a Adresei nr.

B din 23.08.2021 reprezentând răspunsul la contestaţia administrativă.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Adresei nr.

B/23.08.2021, pe fond solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 112 din 25 martie 2022, Tribunalul Botoşani - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată împotriva Adresei nr.

B/23.08.2021; a admis acţiunea formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi împotriva Deciziei nr.

A/27.07.2021 a Directorului general al D.G.R.F.P.

Iaşi; a anulat actul administrativ menţionat; a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a promovat recurs pârâta Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Iaşi, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului, ca nefondată.

A solicitat recurenta a se constata nelegalitatea argumentelor juridice reţinute de instanţa de fond, pentru incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În motivare, recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de fond şi-a însuşit ca atare, aproape integral în considerentele hotărârii, motivele invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, fără prezentarea unor argumente juridice corecte şi logice şi fără indicarea temeiului legal în fundamentarea soluţiei din dispozitiv.

A arătat că motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară, concisă, coerentă, concretă şi necontradictorie (art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă).

În situaţia în care, asemeni prezentei cauze, instanţa de judecată expune în considerente convingeri proprii ce constituie o interpretare subiectivă şi o preluare fidelă a argumentelor reclamantului, fără a avea un corespondent expres în textul de lege aplicabil, motivarea este inexactă, caracterizată de contradicția dintre considerentele străine de natura cauzei şi dispozitiv în sensul art. 488 pct. 6, dar şi în faţa unei încălcări şi aplicări greşite a normelor de drept material, în speță prevederile din Codul administrativ, în sensul art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

A apreciat că interpretările instanţei au caracter subiectiv, întrucât niciun text de lege nu prevede expres obligativitatea ca un act administrativ de mutare temporară a unui funcţionar public să îndeplinească cerinţele expuse de prima instanţă, şi nici nu prevede procedura expusă de prima instanţă, astfel încât soluția şi motivarea instanţei constituie o adăugare la lege.

A criticat sentinţa recurată sub aspectul nelegalitatii argumentelor reţinute în motivarea soluţiei, instanţa fiind ținută să judece cererea în lumina dispoziţiilor legale ce reglementează natura actului administrativ de modificare a raportului de serviciu prin mutare temporară şi elementele obligatorii pe care trebuie să le conţină un astfel de act administrativ, prin prisma textului de lege, nu a unor interpretări şi convingeri subiective şi nejustificate juridic.

Referitor la concluzia greşită şi nelegală a instanţei potrivit căreia nu se poate verifica şi constata dacă se respecta condiţia neafectării organigramei autorităţii/ instituţiei pubice, a arătat că lipsa indicării textului de lege care obligă emitentul să dovedească, altfel decât prin însuși actul administrativ şi prin statul de funcţii, faptul că nu este afectată organigrama instituţiei, lipsa oricărui element care, în viziunea instanţei, ar proba această împrejurare echivalează cu o motivare superficială care se încadrează la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6.

A apreciat că este contradictorie şi nelegală soluţia prin care instanţa apreciază că nu se poate verifica respectarea unei condiții calificată în mod nelegal şi nejustificat ca fiind obligatorie, esenţială şi impusă de lege, şi procedează la anularea actului, în mod automat şi cu încălcarea normelor de drept material care reglementează elementele obligatorii ale unui act administrativ de natura celui contestat, în speţă art. 530 alin. 1 Cod administrativ.

Tocmai sintagma „mutare temporară cu repartizarea postului deţinut” se referă la faptul că funcţionarul public se mută temporar cu tot cu postul deţinut de el în altă structură, fără a fi afectată organigrama instituţiei, iar în statul de funcţii rămâne tot în structura unde este titular.

Consecinţa afectării organigramei ar fi fost desfiinţarea structurii de la care a fost mutat funcţionarul public cu repartizarea postului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Cu privire la aceasta împrejurare, a solicitat a se reţine că mutarea temporară cu repartizarea efectivă a postului deţinut de funcţionar nu presupune o procedură specială, legiuitorul nereglementând în acest sens, astfel încât nu este necesar un alt document sau o altă evidenţiere decât precizarea din actul administrativ.

A invocat aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă art. 528 şi art. 530 Cod administrativ.

A învederat faptul că niciun text de lege nu prevede obligativitatea prezentării/ indicării în actul administrativ de mutare temporară a funcţionarului public a unor argumente, a unei analize în ceea ce priveşte structura de la care se preia postul/functionarul public, motivarea primei instanţe constituind o preluare fidelă a motivelor acţiunii şi o adăugare la lege nepermisă.

