Hotărâre nr. 79 din 24.03.2023

Prin sentinţa nr. 11 din 18 ianuarie 2022, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă:

- în temeiul art.406 din Codul de procedură civilă, a luat act de renunţarea reclamantei X, la judecata cererii de chemare în judecată având ca obiect „pretenții”, formulată în contradictoriu cu pârâții Y SPRL și D.R.F.P. – A.J.F.P.

Suceava;

- în temeiul art.406 Cod procedură civilă, a luat act de renunţarea reclamanților A și B, la judecata cererii de chemare în judecată având ca obiect „pretenții”, formulată în contradictoriu cu pârâtul Y SPRL.

- a respins, ca rămase fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de către pârâtul Y SPRL, prin întâmpinare.

- a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu.

- a respins acțiunea, având ca obiect pretenții, formulată de reclamanții A și B în contradictoriu cu pârâta D.R.F.P. – AJFP Suceava, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea adresată Tribunalului Suceava, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. –Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Y SPRL, au solicitat obligarea prim–pârâtei la plata sumei de 3.713.957 lei (diferenţa dintre prejudiciul total de 7.748.707 lei, suma de 4.034.750 lei) precum şi obligarea ambilor pârâţi, în solidar, la plata sumei de 4.034.750 lei cu titlu de prejudiciu material, precum şi la plata sumei de 1.500.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea prim-reclamantului A şi la plata sumei de 500.000 lei pentru ceilalţi reclamanţi.

Prin precizările formulate la data de 16.09.2020, fila 42 dosar, reclamanții A și B au menționat faptul că au solicitat daune morale în cuantum de 1500000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului A și suma de 50000 lei în favoarea reclamantului B, daunele morale fiind solicitate cu titlu de despăgubiri pentru atingerile aduse onoarei, demnității și reputației reclamanților ca urmare a faptelor ilicite, dar și ca urmare a refuzului executării unor sentințe definitive ale instanțelor judecătorești, respectiv ca urmare a neexecutării sentinței nr.399/27.03.2008 a Tribunalului Suceava privind anularea notelor de compensare a obligațiilor nr.154303 și nr.154304 din 20.08.2007 în cuantum de 82637 lei, nesistarea popririlor asupra conturilor pentru suma de 336930 lei obținută conform sentinței civile nr.1720/01.04.2008 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr.5501/86/2007, rămasă definitivă, conform cărora instanța a dispus anularea actelor de executare întocmite în cadrul dosarului de executare nr.712866 respectiv adresa de înființare a popririi nr.154201 din 16.08.2007, necomunicarea de către pârâtă a debitului exact datorat în anul 2007 întrucât au dorit să-l achite pentru a fi ridicate sechestrele, având acordul Băncii Transilvania pentru contractarea unui credit, neaprobarea adreselor de solicitare de cumpărare a bunurilor (la prețurile evaluate de prim pârâta) înregistrate la DGFP Suceava nr.15348/14.08.2008, nr.15346/14.08.2008 și răspunsurile prim pârâtei înregistrate cu nr.157285/18.09.2008 și nr.158265/18.09.2008 prin care aceștia recunosc că au fost în eroare, întrucât au confundat prevederile legale referitoare la vânzarea directă a art.161 din O.G. nr.92/2003 și nu prin înțelegerea părților a art.160 din O.G. nr.92/2003, fapte care au condus la condamnarea penală a acestora lezându-le onoarea, demnitatea și reputația.

Cu privire la cererea formulată de către reclamanta X, tribunalul a reţinut faptul că la data de 29.08.2019, reclamanta C a formulat cerere de renunțare de judecată, semnată de către aceasta, prin care a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată.

La termenul din 21.06.2016, cu citarea legală a ambelor părţi şi luând în considerare poziţia exprimată de către pârâtă, în sensul că este de acord cu cererea de renunţare la judecată formulată de către reclamantă, astfel că nu solicită obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea dispoziţiilor art. 406 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanța a lua act de renunţarea reclamantei X, la judecata cererii de chemare în judecată având ca obiect „pretenții”, formulată în contradictoriu cu pârâții Y SPRL și Direcția Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Cu privire la cererea formulată de către reclamanții A și B, tribunalul a reţinut că în prezenta cauză, reclamantul B a formulat o cerere de renunţare la judecată ulterior momentului comunicării cererii de chemare în judecată către pârâții Y SPRL și Direcția Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2020, reclamantul A a arătat că înțelege să renunțe la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta Y SPRL, acțiunea fiind formulată doar în contradictoriu cu Direcția Regională a Finanțelor Publice -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava.