A reclamat interpretarea greşită a textului art. 507 alin. 9, în condiţiile în care legiuitorul nu face nicio referire la „interesul structurii de la care se preia postul/functionarul public” reţinut de prima instanţă.

De asemenea, niciun text de lege nu prevede obligativitatea precizării exprese a argumentelor avute în vedere la adoptarea măsurii contestate, observaţii şi, eventual, comparaţii, dacă mutarea petentului a avut sau nu vreo consecinţă asupra activităţii, aspecte reţinute în mod nelegal de instanţa de fond ca fiind vicii de natură să invalideze actul contestat.

Or, aceste motive vizează împrejurări de fapt care exced cauzei şi care nu pot avea vreo înrâurire asupra legalităţii actului administrativ contestat pe care n-o pot astfel afecta.

Motivele primei instanţe reprezintă împrejurări de fapt ce ţin de activitatea celor două birouri vamale aflate în subordinea Directorului Direcţiei Regionale Vamale Iaşi care are atributul exclusiv al gestionării necesarului de personal, al propunerilor cu privire la mobilitatea personalului din subordine în funcţie de necesităţile din birourile vamale pe care le conduce şi în vederea optimizării activităţii de control şi supraveghere vamală.

Directorul General al DGRFP Iași, emitent al actului administrativ, a apreciat doar asupra oportunităţii emiterii actului administrativ de mutare temporară a reclamantului, motivele concrete care au stat la baza propunerii fiind la latitudinea exclusivă a conducătorilor celor două birouri vamale şi a directorului executiv.

Aşadar, motivarea expusă în adresele Direcţiei Regionale Vamale Iaşi, care are competenţa de identificare şi stabilire a nevoii de personal, precum şi de analiză a oportunităţii asupra mobilităţii personalului în cadrul birourilor vamale din subordine este suficientă pentru a dispune asupra oportunităţii mutării temporare propuse.

În acest sens, a invocat şi inserat atribuţiile prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat prin OPANAF 1225/02.08.2022 şi a arătat că elaborarea, fundamentarea şi motivarea solicitării privind modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici din cadrul structurilor vamale se realizează de către şeful de birou vamal cu aprobarea directorului executiv vamă, fiind în competenţa exclusivă a acestora să efectueze o analiză pertinentă şi concludentă asupra volumului de muncă, a sarcinilor de serviciu repartizate funcţionarilor publici din subordine şi competenţei acestora.

În acest context, este relevantă procedura de avizare a mobilităţii temporare a funcţionarilor publici din cadrul DRV Iaşi, reglementată prin Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3943/19.11.2020, care prevede exceptarea, până la data încetării stării de alertă, a obligativităţii obţinerii avizului prealabil prevăzut la art. 19 alin. 10 din OPANAF nr. 2294/2017 şi la art. 20 alin. 11 din Anexa la OPANAF nr. 1878/2017, în cazul măsurilor de mobilitate temporară a personalului care vizează funcţii publice de execuţie.

În consecinţă, a susţinut că argumentele instanţei criticate mai sus sunt nelegale şi exced cererii cu soluţionarea căreia aceasta a fost învestită, căpătând astfel caracteristicile unor „motive străine de natura cauzei” în sensul art. 488 pct. 6 Cod procedura civilă.

Cu privire la delegarea altor funcţionari publici în cadrul celor două birouri vamale, a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal existenţa unui schimb de personal, ce constituie aspecte şi împrejurări de fapt străine de obiectul cauzei de faţă.

Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea pârâtei de a respinge aceste motive ca inadmisibile, având în vedere că mobilitatea altor inspectori vamali din cadrul DRV Iași reprezintă aspecte lipsite de utilitate, concludenţă şi relevanţă în cauză, iar asupra acestor motive instanţa, învestită în prezenta cauză exclusiv cu controlul legalităţii deciziei nr.

A/2021, nu are competenţa a se pronunţa.

A apreciat că instanţa de fond a reţinut, cu încălcarea normelor de drept material aplicabile mutării temporare, aşa-zisa nelegalitate a deciziei nr.

A/2021 în raport de art. 504 alin. 2 din OUG nr. 57/2019.

Textul de lege invocat nu are aplicabilitate în cauză, reglementând delegarea, iar nu mutarea temporară dedusă judecăţii.

Raportat la art. 502 alin. 1 Cod administrativ, a susţinut că delegarea şi mutarea temporară reprezintă două modalităţi distincte de modificare a raporturilor de serviciu, având caracteristici specifice, motivarea instanţei preluând fidel susţinerile reclamantului, fără o justificare în drept, cu consecinţa unei soluţii nelegale.