Prin precizările depuse la data de 10.12.2020 reprezentantul legal al pârâtei Y SPRL a arătat faptul că este de acord cu cererea de renunțare la judecată.

Luând în considerare aceste aspecte, în temeiul art. 406 Cod procedură civilă, prima instanța a luat act de renunţarea reclamanților A și B, la judecata cererii de chemare în judecată având ca obiect „ pretenții”, formulată în contradictoriu cu pârâtul Y SPRL.

Având în vedere atitudinea procesuală manifestată de către reclamanți, tribunalul a respins, ca rămase fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de către pârâtul Y SPRL, prin întâmpinare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu, precum și fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele aspecte:

1.

Cu privire la faptele ilicite invocate de către reclamanți, tribunalul a reţinut că prin cererea adresată Tribunalului Suceava sub nr.1550/86/30.05.2019, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Y SPRL, au solicitat obligarea prim–pârâtei la plata sumei de 3.713.957 lei (diferenţa dintre prejudiciul total de 7.748.707 lei, suma de 4.034.750 lei) precum şi ambii pârâţi, în solidar, la suma de 4.034.750 lei cu titlu de prejudiciu material precum şi suma de 1.500.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea prim – reclamantului şi 500.000 lei pentru ceilalţi reclamanţi, în parte.

Prin cererea introductivă reclamanţii A și B au invocat următoarele fapte ilicite:

- prin sentința nr.399/2008 (definitivă prin decizia nr.1401/04.11.2008-dosar nr.6929/86/2007) s-a dispus refacerea actelor de compensare ceea ce ar fi condus la constatarea că nu era niciun motiv de anulare a eșalonărilor, iar prim-pârâta nu a procedat la ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri - refacerea actelor de compensare ar fi condus la concluzia că nu au existat restanțe la plata convențiilor.

- prin sentința nr.1720/01.04.2008 (definitivă) a fost admisă contestația la executare privind anularea actelor de executare pentru suma de 336930 lei, iar diminuarea acestei sume nu s-a produs.

- prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 150559/09.05.2007 se precizează expres de către inspectorii fiscali că (la data controlului) „se află două convenţii în derulare” (cap.IV) iar prin Raportul de inspecţie fiscală nr.156886/16.11.2007 (pag. 15) că „la data de 02.11.2007 societatea şi-a achitat la termenele stabilite conform graficelor obligaţiile eşalonate la plată precum şi accesoriile aferente cuprinzând toate sumele înscrise în convenţie până la lichidarea lor.”, au menţinut decizia de anulare a eşalonărilor.

-se face vinovată de omisiunea de a da curs cererilor efectuate de SC M.

SA, SC M.W. & M.

SRL şi E.L.

SRL de vânzare a activelor prin acordul părţilor şi, de asemenea, omisiunea de a proceda la scoaterea la vânzare a acestor active începând cu data de 30.05.2008 şi până la data de 24.02.2009 (data intrării în insolvenţă a M.

SA) însă, în prealabil a promovat o contestaţie la executare în urma căreia s-au anulat vânzările în cuantum de 11.051.400 lei, cu care s-ar fi achitat contravaloarea debitelor către ANAF.

Prin precizările invocate la data de 16.09.2020, reclamanţii A, B şi C, vol. I dosar, au invocat ca și fapte ilicite următoarele fapte:

- neexecutarea sentinței nr.399/27.03.2008 a Tribunalului Suceava privind anularea notelor de compensare a obligațiilor nr.154303 și 154304 din data de 20.08.2007 în cuantum de 82637 lei.

- nesistarea popririlor asupra conturilor pentru suma de 336930 lei obținută conform sentinței civile nr.1720/01.04.2008 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr.5501/86/2007, rămasă definitivă, conform căreia instanța a dispus anularea actelor de executare întocmite în cadrul dosarul de executare nr.712866, respectiv adresa de înființare a popririi nr.154201 din data de 16.08.2007.