Delegarea altor funcţionari publici cu atribuţii vamale reprezintă situaţii de fapt şi de drept ale unor persoane care nu sunt părți în prezentul litigiu şi a căror mobilitate în funcţia publică nu face obiectul prezentei cauze.

A precizat că, în conformitate cu prevederile legale, modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici prin delegare, mutare definitivă ori temporară se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în scopul creşterii eficienţei şi optimizării activităţii de control şi supraveghere vamală, iar propunerea de mutare a reclamantului s-a întemeiat pe raţiuni obiective, nefiind o sancţiune aplicată funcţionarului, ci o măsură temporară legală pentru buna funcționare a instituţiei publice, independent de situaţia şi mobilitatea altor inspectori vamali.

În consecinţă, criticile expuse cu privire la motivarea primei instanţe potrivit căreia delegarea altor funcţionari publici reprezintă o „neregularitate” a actului administrativ contestat se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute la pct. 6 şi 8 de la art. 488, care atrag casarea hotărârii recurate.

A mai susţinut recurenta că în mod nelegal şi fără a indica textul de lege încălcat de emitentul actului administrativ contestat a reţinut prima instanţă că „se adaugă şi un alt aspect relativ la motivare, acela ca în decizie nu se regăseşte, oricum, niciun motiv de fapt pentru adoptarea măsurii mutării temporare contestate”.

Instanţa de fond a concluzionat, în mod nelegal, că actul administrativ se relevă a fi complet nemotivat.

Motivarea tribunalului este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 507 alin. 9 şi încălcării dispoziţiilor art. 530 alin. 1 Cod administrativ.

A arătat că legiuitorul nu face nicio referire la art. 507 alin. 9 cu privire la motivarea în fapt pentru adoptarea măsurii temporare a mutării, nu indică ce presupune motivarea actului administrativ şi nici nu prevede obligativitatea comunicării către funcţionarul public a actelor doveditoare care stau la baza mutării, astfel încât motivul potrivit căruia necomunicarea acestora către reclamant are „consecinţa afectării posibilităţii sale de a-şi construi apărarea” apare ca nejustificat.

Sintagma „motivat” din cuprinsul art. 507 alin. 9 are caracter general şi își găseşte explicaţia la art. 530 alin. 1 care prevede elementele ce se impune să le conţină actul administrativ de mutare temporară.

A apreciat că motivarea deciziei contestate, atât în fapt, cât şi în drept, este suficientă pentru a asigura un echilibru just între formularea scurtă şi buna înțelegere a deciziei, este coerentă, clară, lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii, permiţând urmărirea raţionamentului ce a condus la luarea măsurii mutării temporare, în limitele prevăzute de lege.

A considerat că este nelegală, vădit subiectivă şi excede cauzei argumentarea instanţei potrivit căreia „chestiunea (ne)motivării deciziei comportă, în final, şi observaţia că nici decizia, nici actele la care aceasta se referă, nici alte acte înfățișate de instituția pârâtă şi nici întâmpinarea formulată în cauză nu cuprind explicaţii în ceea ce priveşte propunerea şi acceptarea propunerii ca petentul, iar nu alt funcţionar public, să fie mutat temporar la BVF Albiţa”.

În acest sens, a reiterat faptul că niciun text de lege nu prevede obligativitatea ca emitentul actului administrativ de mutare să explice propunerea şi acceptarea de mutare temporară, atribut exclusiv al șefilor de birouri vamale implicate şi a Directorului DRV Iași.

A precizat că în situaţia mutării temporare, legea nu prevede necesitatea acordului funcţionarului public tocmai pentru că prevalează interesul public în raport de caracterul vremelnic al măsurii, astfel încât a considerat nelegală aprecierea instanţei referitoare la voinţa funcţionarului public în cazul mutării temporare, fiind de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 pentru aplicarea greşită a legii.

În concluzie, a solicitat a se reţine nelegalitatea argumentelor instanţei de fond ce vizează nemotivarea actului, fiind îndeplinită în cauză condiţia legală a motivării actului administrativ, cu respectarea art. 530 şi art. 507 alin. 9 Cod administrativ.

A susţinut recurenta că în mod nelegal a reţinut instanţa că „nu s-a făcut proba analizei, în vreunul dintre documentele emise de instituția pârâtă, a unor aspecte strict relative la persoana reclamantului”, deoarece această obligativitate nu este prevăzută în Codul administrativ, astfel încât instituția publică emitentă nu are atributul de a cunoaşte, de a investiga situaţii de natura celor prevăzute la art. 505 alin. 9 Cod administrativ, anterior emiterii actului de mutare, eventuala lor existenţă putând fi adusă la cunoştinţă ulterior, pe calea plângerii prealabile sesizării instanţei şi pe calea cererii de chemare în judecată, instanţa de contencios administrativ putând verifica respectarea „garanţiilor în contra eventualelor abuzuri ale autorităţii/instituţiei publice” în acord cu prevederile legale şi cu probatoriu administrat în acest sens.