- necomunicarea de către pârâtă a debitului exact datorat în anul 2007 întrucât doreau să-l achite pentru a fi ridicate sechestrele, având acordul Băncii Transilvania pentru contractarea unui credit.

- neaprobarea adreselor de solicitare de cumpărare a bunurilor (la prețurile evaluate de prim pârâta) înregistrate la DGFP Suceava sub nr.15348/14.08.2008, 15346/14.08.2008 și răspunsurile prim pârâtei înregistrate cu nr.157285/18.09.2008 și nr.158265/18.09.2008 prin care aceștia recunosc că au fost în eroare întrucât au confundat prevederile legale referitoare la vânzarea directă art.161 din OG nr.92/2003 și nu prin înțelegerea părților art.160 din OG.92/2003, menționând faptul că faptele au condus la condamnarea penală a acestora lezându-le onoarea, demnitatea și reputația reclamanților care au trebuit să suporte oprobriul public încă din anul condamnării 2014, fiind menționate o serie de articole de presă.

În ceea ce privește temeiul cererii de chemare în judecată, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava au invocat dispozițiile art.1357 Cod civil.

Prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, dar și la motivele de drept învederate de către parte, față de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, în prezenta cauză fiind invocate pretinse impedimente la executarea unei sentințe penale, respectiv aspecte de fond referitoare la decizia penală nr.235/A din data de 31 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cadrul dosarului nr.1083/39/2010, aceste aspecte neputându-se invoca în cadrul procedurii civile, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât doar o instanță penală este în măsură să se pronunțe cu privire la existența unor pretinse impedimente la executarea unei decizii penale sau cu privire la existența unor căi de atac formulate cu privire la o sentința penală nr.74 din data de 27 iunie 2014 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în cadrul dosarului nr. 1083/39/2010.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, criticând în parte hotărârea Tribunalului Suceava în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de instanţa din oficiu.

Sub un prim aspect, a învederat că hotărârea pronunţată de Tribunalul Suceava nu este motivată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu atât mai mult cu cât aceasta excepţie a fost invocată din oficiu de către instanţă, Tribunalul limitându-se a reţine doar aspecte ce ţin de fondul cauzei, fără a analiza cele susţinute de DGRFP - AJFP Suceava prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.

A invocat disp. art.425 alin.1 lit. b) Cod procedură civilă, şi a arătat că hotărârea pronunţată cuprinde practic o prezentare a situaţiei de fapt invocată de reclamanţi cu privire la presupusele fapte ilicite săvârşite de DGRFP - AJFP Suceava, fără a indica motivele pentru care excepţia invocată de instanţă a fost respinsă în raport cu susţinerile părţilor.

Din examinarea considerentelor hotărârii apelate rezultă în mod evident că nu se analizează şi nu se motivează în niciun fel de ce au fost înlăturate din probatoriul administrat în cauză documentele şi susţinerile sale prezentate atât oral în faţa instanţei de judecată, cât şi în scris prin concluziile depuse la dosar.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv.

Pe de alta parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti, chiar şi în cazul unei excepţii, echivalează practic cu nesoluţionarea procesului, de natura prin urmare să justifice trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aşa cum se poate observa, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, motivarea primei instanţe nu întruneşte cerinţele procedurale prevăzute de art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedura civilă, pentru că nu arată, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la respingerea excepţiei şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile sale.

În acest context, solicită admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai arătat apelanta faptul că, în speţă, este incidentă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de instanţa din oficiu.

Având în vedere faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în baza dispoziţiilor art. 998 -999 din vechiul Cod civil, în speţaă se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art.7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţii au precizat în clar datele de la care se presupune ca au fost săvârşite faptele ilicite, după cum urmează:

- omisiunea ducerii la îndeplinire a unor hotărâri judecătoreşti în ceea ce priveşte refacerea notelor de compensare nr. 154303 şi nr. 154304 din 20.08.2007, în cadrul procedurii de executare silita a SC M.