De asemenea, art. 530 din Codul administrativ nu prevede obligativitatea menţionării în actul administrativ de mutare a existenţei/inexistenţei unui motiv de refuz.

O analiză logică, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 505 alin. 9 Cod administrativ arată că funcţionarul poate refuza mutarea, în mod evident după ce această măsură a fost dispusă, deci după emiterea actului administrativ de mutare.

Un refuz anterior mutării ar reprezenta de fapt un refuz la o propunere de mutare, nematerializată.

Or, instanţa de fond nu indică niciun text de lege care să statueze asupra obligativităţii informării funcţionarului public despre intenţia emiterii unui act de mutare raportat şi la caracterul vremelnic al măsurii şi la lipsa obligativităţii acordului funcţionarului public.

A apreciat că se reţin în motivare presupuneri, adăugări nepermise la lege prin preluarea exactă a motivelor reclamantului, nefiind prevăzute în Codul administrativ așa-zisele neconformări ale emitentului actului şi așa-zisele neregularități ale actului, acestea putând fi asimilate unor motive străine de natura cauzei în sensul art. 488 pct. 6.

A criticat recurenta şi interpretarea instanţei potrivit căreia „mutarea petentului pe o perioadă de cel mult 6 luni într-un an calendaristic, începând cu data de 01.08.2021 (...) nu asigură indicarea în concret a perioadei mutării”, aceasta fiind nelegală, de natură a încălca dispoziţiile art. 530 alin. 1 lit. d) şi e) Cod administrativ, care nu prevede, sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 535, menţionarea expresă şi obligatorie a datei la care se încheie mutarea temporară.

A mai arătat că în mod nelegal a reţinut tribunalul nerespectarea dispoziţiilor art. 530 alin. 2 Cod administrativ, text de lege căruia i-a dat o interpretare proprie şi nefundamentată juridic, apreciind în mod nejustificat că necomunicarea fişei postului odată cu actul de mutare este „contrară legii, cu consecinţa invalidării, şi din acest motiv, a deciziei contestate”.

A învederat nelegalitatea raţionamentului tribunalului raportat la sintagma „fişa postului aferentă funcției publice” folosită de legiuitor şi la împrejurarea că mutarea temporară cu repartizarea postului presupune că reclamantul va îndeplini după mutare atribuţii identice celor avute anterior, specifice unui inspector vamal de frontieră.

A precizat că legiuitorul face referire la art. 530 alin. 2 la „fişa postului aferentă funcţiei publice”, iar nu la fişa postului nominală.

În baza Regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat prin OPANAF 1225/ 02.08.2022, şeful biroului vamal de frontieră la care s-a dispus mutarea are obligaţia întocmirii fişei de post şi a înaintării acesteia spre aprobare directorului executiv vamă, iar, ulterior, comunicarea sub luare de semnătură către funcţionarul public subordonat, după care se transmite la dosarul profesional în vederea anexării la decizia de mutare şi arhivării.

În mod evident, la dosarul profesional al funcţionarului public, fişa postului se anexează la decizia de mutare, potrivit art. 530 alin. 2, textul de lege nefăcând vreo referire expresă la înmânarea fişei postului către funcţionarul public concomitent cu îndeplinirea procedurii de comunicare a actului administrativ de mutare.

Atributul întocmirii şi comunicării către funcţionarul public a fişei postului nominale aparţine şefului BVF Albiţa, iar nu Directorului General al DGRFP Iasi, emitentul actului administrativ de contestare şi atributul comunicării către funcţionarul public a deciziei de mutare aparţine şefului BVF Stanca Costesti.

În aceste condiţii, este evidentă imposibilitatea comunicării împreună a celor două înscrisuri, decizia şi fişa postului, așa cum greşit şi printr-o adăugare nepermisă la lege a reţinut tribunalul.

În aceste condiții, este nelegal raţionamentul instanţei de judecată, nefiind incidentă nulitatea de drept prevăzută la art. 535, soluţia instanţei fiind astfel de natură a atrage casarea hotărârii.

În consecinţa respingerii acţiunii, a solicitat respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 453 din Codul de procedura civilă potrivit cărora partea care a pierdut procesul va fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces.

În situaţia menţinerii soluţiei dată cererii de anulare a deciziei nr.

A/2021, a solicitat, potrivit art. 451 alin. 2, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor

Reclamantul intimat a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut intimatul că hotărârea atacată este legală, cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, fiind dată cu aplicarea corectă a legii, îndeplinind exigenţele prevăzute de art. 425 alin. l lit. b) Cod procedură civilă, iar motivele invocate de recurentă sunt vădit nefondate, prima instanţă dând o corectă interpretare normelor juridice aplicabile împrejurărilor de fapt reţinute pe baza probelor administrate.

A arătat că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a fost emis cu încălcarea mai multor prevederi legale.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, actul atacat a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 507 alin. 8 şi alin. 9 din Codul administrativ, deoarece că nu există o motivare în cuprinsul deciziei atacate, în sensul de justificare/argumentare a necesităţii mutării reclamantului şi a interesului autorităţii publice în dispunerea măsurii.

Sintagma „în scopul desfăşurării în cele mai bune condiţii a activităţii BVF Albiţa”, menţionată în Adresa nr. 10536 din 07.07.2021, este o motivare generală, abstractă care nu satisface cerinţele legii cu privire la motivare, care ar trebui să fie concretă, de natură a-i se face cunoscute reclamantului motivele care au condus la decizia mutării sale.

Cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă, adoptarea măsurii în discuţie presupune o analiză şi argumente nu doar în ceea ce priveşte interesul structurii solicitante, dar şi o analiză/argumente în ceea ce priveşte structura de la care se preia postul/funcţionarul public, numai astfel putându-se verifica şi constata dacă se respectă condiţia neafectării organigramei autorităţii/instituţiei publice, iar recurenta avea obligaţia de a depune la dosar documente doveditoare în acest sens.

Cu privire la competenţa emitentului deciziei de mutare, invocată în cuprinsul memoriului de recurs, a arătat că, pe de o parte intimatul nu a invocat necompetenţa materială a emitentului deciziei atacate şi nici în hotărârea primei instanţe nu se regăseşte un astfel de considerent, iar pe de altă parte, Ordinul OPANAF nr. 1225/02.08.2022 nu este aplicabil în cauză, fiind emis după emiterea Deciziei A din 27.07.2021.

De asemenea nu este fondat nici motivul de recurs referitor la exceptarea de la procedura de avizare a mobilităţii temporare a funcţionarilor publici din cadrul DRV Iaşi pe perioada stării de alertă, deoarece nu a fost invocat un astfel de motiv şi nu a fost analizat de prima instanţă.

A apreciat că, prin măsura dispusă, instituţia recurentă a avut intenţia de hărţuire a-l hărţui pe intimat şi că pentru mutarea la alt birou vamal, în alt judeţ, după o delegare de 60 de zile consider că era necesar acordul său.

Numirea sa pentru mutarea temporară s-a făcut în mod discreţionar, abuziv, în condiţiile în care, anterior, prin Decizia nr. 391/2021 emisă de Directorul General al D.G.R.F.P.

Iaşi s-a dispus delegarea mea pe o perioadă de 60 zile la Compartimentul Supraveghere şi Control Vamal - Biroul Vamal Interior Botoşani, începând cu data de 17.05.2021.

A atacat acea decizie, în dosarul nr. 2275/40/2021 al Tribunalului Botoşani, iar prin sentinţa nr. 210 din 30.06.2022 s-a anulat Decizia nr. 391/2021.

În aceeaşi idee, s-a reţinut de către prima instanţă nelegalitatea actului a cărui anulare se solicită şi prin prisma faptului că prin adresa susmenţionată s-a solicitat mutarea expresă a intimatului în condiţiile în care la BVF Stânca funcţionau doi colegi care erau titulari de post la BVF Albita şi funcţionează la BVF Stânca.

Cu privire la susținerile recurentei în sensul că prima instanţă a reţinut ca motiv de nelegalitate a deciziei atacate încălcarea prevederilor art. 504 Cod administrativ, a arătat că acest aspect este nefondat şi cu rolul de a induce instanţa în eroare, întrucât prima instanţă a menţionat aceste articol în contextul în care făcea vorbire despre cei doi inspectori vamali titulari de post la BVF Albita şi delegaţi la BVF Stânca.

A apreciat că în mod legal s-a reţinut de către prima instanţă că în cauză au fost încălcate şi prevederile art. 530 alin. 2 din O.U.G. nr. 57/2019, în sensul că fişa postului pe care a fost mutat nu a fost ataşată Deciziei nr.

A/2021.