SA Suceava, fiind indicată în acest sens sentinţa nr. 399 din 27.03.2008 a Tribunalului Suceava pronunţată în dosar nr. 6929/86/2007, prin care au fost anulate notele de compensare;

- nepunerea în executare a sentinţei civile nr.1720 din 01.04.2008 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosar nr. 5501/86/2007, rămasa definitivă, prin care instanţa a dispus anularea actelor de executare întocmite în dosarul de executare nr. 712866, respectiv adresa de înfiinţare a popririi nr. 154201 din 16.08.2007 emisă pentru suma de 336.930 lei;

- promovarea unor acţiuni (contestaţii la executare) împotriva proceselor verbale de licitaţie imobiliară şi mobiliară încheiate de BEJ T.C., ce a condus la neachitarea debitelor către bugetul de stat, în condiţiile în care vânzarea bunurilor s-a realizat la nivelul sumei de 11.051.400 lei, iar datoriile SC M.

SA la bugetul statului erau în suma de 7.783.059 lei.

În acest sens, au fost indicate sentinţele civile nr. 3531 din 20.08.2008 şi nr. 2657 din 28.05.2008 ale Judecătoriei Suceava, prin care instanţa a admis contestaţiile la executare şi a anulat procesele verbale de licitaţie întocmite de BEJ T.C.

Cu privire la pretinsa faptă ilicită constând în omisiunea ducerii la îndeplinire a sentinţei nr. 399 din 27.03.2008, a menţionat faptul că data cunoaşterii de către reclamanţi a presupusei pagube este 4.11.2008, dată la care sentinţa nr. 399 din 27.03.2008 pronunţată de Tribunalul Suceava a rămas definitivă.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora Hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate potrivit prezentei legi sunt titluri executorii.

Cu privire la cel de-al doilea moment indicat de reclamanţi ce vizează nepunerea în executare a sentinţei civile nr. 1720 din 01.04.2008 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosar nr. 5501/86/2007, prin care s-a dispus anularea adresei de înfiinţare a popririi nr. 154201 din 16.08.2007, a menţionat că data cunoaşterii de către reclamanţi a presupusei pagube este 01.04.2008, data pronunţării hotărârii judecătoreşti mai sus menţionată, întrucât aceasta este executorie de drept.

Potrivit art. 278 pct. 8 Cod procedura civilă, „Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect: 8. în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie.”

Referitor la cel de-al treilea moment indicat de reclamanţi ce vizează promovarea contestaţiilor la executare împotriva proceselor verbale de licitaţie imobiliară şi mobiliară încheiate de BEJ T.C., a învederat următoarele aspecte:

DGRFP – AJFP Suceava a promovat contestaţie la executare împotriva proceselor verbale de licitaţie mobiliară din 15.05.2008 şi 27.05.2008 încheiate de BEJ T.C. la data de 09.06.2008, dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. 3709/314/2008.

De asemenea, contestaţia la executare formulată împotriva procesului verbal de licitaţie imobiliară din 31.03.2008 întocmit de BEJ T.C. a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 17.04.2008, cauza formând obiectul dosarului nr. 2670/314/2008.

Prin urmare şi în ceea ce priveşte acest moment indicat de reclamanţi, presupusele fapte ilicite au fost săvârşite la nivelul anului 2008, respectiv 09.06.2008 şi 17.04.2008.

Reclamanţii au apreciat că prejudiciul în cuantum de 7.748.707 lei la care au fost obligaţi să-l plătească părţii civile, DGRFP - AJFP Suceava prin sentinţa penală nr.74 din 27.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr.1083/39/2010, a rezultat că urmare a lipsei de bună-credinţă a DGRFP - AJFP Suceava şi a demersurilor considerate abuzive efectuate în cadrul procedurii de executare silită împotriva SC M.

SA Suceava, drept pentru care au opinat că acest prejudiciu trebuie imputat acestei instituţii.

Însă, în contextul celor arătate, rezultă fără echivoc faptul ca reclamanţii consideră că faptele ilicite săvârşite de DGRFP Iasi- AJFP Suceava vizează modalităţile de administrare a creanţelor SC M.

SA şi masurile de executare silită întreprinse de organul fiscal în perioada 2007, 2008, aşadar cunoaşterea pagubei trebuie raportată la aceasta perioadă.

Prin urmare, termenul de 3 ani prevăzut de lege pentru formularea acţiunii în repararea pagubei pricinuite prin faptele ilicite este depăşit, cererea de chemare în judecată fiind formulată la data de 30.05.2019.

Pe cale de consecinţă, contrar celor susţinute de reclamanţi, în cauză nu se poate retine că presupusa pagubă pricinuită a fost cunoscută de reclamanţi la data pronunţării Deciziei nr. 235/A din 31.05.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispusă în dosarul penal nr. 1083/39/2010, dată la care a rămas definitivă sentinţa penală nr. 74 din 27.06.2014 a Curţii de Apel Suceava.

Aşadar, printr-o hotărâre definitivă, intrată în circuitul civil şi care se bucură de puterea lucrului judecat, o instanţă de judecată a stabilit că persoanele responsabile de crearea prejudiciului în sumă de 7.748.707 lei adus bugetului de stat sunt reclamanţii A şi B.

Prin urmare, în cauză nu se poate reţine că termenul de prescripţie curge de la data rămânerii definitive a hotărârii penale pronunţată în dosarul nr.1083/39/2010 şi ca atare prejudiciul menţionat mai sus trebuie imputat părţii civile, în speţa DGRFP - AJFP Suceava, în condiţiile în care tocmai reclamanţii au fost obligaţi să-l plătească DGRFP - AJFP Suceava.

Solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii acţiunii ca prescrisă.

Reclamanţii intimaţi nu au depus la dosar întâmpinare, iar pârâta MRL a depus la dosar precizări prin care a arătat că, în cauză, apelanta DGRFP AFP Suceava a formulat apel exclusiv împotriva soluţiei cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune şi nu împotriva constatării renunţării la judecată a reclamanţilor împotriva MRL , astfel încât nu mai are calitate de parte în dosar.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea constată următoarele:

Apelanta a criticat soluția primei instanțe în esență pentru nelegalitate, arătând, că aceasta în mod greșit a respins exceptia prescripției dreptului material la actiune invocată din oficiu, alegațiile apelantei vizând în mod efectiv, anularea hotărârii pentru necercetarea fondului prin prisma nemotivării hotărârii hotărârii apelate pe excepția în cauză.

Curtea reține că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) Cod de procedură civilă rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, considerentele unei hotărâri trebuind să includă arătarea motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, se impune observaţia că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum aceasta este configurată de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit.

Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Or, analizând sentința apelată cu privire la soluția asupra excepției prescripției dreptului material la actiune, Curtea reține că instanța de fond a procedat la respingerea acesteia fără a avea nici măcar o minimă analiză a situației de fapt și a celei juridice aplicabile cauzei.

Instanța de fond s-a mărginit doar a prezenta care au fost solicitările reclamanților prin acțiune și prin precizările din 16.09.2020 cu reținerea că în drept reclamanții au invocat dispozițiile art. 1357 C.c.iv. , concluzionând că pentru aceste considerente (deși ele lipseau cu desăvârșire) respinge actiunea și excepția prescripței ca neîntemeiate.

Curtea reține nu numai că instanța de fond nu a analizat susținerile apelantei formulate prin concluziile scrise asupra excepției dreptului material la actiune, ci aceasta nici nu a examinat în mod real chestiunile supuse atenției sale referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța de fond nu a reținut nicio situație de fapt, nu a prezentat niciun argument rezultat din probatoriul administrat și nu a indicat niciun raționament juridic propriu pentru adoptarea soluției în cauză asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Or, Curtea reține că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică mai ales în sarcina „instanţei” obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

În concluzie, nemotivarea hotărârii este susceptibilă de a atrage anularea acesteia și obligația instanței de fond de a relua cercetarea procesului, la dispoziția instanței de apel, astfel încât hotărârea ulterioară să fie una legală și să cuprindă toate aspectele prevăzute de C.pr.civ.

Față de cele de mai sus și de solicitarea expresă din cererea de apel a apelantei de trimitere a cauzei spre rejudecare, în baza art. 480 alin.3 C.pr.civ. , Curtea admite apelul declarat de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, anulează în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei şi asupra fondului acţiunii reclamanţilor faţă de pârâta apelată Direcţia Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe doar în contradictoriu cu pârâta apelantă şi doar cu privire la excepţia prescripţiei acţiunii reclamanţilor faţă de această pârâtă şi doar cu privire la acţiunea reclamanţilor faţă de pârâta apelantă Direcţia Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Față de limitele apelului declarat în cauză, Curtea menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei, respectiv cele privind renunțarea la judecată a reclamanților și cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive și excepția inadmisibilității acțiunii.