Recurenta a interpretat în mod eronat aceste prevederi legale, care impun obligaţia recurentei de a-i comunica fişa postului (aferentă funcţiei publice sau nominală) odată cu decizia de mutare, nu ulterior de către şeful BVF Albiţa, la data prezentării la noul loc de muncă.

Şi cu privire la acest motiv de recurs se invocă prevederile Ordinului OPANAF nr. 1225 /2022, care nu este aplicabil în cauză.

De asemenea un alt motiv de nelegalitate ce poate fi reţinut de către instanţă este acela că perioada de „delegare + mutare temporară” depăşeşte termenul maxim de 6 luni, prevăzut de lege, care presupune orice modificare a locului de muncă, recurenta interpretând în mod eronat prevederile legii, considerând că legea nu prevede o astfel de interdicţie, însă schimbarea locului de muncă pentru o perioadă mai mare de 6 luni fără acordul intimatului este nelegală, în condiţiile în care art. 503 alin. 5 lit. b) prevede că mobilitatea nu poate fi realizată decât cel mult o dată pe an, pentru acelaşi funcţionar public.

De asemenea, după cum a reţinut şi prima instanţă, din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă perioada pentru care a fost mutat temporar, fiind astfel încălcate prevederile art. 530 alin. (l) lit. e) potrivit cărora actul administrativ de modificare a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public trebuie să conţină în mod obligatoriu, perioada pentru care se dispune modificarea raporturilor de serviciu, dacă modalitatea de modificare a raporturilor de serviciu este temporară, sancțiunea fiind nulitatea de drept, potrivit art. 535 din Codul administrativ.

A arătat că un alt motiv de nelegalitate al deciziei atacate constă în necomunicarea odată cu decizia de mutare temporară şi a actelor doveditoare care stau la baza încadrării în textul de lege, fapt ce contravine principiului transparenţei actelor publice şi a dreptului la apărare.

Contrar susţinerilor recurentei, doar menţionarea numerelor şi data adreselor în cuprinsul deciziei atacate nu satisface cerinţele legii, în contextul în care aceste adrese nu i-au fost comunicate odată cu decizia atacată, lipsa acestora fiind asimilată cu nemotivarea actului contestat.

Un alt motiv invocat de intimat este acela că a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 508 alin. (2) coroborat cu art. 505 alin. (9) din Codul administrativ, potrivit cărora funcţionarul public poate refuza mutarea în altă localitate decât cea în care îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică de la care se dispune mutarea, dacă se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 505 alin. (9).

Prin memoriul de recurs se fac apărări cu privire la faptul că nu este prevăzută de lege obligativitatea acordului funcţionarului public, însă intimatul a invocat chiar prin plângerea prealabilă acest refuz, care nu a fost analizat.

A menţionat intimatul că măsura luată prin actul administrativ contestat nu poate fi considerată o măsură strict organizatorică care poate fi luată în orice condiţii fără a ţine seama de drepturile funcţionarului public şi a solicitat a se constata că nu au fost respectate principiile de bază, care definesc exercitarea funcţiei publice aşa cum este prevăzut la art. 373 lit. (a) din O.U.G. nr. 57/2019.

La baza raporturilor de serviciu dintre autorităţile şi instituţiile publice şi funcţionarii publici stă principiul egalităţii de tratament faţă de toţi funcţionarii publici.

La art. 414 din O.U.G. nr. 57/2019 este prevăzut că „funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului Cod şi care îl vizează în mod direct.".

A mai precizat intimatul că este angajatul Biroului Vamal Stînca Costeşti din anul 1992, perioadă în care nu a avut abateri disciplinare şi nu a primit nicio o sancţiune, având o bună colaborare cu toate autorităţile care îşi desfăşoară activitatea în punctul de trecere a frontierei şi bucurându-se de o bună reputaţie atât în rândul comunităţii locale, cât şi în rândul angajaţilor Biroului vamal de Frontieră Stânca.

A mai solicitat intimatul a se avea în vedere şi atitudinea de hărţuire la care a fost supus după pronunţarea sentinţei instanţei de fond de suspendare a efectelor deciziei de mutare.

Referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi a învederat faptul că pârâta recurentă avea posibilitatea legală de a cere reducerea onorariului avocaţial în faţa primei instanţe, iar o astfel de solicitare făcută direct în recurs este inadmisibilă.

Curtea a analizat cu prioritate, potrivit art. 248 coroborat cu art. 494 Cod procedură civilă excepțiile invocate, în ordinea efectelor pe care le produc.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei Autoritatea Vamală Română, Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată în considerarea dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 268/2021, care prevăd că Autoritatea Vamală Română este succesoare în drepturi a Direcţiei Regionale Generale a Finanţelor Publice Iaşi, de la data intrării în vigoarea a Hotărârii de Guvern nr. 237/2022, respectiv 30.07.2022, entitate introdusă în cauză prin încheierea de ședință din data de 7.12.2022.

Excepția lipsei de obiect a acțiunii, invocată de recurenta Autoritatea Vamală Română, urmează a fost respinsă ca neîntemeiată, în contextul în care prin acțiune s-au adus critici unei decizii de mutare temporară a postului ce nu a fost anulată.

De asemenea, excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, motivată de încetarea aplicabilității deciziei contestate, invocată de recurenta Autoritatea Vamală Română, a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât deşi decizia a cărei anulare se solicită nu mai produce efecte în prezent, aceasta a produs efecte pe o perioadă de cel mult 6 luni, impunându-se a fi analizată legalitatea acesteia.

Analizând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, instanța de control judiciar reține că, în motivarea recursului, recurenta nu a indicat aspectele de conținut ale hotărârii atacate care să contureze și să susțină concluzia că aceasta este nemotivată, că ar conține motive contradictorii sau străine de natura cauzei, pentru incidența în cauză a cazului de casare invocat.

În concret, instanța de fond a analizat legalitatea actului administrativ contestat în raport de dispozițiile legale aplicabile, constatând existența unor vicii de natură să afecteze legalitatea acestuia.

Relativ la pretinsa reținere a unor motive străine de natura cauzei, în sensul că instanța de fond ar fi făcut o analiză asupra delegării unor alți funcționari publici vamali în cadrul celor două birouri vamale, Curtea constată că prima instanță nu a analizat legalitatea actelor administrative de delegare a altor funcționari publici, ci a constatat existența unui „schimb” de personal între cele două birouri urmare a precizărilor făcute chiar de către pârâtă referitor la existența delegării a doi funcționari publici la Biroul Vamal Stânca Costești de la Biroul Vamal Albița – unde s-a dispus mutarea temporară a reclamantului, chiar în perioada vizată de decizia contestată, aspect de interes în cauză.

Reține Curtea că analiza argumentelor invocate în susținerea acestui motiv de recurs relevă mai degrabă o nemulțumire a recurentei față de interpretarea dată de prima instanță normelor legale aplicabile în raport de situația de fapt din cauză, aceasta în contextul în care, în repetate rânduri a menționat în memoriul de recurs că interpretările primei instanțe au caracter subiectiv.

Or, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu raționamentul primei instanțe nu poate echivala cu o lipsă de motivare a hotărârii atacate.

Privitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reține că, recurenta a invocat aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material prevăzute de art. 507 alin. 9 și art. 530 din Codul administrativ, susținând, în esență, că actul administrativ contestat îndeplinește exigențele impuse de aceste texte de lege sub aspectul motivării, fiind indicat temeiul de drept și actele ce au stat la baza emiterii acestuia, nefiind necesară o motivare în fapt, și nici comunicarea actelor reclamantului, că nu a fost afectată organigrama instituției, sub acest aspect nefiind necesară efectuarea de verificări în ceea ce privește structura de la care se preia postul/funcționarul public, că nu era necesară verificarea situației personale a funcționarului public și nici informarea prealabilă a acestuia despre luarea măsurii temporare, și că din cuprinsul deciziei contestate rezultă data încetării măsurii temporare dispuse.

A mai contestat soluția tribunalului și sub aspectul cuantumului onorariului avocatului, apreciind că este nejustificat de mare raportat la complexitatea redusă a cauzei, la actele procesuale efectuate de avocat și munca efectivă depusă de acesta.

Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond nelegalitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinței motivării acesteia, obligația motivării actului administrativ reprezentând o cerință de legalitate a acestuia unanim acceptată atât pe plan intern, cât și la nivel comunitar.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

În conformitate cu art. 507 alin. 9 din Codul administrativ, mutarea temporară a unui funcţionar public de execuţie se poate dispune de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, motivat, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pentru o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, în măsura în care nu este afectată organigrama autorităţii sau instituţiei publice.

În cauza dedusă judecății, deși dispozițiile art. 507 alin. 9 din Codul administrativ impun în mod expres cerința motivării unei asemenea măsuri, decizia de mutare temporară a reclamantului la Biroul Vamal Albița nu cuprinde niciun fel de referiri la motivele care au determinat luarea acestei măsuri.

Recurenta pârâtă susține că în cauză este îndeplinită cerința motivării prin aceea că în cuprinsul deciziei se face trimitere la adresele DRV Iași, nr.

ISR_DRV/DE/10536/07.07.2021 și ISR_DRV/DE/10536/20.07.2021 emise de Direcția Regională Vamală Iași.

Curtea notează însă că s-ar fi putut eventual considera ca fiind parțial îndeplinită cerința motivării actului administrativ atacat prin această trimitere doar în măsura în care adresele la care s-a făcut trimitere ar fi făcut parte integrantă din decizia emisă și ar fi fost comunicate reclamantului, pentru ca astfel acesta să poată lua totuși la cunoștință de motivele care au condus la emiterea deciziei de mutare temporară a acestuia, aspect ce nu se verifică în cauză, așa cum chiar recurenta recunoaște.

În orice caz, acest demers ar fi fost oricum insuficient sub aspectul motivării în raport de toate cerințele impuse de prevederile textului de lege mai sus citat, cu referire în concret la condiția neafectării organigramei.

Verificarea neafectării organigramei autorităţii/instituţiei publice, presupune, pe lângă analiza interesului structurii solicitante în adoptarea măsurii de mutare temporară a funcționarului public, și o analiză a situației structurii de la care se preia funcționarul public.

Este de domeniul evidenței că pentru o atare analiză ar fi trebuit prezentate elemente de comparație iar sub acest aspect, în cele două adrese la care se face trimitere în cuprinsul deciziei contestate, sunt prezentate motive doar relativ la situația Biroului Vamal Albița.

De altfel, acest din urmă aspect este confirmat și de recurentă prin memoriul de recurs, apărările acesteia fiind în sensul că nu ar exista un text de lege ca să impună o astfel de analiză

Este de remarcat faptul că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, prin precizările depuse la dosarul de fond a menționat că în perioada de referință, doi funcționari din cadrul Biroului Vamal Albița erau delegați la Biroul Vamal Stânca Costești.

Or, în raport de această împrejurare, cu atât mai mult se impunea oferirea de justificări sub aspectul necesității mutării temporare a reclamantului de la Biroul Vamal Stânca Costești la Biroul Vamal Albița.

Insuficiența motivării este reținută și în raport de lipsa unor mențiuni sub aspectul situației personale a funcționarului public, legiuitorul reglementând o serie de garanții in favoarea acestuia, prevăzute la art. 508 alin. 2 raportat la art. 505 alin. 9 Cod administrativ, mai cu seamă, în contextul în care, atât prin contestația administrativă, cât și prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a invocat aspecte de ordin medical/familial/de mobilitate care, ar fi avut, în opinia lui aptitudinea de a justifica un eventual refuz.

Or, în acest context faptic, apare ca fiind judicioasă constatarea instanței de fond în sensul că în cauză nu au fost indicate în nici un mod rațiunile pe care instituția recurentă le-a avut în vedere pentru a dispune mutarea temporară a reclamantului.

Interesul public în luarea măsurii mutării temporare și eficientizarea activității sunt aspecte invocate de recurentă în justificarea demersului întreprins, finalizat prin emiterea deciziei contestate, însă față de lipsa motivării actului administrativ, Curtea nu poate aprecia că, în cauză, a fost asigurat un echilibru între interesul general și cel individual, așa cu pretinde aceasta.

Totodată, Curtea reține, în acord cu instanța de fond, că precizarea din Decizia nr.

A/2021 referitoare la modificarea raporturilor de serviciu „pe o perioadă de cel mult 6 luni” nu satisface cerințele legale izvorâte din art. 530 Cod administrativ, privitoare la determinarea în concret a perioadei pentru care va opera modificarea raporturilor de serviciu, creând o situație de incertitudine pentru destinatarul actului în ceea ce privește modalitatea obiectivă de aplicare, neregularitate ce, potrivit art. 535 din același cod, atrage nulitatea actului contestat.

De altfel, aceste constatări sunt susținute de precizările recurentei, care prin cererea de recurs, menționează că decizia a fost emisă pentru anul 2021, pe o perioadă de cel mult 6 luni, începând cu data de 01.08.2021.

Se observă că, în conformitate cu aceste din urmă argumente, decizia ar produce efecte până la data de 31.12.2021, așa cum chiar aceasta susține în recurs, respectiv pentru 5 luni, fiind astfel perpetuată starea de incertitudine privitoare la perioada de aplicabilitate în concret a actului atacat.

Motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 C. proc. civ., aspect statuat în Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În consecinţă, reţinând că sunt temeinice şi legale concluziile instanţei de fond, în temeiul art. 496 alin. 1 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat și, întrucât recurenta este în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, o obligă la plata către intimatul reclamant a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile aflate la dosar.